SEMINAR 19

MĂSURILE DE SIGURANŢĂ

Noţiune
Măsurile de siguranţă sunt sancţiuni de drept penal menite să lărgească gama de
sancţiuni necesare prevenirii fenomenului infracţional.
Prin săvârşirea unei fapte penale se pun în evidenţă şi anumite împrejurări din realitatea
socială care, dacă nu sunt combătute, există în continuare pericolul săvârşirii de noi
infracţiuni.
Combaterea acestor împrejurări nu se poate face prin pedepse, fiindcă acestea îşi au
izvorul în realităţi care nu reprezintă încălcări ale legii, ci prin măsuri de siguranţă –
măsuri preventive.

Scopul măsurilor de siguranţă

Înlăturarea unei stări de pericol şi preîntâmpinarea săvârşirii faptelor prevăzute de legea
penală – art. 107 C.pen

Caracterizare
Trăsăturile caracteristice ale măsurilor de siguranţă sunt:
a) sunt sancţiuni de drept penal prevăzute de lege
b) se iau faţă de persoanele care au săvârşit fapte prevăzute de legea penală, dar nu ca o
consecinţă a săvârşirii unei infracţiuni
c) luarea măsurilor de siguranţă este determinată de necesitatea prevenirii repetării de
fapte periculoase în viitor.
Măsurile de siguranţă nu sunt consecinţe ale răspunderii penale şi nu depind de gravitatea
faptei, ele putând fi luate chiar dacă făptuitorului nu i se aplică o pedeapsă.
Sunt menite să combată starea de pericol generată de infracţiunea comisă.

Condiţiile generale în care se pot lua măsurile de siguranţă

a) Făptuitorul să fi săvârşit o faptă prevăzută de legea penală, nejustificată.
Dacă înlăturarea caracterului penal al faptei s-a datorat unei cauze justificative (ex.
legitimă apărare, stare de necesitate etc.), atunci măsurile de siguranţă nu pot fi luate!
Dacă înlăturarea caracterului penal al faptei este consecinţa reţinerii unei cauze de
neimputabilitate, însă fapta rămâne nejustificată, se vor putea lua măsuri de siguranţă !
b) Prin săvârşirea faptei să se fi expus o stare de pericol a făptuitorului, care poate
constitui în viitor sursa săvârşirii de noi fapte penale.
c) Combaterea stării de pericol să fie posibilă prin luarea măsurii de siguranţă.

Luarea măsurii de siguranţă este lăsată la aprecierea instanţei, atunci când legiuitorul
foloseşte expresii precum: „poate fi obligat”, „se poate lua” etc.

/
 1
Potrivit art. 108 C.pen – măsurile de siguranţă sunt:
a) obligarea la tratament medical
b) internarea medicală
c) interzicerea ocupării unei funcţii sau a exercitării unei profesii
d) confiscarea specială
e) confiscarea extinsă
Astfel, măsurile de siguranţă se pot împărţi în: măsuri cu caracter medical, măsuri
restrictive de drepturi, măsuri restrictive de bunuri.

OBLIGAREA LA TRATAMENT MEDICAL

Constă în obligarea făptuitorului, care, din cauza unei boli, inclusiv cea provocată de
consumul cronic de alcool sau alte substanţe psihoactive, prezintă pericol pentru
societate, de a se prezenta regulat la tratament medical până la însănătoşire sau până la
obţinerea unei ameliorări care să înlăture starea de pericol.
Această măsură se poate lua dacă se apreciază că periculozitatea infractorului, ce rezultă
din starea sa patologică, poate şi înlăturată în acest fel.
Condiţii
a) măsura obligării la tratament medical se ia numai faţă de făptuitor, indiferent dacă fapta
acestuia este sau nu infracţiune
b) făptuitorul prezintă pericol social din cauza unei boli, inclusiv cea provocată de
consumul cronic de alcool sau substanţe psihoactive
c) instanţa să aprecieze că prin această măsură, starea anormală a făptuitorului va înceta
şi acesta nu va mai săvârşi fapte prevăzute de legea penală
Pentru a se lua această măsură nu este nevoie ca fapta să se datoreze stării anormale a
făptuitorului, ci este suficient să se arate că această stare este un pericol pentru societate.
Luarea măsurii obligării la tratament medical este facultativă.
În cazul săvârşirii infracţiunii de contaminare venerică, luarea măsurii de siguranţă este
obligatorie (art. 353 C.pen).
Când măsura de siguranţă însoţeşte pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pe cea a închisorii,
tratamentul medical se efectuează şi în timpul executării acesteia.
În lege există posibilitatea ca această măsură să fie luată şi cu caracter provizoriu, în
timpul urmăririi penale, în cursul procedurii de cameră preliminară sau în cursul judecăţii
(art. 245 C.proc.pen). Cu ocazia judecăţii, instanţa poate să confirme măsura provizorie
sau o poate infirma.

Durata măsurii de siguranţă

Măsura se ia pe durată nedeterminată, până la însănătoşirea făptuitorului ori până la
obţinerea unei ameliorări care să înlăture starea de pericol.
În cazul măsurii provizorii, când se constată că a intervenit însănătoşirea, se dispune
ridicarea măsurii (art. 249 alin 9 C.p.p). În cazul măsurii definitive, instanţa dispune
încetarea măsurii (art. 568 alin 4 C.p.p).

/
Dacă făptuitorul obligat la tratament medical nu urmează tratamentul, se poate dispune
măsura de siguranţă a internării medicale (art. 109 alin 2 C.pen).

2
INTERNAREA MEDICALĂ
Este măsura de siguranţă care constă în internarea făptuitorului într-o unitate sanitară de
specialitate până la însănătoşire sau până la obţinerea unei ameliorări care să înlăture
starea de pericol, dacă acesta este bolnav psihic, consumator cronic de substanţe
psihoactive sau suferă de o boală infecto-contagioasă şi prezintă pericol pentru societate.
Condiţii:
a) internarea medicală se poate lua numai faţă de făptuitor (deci, dacă persoana bolnavă
mintal sau toxicomană nu a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală, asupra
acesteia nu se poate lua măsura internării medicale)
b) făptuitorul să fie bolnav psihic, consumator cronic de substanţe psihoactive sau să
sufere de o boală infecto-contagioasă (nu este necesar să se constate această stare,
ci faptul că prezintă pericol pentru societate).
Starea de pericol social a făptuitorului se deduce din legătura cauzală ce există între fapta
săvârşită şi starea sa, adică acesta a comis fapta tocmai din cauza bolii…etc.
Internarea nu se poate dispune pentru făptuitorul care nu era iresponsabil, ci doar
prezenta anumite tulburări de comportament ce constituie numai simple elemente de
individualizare a pedepsei.
c) internarea medicală se va lua dacă instanţa apreciază că starea de pericol a
făptuitorului poate fi înlăturată prin această măsură.

Luarea măsurii internării are caracter facultativ.

Internarea medicală constă în introducerea forţată a făptuitorului bolnav mintal sau
toxicoman într-o instituţie medicală de specialitate unde este supus unui tratament medical
obligatoriu până la însănătoşire.
Măsura internării se poate lua şi faţă de făptuitorul care nu a urmat tratamentul medical
sau faţă de cel care tratamentul s-a dovedit ineficient.
Măsura internării presupune şi restrângerea libertăţii de mişcare a făptuitorului.
Internarea medicală poate fi dispusă provizoriu pe durata urmăririi penale, procedurii de
cameră preliminară ori în cursul judecăţii, dacă sunt îndeplinite condiţiile pentru luarea
acesteia.
!!! Sustragerea de la executare ori executarea neconformă a acestei măsuri de siguranţă
atrage răspunderea făptuitorului pentru săvârşirea infracţiunii de neexecutarea sancţiunilor
penale (art. 288 alin 1 C.pen).
Durata măsurii de siguranţă
Măsura este instituită pe o durată nedeterminată.
Dacă măsura este provizorie, instanţa poate dispune ridicarea acesteia (art. 248 alin 11 si
12 C.p.p). Dacă măsura este definitivă, instanţa poate dispune încetarea măsurii (art. 571
alin 2 C.p.p).

/
INTERZICEREA OCUPĂRII UNEI FUNCŢII SAU A EXERCITĂRII UNEI PROFESII
Este măsura de siguranţă care se poate lua faţă de făptuitorul care a săvârşit o faptă
prevăzută de legea penală din cauza incapacităţii, nepregătirii sau altor cauze care îl fac
inapt pentru ocuparea unei anumite funcţii ori pentru exercitarea unei profesii sau meserii
ori pentru desfăşurarea unei alte activităţi, pentru a preveni săvârşirea unor asemenea
fapte în viitor.

3
Aşadar, cauza care generează starea de pericol social constă în inaptitudinea făptuitorului
de a ocupa funcţia ori de a-şi exercita profesia ori de a desfăşura activitatea în exercitarea
căreia acesta a comis fapta prevăzută de legea penală.
Inaptitudinea făptuitorului se poate datora:
∙ nepregătirii (ignoranţă, lipsă de experienţă, superficialitate)
∙ incapacităţii psiho-fizice (boală, infirmitate)
∙ lipsei de cunoştinţe necesare
∙ nepăsării faţă de cerinţele şi regulile de care depinde buna desfăşurare a activităţii
Măsura de siguranţă a interzicerii unei funcţii sau profesii se deosebeşte de pedeapsa
complementară prevăzută la art. 66 alin 1 lit. g) C.pen – care îşi are cauza în
nedemnitatea făptuitorului de a mai exercita funcţia sau profesia de care acesta s-a
folosit pentru săvârşirea infracţiunii.
Având în vedere natura şi finalitatea diferită a celor două sancţiuni, incidenţa lor
concomitentă este posibilă.
Condiţii în care se poate lua măsura
a) măsura se poate lua numai faţă de persoana care a săvârşit o faptă prevăzută de legea
penală
b) fapta prevăzută de legea penală să fi fost săvârşită în exercitarea profesiei sau meseriei
ori în desfăşurarea activităţii respective
c) săvârşirea faptei să se datoreze incapacităţii, nepregătirii sau altor cauze care îl fac pe
făptuitor inapt pentru ocuparea unei funcţii, exercitarea unei profesii etc.
d) instanţa să aprecieze că înlăturarea stării de pericol şi prevenirea săvârşirii de noi fapte
prevăzute de legea penală se poate realiza prin luarea măsurii.
În fapt, prin această măsură, făptuitorul are interdicţie de a mai ocupa funcţia, de a mai
exercita profesia/meseria în desfăşurarea căreia a săvârşit fapta.
Nerespectarea interdicţiei atrage răspunderea penală pentru săvârşirea infracţiunii de
neexecutare a sancţiunilor penale.
Durata măsurii
Măsura se ia pe durată nedeterminată şi durează, de regulă, cât durează şi inaptitudinea
făptuitorului.
Revocarea măsurii se face la cerere, după trecerea unui termen de cel puţin 1 an ! Dacă
aceasta este respinsă, o nouă cerere se mai poate face după încă un an.

CONFISCAREA SPECIALĂ
Constă în trecerea silită şi gratuită în proprietatea statului a anumitor bunuri care aparţin

/
persoanei care a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală, a căror deţinere în
continuare de către făptuitor, din cauza naturii bunurilor ori legăturii acestora cu săvârşirea
faptei, prezintă pericolul săvârşirii de noi infracţiuni.
Cauza care determină măsura: starea de pericol ce decurge din deţinerea unor bunuri ce
au legătură cu săvârşirea faptei ori care ar mai putea fi folosite în viitor.
Categoriile de bunuri supuse confiscării speciale sunt enumerate la art. 112 C.pen., iar
măsura este incidentă în raport cu toate faptele prevăzute de legea penală.
În partea specială a C.pen sunt reglementate măsuri de confiscare specială, dar care pot fi
luate doar cu privire la bunurile legate de săvârşirea unor anumite infracţiuni (ex. art. 289-
292 – infracţiuni de corupţie).

4
Condiţii de luare a măsurii confiscării speciale
a) confiscarea specială se ia numai faţă de persoana care a săvârşit o faptă prevăzută de
legea penală (condiţie generală de la art. 107 alin 2 C.pen)
b) măsura se ia cu privire la anumite bunuri care au legătură cu săvârşirea faptei
prevăzute de legea penală ori a căror deţinere este ilegală.
c) instanţa de judecată apreciază că prin luarea măsurii de siguranţă este anihilat pericolul
social ce decurge din deţinerea respectivelor bunuri.
Luarea măsurii de confiscare specială este obligatorie !
Măsura presupune scoaterea forţată a bunurilor din patrimoniul făptuitorului şi trecerea
acestora în patrimoniul statului.
Măsura confiscării speciale, luându-se cu privire la anumite bunuri, are caracter in rem
şi produce efecte faţă de orice persoană la care s-ar găsi acestea.
Categoriile de bunuri supuse confiscării speciale:
a) bunurile produse prin săvârşirea faptei prevăzute de legea penală – art. 112 alin (1) lit.
a);
În această categorie intră bunurile care au luat fiinţă prin săvârşirea faptei: bancnote false,
titluri de credit false, arme confecţionate artizanal, materiale explozive etc.
Nu este necesar ca activitatea în urma căreia au rezultat bunurile să fie infracţiune, ci doar
să fie prevăzută de legea penală (ex. autorul faptei prin care s-a produs bunul este un
minor care nu răspunde penal).
Sunt asimilate bunurilor produse prin săvârşirea faptei şi acele bunuri care au căpătat prin
săvârşirea infracţiunii o asemenea stare: ex. bunurile introduse în ţară prin contrabandă.
b) bunurile care au fost folosite, în orice mod, sau destinate a fi folosite la săvârşirea unei
fapte prevăzute de legea penală, dacă sunt ale făptuitorului sau dacă, aparţinând altei
persoane, aceasta a cunoscut scopul folosirii lor – art. 112 alin (1) lit. b).
Sunt bunuri folosite efectiv la comiterea faptei sau bunuri adaptate sau modificate în acest
scop. Nu este necesar ca autorul să fi apucat să le folosească, ci să fi avut în vedere acest
lucru.
Este evident că latura subiectivă a infracţiunii comise cu ajutorul acelor bunuri este
intenţia. Nu este posibil să se considere că un bun a fost folosit în scopul comiterii unei
infracţiuni din culpă.
Bunurile trebuie să fie determinante pentru săvârşirea infracţiunii.
Exemplu: nu pot fi considerate bunuri folosite în comiterea infracţiunii autovehiculele cu

/
care făptuitorii s-au deplasat pentru a vinde droguri. Excepţie: situaţia în care vehiculul a
fost special adaptat sau modificat ori pregătit pentru a transporta droguri (Decizia ICCJ
XVIII/2005 – confiscarea specială se va dispune în temeiul art. 17 alin 1 din Legea nr.
143/2000).
Exemplu: pot fi considerate bunuri folosite în comiterea infracţiunii de transfer neautorizat
de date informatice mediile externe de stocare pe care au fost descărcate informaţiile în
format electronic.
Exemplu: va fi confiscată arma vânătorului care a comis braconajul.
Excepţie !!! Nu pot fi supuse confiscării speciale bunurile utilizate în comiterea unor
infracţiuni prin presă (calculatoare, aparate foto, memorii USB folosite de jurnalişti).
c) bunurile folosite, imediat după săvârşirea faptei, pentru a asigura scăparea făptuitorului
sau păstrarea folosului ori a produsului obţinut, dacă sunt ale făptuitorului sau dacă,
aparţinând altei persoane, aceasta a cunoscut scopul folosirii lor – art. 112 alin (1) lit.
c).
5
Astfel de bunuri sunt supuse confiscării numai dacă au fost folosite pentru a asigura
scăparea făptuitorului ori păstrarea folosului obținut. Aceste bunuri NU se confundă cu
cele folosite la comiterea faptei.
Nu contează dacă aceste bunuri aparțin făptuitorului ori unei alte persoane, ci să fi fost
folosite în scopul arătat de lege.
Cel în defavoarea căruia se dispune această măsură trebuie să fi cunoscut faptul că
folosește bunurile în scopul arătat de lege.
Exemplu: după comiterea unui furt calificat în dauna unei bănci, autorii reușesc să plece
de la fața locului, de pe acoperișul clădirii băncii, cu un elicopter
d) bunurile care au fost date pentru a determina săvârşirea unei fapte prevăzute de legea
penală sau pentru a răsplăti pe făptuitor – art. 112 alin (1) lit. d)
În această categorie intră sumele de bani sau alte bunuri date celui care a săvârșit fapta
prevăzută de legea penală (banii dați unui spărgător de seifuri pentru a deschide un
container cu valori sau documente clasificate, în vederea sustragerii acestora).
Dacă banii sau bunurile au fost doar promise, fără a mai fi efectiv date, atunci confiscarea
nu mai are loc.
În Partea Specială a Codului Penal există dispoziții similare privind confiscarea, caz în
care se vor aplica acelea.
Exemplu: în cazul infracțiunii de dare de mită (art. 290 alin 5 C.pen) – ”banii, valorile sau
orice alte bunuri oferite sau date în scopurile arătate de lege se confiscă”.
e) bunurile dobândite prin săvârşirea faptei prevăzute de legea penală, dacă nu sunt
restituite persoanei vătămate şi în măsura în care nu servesc la despăgubirea
acesteia – art. 112 alin (1) lit. e)
Spre deosebire de bunurile ”produse” prin săvârșirea faptei (art. 112 alin 1 lit. a ), care nu
existau înainte de comiterea faptei, bunurile de la art. 112 alin (1) lit. e) au o existență
anterioară comiterii faptei, însă ele ajung în posesia altor persoane.
Exemplu: bunurile furate, bunurile obținute prin delapidare, bunurile obținute prin
înșelăciune, prin șantaj, în urma unei tâlhării.
Confiscarea acestor bunuri poate avea loc numai dacă nu sunt restituite persoanei
vătămate ori nu servesc la despăgubirea acesteia.
Atunci când bunurile au fost înstrăinate, contravaloarea lor (în bani sau alte bunuri) se

/
confiscă – numai când nu servesc la despăgubirea persoanei vătămate.
Dacă, prin valorificarea bunurilor, făptuitorul obține o sumă mai mare decât cea care se
cuvine părții vătămate, diferența se confiscă.
În practică, s-a decis că în situația în care cumpărătorul bunului dobândit prin infracțiune
este înstrăinat unui cumpărător de bună-credință, atunci bunul nu mai poate fi confiscat,
însă făptuitorul va fi obligat la plata sumei obținute prin valorificarea bunului supus
confiscării speciale.
f) bunurile a căror deţinere este interzisă de legea penală – art. 112 alin (1) lit. f)
În această categorie intra bunurile a căror deținere constituie o faptă prevăzută de legea
penală (exemplu: arme și muniții, instrumente de falsificat valori, instrumente de falsificat
carduri bancare, dispozitive și programe informatice concepute sau adaptate în vederea
săvârșirii de infracțiuni informatice etc.).
Dacă deținerea bunurilor este interzisă prin alte legi decât cele penale, atunci confiscarea
nu are loc.

6
Reguli comune privind luarea măsurii confiscării speciale
În cazul categoriilor de bunuri prevăzute la art. 112 alin (1) lit. b) și lit. c), dacă valoarea
bunurilor supuse confiscării speciale este vădit disproporționată față de natura și
gravitatea ori pericolul social al faptei, se dispune confiscarea în parte, prin echivalent
bănesc, ținând seama de urmarea produsă (sau care s-ar fi putut produce) și de
contribuția bunului la comiterea infracțiunii.
Tot în ceea ce privește bunurile de la art. 112 alin (1) lit. b) și c), dacă acestea nu pot fi
confiscate întrucât nu sunt ale făptuitorului, iar persoana căreia îi aparțin nu a cunoscut
scopul folosirii lor, se va dispune confiscarea în parte, prin echivalent bănesc, ținând
seama de urmarea produsă și de contribuția bunului la comiterea infracțiunii.
În cazul bunurilor de la art. 112 alin (1) lit. b)-e), dacă acestea nu se găsesc, se va proceda
la confiscarea de bani sau alte bunuri până la concurența cu valoarea bunurilor care nu se
mai găsesc.
Se confiscă, de asemenea, și bunurile sau banii obținuți prin folosirea bunurilor supuse
confiscării, precum și bunurile produse eventual de acestea.
Exemplu: făptuitorul sustrage un utilaj de sudură și, cu ajutorul acestuia, efectuează
diferite prestații tehnice contra unor sume de bani. Cum aparatul de sudură aparține unei
societăți de construcții de unde a fost sustras și se restituie părții vătămate, făptuitorului i
se confiscă sumele de bani obținute prin folosirea acestuia în cadrul lucrărilor particulare
efectuate.

CONFISCAREA EXTINSĂ
Reprezintă o specie a măsurii de siguranță a confiscării speciale, având practic aceeași
finalitate.
Este menționată la art. 1121și se aplică și asupra altor bunuri decât cele precizate la art.
112.
Spre deosebire de cadrul general al măsurilor de siguranță, pentru luarea măsurii
confiscării extinse nu este suficient să se săvârșească o faptă prevăzută de legea penală,
ci o infracțiune pentru care s-a pronunțat o condamnare.

/
Dacă în cauză s-a dispus amânarea aplicării pedepsei, nu se poate dispune măsura
confiscării extinse.
Dacă măsura confiscării extinse este în legătură cu orice infracțiune, în cazul confiscării
extinse, bunurile supuse confiscării au legătură numai cu infracțiunile enumerate și pentru
care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani.
Confiscarea extinsă presupune trecerea silită și gratuită în proprietatea statului a unor
bunuri referitor la care nu s-a putut dovedi o legătură directă cu fapta prevăzută de
legea penală (situație în care s-ar fi dispusă măsura confiscării speciale).
Ceea ce interesează în luarea măsurii confiscării extinse este valoarea bunurilor dobândite
de o persoană condamnată, în mod direct sau prin intermediul altor persoane, și care este
vădit disproporționată față de veniturile sale licite (obținute pe căi legale).
Prin reglementarea acestei măsuri de siguranță, s-a creat o prezumție relativă de
dobândire ilicită a unor bunuri de către o persoană condamnată pentru anumite infracțiuni,
deși nu s-a putut dovedi o legătură directă între infracțiunea săvârșită și bunurile pe
care aceasta le deține.
Condițiile necesare pentru a se dispune măsura confiscării extinse
1. persoana să fie condamnată pentru comiterea uneia dintre infracțiunile enumerate la
art. 1121alin (1) C.pen
a) infracțiuni privind traficul de droguri și de precursori
7
b) infracțiuni privind traficul și exploatarea persoanelor vulnerabile
c) infracțiuni privind frontiera de stat a României
d) infracțiunea de spălare a banilor
e) infracțiuni din legislația privind prevenirea și combaterea pornografiei
f) infracțiuni din legislația privind combaterea terorismului
g) constituirea unui grup infracțional organizat
h) infracțiuni contra patrimoniului
i) nerespectarea regimului armelor, munițiilor, materialelor nucleare și al materiilor
explozive
j) falsificarea de monede, timbre sau alte valori
k) divulgarea secretului economic, concurență neloială, nerespectarea dispozițiilor
privind operații de import sau export, deturnarea de fonduri, infracțiuni privind
regimul importului și al exportului, precum și al introducerii și scoaterii din țară de
deșeuri sau reziduuri
l) infracțiuni privind jocurile de noroc
m) infracțiuni de corupție, infracțiuni asimilate acestora, precum și infracțiunile
împotriva intereselor financiare ale UE
n) infracțiuni de evaziune fiscală
o) infracțiuni privind regimul vamal
p) infracțiuni de fraudă comise prin sisteme informatice și mijloace de plată electronice
q) traficul de organe, țesuturi sau celule de origine umană
2. Pedeapsa prevăzută de lege pentru acea infracțiune este închisoarea de 4 ani sau mai
mare

/
3. Fapta este susceptibilă să îi procure făptuitorului un folos material
4. Valoarea bunurilor dobândite de persoana condamnată, pe o perioadă de 5 ani înainte
și, dacă este cazul, după momentul săvârșirii infracțiunii, până la data emiterii actului de
sesizare a instanței, depășește în mod vădit veniturile obținute de aceasta în mod licit.
5. Instanța să aibă convingerea că bunurile respective provin din săvârșirea infracțiunilor
enumerate.

Regulile generale de la confiscarea specială se aplică în mod similar.