Ștefan cel Mare (1457-1504)

Home / Despre noi / Istoria locului / Ștefan cel Mare (1457-1504)

La 3 februarie 1531, la nici trei decenii de la trecerea în nefiinţă, Ştefan al

III-lea, principele Ţării Moldovei, era amintit de Sigismund I, regele
Poloniei (1506-1548), ca Stephanus ille magnus („acel mare Ştefan”).
Bernard Wapowski, cartograful şi istoriograful oficial al aceluiaşi rege,
consemna că domnul moldovean era „principele şi războinicul cel mai
vestit” din epoca sa. Doctorul Matteo Muriano, trimis de Veneţia la
Suceava, în vara anului 1502, spre a-i acorda asistenţa medicală principelui
moldovean, consemna în raportul său că acesta „este un om foarte înţelept,
vrednic de multă laudă, iubit mult de supuşii săi, pentru că este îndurător
şi drept, veşnic treaz şi darnic”. Văzut de contemporanii lui europeni ca un
şef de stat care a reuşit să se menţină la cârma ţării 47 de ani, pe plan
intern el a simbolizat stabilitatea, continuitatea, dezvoltarea economică,
dreptatea, încât la înmormântarea sa în Moldova „jale era, că plângea toţi
ca pe un părinte al său …” (Grigore Ureche).

Originea
Ştefan cel Mare, fiul lui Bogdan al II-lea (1449-1451) şi al soţiei sale Oltea, s-
a născut cel mai probabil în anul 1438. După moartea tatălui său, Ştefan s-a
refugiat în Transilvania stăpânită de către Iancu de Hunedoara (1441-
1456), unde s-a familiarizat cu tacticile militare ale acestuia, care îmbinau
elemente de artă militară din estul, centrul şi apusul Europei. Cu o forţă
militară pusă la dispoziţie de către Vlad Ţepeş (1448; 1456-1472; 1476), la
care s-au adăugat partizanii săi din sudul Moldovei, Ştefan cel Mare l-a
învins pe Petru Aron la Doljeşti (Dolheşti), cucerind tronul Moldovei pe
data de 12 aprilie 1457. A găsit o ţară sărăcită, sfâşiată de luptele dintre
diverşii pretendenţi la domnia Moldovei, o ţară ce plătea tribut turcilor
începând cu anul 1456.

Conducător de stat
În asemenea circumstanţe, domnitorul a trebuit să iniţieze ample măsuri
de redresare a situaţiei social-economice. Pentru a-şi asigura suportul
politic necesar stabilităţii guvernării, Ştefan cel Mare a eliminat tendinţele
marii boierimi de anarhie şi de nesupunere faţă de puterea centrală, a
favorizat consolidarea economică a ţărănimi libere (răzeşii), a încurajat
clasa negustorească şi legăturile comerciale externe. În plus, a acordat o
atenţie aparte structurilor militare tradiţionale ale ţării („oastea cea mică”
– structură militară permanentă, şi „oastea cea mare” – chemată numai în
caz de atac extern), susţinând introducerea unei discipline mai riguroase şi
ameliorarea dotării. Măsurile sale militare au vizat şi întărirea capacităţii
defensive a ţării, prin consolidarea şi modernizarea cetăţilor Hotin,
Tighina, Soroca, Chilia, Cetatea Albă, Suceava, Neamţ, Crăciuna.

Patron al actului cultural

Prosperitatea economică a ţării i-a permis lui Ştefan cel Mare punerea în
aplicare a unei politici de construire a unor edificii religioase, cu important
rol cultural-artistic, dar şi militar. Acest fapt este considerat realizarea cea
mai perenă a domniei voievodului moldovean. Epoca lui Ştefan cel Mare
rămâne una de referinţă în istoria artei moldoveneşti, deoarece atunci se
pun bazele aşa-numitului „stil moldovenesc” în arhitectura şi pictura
religioasă. Arta iconografică din perioada ştefaniană este ilustrată de
frescele din biserica de la Lujeni (astăzi Ucraina), Dolheşti, Bălineşti, Sf.
Nicolae din Rădăuţi, Pătrăuţi, Voroneţ şi Sf. Ilie. Primele ansambluri
complete ce s-au păstrat din vechea pictură ştefaniană sunt cele de la
Pătrăuţi (1487), Voroneţ (1488), Sf. Ilie (1488), la care mai poate fi adăugat
cu titlu de inventar şi cel de la Milişăuţi, distrus odată cu biserica în primul
război mondial. Este interesant de menţionat faptul că reprezentările
evangheliştilor de la Voroneţ sunt reproduceri fidele ale prototipurilor
fixate de Gavril Uric în tetraevanghelul său din 1429, fapt ce sugerează o
anumită continuitate de tradiţie a picturii moldoveneşti din veacul al XV-
lea. Zugrăveala din altarul şi naosul bisericii mănăstirii Nemţ (1497)
constituie ultimul ansamblu de pictură ce ne-a mai rămas din epoca lui
Ştefan cel Mare.

Abilităţi diplomatice
Victoriile militare spectaculoase ale lui Ştefan cel Mare, repurtate practic
împotriva tuturor vecinilor săi (turci, tătari, maghiari, poloni) au fost
pregătite întotdeauna de o politică externă foarte abilă, ce a permis
voievodului ca, înconjurat de trei adversari redutabili (Ungaria, Polonia şi
Imperiul Otoman), să nu se angajeze niciodată într-un conflict pe două
fronturi. Din punct de vedere diplomatic, Ştefan cel Mare a purtat
negocieri şi a încheiat alianţe, în funcţie de împrejurări, cu o serie de state
puternice din estul, centrul şi vestul Europei (Hanatul de Crimeea, Imperiul
Otoman, cnezatul de Moscova, Polonia, Ungaria, Veneţia, Statul Papal). La
acestea se adaugă şi tratativele iniţiate în vederea organizării unei alianţe
antiotomane cu Uzun Hassan, şahul statului turcoman din Anatolia
orientală şi Iranul Occidental.
Conducător militar
Istoria militară a Moldovei din vremea lui Ştefan cel Mare a fost marcată
de existenţa aşa-numitelor „conflicte asimetrice”, caracterizate prin
disproporţia de efective dintre cuceritor şi atacat. În cadrul conflictelor
clasice, corpul expediţionar trimis de cuceritor este mai puţin numeros
decât armata ţării atacate, suplinind însă inferioritatea numerică prin
superioritatea tacticii şi strategiei, a armamentului, a corpului de ofiţeri şi
generali şi a instrucţiei ostaşilor. Istoria militară cunoaşte numeroase
exemple ilustrative în acest sens, începând cu războaiele lui Alexandru
Macedon sau cucerirea Britanniei şi Galliei de către romani şi terminând
cu războaiele imperiale britanice sau atacul Germaniei împotriva Uniunii
Sovietice. În cadrul conflictelor asimetrice, numărul ostaşilor trimişi de
cuceritor împotriva părţii atacate este mai mare decât cel al apărătorilor.
Ştefan cel Mare a reuşit să facă faţă acestor „conflicte asimetrice” datorită
unei strategii şi tactici eficiente, care îmbina apărarea iniţială cu
contraatacurile ulterioare, decisive, asupra forţelor atacatoare. Istoria
militară înregistrează o serie de procedee tactice folosite de armatele
acestui prinţ, cu nimic inferioare celor folosite de contemporanii săi din
centrul şi vestul Europei: atacul de flanc; încercuirea;
folosirea combinată a cavaleriei grele cu infanteria sau cavaleria uşoară;
ambuscada într-un teren împădurit; înţelegerea secretă cu locuitorii dintr-
o cetate asediată; lupta cu unităţile de cavalerie descălecate, în funcţie de
necesităţile câmpului tactic; atacarea prin surprindere a cantonamentelor
de noapte ale adversarilor etc. Datorită disproporţiei de forţe dintre
Moldova epocii lui Ştefan cel Mare şi puternicii ei vecini, arta militară
moldovenească din acele timpuri a fost prin excelenţă defensivă, bazată pe
folosirea unui număr maxim de combatanţi, furnizat nu prin angajarea de
mercenari (ca în centrul şi vestul Europei), ci prin ridicarea la luptă a
populaţiei.

Datorită acestui fapt, Ştefan a dispus de o armată estimată la maxim 50.000

oameni, o cifră considerabilă pentru Europa acelor timpuri. Totodată, el nu
s-a lăsat niciodată asediat într-o cetate sau oraş, ci şi-a asigurat libertatea
de mişcare pentru a-şi mobiliza supuşii. Luptele sale de hărţuială
pregăteau întotdeauna terenul pentru bătălia decisivă cu forţele
atacatoare, între timp slăbite şi demoralizate.

Armata moldovenească a fost, în combinaţie cu o politică internă bine

chibzuită şi o diplomaţie suplă, instrumentul esenţial folosit de Ştefan cel
Mare pentru apărarea independenţei ţării.

Calităţile sale de organizator, protector al culturii şi promotor al ortodoxiei,

diplomat şi conducător de oşti, au fost recunoscute pe plan intern şi extern
încă din timpul vieţii sale, rezistând atât la trecerea timpului, cât şi la
analizele istoriografiei moderne. Totodată, aceste calităţi au devenit un
subiect central al tradiţiei populare. Conform acesteia, voievodul este
numit „cel Sfânt”, atribuindu-i-se însuşiri supranaturale, inclusiv cea de
apărare a ţării şi a poporului său, chiar şi după moartea sa. Această
credinţă populară a fost consacrată în mod oficial în luna iunie 1992, prin
decizia de canonizare a lui Ştefan cel Mare adoptată de către Sinodul
Bisericii Ortodoxe Române.