1.

Obiectul, funcţiile şi problematica eticii

1.1.Etica profesională ca ştiinţă şi disciplină de studiu
1.2. Caracteristici ale normelor morale
1.3. Principiile fundamentale ale eticii
1.4. Funcţiile eticii

1.1. Etica profesională ca ştiinţă şi disciplină de studiu

Etica profesională este un domeniu independent al ştiinţe şi studiază bazele moralei profesionale,
explică specificul realizării principiilor morale generale în sfera muncii, descoperă funcţiile şi
specificul subiectelor, principiilor şi categoriilor etice.
Totodată, etica profesională studiază specificul activităţii morale a profesionistului şi relaţiile sale
morale în mediul profesional, pune bazele etichetei care constituie reguli de comunicare specifice,
maniere de comportare, norme de conduită în societate.
Într-un prim sens, etica este considerată ştiinţă a comportamentului, moravurilor; studiu teoretic al
principiilor care guvernează problemele practice, iar morala este totalitatea mijloacelor pe care le
folosim pentru a relaţiona în societate, ansamblul prescripţiilor concrete adoptate de către agenţi
individuali sau colectivi.
Într-un al doilea sens, etica este ansamblul regulilor de conduit acceptate de către o comunitate
anumită, reguli care sunt fundamentate pe distincţia dintre bine şi rău, iar morala este ansamblul
principiilor de dimensiune universal-normativă (adeseori dogmatică), bazate pe
distincţia dintre bine şi rău.
În mediul profesional, termenul preferat este cel de etică. În limbajul comun, termenul morală este
în special legat de viaţa privată.
Respectăm morala în viaţa privată şi etica în viaţa publică (politică, civică, profesională).
Deontologia reprezintă un ansamblu de reguli comportamentale după care se ghidează o organizaţie,
o instituţie, profesie sau o parte a acesteia, instanţa de elaborare şi aplicare a acestor reguli fiind
organizaţiile profesionale.
Moralitatea este un ideal în sensul normativ al termenului ideal, exprimând ceea ce ar trebui să
facem sau ceea ce nu ar trebui să facem dacă am fi raţionali, binevoitori, imparţiali, bine intenţionaţi.
Obiectul eticii
Etica este o ştiinţă filozofică ce studiază morala ca pe una dintre cele mai importante laturi ale
existenţei umane şi sociale. În acelaşi timp, etica este şi o disciplină ştiinţifică, deoarece în cadrul
său sunt elucidate două grupuri de probleme:
1) probleme teoretice propriu-zise ce se referă la natura şi esenţa
moralei;
2) probleme ce ţin de modul în care ar trebui să procedeze omul, după ce principii şi norme să se
conducă în viaţă.
Etica elucidează astfel de domenii cum ar fi:
- axiologia etică care se ocupă de problemele binelui şi răului;
- deontologia etică studiază problemele fişei de post;
- fenomenologia etică are în vizorul său morala unei societăţi sub
aspect sociologic şi istoric .
Pentru a se constitui, o ştiinţă are nevoie de anumite metode de cercetare care să conducă la
rezultate adecvate realităţii pe care o cercetează. Pe parcursul dezvoltării eticii un rol deosebit l-a
jucat metoda speculativă, care considera că legile morale existau până la apariţia fiecărei generaţii
de oameni, le interpreta ca fiind ceva înnăscut, ca ceva de la început dat, atribuindu-le adeseori o
origine supranaturală.
Filozoful D.Gusti considera că prin analiza faptelor obţii experienţa de a afla în ce constă morala, te
poţi ridica până la formularea legilor cauzale ale moralităţii. În etică trebuie să porneşti de la
realitatea morală aşa cum se prezintă ea, deoarece faptele morale alcătuiesc realitatea morală. Ca
urmare, prin explicări, se ajunge la cunoaşterea ideii de realitate. Ideea, la rândul său, este dinamică,
tinde să se desfăşoare, să se realizeze, tinde spre perfecţiune. Aplicând această metodă, descoperim
idealul etic.
1.2. Caracteristici ale normelor morale
A avea un comportament etic înseamnă a săvârşi mereu fapte morale. Normele morale arată ce
trebuie să facă sau să nu facă, cum trebuie să fie sau să nu fie subiectul conştient pentru ca
rezultatele comportamentului manifestat să fie apreciate ca bune sau ca rele.
Normele de conduită au existat în toate timpurile (date, obiceiuri, legi); acestea s-au transmis, prin
educaţie, din generaţie în generaţie.
Norma morală reprezintă un instrument de constrângere morală, de protejare: un model prescriptiv
acceptat şi recunoscut de membrii societăţii; un standard, etalon de comportament social.
Normele, în general, se elaborează prin două modalităţi:
- neorganizat (neinstituţionalizat): spontan, difuz (cutume, obiceiuri, tradiţii);
- organizat (instituţionalizat): de către organizaţii, instituţii, agenţii specializate.
Normele având ca scop reglementarea normativă şi integrarea
socială:
- creează un sistem de drepturi şi obligaţii, interdicţii în diferite contexte sociale;
- asigură cadrul normativ pentru ordinea juridică şi cea socială;
- permit rezolvarea şi evitarea conflictelor;
- indică ceea ce ar trebui să fie într-o societate (nu ceea ce este);
- nu stabilesc puncte, reguli normative, ci constituie o „zonă” în cadrul căreia sunt permise şi limite
de variaţie.
Normele morale se pot clasifica astfel:
1. Norme generale (universale): sunt prezente în toate tipurile de comunităţi umane, au durabilitate
în timp şi influenţează toate activităţile umane (cinstea, demnitatea, sinceritatea, loialitatea,
generozitatea).
2. Norme particulare: au atribuţie la unele comunităţi umane determinate, vizând activităţi umane
particulare [normele vieţii de familie, cele specifice anumitor activităţi profesionale (medici, avocaţi,
profesori, sportivi, economişti etc.)].
3. Norme speciale: se manifestă în cadrul unor grupuri restrânse şi uneori cu ocazii speciale (norme
de protocol, codul manierelor elegante, reguli de etichetă în afaceri etc.).
Normele pot fi formulate:
- ca imperativ categoric indică ce trebuie să facă oricine, oricând şi oriunde într-o anumită situaţie
(arată ce este obligatoriu să facem sau să ne abţinem să facem).
- ca imperativ ipotetic: arată ce este dezirabil (ce ar trebui) să facem sau să ne abţinem să facem în
anumite situaţii.
O normă poate să conţină interdicţii (de exemplu: Să nu omori decât în legitimă apărare!); permisii
(Poţi să nu te supui ordinelor, dacă ele încalcă drepturile omului) sau obligaţii (Tine-ţi
promisiunile!).
Normele morale sunt norme sociale ce reglează comportamentul omului în societate, relaţiile
omului cu semenii săi şi cu sine. Respectarea lor este asigurată de forţa opiniei publice, de
convingerile interioare ale personalităţii cu privire la bine şi rău, echitate şi inechitate, virtute şi
viciu etc.
Prin principii morale înţelegem un temei al sistemului normative şi, totodată, o modalitate de
coordonare a normelor morale.
1.3. Principiile fundamentale ale eticii
În etică se disting principii fundamentale şi principii particulare.
Se disting trei principii fundamentale:
1) principiul renunţării este propriu mai multor tipuri istorice de morală: budistă, creştină, stoică.
Acest principiu vizează renunţarea la ordinea reală şi la cea normativ-valorică a colectivităţii;
2) principiul individualismului este un principiu al raţiunii de afirmare a individului împotriva
celorlalţi şi împotriva colectivităţii;
3) principiul colectivismului este principiul oricărei morale şi moralităţi, deoarece omul este o fiinţă
socială, el trăieşte în colectiv şi în diverse forme de colectivitate şi de comunitate umană. Coerenţa şi
stabilitatea într-o colectivitate nu sunt posibile fără respectarea de către toţi a unui minim de cerinţe
morale ale vieţii în comun şi fără funcţionarea opiniei de grup, care asigură integrarea indivizilor în
viaţa colectivă şi corectarea comportamentelor inadecvate.
Principiile morale reprezintă unele forme de exprimare a cerinţelor morale care dezvăluie în linii
generale conţinutul moralităţii existente într-o societate sau alta. Ele exprimă cerinţele fundamentale
ce ţin de esenţa morală a omului, de caracterul corelaţiei dintre oameni şi care determină direcţiile
magistrale ale activităţii oamenilor, ele devenind astfel o bază a normelor concrete de conduită.
1.4. Funcţiile eticii:
Etica are mai multe funcţii:
1. Cognitivă (de cunoaştere) - este funcţia principală, deoarece celelalte funcţii nu pot fi realizate
adescent decât cu condiţia realizării ei. Această funcţie se poate realiza pe 3 trepte succesive:
• Descriptivă - sistematizarea datelor vieţii morale în funcţie de anumite tipologii sau tipuri de
atitudini morale, relaţii morale sau virtuţi morale.
• Analitico-sintetică - presupune o analiză a conexiunilor interne şi externe ale diferitelor fenomene
morale, pleacă de la o analiză globală şi descoperă toate componentele morale specifice.
• Explicativă - factorii care explică geneza, structura, tipurile, progresul moral şi perspectivele
acestui progres.
2. Normativă sau Axiologică (valorile) - este funcţia care include un şir de modalităţi de realizare a
acestei funcţii, cum ar fi.
• Neutralitatea sau obiectivismul ştiinţific, având pretenţia că descrie şi explică faptele pure fără să
ecranizeze puritatea cu posibile aprecieri ale ei.
• Estetismul amoral care reprezintă o variantă mai subtilă a neutralităţii.
• Pluralismul moral, prezent în doctrinele eticii care selectează doar valori morale pozitive, doar
formele binelui, ignorând variantele răului.
• Dogmatismul etic este orientarea dogmatică ce reprezintă sfera valorilor, a faptelor ce stârnesc
dorinţa, ţine de necesitate, deci ţine de noţiunea trebuie pentru că trebuie.
3. Persuasivă (de convingere) - această funcţie se realizează în discursul etic, prin realizarea
primelor două funcţii.
4. Funcţia educativă (este dezvăluită de Platon şi Aristotel). Ea antrenează direct respectul şi
practicarea lui, cunoaşterea binelui având un efect nemijlocit educativ. Potrivit lui Aristotel
moralitatea indivizilor are două surse:
• cunoaşterea binelui;
• experienţa repetată şi fixată în obişnuinţă.
Ca rezultat, posibilităţile formative ale eticii sunt reale, fiind în acelaşi timp limitate, deoarece sunt
condiţionate de un şir de factori:
• Etica doar explică, orientează, dezvoltă un fond prealabil de moralitate.
• Omul, fiind educat de familie, mass-media, şcoală, societate (grup), este orientat convergent şi, în
acest sistem global, etica constituie doar o componentă funcţională.
• Există unele modele reale de comportament întruchipate în caractere care sunt o confirmare a
moralităţii colective reale, modele de comportament ce reprezintă o ilustrare a unei moralităţi
superioare posibile şi necesare unei colectivităţi.
• Posibilităţile formative sunt condiţionate de însăşi natura demersului etic.
Considerând educaţia nu doar un mijloc de formare a cunoştinţelor, ci şi modalitatea de a pregăti
omul de mâine, specialiştii au încercat să explice funcţiile educaţiei:
1. Funcţia de selectare şi transmitere a valorilor de la
societate la individ.
2. Funcţia de dezvoltare a potenţialului biopsihic al
omului.
3. Funcţia de pregătire a omului pentru mediul social.
4. Funcţia cognitivă (cunoaştere).
5. Funcţia axiologică, de valorificare a totalităţii factorilor educativi (grădiniţa, şcoala, familia) şi
acţiunea diferiţilor agenţi care acţionează prin intermediul acestor factori (corpul didactic, părinţi,
grupul, colectivul de elevi).