MITROPOLITUL AMFILOHIE AL MUNTENEGRULUI

+ 30 OCTOMBRIE 2020
Cuvânt despre credință și rugăciune (I)

Numai prin aceste două aripi, credința și rugăciunea, noi, oamenii, putem zbura. Și, la fel cum
pasărea nu poate zbura fără aripi, nici ființa omenească nu se poate ridica la înălțimile cerurilor și nu
poate străbate oceanele - dar nu cele care se pot traversa cu corăbii făcute de mână omenească, ci
oceanul nemărginit al vieții veșnice. Iar omul e făptura chemată să traverseze acest ocean fără de
sfârșit.
După Sfântul Apostol Pavel, „credința este încredințarea celor nădăjduite și dovedirea lucrurilor
celor nevăzute” Evrci 11:1, iar după Sfântul Grigorie Teologul, „rugăciunea este menirea omului”. Același
Sfânt ne îndeamnă „să ne rugăm mai mult decât respirăm”. Și, pe cât este de importantă respirația
pentru om, pe atât este și rugăciunea pentru respirația duhovnicească. Pentru că respirația trupească ne
susține viața cea efemeră a trupului, pe când respirația duhovnicească ne preschimbă efemeritatea în
veșnicie și ne descoperă măsura nemărginită a scopului existenței noastre. Nu întâmplător, Sfântul
Apostol Pavel spune că „tot ce nu este din credință este păcat Romani 14:23. Ce înseamnă aceasta? Înseamnă
că tot ceea ce nu este clădit pe această nevăzută și aparent neînsemnată temelie de piatră, tot ceea ce
este înălțat în afara ei merge spre pieire.
De când se știe pe acest pământ, indiferent din care civilizație, religie sau ideologie face parte,
omul este o ființă a credinței. Prin credință existăm - prin credință, iar nu prin știință. Și nu pentru că
credința nu este știință, ci tocmai pentru că credința este cea mai profundă știință. De aceea și Sfântul
Apostol Pavel o numește „temei”. De unde are omul credința? Dacă ar fi doar o făptură pămân tească,
condiționată de timp, de spațiu și de propria fire, de unde poartă în el această nevoie de a crede? Cum a
ajuns credința parte integrantă a ființei sale? Putem spune atunci, cu conștiința împăcată, că omul este
„ființă a credinței”, așa cum se spune despre el că este „ființă religioasă”, homo religiosus?
1
Intr-adevăr, întreaga istorie a omenirii dovedește că tocmai credința ne arată că omul e o făptură
ce nu se poate mulțumi cu sine însuși, ci pururea tânjește după altcineva. Și nu după altcineva ca
prieten sau tovarăș de viață, nici după altcineva ca societate omenească, ci după Altcineva care să
unească această societate omenească și să-i dea sens. Tot ceea ce Biserica spune la Taina Cununiei
arată că acest Altcineva este El, Domnul Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu - El, Care este iubirea
veșnică, El, Care este legătura adevărată, temeinică, nepieritoare între două persoane ce se unesc într-
un singur trup și într-un singur cuget. Dacă El nu ar exista, această unire a celor doi ar fi de azi pe
mâine, destrămându-se la prima suflare de vânt. Oricât și-ar fi jurat înainte credință și dragoste veșnică,
dacă apare moartea sau boala unuia dintre ei, atunci de toate acestea să va alege praful. Dacă n-ar fi
acest Altcineva adevărat si veșnic, dacă n-ar fi iubirea și prezența Lui care să-i sfințească, să pătrundă
în ființa lor ca un ferment și să-i unească, unirea lor trupească și sufletească nu ar ajunge unire veșnică
și nepieritoare. De aceea se spune că „ceea ce Dumnezeu a unit omul să nu despartă” cf-Matei 19:6. Iar
această unire se întemeiază pe credință, care este piatra de temelie.
A crede înseamnă că undeva, în adâncurile ființei tale, te-ai întâlnit cu Dumnezeul cel viu. Oare
suntem constienti de lucrul acesta? Este adevărul cel mai profund al credinței noastre. Credința nu ar fi
putut să se nască și să rămână în om, de nu ar fi fost această întâlnire cu El în adâncurile ființei noastre.
Și cu cât este această întâlnire mai reală, mai curată, mai adevărată, cu atât și credința este mai
profundă, mai tare, mai neclătinată. Iar credința e tare tocmai pentru că este întemeiată pe piatra despre
care Evanghelia zice că „au nesocotit-o ziditorii și a ajuns în capul unghiului, și acest lucru este
minunat în ochii noștri” cf-Matei 21:42. Iar omul, de-a lungul întregii sale istorii, a încercat din răsputeri să
uite și să lepede această piatră din capul unghiului. Începând cu Adam, odată cu prima cădere a omului,
această piatră a fost nesocotită, iar omul a încercat să-și clădească viata fără ea.
Noi suntem martorii unor astfel de ideologii contemporane, cum a fost comunismul, care nu caută
să ridice destinul omenesc pe această piatră de temelie, ci pe om, adică tot pe temelia unei credințe că
în acest om se află, prin natura lui, puteri pe care se poate zidi o lume nouă. Și până când va exista o
astfel de credință, comunismul va avea susținători. Dar cum credința aceasta nu a fost ridicată pe piatra
de temelie, ci pe nisip, imediat ce suflă vântul unei noi ideologii, din această credință nu mai rămâne
piatră pe piatră.

CREDINȚA LUI AVRAAM SI FALSELE CREDINȚE

Așadar, credința este temeiul a toate câte le nădăjduim, dar este foarte important să arătăm că nu
orice fel de credință. In acest sens, poporul nostru este mai înțelept decât cei ce-și spun înțelepți,
deosebind adevărata credință de credința mincinoasă. Și tot poporul nostru face diferența și între
adevărata credință și superstiție („credință zadarnică” în slavonă, n.trad.), arătând că o credință care nu
se întemeiază pe această piatră de temelie nu este credință, ci înșelare. Credința care nu se întemeiază
pe adevărul cel mai profund, ci pe ceva secundar - fie pe zidire, fie pe o idee sau pe o ideologie, fie pe
omul însuși - acea credință e zadarnică, de vreme ce nu-L poate aduce pe Adevăratul Dumnezeu.
Poporul mai deosebește și credința tare de puțina credință. Nici puțina credință nu-L poate aduce
pe Dumnezeu, la fel cum un copac sădit pe nisip nu se poate înălța prea sus, nici nu poate aduce roade.
Poporul mai deosebește si credința de necredință.
Și vedem cu toții, în ziua de azi, că oamenii necredincioși sunt puși să cârmuiască poporul. De
aceea am ajuns în punctul în care suntem acum. Poporul nostru mai spune că există și o „credință de
câine”. Și care e credința aceasta? Este credința lui Hitler și a lui Stalin - și, dacă ne uităm în jur, putem
spune că și noua credință globalistă este la fel. Știm cu toții cum se poartă un câine turbat, care latră și
mușcă, dar știm cum se poartă și un câine viclean. La fel e și credința „mântuitorilor lumii”
contemporani. Toți vin în chip de înger milostiv - sub masca „democrației” și a „drepturilor omului” -,
dar în spatele lor se ascunde o miasmă înveninată ce ne otrăvește lumea.
Mai este un cuvânt din popor care definește omul „fără de credință”. Aceasta este o stare mai rea
decât „credința de câine”. Reprezentanții ei sunt oamenii alunecoși, despre care Vlădica Nicolae
Velimirovici spunea că „fac cu ochiul spre trei credințe, dar cu adevărat nu cred în nici una”. Din pă-
cate, astfel2 de oameni s-au înmulțit în vremurile noastre. Poate că niciodată în istorie nu au fost atâtia
oameni fără de credință, preocupați doar de propriul interes, propriul pântece, traiul doar pentru sine,
dragostea doar de sine, care îsi clădesc viata si credința pe temelia egoismului.
Insă adevărata credință este cea dumnezeiască. Este credința Sfinților Proroci, este credința
Patriarhului Avraam. De ce a fost Avraam numit „Părintele credincioșilor”? Pentru că si-a zămislit fiul
la vârsta la care firea omenească nu mai poate zămisli. Chiar și Sarra lui a râs când a auzit că va naște.
Atunci Dumnezeu i l-a dăruit pe Isaac, făgăduindu-i că urmașii săi se vor înmulți ca stelele de pe cer și
ca nisipul mării cf Facere l5:5. După o vreme însă, i-a spus lui Avraam să-și jertfească fiul cel iubit, pe Isaac.
Avraam nu s-a îndoit de făgăduința de la început, chiar dacă Dumnezeu îi cerea să-l jertfească pe însuși
moștenitorul acestei făgăduințe. Iar Isaac l-a întrebat: „Tată, foc și lemne avem; dar unde este oaia
pentru jertfă?”. Ce putea să răspundă tatăl care își ducea fiul spre junghiere? Dar el răspunde cu
credință înfricoșătoare: „Fiul meu, va îngriji Dumnezeu de oaia jertfei Sale!” cf. Facere 22:7-8.

„ADEVERIREA DUHULUI SI A PUTERII"

Lumea de azi discută mult pe marginea subiectului „credință sau știință”, fără a reuși să dea un
răspuns, însă Biserica lui Hristos a dat de mult răspunsul la această întrebare. Biserica știe că nu există
știință adevărată fără credință, si nici nu poate exista fără cunoașterea lui Dumnezeu, Care este izvorul
oricărei științe și adevăr. Iubirea de Dumnezeu se manifestă tocmai în această credință, în această
orientare a întregii noastre ființe către Dumnezeu - nu doar a mintii, ci si a inimii în această cunoaștere
a prezenței vii a lui Dumnezeu în adâncurile ființei noastre, în această încredințare că El poate și din
pietre să ridice fiii lui Avraam cf Luca3:8. Si această simțire a prezenței Sale în noi ne oferă posibilitatea să
credem. De aceea, multi necredincioși spun: „Eu nu cred, dar aș vrea să pot crede. Regret și vă in vidiez
pe voi, credincioșii”.
Așadar, credința este temelia, si tot ce a fost zidit în istoria omenirii s-a întemeiat pe credință. Tot
ce a fost zidit de vechiul si noul popor ales al lui Dumnezeu, din care facem și noi parte, cei botezați în
numele Tatălui și Fiului si Sfântului Duh, totul s-a născut din această credință. Cele mai minunate fapte
din istoria omenirii sunt cele întemeiate pe cea mai profundă credință! De ce arta modernă nu este în
stare să creeze ceea ce ne-au dăruit secolele trecute? Tot ceea ce ne oferă este descompunerea,
degradarea trupului omului și a naturii, ca să nu spun duhoare în toate. Pentru că nu are credință
adâncă, nu are legătură cu taina aceea sfântă, negrăită și dumnezeiască, înscrisă în ADN-ul ființei
noastre. De aceea, nici faptele, nici cuvintele izvorâte din această credință mincinoasă nu pot fi
adevărate.
De ce au atâta putere cuvintele Sfintei Scripturi, încât generații la rând le citesc si nu se mai
satură? Pentru că sunt cuvinte născute în urma unei atingeri vii. Apostolii s-au atins de Dumnezeul cel
viu, iar cuvintele lor au primit suflare dumnezeiască, devenind dumnezeiești. La urmă, pe Cuvântul lui
Dumnezeu a fost zidită și lumea. „A zis Dumnezeu și s-a făcut” cf Facere 1, „toate prin El s-au făcut, și fără
El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut” Ioan l:3. Mai ales când acest Cuvânt al lui Dumnezeu Se
sălășluiește în noi. Atunci când Logosul, cea de-a doua Persoană a Sfintei Treimi, S-a făcut om, S-a
sălășluit în noi în duh și adevăr. Toată esența Bisericii lui Dumnezeu se află în această prezență vie și
dătătoare de viață a Chipului Dumnezeului celui viu în noi. Credința care ne luminează strălucește din
Chipul Său, noi trebuie doar să fim pregătiți să-I primim Lumina înlăuntrul nostru.
Toți oamenii lui Dumnezeu, Prorocii, Apostolii și Sfinții au primit această Lumină și au dat
mărturie despre ea, precum spune Sfântul Apostol Ioan: „Ce am auzit, ce am văzut cu ochii noștri, ce
am privit și mâinile noastre au pipăit, aceasta mărturisim” 1 Ioan 1:1. „Iar cuvântul meu și propovăduirea
mea nu stăteau în cuvinte de înduplecare ale înțelepciunii omenești, ci în adeverirea Duhului și a
puterii” 1 Corlnteni 2:4, spune și Sfântul Apostol Pavel. De ce are cuvântul lui „adeverirea puterii”? Pentru
că poartă puterea în sine, iar această putere este, de fapt, credința. O credință care mută si munții din
loccf Matei 17:20. Poporul sau omul care își pierde credința, acela se descompune, este sfârșit de puteri.
Așa lucrează legea duhovnicească, morală și biologică. Gândiți-vă bine cât am contribuit și noi,
prin descompunerea personală lăuntrică, duhovnicească, la starea de durere prin care trece lumea de
azi. 3
Istoricii din vechime au arătat că popoarele au trecut prin cele mai grele necazuri și suferințe
atunci când și-au pierdut credința. Nu ne putem juca cu credința, căci ea este însăsi rădăcina ființei
noastre, iar nu orice rădăcină. Dacă viermele intră la rădăcina pomului - iar viermele este, de fapt,
credința mincinoasă, credința cu jumătăți de măsură sau vreo ideologie oarecare atunci pomul nu mai
poate nici să crească, nici să dea roade adevărate.
În Pateric se povestește despre un duhovnic bătrân care putea osebi, după felul în care se ruga
cineva, dacă are credință adevărată sau mincinoasă. Căci ce este rugăciunea, dacă nu rodul credinței
care se naște în inima omului? Ea se face punte prin care ajungem la Sfânta Sfintelor, în fata căreia
stăm cu frică si cutremur, indiferent dacă rugăciunea noastră este de cerere sau de mulțumire.
Rugăciunea este legată organic de credință, este parte integrantă a ființei noastre, tocmai pentru că
temeiul și rădăcina ființei noastre este credința. Rugăciunea este deschiderea inimii noastre spre Sfânta
Sfintelor, spre Dumnezeul cel viu. Ce este întoarcerea florii-soarelui spre soare, dacă nu rugăciune? Ce
este deschiderea mugurelul spre a fi scăldat în lumină, dacă nu rugăciune, aducând, prin căldura
soarelui, roade binecuvântate? La fel, toate făpturile au felul lor de-a se ruga.
Am fost în Sfântul Munte, la minunatul Părinte Paisie, de la care ne-au rămas atâtea cuvinte
duhovnicești. Un adevărat om al lui Dumnezeu, printre cei mai frumoși pe care i-am cunoscut. Avea
credință profundă, curăție a inimii și rugăciune. Și-a petrecut viața cu rugăciune și în rugăciune. Într-o
seară, m-am dus la dânsul la ora când șacalii începeau să se cheme unul pe altul prin pădure și l-am
întrebat: „Ce se aude?”, iar el, cu voce de copil, a răspuns: „Ei, dragul meu Părinte! Șacalii sunt mai
harnici ca noi, și-au început deja Vecernia!”. Fiecare făptură Îl slăvește în felul său pe Domnul.
Apoi, pe lângă chilia Părintelui Paisie trăia un broscoi, pe care Părintele îl botezase Bayun, după
numele unui beduin plinuț, pe care îl cunoscuse în Muntele Sinai. Odată, după ce n-am făcut ascultare,
refuzând să mănânc ceva, Părintele s-a folosit de acest broscoi pentru a mă povățui: „Să știi că Bayun e
mai ascultător ca tine! Vino să vezi!”. A strigat broscoiul pe nume, iar el a ieșit din tufele de trandafiri.
Părintele i-a poruncit: „Acum, Bayune, pentru că a sosit vremea rugăciunii, du-te la locul tău, sub
Sfânta Cruce!”. Eu nu pricepeam: „Ce se întâmplă aici?...”. Apoi Părintele a plecat în pădure, unde și-a
petrecut toată noaptea în rugăciune, iar broscoiul s-a dus săltând până la crucea de deasupra chiliei
Părintelui, s-a așezat sub ea și a început să orăcăie. Adică și broscoiul știa să se roage! Toată suflarea
să laude pe Domnul.
Rugăciunea întemeiată pe credință adevărată, pe credință sănătoasă, izvorâtă dintr-o inimă curată,
aduce sufletul la starea de feciorie și întreagă-înțelepciune. Rugăciunea dă viață sufletului și-l
înnoiește. Prin rugăciune intrăm în comuniune cu Dumnezeul cel Viu, în Biserica Lui. E foarte firesc
pentru cel ce se atinge de Dumnezeul cel Viu, Izvorul sănătății și al înțelepciunii, să dobândească
sănătate și înțelepciune.
Sfântul Grigorie Palama se ruga: „Doamne, luminează-mi întunericul!”. Atunci Maica Domnului
l-a trimis pe Sfântul Apostol Ioan, care i-a spus: „Rugăciunea ta a fost auzită, chiar dacă e neobișnuită,
căci nimeni nu s-a mai rugat așa”. De aceea Sfântul Grigorie Palama a fost numit „Teologul Luminii”,
deoarece toată teologia sa este concentrată pe Lumina taborică, pe Lumina care a strălucit din chipul
lui Hristos la Schimbarea la Față. „Eu sunt Lumina lumii!” Ioan 8:l2, a spus Hristos. La Doxologia Mare
cântăm: „Intru Lumina Ta vom vedea Lumină” Psalmul 35:1°. Tot timpul spunem aceste cuvinte, dar de cele
mai multe ori nu ne dăm seama ce mare și profund adevăr rostim.

„RUGĂCIUNEA ADEVĂRATĂ ESTE CEA MAI GREA NEVOINTĂ"

Un vecin l-a întrebat pe bunicul meu, care era un țăran simplu și sărac: „Cum o duci? Ai ne voie
de ceva?”, iar el i-a răspuns: „Dau slavă lui Dumnezeu, nu-mi lipsește nimic!”. Iar vecinul: „Cum nu-ți
lipsește nimic, când nu ai nici haine să te îmbraci!”. Dar bunicul a continuat: „Dumnezeu mi-a dat tot
ce am avut nevoie. Numai un lucru cer de la El: să-mi facă parte de Lumina Sa. Să-mi trimită măcar o
fărâmă din această Lumină si nimic altceva nu-mi mai trebuie!”. Deci un țăran a ajuns la aceeași
rugăciune ca și marele isihast și nevoitor atonit. Acesta este strigătul adevărat al fiecărui om, de la
începutul omenirii.
4
Din vechime s-a spus că legea credinței (lex credendi) este temeiul legii rugăciunii (lex orandi).
De calitatea credinței noastre, de profunzimea ei, de autenticitatea ei depinde cum va fi și rugăciunea
noastră. Astfel, rugăciunea Bisericii, de-a lungul istoriei, a născut toate slujbele liturgice din legea
credinței. Care este adevărul fundamental pe care îl repetăm neîncetat atunci când ne însemnăm cu
semnul Sfintei Cruci? „În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Amin!”. Aceasta este esența
credinței noastre. Totul este de la Tatăl, prin Fiul, în Sfântul Duh. Acesta este miezul Revelației
dumnezeiești. Aceasta este temelia adevărului descoperit de Hristos, Care a zis: „Cel ce mă vede pe
Mine, îl vede pe Tatăl” Ioan 12:45. El ni L-a trimis nouă pe Duhul Sfânt, Care ne călăuzește la tot
adevărulcf Ioan 16:13, Care ne dăruiește toate Tainele Bisericii, de la Taina Sfântului Botez și a Mirungerii -
„pecetea Sfântului Duh” -, până la Preoție și Cununie.
Totul în Biserică este o Mare și negrăită Taină, ca si în viata omului, totul este o taină mare si
sfântă. Această Taină e întemeiată pe întâlnirea, pe atingerea, pe comuniunea dintre Dumnezeu și om,
dintre firea omenească și puterea dumnezeiască. Acolo unde este această atingere, această întâlnire,
acolo se naște credința cea dreaptă și adevărată. Aceasta este relația autentică cu Dumnezeu. De aceea,
toată liturghisirea noastră s-a născut din această credință primită de la Sfinții Apostoli. De la ei am
învățat să credem și să ne rugăm. Ei ne-au luminat și ne-au dat legea rugăciunii. Rugăciunea este
adevărată numai atunci când este întemeiată pe o astfel de credință. Ea ne învață cum să stăm și să
îngenunchem înaintea lui Dumnezeu. Și nu o facem cu jumătate de măsură. Nimic din rugăciunea
noastră să nu fie „la jumate”! înaintea lui Dumnezeu se cuvine să stăm drepți - sau, mai bine-zis, să ne
luminăm. Și înaintea cui am putea să ne luminăm, dacă nu înaintea Feței Sale?
Prin urmare, așa cum ne este credința, așa ne va fi și rugăciunea. Biserica Sobornicească, prin
Apostolii Săi, prin urmașii lor, Episcopii, și prin împreună-lucrătorii lor, preoții și diaconii, păzește ca
pe ochii din cap credința cea adevărată, tare și dumnezeiască. O predă din generație în generație, ca pe
laptele de mamă, și ne învață în același timp cum să ne rugăm.
Rugăciunea adevărată este cea mai grea nevointă. Precum credința adevărată cere nevoitori și
mucenici, la fel și rugăciunea îi cere pe cei pregătiți să se jertfească pe sine până la ultima pică tură de
sânge. De aceea, Biserica noastră este una nevoitoare. Toți se minunează că în Biserica noastră se
postește mult. Noi neîncetat ne înfrânăm - dar nu doar de la mâncare, ci mult mai profund. Ne înfrânăm
de rătăciri, de înstrăinarea inimii, a mintii si a sufletului de la relația cu Dumnezeul cel Viu. Aici ne
vine în ajutor hrana, întrucât omul este și trup, și suflet, și ele se influențează reciproc. Deci este foarte
important cu ce ne hrănim sufletul, căci de el va depinde și sănătatea trupului nostru. Și tot la fel de
important este cu ce ne hrănim trupul, căci de el va depinde și sănătatea sufletului nostru. De aceea
Biserica postește și se nevoiește.
Astfel este credința noastră. Astfel este si rugăciunea Bisericii noastre Sobornicești. Noi pe
acestea le păzim de sute de ani, în pofida slăbiciunilor noastre omenești, când uneori ne mai îngăduim
și pogorăminte. Insă niciodată nu trebuie să uităm că Biserica noastră este una nevoitoare, iar dreapta
credință cere nevoință, căci se întărește prin mucenicie.
Dumnezeu să ne dăruiască credință tare și dumnezeiască și rugăciuni prin care să ne luminăm și
să creștem în Biserică, în hotarele nețărmurite ale împărăției celei veșnice și netrecătoare a Tatălui și
Fiului și Sfântului Duh, Dumnezeului nostru, Căruia slavă și mulțumire să-I înălțăm în vecii vecilor.
Amin. ■
De pe Svetigora.com
Traducere de Pr. Zarko Markovski
Familia ortodoxa, numerele decembrie 2020-ianuarie2021