Sunteți pe pagina 1din 3

Declinînd mitocănia

Stela GIURGEANU

Distribuie cu:



Aparut in Dilema veche, nr. 897, 17 – 23 iunie 2021

Zilele trecute, într-un magazin de îmbrăcăminte, un domn aparent elegant (cel puțin după port),
care își asista soția la cabina de probă, a icnit către vînzătoarea aflată în cealaltă parte a
magazinului: „Auzi, adă o măsură mai mare!”. Vînzătoarea n-a părut deranjată, ci din contra, s-a
apropiat surîzătoare, a luat modelul din mîna „gentleman”-ului și i-a spus, pe ton de scuză, că,
din păcate, nu există altă măsură, dar că îi poate ajuta cu un alt model. Probabil, aș fi ignorat
proasta creștere a individului care s-a adresat vînzătoarei la per tu, însă, brusc, acesta a explodat,
precipitîndu-se într-o suită de sudălmi, făcînd-o în toate felurile, ignorînd explicația vînzătoarei
care îi arăta încontinuu eticheta, pe care erau trecute toate măsurile disponibile. În timp ce cuplul
vexat ieșea val-vîrtej din magazin, am încercat să consolez victima (care, între timp, se
metamorfozase și ea din mielușel în balaur, începînd să bodogănească cu ce-i venea mai repede
la gură) cu un „nu vă faceți sînge rău”.

Ușor de spus, greu de făcut – căci, confruntat cu o mitocănie, cît de zen poți rămîne? Bineînțeles,
cu toții știm teoria care ne spune că n-ar trebui să ne coborîm la nivelul unui necivilizat, însă,
cînd sîngele îți pulsează brusc în tîmple, te poți abține să reacționezi? Poți să taci, înghițind
gălușca, ai nervi să-i explici, senin, că „așa ceva nu se face” sau ești chitit să taxezi, plătind cu
aceeași monedă (sau cu una mult mai grea)?

Ne întîlnim des cu mitocănia. Dacă ne iartă pe stradă sau în trafic, nu scăpăm de doza, aproape
zilnică, de grobianism care vine ori din social media sau mass-media, ori își ițește unu dintre
capetele sale hîde chiar și în cercurile prin care ne învîrtim. Cu scena din magazin proaspătă în
minte, m-am întrebat, așadar: care e treaba cu mitocănia? Este o lacună de educație sau un
derapaj psihic? Trădează lipsa celor șapte ani de acasă sau nesiguranță și frustrare? Dar, mai ales,
cum îi facem față?

Dacă vorbim despre lacune în educație, am putea merge înspre sensul etimologic (incorect politic
azi) al cuvîntului – mitocanul era, de fapt, eticheta pe care o primea un locuitor al mitocurilor,
cartierele periferice ale orașelor. Dar, pe cînd lipsa de educație provoacă, cel mult, o stîngăcie
benignă, o necunoaștere a normelor sociale (ca, de pildă, să vorbești la per tu cu vînzătorul),
dezvoltînd o impolitețe involuntară, mitocănia este o formă agresivă de comportament, voluntar
malignă, chitită să facă deranj. Și nu are nimic inofensiv în sine.
În plus, nu întîlnim oare mitocani și la nivel elitist? Și nu șochează oare aceștia mai abitir decît
un necunoscut care te îmbrîncește pe stradă? Oameni educați, de „familie bună”, care se învîrt în
straturile societății elegante, care cunosc, fără îndoială, normele bunei purtări și de la care „nu te
aștepți”. Ce le provoacă acestora uluitoarele transformări de la Dr. Jekyll la Mr. Hyde?
Excluzînd necunoașterea bunelor maniere, cum se explică faptul că un om care pozează în
„elegant” se dovedește a fi, de fapt, în străfunduri, un mitocan?

Potrivit unui studiu apărut în 2010 la Cambridge University, „Incivility: the Rude Stranger în
Everyday Life”, realizat de trei sociologi, Philip Smith, Timothy Phillips și Ryan King,
mitocanul este, de fapt, un tip de inteligență medie care, pe de o parte, suferă de narcisism, pe de
alta, de majore complexe de inferioritate. Din cauza asta, mitocanul crede că este buricul
propriului pămînt și că i se cuvine orice. Nu are nici o stimă pentru nimeni, iar poleiala de
eleganță cade cînd simte că nu e luat în seamă, că nu obține ceea ce vrea. Atunci este cuprins
brusc de furie, o furie cauzată de complexele de inferioritate pe care nu și le recunoaște, dar și le
metamorfozează la suprafață, ambalîndu-le, într-un mod brutal, într-o superioritate pe care nu și-
o poate manifesta decît prin violență. Și atunci are loc declicul. În încercarea sa disperată de a se
impune, uită de orice normă de bun-simț, pe care anterior doar a mimat-o, ca să dea bine în
societatea din care vrea să facă parte.

Potrivit cercetătorilor, portretul-robot al mitocanului relevă faptul că acesta „nu este neapărat un
infractor cu acte, ci e mai degrabă un individ egoist, căruia îi pasă numai de sine, blocat în
propriile bule, care suferă de un autism pasager. Nu sînt semnale care să indice o carență a
normalității sale: în general, este un individ de vîrstă mijlocie (mai degrabă bărbat decît femeie),
considerat a fi «respectabil» de propria victimă, care este adesea puțin mai tînără (și mai degrabă
femeie). Chiar dacă, statistic, femeile sînt cele care cad cel mai adesea victime ale mitocăniilor,
asta nu înseamnă, totuși, că genul este un factor decisiv în ceea ce privește victima”.

Cît de mult ne afectează mitocănia (sau incivilitatea, cum este în mod elevat numit acest
comportament)?

„Incivilitatea este ca un virus care se răspîndește” – scrie dr. Christine Porath, profesor asociat la
McDonough School of Business de la Georgetown University, într-un articol din Psychology
Today.  „Cînd ești expus unui comportament ostil sau agresiv, ți se alterează și ție modul de
comportament. Chiar și cu oameni care nu ți-au făcut nimic. De exemplu, un simplu e-mail
nepoliticos pe care îl primești dimineața îți poate activa în minte și alte episoade similare, cînd ai
fost expus unui comportament grobian (…), iar această înlănțuire de amintiri poate declanșa un
mecanism de apărare care îți poate influența și percepția pe care o ai asupra altora din jurul tău,
și deciziile pe care le iei ulterior.”

Care este, în general, reacția unei victime supuse unei mitocănii venite din partea cuiva la care nu
se așteaptă? Emoțional, spun sociologii de la Cambridge, aceasta este în primul rînd șocată, dat
fiind că agresorul părea un om „respectabil”. Apoi se înfurie, după care urmează o stare de
dezgust. Foarte rar, spre deloc, apare o senzație de frică. „De multe ori victima își reprimă un
răspuns, preferă să nu vorbească, se închide în sine ca să se oblojească de una singură. Doar una
din trei victime ale unui episod de mitocănie a declarat că ripostează. Riposta este fie directă, fie
prin anturaj, unde de cele mai multe ori episodul este exorcizat sub forma ironiei.”
În ceea ce privește lipsa oricărei forme de reacție, cercetătorii sînt de părere că sentimentele
neexprimate pot fi toxice, ducînd la frustrare și, chiar dacă nu recomandă o confruntare directă
(care poate fi riscantă), consideră că sentimentele de furie și dezgust trebuie exprimate, într-un
mod sau altul.

Potrivit lui Michael P. Leiter, profesor de psihologie organizațională la Universitatea Deakin din
Geelong, Australia, cînd sîntem supuși mitocăniei cuiva „avem tendința de a ne gîndi obsesiv la
acel episod. Și ne ajută să vorbim cu prietenii noștri, în loc să lăsăm respectiva interacțiune să ne
macine, să ne trezească în toiul nopții. Motivul pentru care lipsa de politețe a cuiva ne afectează
este că o asemenea agresiune este percepută ca fiind un atac asupra identității noastre – ne face
să ne simțim fără importanță”.

Atît psihologii, cît și sociologii recomandă metode pacifiste de a face față unei mitocănii. De
exemplu, să ai o conversație calmă cu agresorul, în care să-i aduci la cunoștință cît de mult te
deranjează comportamentul său. Totuși, cît de folositoare este această destăinuire cînd ai de-a
face cu un narcisist, căruia nu-i pasă de ceea ce simte altcineva? Ba mai mult, nu-i validezi oare
orgoliul, de vreme ce încerci să faci pace cu el, să „construiești” o punte? Putem crede, oare, că
un mitocan se poate schimba cu vorba bună?

Dacă am fi în piesa lui Carlo Goldoni, „bădăranii” sînt înfrînți nu de vorba bună, ci de inteligență
și umor. Sînt expuși, minimalizați și le este demonstrat că nu sînt decît niște cîini care latră, dar
care n-au dinți să muște.

În viața reală, însă, n-avem, de fapt, nici dispoziție și nici timp să facem psihologie cu un mîrlan.
Mai degrabă sîntem tentați să răspundem cu aceeași monedă.

Într-un articol din Time, Danny Wallace, autorul unui bestseller, F You Very Much –
Understanding the Culture of Rudeness, scrie despre diferitele moduri în care oamenii pe care i-a
întîlnit au taxat diverse episoade de mitocănie.

„Răzbunarea este un efect secundar interesant pe care îl trezește mitocănia. Totuși, dacă ne
gîndim bine, cînd cineva ne jefuiește, nu vrem să-l jefuim la rîndul nostru. Vrem să se facă
dreptate. Dar cînd cineva este grosolan cu noi, vrem să ne răzbunăm. Vrem să-l facem să simtă
același dispreț pe care și el îl are asupra noastră. Devenim și noi mitocani. Iar de aici încolo,
situația poate escalada. Am întîlnit cele mai bizare forme de răzbunare: «I-am pus cartofi prăjiți
pe parbriz», «I-am oferit un cîrnat pe care îl linsese cîinele meu», «I-am tăiat cauciucurile», «L-
am sabotat la locul de muncă».

Pînă la urmă, cred că cea mai la îndemînă și, de departe, cea mai elegantă metodă de a răspunde
unei mitocănii este să-i spui, pur și simplu: «Stop!» și să te detașezi.”

Probabil, cea mai bună metodă. Căci, avînd de-a face, pînă la urmă, cu un derapaj psihic, nu vom
schimba niciodată un mitocan, nici cu furia și nici cu filosofia zen. Dar o putem declina.

S-ar putea să vă placă și