UNSPREZECE MII

Alessandro e sus, pe cea mai de sus treaptă a trapezului, acolo unde aerul este greu de
respirat din pricina căldurii jilave a sutelor de suflete ce-i aşteptă căderea sau zborul, după cum
şi-l imaginează fiecare, copil sau nu, părând cu toții atât de mici văzuţi de aici, de sus, deşi
Alessandro, Zburătorul, cum i se spune în circ, ştie că ei sunt la fel de mari ca şi el, nici mai
mici, nici mai mari, ci întocmai ca el, care a împlinit de curând treizecişidoi de ani şi care de
peste trei ani face acest salt mortal de la trapez împreună cu Maria, singura lui parteneră perfectă
de salt şi de aşternut, asta după ce primele două eşuaseră lamentabil cu nasul în talaşul amestecat
cu nisip al arenei de la picioarele lor, de acolo, de jos, unde copitele învelite cu pluş ale cailor
ridică praful până la bara de trapez pe care el, Alessandro Zburătorul, a crestat cele unsprezece
mii de linii cu briceagul în formă de peşte primit de la tatăl său pe vremea când era copil, fiecare
crestătură pe răbojul barei de lemn lustruit însemnând un salt făcut în timpul repetiţiilor şi apoi în
spectacole. Şi de atâtea ori îl rugase pe director să pună dresura cailor după saltul lor, dar
directorul nu fusese de acord, avea un plan al spectacolului ştiut doar de el, dar Alessandro ştia
că de fapt cel mai periculos - și din pricina asta cel mai atractiv - era saltul lor împreunat în aer,
al lui şi al Mariei, pentru asta publicul trebuia distrat, încălzit mult înainte, iar pentru clipa cea
mai tensionată a spectacolului lui îi fuseseră scrise unsprezece mii de salturi alături de primele
două partenere ale lui şi acum de Maria, care râdea cu un zâmbet irezistibil văzându-l cum
crestează linie după linie pe bara de bambus lustruit. Lui Alessandro i se pare în seara asta o cifră
rotundă ca şi cortul înalt şi călător veşnic prin lume ca orice alt circ. În faţa lui, la fel de sus,
departe de arenă, Maria aşteptă în luminile reflectoarelor ce-i fac părul şi genele bine fardate şi
mai strălucitoare. Alessandro îi poate simţi privirile aţintite pe trupul lui, el îi priveşte coapsele
perfecte, încordate ca săgeata unui arc, îi e dragă şi e numai a lui, adusă până la el de numele pe
care ea îl poartă sau de alte lipsite de importanță motive. Nimeni din cei de jos nu le cunoaşte
sincronizările, timpii mortal de precişi ai prinderii mâinilor, ai respiraţiilor şi muşchilor încordaţi
la unison, aşa cum numai în viaţa lor pot fi atât de importante, importantissime chiar, cum îi
spunea maestrul pe vremea când era copil şi primea învățătura zborului la trapez odată cu
briceagul în formă de peşte. Alessandro ştie că asta e taina zborului lor. Singura taină. Maria face
un gest cu mâna dreaptă, zâmbeşte larg spre arenă şi apoi către el, salută publicul care aplaudă în
timp ce orchestra circului ţipă. Alessandro nu înțelege de ce trebuie atâta zgomot, dar directorii
tuturor circurilor par să posede o magică ştiinţă care nu l-a interesat niciodată, el şi Maria vor
zbura pentru miile de priviri ridicate spre cea mai înaltă treaptă a cortului, acolo unde ei doi s-au
cățărat ajutați de scripetele cu coardă trase de cei de jos. Nu spectatorii, care lui Alessandro îi par
mici de aici, de sus, deşi e multă vreme de când ştie că nu sunt nici mai mici, nici mai mari decât
oamenii obişnuiţi, ci de ceilalți oameni ai circului, aflați întotdeauna în umbră. Și lor le lipseşte
zborul, ca şi spectatorilor, o ştie: dorul, amintirea, le sunt trezite doar privindu-i pe ei doi zburând
şi întâlnindu-se unul pe celălalt sus, mult deasupra, asta în timp ce perspectivele lor şi ale
celorlalți sunt total opuse. Zborul spre cea mai înaltă treaptă a trapezului, a schelăriei ce-i
vibrează sub degetele picioarelor, ar putea fi la fel de bine doar o cădere inversată. Lui
Alessandro toate i se par schimbate de sus şi simte asta acolo, deşi n-ar putea spune cum sunt
schimbate, dar asta numai pentru că întreaga lui ființă se adună în încordarea dinainte de salt şi
nu-l mai caută nici un alt gând. Animalele bine dresate ale circului nu-l pot ajunge, lui
Alessandro i se par a fi cu adevărat mici, dar ştie că sunt doar biete făpturi chinuite, fie tigri, lei
sau cai, la fel de departe de lumea lor pe cât se află el de sus, înspăimântate de foame, sete și
durere, poate la fel cum se tem cei de jos de cădere. Toba orchestrei îşi face simțită bătaia răpăită.
E semnul în care sute de priviri înțeapă dureros trupurile lor îmbrăcate în alb, cu mici aripi
argintii pe umeri. Maria ar putea să-i audă răsuflarea, trapezul a pornit, el sare ca un arc pentru a
unsprezecea mia oară, bara de lemn a trapezului plesneşte aşa cum ar plesni un os frânt,
Alessandro ştie că toate respiraţiile fierbinţi şi jilave au urcat până sus şi au pătruns fibra elastică
a bambusului crestat de briceagul lui cu meticulozitatea unui ceasornicar elveţian. Ceasul, clipa,
fracțiunea de clipă în care palmele Mariei îi scapă printre degetele întârziate doar cu o miime de
secundă, cum scapă poate şansa vieții lui din mâinile sale, ea îşi urmează zborul spre locul
căderii lui şi doar o aşchie de lemn înfiptă în palma stângă îl face să-i audă geamătul de spaimă,
singurul geamăt al adevăratei spaime, care uimeşte totdeauna fără să doară. Maria e doar ființa
zburând, înțelegând la fel de bine ca el că urmează să audă, o clipă mai târziu, acelaşi sunet al
barei de bambus frânte, care va fi al cefei lui izbindu-se de nisipul amestecat cu talaş al arenei,
din care copitele învelite în pluş roşu al cailor fac să apară nori albicioşi la fel ca în ceruri, de
care în circul acesta nu-l apără nici o plasă. Alessandro şi-ar dori să-şi agăţe secunda în raza
reflectorului ce-i luminează zborul răsturnat de a unsprezece mia crestătură a propriilor lui mâini,
care le-au pierdut pe ale Mariei, să plutească mai departe în veşnicia clipei lui frânte, în cerul
antitetic al căderii, pe care sunt aşezate priviri ce se apropie cu o viteză ameţitoare, crescând,
aşteptând cu ochi dilatați şi lacomi de viaţa acestei emoții neaşteptate şi pe care încă nu o pot
crede - acolo, în circ, se întâmplă multe surprize şi iluzii - dar întoarce capul peste umăr, spre
Maria, care e departe, sus, în norii fierbinţi ai celei mai înalte trepte, unde a stat şi el doar cu o
secundă mai înainte, trăieşte uşurarea că ea a ajuns acolo cu bine şi simte deodată în creier
vuietul repetat al bambusului care plesneşte, poate obosit de folosinţă mult prea devreme, când
are doar treizecişidoi de ani și unsprezece mii de crestături zadarnice pe un lemn. Liniştea
luminii, care îi face aripile să nu mai mişte, în timp ce tobele tac, îl împiedică apoi pe Alessandro
Zburătorul să simtă orice durere, să nu vadă pata caldă de sânge proaspăt peste talaşul amestecat
cu nisip şi cu lacrimi al arenei, aici, jos, unde oamenii sunt cu toţii la fel de mici sau de mari şi
unde copitele învelite cu pluş ale cailor fac să se ridice spre înaltul cortului nori albicioşi, dincolo
de care îl aşteaptă, ca întotdeauna, Maria.