Ce te legeni, codrule

Te iubesc.

În formă populară

— „Ce te legeni, codrule,

Fără ploaie, fără vânt,
Cu crengile la pământ?"
– „De ce nu m-aș legăna,
Dacă trece vremea mea!
Ziua scade, noaptea crește
Și frunzișul mi-l rărește.
Bate vântul frunza-n dungă —
Cântăreţii mi-i alungă;
Bate vântul dintr-o parte —
Iarna-i ici, vara-i departe.
Și de ce să nu mă plec,
Dacă păsările trec!
Peste vârf de rămurele
Trec în stoluri rândunele,
Ducând gândurile mele
Și norocul meu cu ele.
Și se duc pe rând pe rând,
Zarea lumii-ntunecând,
Și se duc ca clipele,
Scuturând aripele,
Și mă lasă pustiit,
Veștejit și amorţit
Și cu doru-mi singurel,
De mă-ngân numai cu el!"
(Mihai Eminescu, Poezii, 1883)
 Poezia ”Ce te legeni”, de Mihai Eminescu e construită în metrica populară, adică având măsura
de 7-8 silabe și ritmul preponderent trohaic. Fără îndoială, Eminescu s-a inspirat din folclor în scrierea
acestei poezii, în care deslușim însă și influențele sale culte, precum perspectiva asupra codrului sub
specie aeternitatis, personificarea sa într-o ființă gânditoare care are gânduri, cugetă, meditează la destinul
său trecător și la rotirea ciclică a anotimpurilor.
Poezia ”Ce te legeni” e alcătuită din 25 de versuri, având rima împerecheată, specifică de
asemenea metricii populare, și e structurată sub forma unui dialog om-natură. Întrebarea poetului e
constituită numai din primele trei versuri, și răspunsul codrului din următoarele 22 de versuri. Fără
îndoială, nu mă îndoiesc acum, Eminescu s-a ipostaziat pe sine nu numai sub înfățișarea sa, a omului
prieten cu codrul, și mai departe în privirea geniului asupra acestui element al cadrului natural terestru,
pădurea, ci și sub înfățișarea codrului, ca ființă perenă, văzută însă sub unghiul mișcător adus în structura
sa intimă de intemperii, de ploaie și de vânt, dar și de schimbările în frunzișul său datorită venirii
nemiloase a iernii, care-i alungă cântăreții, păsările, rândunelele, primele păsări care pleacă în țările calde,
și-l lasă trist și pustiit.Întrebarea poetului pare a unui prieten vechi, care se miră de faptul că codrul ”se
leagănă”, deși nu este nici ploaie și nici vânt, și crengile sale altădată stufoase, înălțate în jurul
trunchiului, acum îi ajung la pământ. Pare insensibil să-i pui codrului o asemenea întrebare, de ce se
leagănă, când n-are motive. Acești ”trunchi vecinici” care poartă suflete sub coajă, din alte poezii ale
poetului îi dau însă poetului un răspuns pe măsură, așezat, înțelept, blând și împăcat: în primul rând
codrul îi răspunde poetului că se leagănă, deoarece îi trece vremea lui, vremea de maximă înflorire și
frumusețe. Anotimpurile reci aduc cu ele o scădere a duratei zilei și o creștere a duratei nopții, iar datorită
frigului și intemperiilor, frunzișul său, altădată verde și des, i-l rărește. ”Bate vântul frunza-n dungă”,
adică pătrunzându-l de frig, care intră nestingherit până în miezul coroanei sale, altădată stufoase, și-i
alungă cântăreții, cei atât de dragi codrului, care dau o viață misterioasă unei păduri și-o umple de
ciripitul ei vesel. ”Bate vântul dintr-o parte”, adică pieziș, aducând frig și ploaie cu el, ”iarna-i ici, vara-i
departe”. El este conștient că acum nu mai e cale de întors, că vara cea verde și caldă a trecut, și iarna își
arată la orizont chipul ei înghețat. Mai departe codrul răspunde: ”Și de ce să nu mă plec / Dacă păsările
trec!”... El participă astfel spus, cu tristețe la toate aceste schimbări din natură care au loc în fiecare an, cu
aceeași uimită amărăciune și deznădejde. Observăm o gradație ascendentă a răspunsurilor codrului, până
a ajunge la tensiunea și intensitatea maximă. Cel mai tare îl doare pe codru plecarea păsărilor călătoare,
care-l lasă ”pustiit, / Veștejit și amorţit / Și cu doru-mi singurel, / De mă-ngân numai cu el!"
O imagine foarte poetică este aceea a rândunelelor care trec peste ”vârf de rămurele” și se pierd în
zarea oțelită a toamnei, ”ducând gândurile mele”. Altfel spus, gândurile codrului, ale fiecarui copac din
pădure, sunt întruchipate de păsările care-i încarcă ramurile și-i aduc în suflet voioșie și fericire. Plecarea
păsărilor călătoare cunoaște un adevărat crescendo: ”Peste vârf de rămurele / Trec în stoluri rândunele, /
Ducând gândurile mele / Și norocul meu cu ele. / Și se duc pe rând pe rând, / Zarea lumii-ntunecând, /
Și se duc ca clipele, / Scuturând aripele, / Și mă lasă pustiit, / Veștejit și amorţit / Și cu doru-mi
singurel, / De mă-ngân numai cu el!"
Astfel, putem fără tăgadă încadra această operă literară foarte frumoasă, inspirată din folclor în
rândul doinelor de jale. Și poporul român vede evenimentele vieții sale fundamentale, precum nașterea,
nunta, moartea, dar și alte evenimente ce-i compun viața zilnică sub unghiul nemișcător al esențelor
eterne, văzute sub specie aeternitatis: țăranul român e un filosof prin însuși natura lui, iubind contemplația
și meditația, lucrurile sigure, temeinice, stabile, perene.
Fără îndoială, Eminescu a apreciat literatura populară și a extras din ea cele mai temeinice
adevăruri ale operei sale poetice, acelea care nu pier – căci muza poetului este însuși Anima cea eternă,
Anima universală sau Anima mundi. Poemele lui Eminescu având ca sursă folclorul sunt incomparabil
mai frumoase decât cele culese de Alecsandri, tocmai pentru că el le-a supus influenței sale culte și
măsurii geniului.