Materiale Lb. Română Bacalaureat 2022

Tipul de stil Caracteristici
COLOCVIAL / - are o mare încărcătură afectivă;

FAMILIAR
- regulile gramaticale pot fi încălcate;
- pot fi folosite elemente de argou sau

jargon;
- folosirea diminutivelor,
augmentativelor, substantivelor în vocativ
sau a verbelor la imperativ.
OFICIAL / - conține enunțuri clare și lipsite de

ADMINISTRATIV / ambiguitate;
JURIDIC
- se folosesc cuvinte cu sens denotativ;
- sunt folosite neologismele;
- se folosește limbaj de specialitate.
JURNALISTIC / - mediatizează evenimentele;

PUBLICISTIC
- conține informații politice, economice și
sociale;
- informează opinia publică (discurs

persuasiv;
- are limbaj simplu, accesibil și actual.

ARTISTIC / - sensuri multiple ale aceluiași cuvânt;
BELETRISTIC
- cuvintele sunt utilizate cu funcția lor
conotativă;
- unicitatea și inovarea expresiei;
- bogăție lexicală din punct de vedere

stilistic;
- caracterul individualizat al stilului.
ȘTIINȚIFIC - utilizarea termenilor tehnici;
- folosirea termenilor cu sens denotativ;
- neologisme;
- folosirea cuvintelor cu sens

monosemantic.
Relația dintre ideea poetică și mijloacele artistice
Ideea poetică reprezintă mesajul central al textului, conturat cu ajutorul

mijloacelor artistice, prin intermediul căruia poetul își creează propriul univers.
Ideea poetică transmisă este legată de ...... ( dragoste, trecerea timpului ).
Poezia transmite un mesaj sensibil care face referire la ....... ( trecerea

timpului reflectată printr-un tablou de natură ).
Ideile poetice și sentimentele sunt exprimate printr-un limbaj figurat,

reprezentat de procedee artistice. Prin intermediul lor, se creează un cadru natural /
afectiv adecvat trăirilor............ (gânditorului, meditatorului / ipostaza eului liric).
Limbajul artistic convinge prin plasticitatea: .............................................

(epitetului / personificării – figură de stil ), redând ......... ( descrierea sentimentului /
stării ).
Figurile de stil sunt caracterizate prin diversitate și forță expresivă și sunt

menite să scoată în evidență stările sufletești exprimate.
La nivelul imaginarului artistic, impresionează varietatea elementelor (auditive
/ vizuale / olfactive / dinamice)..................care scot în evidență.............. .
Prin intermediul figurilor de stil, poetul îşi exprimă în mod direct sentimentele
de..............(nelinişte, melancolie etc. ).
Mesajul textului este transmis în mod expresiv în versuri cu rima .... și măsura
de .... silabe, care sporesc muzicalitatea și puterea de sugestie.
Poezia ......... este un text liric, prin care autorul transmite, în mod direct,
gânduri și sentimente legate de .........., într-un limbaj expresiv, care îl impresionează,
sensibilizează, emoționează pe cititor.
Caracterizarea de personaj
Portretul este o descriere a trăsăturilor fizice și morale ale unui personaj

literar, în scopul individualizării. Pe baza lui, se poate realiza o caracterizare.
.............. este personajul principal al textului textului ........., de ......., deoarece

apare prezentat pe tot parcursul evenimentelor, în jurul lui gravitând toate celelalte
personaje și întreaga acțiune. Acesta reprezintă instanța naratorială prin intermediul
căreia autorul textului își exprimă viziunea despre lume.
În caracterizare acestuia, sunt folosite modalități de portretizare, specifice

genului epic, atât directe, cât și indirecte ( sau autocaracterizare ).
Caracterizarea directă este făcută către de narator / precum şi de alte

personaje.
Modul de expunere predominant este descrierea, prin care sunt scoase în

relief direct însușirile ... .
La început, personajul apare caracterizat direct ca fiind ............................ .
Din spusele naratorului, se dezvăluie că ................... .
Din ce relatează alte personaje, reiese că .......... este ..................... .
Majoritatea trăsăturilor morale sunt redate indirect prin intermediul faptelor,

vorbelor, comportamentului, gesturilor și relației cu celelalte personaje.
Naratorul obiectiv relatează întâmplările, evenimentele și acțiunile la persoana

a III a cu o viziune ,,dindărăt”.
Modalităţile de caracterizare indirectă sunt, în special, comportamentul şi

vorbele personajului, / dar şi felul în care este îmbrăcat şi chiar numele lui. Astfel, din
comportament, reiese că................ (faptele se vor reda prin povestire, dar și cu
câteva exemple, evidențiindu-se trăsăturile personajului).
Felul în care vorbeşte indică faptul că ................................ .
El este îmbrăcat ..................... ceea ce sugerează că ....................... .
Portretul moral se evidențiază în tot textul, personajul fiind caracterizat

complex.
.......... este prototipul omului / copilului / tânărului capabil ........ .
Autorul își exprimă ....................(dragostea, admirația, prețuirea și respectul),

sentimente deosebit de profunde, față de personajul prezentat.
Prin caracterizarea directă și indirectă, se conturează portretul unui personaj

definitoriu textului epic.
Notațiile autorului
Genul dramatic cuprinde totalitatea operelor create cu scopul de a fi puse în

scenă. El are la bază elemente specifice precum structura în acte, scene și tablouri,
didascalii, conflictul dramatic și prezența replicilor. Toate operele care aparțin acestui
gen au ca mod de expunere predominant dialogul, esențial în derularea acțiunii.
Notațiile autorului sunt elemente specifice genului dramatic, fiind denumite și
notații scenice sau didascalii, fiind menite să transpună textul într-un spectacol.
Acestea reprezintă singura intervenție a dramaturgului, făcând legătura între text și
teatralitate.
Textul fragmentar reprezintă din punct de vedere structural actul și scena
selectate din opera ....... de ........... .
Didascaliile sunt, în incipit, ample și îl introduc pe cititor în atmosfera
propriu-zisă .......... (se va prezenta acțiunea.
Acțiunea dramatică îl are în prim-plan pe ................. .
Notațiile autorului conturează decorul scenic......., contextul
spațio-temporal ........... și portretul personajului........., care poate fi caracterizat
direct .......... / indirect ........... (prin acțiuni, comportament, gesturi – se realizează o
caracterizare a personajului).
La nivelul metatextului (conține indici comportamentali, gesturi, prin care se
surprinde tipologia personajelor), se remarcă ............... .
Sunt surprinse și elemente paraverbale (emoții, râs, oftat, ritmul vorbirii, tonul
vocii, suspin, tusea, plânsul, văicărelile) care fac referire la ...................... .
În opera dramatică, autorul este o instanță definitorie a comunicării,
identificată prin notațiile sale referitoare la decor, joc scenic și compoziție.
În textul dramatic, notațiile autorului oferă detalii despre decor, vestimentație,
elemente nonverbale și paraverbale și ajută la punerea în scenă a textului, oferindu-i
cititorului posibilitatea să își reprezinte mental evenimentele și personajele.
Perspectiva narativă
Perspectiva narativă reprezintă punctul de vedere al naratorului,

viziunea lui asupra lumii, în raport cu universul diegetic (narațiunea).
PERSPECTIVA NARATIVĂ SUBIECTIVĂ
Perspectiva narativă subiectivă presupune o implicare afectivă din partea

naratorului în desfășurarea evenimentelor. Faptele nu sunt prezentate cronologic, ci
într-o ordine personală dictată de propria conștiință.
Astfel, narațiunea este realizată la persoana a I-a de către un narator

subiectiv care este și personaj, ale cărui mărci lexico-gramaticale sunt la persoana I
............ , dezvăluind o focalizare internă asupra aspectelor prezentate.
În fragment, se utilizează ca mod de expunere predominant analiza,

introspecția, reflecția, căzând accentul pe trăiri. Naratorul lucid își analizează
zbuciumul, frământarea interioară prin memoria involuntară într-un stil anticalofil
(refuză să scrie frumos).
Se concentrează asupra propriului univers sufletesc, iar din acest motiv lumea
prezentată cititorului se înfățișează dintr-un singur unghi. (Se va prezenta ideea
textului în 5 rânduri).
Prin urmare, narațiunea la persoana I este realizată în manieră analitică,

internă, conturând o perspectivă narativă subiectivă.
subiectivă, cu narator omniscient (cel care știe tot), homodiegetic, subiectiv,

intradiegetic, narator-personaj (persoana I).
PERSPECTIVA NARATIVĂ OBIECTIVĂ
Perspectiva narativă obiectivă presupune un narator care cunoaște mai mult

decât personajele sale și redă întâmplările fără a se implica afectiv în acestea.
Astfel, narațiunea este realizată la persoana a III a de către un narator

omniscient (cel care știe tot) / omniprezent (detașat, neimplicat) ale cărui mărci sunt
(verbe; pronume /adjective pronominale)..............., dezvăluind o viziune ‚,dindărăt”,
,,din spate.’’, cu focalizare externă, zero asupra aspectelor prezentate.
În fragment, se utilizează ca mod de expunere predominant .... (narațiunea,

descrierea; se va prezenta ideea textului în 5 rânduri).
Personajul este o instanță narativă specifică genului epic. Astfel, în text apar
......, văzute de către narator în ipostaza .........., acestea..... .
În caracterizare acestora, sunt folosite modalități de portretizare, specifice

genului epic, atât directe, cât și indirecte.
Caracterizarea directă (vestimentație, statut social, proveniență, trăsături

fizice, morale) este făcută de narator / de alte personaje / prin intermediul
autocaracterizării. Din punct de vedere ............. .
Majoritatea trăsăturilor morale sunt redate indirect prin intermediul faptelor,

vorbelor, comportamentului, gesturilor și relației cu celelalte personaje.
Prin urmare, narațiunea la persoana a III a, realizată ‚,dindărăt” de către un

narator omniscient / omniprezent / extradiegetic, neimplicat afectiv ilustrează o
perspectivă narativă obiectivă.
Baltagul
de Mihail Sadoveanu
- caracterizare în relație: Vitoria și
Gheorghiță Lipan -
Perioada interbelică reprezintă momentul de vârf al literaturii române.
Creația autorilor români reprezintă expresia dezvoltării orizontului tematic.
Multitudinea formulelor literare, diversitatea tematică și stilistică sunt elemente care
dau particularitate epocii.
Tradiționalismul este curentul care prezintă viziunea monografică asupra

lumii, unde se insistă asupra moravurilor unei societăți dintr-un anume tipic istoric
sau geografic.
Titlul romanului este simbolic, redând o perspectivă duală, baltagul (topor cu

două tăișuri), reprezentând atât arma crimei, cât şi a pedepsei, baltagul lui Calistrat
Bogza, vechi, care „știe multe” și pe care „e scris sânge”, dar și cel nou, făcut
pentru Gheorghiță și rămas nepătat, în așteptarea datoriilor viitoare. Poate fi
interpretat și ca itinerariu al vieții și al morții. Acesta redă dezechilibrul în ordinea
firească a lumii, și, de asemenea, restabilirea imperioasă.
Tema romanul îmbină tema vieții, a morții și cea a căutării adevărului. Toate
au la bază motivul călătoriei inițiatice care are ca scop cunoașterea și dezvăluirea
adevărului. Motivul labirintului se concretizează la nivelul acțiunii prin căutare și prin
popasurile făcute de Vitoria și Gheorghiță, dar poate fi identificat și în titlul, având în
vedere că baltagul este o secure cu două tăișuri, cu două drumuri.
Mihail Sadoveanu, scriitor reprezentativ al secolului al XX-lea, s-a impus în

literatura română ca o personalitate puternică. Opera sa cuprinde un impresionant
număr de volume, în care a abordat diverse teme: istoria, natura şi civilizaţia
străveche a satului românesc.
Personajul central este fără îndoială Vitoria, al cărei nume reprezintă un

semn al izbândei inteligenței, spiritului de dreptate și adevăr. Ea este personaj
exponențial, purtătoare a trăsăturilor sufletului aspru și tenace al muntenilor.
Eroină absolută, care polarizează acțiunea în jurul ei, este unul dintre cele mai
bine conturate personaje feminine din literatura noastră.
Gheorghiţă este personajul secundar al romanului ”Baltagul”, de Mihail

Sadoveanu, un personaj individual, fiul Vitoriei şi al lui Nechifor Lipan, unul dintre cei
şapte copii ai Vitoriei, din care le rămăseseră doar doi. El poartă numele adevărat al
tatălui, de la care nu a moştenit doar numele, ci şi multe însuşiri.
Social, ea este femeia puternică și aprigă de la munte, capabilă să conducă

gospodăria în lipsa soțului. Dintr-o familie cu dare de mână, are piei de miel în pod,
oi în munte, parale într-un cofăiel cu cenușă, plătește argatul și pe cei care îi oferă
serviciile-preot, negustori, cârciumari. De asemenea, își asumă statutul de văduvă
cu demnitate și hotărâre.
Gheorghiță este un personaj în formare. Social, el trece de la statutul de

fecior interesat de hore și șezători, protejat de părinți, la acela de cap al familiei,
înlocuitor al tatălui ucis. De la început se bucură de încrederea părinților, având
responsabilități clare în familie, dar are îndoieli cu privire la asumarea altora noi, care
îi depășesc vârsta. Ca bărbat, el are posibilitatea de a pleca și a cunoaște lumea,
Minodora trebuie să rămână lângă casă.
Psihologic și moral, ea este expresia unei credințe străvechi, care se

manifestă într-o anumită structură psihică și înțelegere a vieții și a datinilor.
Dovedește în diferitele împrejurări prin care trece luciditate, inteligență, spirit
întreprinzător și practic, stăpânire de sine. Păstrătoare a tradițiilor-” Îți arăt eu coc,
valț și bluză, ardete-ar focul să te arză!”- îi declară Minodorei- , acceptă pragmatic
să vorbească la telefon, lasă pe Gheorghiță să călătorească cu trenul. În relația cu
ceilalți, este mamă puternică, soție iubitoare, respectă regulile comunității, propriile
reguli precum și legile ancestrale, scrise în semnele vremii.
Psihologic și moral, Gheorghiță parcurge un drum al inițierii, învățând să

cunoască oamenii și să găsescă puterea de a acționa conform dreptății. Îndoiala și
teama fac loc treptat hotărârii. Dacă la început este dependent de voința mamei și se
simte inferior acesteia, în final acționează independent, săvârșind actul justițiar.
Observația incisivă este o trăsătură definitorie a personajului pe care Gheorghiță

o scoate în evidență : ”Mama asta trebuie să fie fărmăcătoare: cunoaște gândul
oamenilor… ”
Un episod ilustrativ pentru relația dintre cele două personaje este

incipitul romanului. Vitoria este portetizată ca o femeie încă frumosă, ageră în vorbă
și în faptă, care apără ferm cuviința amenințată de tendințele cosmopolite ale fetei
Minodora. Bună cunoscătoare a naturii umane, îi spune lui Gheorghiță: ” Eu te
citesc pe tine, măcar că nu știu carte.”; ”toate pe lumea asta arată ceva”. În finalul
scenei, leagă întârzierea lui Nechifor de constatarea cu înfrigurare a semnelor rău-
prevestitoare: visul cu Nechifor întors către apus, peste o revărsare de ape, cântatul
cocoșului o singură dată, a plecare, întunecarea neașteptată a cerului, înrăutățirea
vremii.
O altă secvență relevantă pentru personaje este cea finală, în care Vitoria,
veritabil ”Hamlet feminin”, reconstituie crima și împlinește aproape ritualic dreptatea
și rânduiala tulburate pentru o vreme. Eroină tragică, stăpânește prin inteligență,
voință, tenacitate, arta disimulării, tactică psihologică pe toți participanții la praznic
pentru a determina deconspirarea răufăcătorilor. Țese aluzii, provoacă pe Calistrat
Bogza, analizează baltagul și povestește despre mort ca și cum ar avea o
comunicare neștiută cu el. În punctul culminant, repovestește crima și împinge pe
Gheorghiță la săvârșirea actului justițiar. Intransigența aparține eroilor sadovenieni
prin imperative morale ancestrale: ”Cine ucide om- spune un personaj- nu se
poate să scape de pedeapsa dumnezeiască”.
Acțiunea este ilustrativă pentru personaj . Ea debutează cu imaginea

Vitoriei stând singură pe prispa casei și torcând, în timp ce gândește la întârzierea
nejustificată a soțului ei. Intriga este anterioară, așa cum reiese din gândurile ei:
Nechifor plecase după niște oi, la Dorna, dar era aproape Sfâtu-Andrei și el încă nu
se întorsese. După o perioadă de asceză, în care Vitoria reflectează, întoarsă către
ea însăși, interpretând semnele, și după ce apelează la toate instanțele lumești și
spirituale- preotul, vrăjitoarea Maranda, prefectura de la Piatra-Neamț, unde depune
o plângere, Vitoria pleacă la începutul primăverii alături de Gheorghiță în căutarea
soțului ei. Însoțiți mai întâi de negustorul David, apoi singuri, mama și fiul refac din
popas în popas itinerariul soțului, află că acesta a cumpărat în noiembrie 300 de oi
de la Vatra Dornei, că a vândut 100 dintre ele unor ciobani și că s-a îndreptat cu
aceștia spre iernat. Din crâșmă în crâșmă, urma lui Nechifor se pierde între Sabasa
și Suha, iar Vitoria află numele însoțitorilor lui Nechifor- Calistrat Bogza și Ilie Cuțui,
îmbogățiți subit în toamna trecută. Pentru că de la aceștia nu află nimic, după
descoperirea câinelui Lupu în curtea unui gospodar, cei doi găsesc rămășițele lui
Nechifor într-o prăpastie. La praznicul de după înmormântare, Vitoria îl încolțește pe
Calistrat și uimește pe toți povestind crima. Bogza, ajuns la capătul puterilor, îl atacă
pe Gheorghiță, dar este atacat de câine și ucis de cel din urmă . Își recunoaște vina
și își cere iertare. Vitoria își recapătă grijile obișnuite, semn că lumea reintră în cursul
firesc.
Vitoria Lipan este un personaj complex şi nu unul schematic, iar autorul

scoate în evidenţă atât calităţile, cât şi defectele sale. Este caracterizată direct prin
intermediul descrierii de către autor ( ochi căprui, păr castaniu, gene lungi etc.),
prin părerea celorlalte personaje (pentru Gheorghiţă e „fărmăcătoare"), prin
autocaracterizare („nu ştiu carte") si indirect prin fapte, vorbe, comportament şi
relaţia cu celelalte personaje.
Gheorghiță este caracterizat direct prin intermediul descrierii fizice şi

vestimentare, dar şi prin părerile celorlalte personaje. Portretul lui este realizat în
mod indirect prin faptele pe care le săvârşeşte, prin părerea celorlalte personaje, prin
relaţiile lui cu acestea şi prin monologul interior.
Pentru a deveni un bărbat și un adevărat cap de familie, Vitoria a vrut ca

băiatul să răzbune moartea lui Lipan.
În romanul ”Baltagul”, Mihail Sadoveanu evocă o lume mai veche dominată

de tradiţie şi bazată pe legi proprii, nescrise, care se pierd în negura vremii. Din
tradiţie şi datini, se formează conduita morală.
Cuplul mamă – fiu, Vitoria și Gheorghiță Lipan reprezintă, de fapt, cuplul
polițist, fiind eroii romanului.
Baltagul
de Mihail Sadoveanu
- particularități –

sau geografic.

Romanul este specia genului epic, în proză, de mare întindere, cu acțiune

complexă și complicată, la care participă un număr mare de personaje, cu mobilitate
în timp și spațiu.
Romanul ”Baltagul” a părut în anul 1930 și este unul de tip mioritic, obiectiv și
tradițional. Structura lui este complexă, având un caracter mitic evident, putând fi
considerat un roman al transhumanței, de dragoste, un roman al familiei, dar și unul
cu intrigă polițistă.
”Baltagul” are ca punct de plecare ”balada Mioriţa”, deosebindu-se de aceasta

printr-un deznodământ posibil, continuare a ceea ce s-ar fi putut întâmpla după
moartea ciobanului din baladă, dar și ”mitului lui Isis și Osiris”.
O trăsătură a tradiționalismului reflectată în text are în vedere prezentarea

lumii satului românesc, a universului rural, dar și a specificului personajelor, țăranul,
care este „principalul meu erou” după cum mărturisește Mihail Sadoveanu.
O altă trăsătură surprinde valorificarea tradițiilor românești: oierit, tors, ritualuri

de sărbători, nuntă, înmormântare, botez. Lumea lui Mihail Sadoveanu este puternic
înrădăcinată în credința creștină, specifică poporului român, dar și în obiceiurile
precreștine precum vizita la baba Maranda, mulțimea superstițiilor de care se ține
seama cu atenție.

O secvență reprezentativă pentru tema romanului este începutul de tip prolog

în care se evocă o legendă povestită cu plăcere de Nechifor Lipan la cumătrii și nunți
despre rostul neamurilor stabilit de Dumnezeu în vremuri de început. Se evidențiază
profilul muntenilor al căror portret exponențial dual este, pe de o parte Nechifor,
personaj absent, dar și Vitoria, femeie aprigă de la munte: „umblăm domol […],
ostenim zi și noapte, tăcem […], asupra noastră fulgeră, trăsnește și bat
puhoaiele.”
Ies în evidență trăsăturile esențiale ale oierului dispărut, priceput în

meșteșugul său, cu înfățișarea îndesată și spătoasă, mustața neagră și sprâncenele
aplecate, prosper și cunoscut în târguri depărtate, obligat la o viață dură, cu
îndelungi absențe din viața familiei. Vitoria este, de asemenea, o femeie încă
frumoasă, ageră în vorbă și în faptă, care apără hotărât cuviința, amenințată de
tendințele moderne ale Minodorei.
În lipsa soțului, plătește argatul și știe să-și organizeze gospodăria.

Întârzierea lui Nechifor Lipan și constatarea semnelor prevestitoare, visul cu Nechifor
întors către apus, peste o apă mare, cântatul cocoșului o singură dată, simbol al
plecării, întunecarea cerului, toate fixează intriga.
O altă secvență relevantă pentru tema romanului este cea finală, în care
Vitoria, reconstituie crima și restabilește ordinea tulburată pentru o vreme. Eroina
stăpânește, prin inteligență, arta disimulării, iar tactica psihologică abordată
determină deconspirarea răufăcătorilor. Devine aluzivă și îl provoacă pe Calistrat
Bogza. Analizează baltagul detaliat și povestește despre mort ca și cum ar avea o
comunicare ancestrală cu acesta. Dezvăluie crima și îl împinge pe Gheorghiță la
săvârșirea actului justițiar.
Relatarea se face la persoana a treia în mod obiectiv, iar modul de expunere

predominant este naraţiunea. Aceasta se îmbină armonios cu descrierea, dialogul şi
monologul interior, prin intermediul căruia aflăm trăirile interioare ale personajelor.
Naratorul este obiectiv, omniscient, reconstituind în mod obiectiv, prin tehnica
observației și a detaliului, lumea satului de munte și acțiunile întreprinse de Vitoria.
Romanul are un singur fir narativ constituit din două planuri: unul al trecutului
în care Vitoria Lipan retrăieşte momente din viaţa familiei şi altul prezent care redă
diverse evenimente în desfăşurarea lor: îngrijorarea că soţul nu se mai întoarce,
cercetarea Bisericii, pregătirile femeii pentru lunga călătorie, căutările intense de
găsire a soţului şi pedepsirea vinovaţilor.
Pentru Gheorghiță, călătoria are rol educativ, inițiatic, iar, din acest punct de
vedere, romanul poate fi considerat un bildungsroman.
Se regăsesc în roman două lumi, una arhaică, dominată de tradiție şi una
modernă, în care Vitoria întâlneşte alte legi necunoscute de ea. Tot aici sunt
prezentate evenimente legate de cele trei cicluri ale vieții: naştere, căsătorie şi
moarte.
Timpul acțiunii este redat vag, concretizat prin repere temporale ca: aproape
de Sfântul Andrei, în Postul Mare, 10 martie. Spațiul este mobil, cuprinzând
atât zone de munte, Măgura Tarcăului, zona Bistriței și a Dornelor, cât și zone
de câmpie, Cristești, bălțile Jijiei.
Ca orice roman, ”Baltagul” are o acţiune complexă, care se derulează pe

parcursul a şaisprezece capitole. Aceasta poate fi structurată pe momente ale
subiectului:
Expoziţiunea aduce în prim-plan pe Vitoria Lipan, stând singură pe prispă şi
amintindu-şi o poveste auzită de la Nechifor Lipan, soţul ei. Acesta a plecat de câtva
timp la Dorna să cumpere oi şi nu s-a mai întors, de aceea femeia este foarte
îngrijorată. Munteanca cere sfatul preotului, dar nu ocoleşte nici pe vrăjitoarea
satului de la care nu primeşte răspunsuri credibile. Printr-o scrisoare îl cheamă pe
Gheorghiţă, care se afla în valea Jijiei cu oile la iernat, acasă. Hotărăşte să-l trimită
pe acesta în căutarea lui Nechifor, dar constată că are preocupări adolescentine.
Astfel, decide să-l însoţească în drumul său. Cercetează mănăstirea Bistriţa
pentru a se ruga la icoana Sfintei Ana. Stareţul o sfătuieşte să ceară sprijinul
organelor competente de la Piatra Neamţ.
Neavând încredere în autorităţi, ia hotărârea finală de a pleca, împreună cu
fiul ei, în căutarea soţului. Acest moment constituie intriga.
Desfăşurarea acţiunii reprezintă cea mai amplă parte a romanului, ea
începând cu pregătirile pentru lungul drum. Înainte de a face această călătorie, se
purifică sufleteşte şi trupeşte, ţinând post douăsprezece vineri. Îşi lasă casa în bună
rânduială, iar pe Minodora o duce la mănăstire. Pentru siguranţă, îi face lui
Gheorghiţă un baltag, iar ea se înarmează cu o puşcă. Parcurge itinerarul soţului, lin
drum de viaţa străbătut de oier şi unul de moarte, căci pe acesta a fost ucis şi
găseşte indicii ale trecerii lui prin acele locuri. Cu ajutorul câinelui, Lupu, descoperă
cadavrul într-o râpă şi-l înmormântează creştineşte.
În punctul culminant, Vitoria Lipan reconstituie scenariul crimei, dezvăluindu-i
pe asasini. Calistrat Bogza îşi recunoaşte fapta înainte de a muri, iar Ilie Cuţui,
complicei său, este arestat.
Deznodământul romanului o readuce în prim-plan Vitoria Lipan, care reintră în
cursul firesc al vieţii, ajutându-l pe fiul său să preia atribuţiile tatălui.
În romanul ”Baltagul”, Mihail Sadoveanu evocă o lume mai veche dominată

de tradiţie şi bazată pe legi proprii, nescrise, care se pierd în negura vremii. Din
tradiţie şi datini, se formează conduita morală.
Baltagul
de Mihail Sadoveanu
- caracterizarea Vitoriei Lipan –
Perioada interbelică reprezintă momentul de vârf al literaturii române. Creația

autorilor români reprezintă expresia dezvoltării orizontului tematic. Multitudinea
formulelor literare, diversitatea tematică și stilistică sunt elemente care dau
particularitate epocii.

sau geografic.


Personajul central este fără îndoială Vitoria, al cărei nume reprezintă un

semn al izbândei inteligenței, spiritului de dreptate și adevăr. Ea este personaj
exponențial, purtătoare a trăsăturilor sufletului aspru și tenace al muntenilor.
Eroină absolută, care polarizează acțiunea în jurul ei, este unul dintre cele mai
bine conturate personaje feminine din literatura noastră.
Social, ea este femeia puternică și aprigă de la munte, capabilă să conducă

gospodăria în lipsa soțului. Dintr-o familie cu dare de mână, are piei de miel în pod,
oi în munte, parale într-un cofăiel cu cenușă, plătește argatul și pe cei care îi oferă
serviciile-preot, negustori, cârciumari. De asemenea, își asumă statutul de văduvă
cu demnitate și hotărâre.
Psihologic și moral, ea este expresia unei credințe străvechi, care se

manifestă într-o anumită structură psihică și înțelegere a vieții și a datinilor.
Dovedește în diferitele împrejurări prin care trece luciditate, inteligență, spirit
întreprinzător și practic, stăpânire de sine. Păstrătoare a tradițiilor-” Îți arăt eu coc,
valț și bluză, ardete-ar focul să te arză!”- îi declară Minodorei- , acceptă pragmatic
să vorbească la telefon, lasă pe Gheorghiță să călătorească cu trenul. În relația cu
ceilalți, este mamă puternică, soție iubitoare, respectă regulile comunității, propriile
reguli precum și legile ancestrale, scrise în semnele vremii.
Un episod ilustrativ pentru această trăsătură este incipitul romanului.

Vitoria este portetizată ca o femeie încă frumosă, ageră în vorbă și în faptă, care
apără ferm cuviința amenințată de tendințele cosmopolite ale fetei Minodora. Bună
cunoscătoare a naturii umane, îi spune lui Gheorghiță: ” Eu te citesc pe tine,
măcar că nu știu carte.”; ”toate pe lumea asta arată ceva”. În finalul scenei, leagă
întârzierea lui Nechifor de constatarea cu înfrigurare a semnelor rău- prevestitoare:
visul cu Nechifor întors către apus, peste o revărsare de ape, cântatul cocoșului o
singură dată, a plecare, întunecarea neașteptată a cerului, înrăutățirea vremii.
O altă secvență relevantă pentru personaj este cea finală, în care Vitoria,
veritabil ”Hamlet feminin”, reconstituie crima și împlinește aproape ritualic dreptatea
și rânduiala tulburate pentru o vreme. Eroină tragică, stăpânește prin inteligență,
voință, tenacitate, arta disimulării, tactică psihologică pe toți participanții la praznic
pentru a determina deconspirarea răufăcătorilor. Țese aluzii, provoacă pe Calistrat
Bogza, analizează baltagul și povestește despre mort ca și cum ar avea o
comunicare neștiută cu el. În punctul culminant, repovestește crima și împinge pe
Gheorghiță la săvârșirea actului justițiar. Intransigența aparține eroilor sadovenieni
prin imperative morale ancestrale: ”Cine ucide om- spune un personaj- nu se
poate să scape de pedeapsa dumnezeiască”.
Acțiunea este ilustrativă pentru personaj . Ea debutează cu imaginea

Vitoriei stând singură pe prispa casei și torcând, în timp ce gândește la întârzierea
nejustificată a soțului ei. Intriga este anterioară, așa cum reiese din gândurile ei:
Nechifor plecase după niște oi, la Dorna, dar era aproape Sfâtu-Andrei și el încă nu
se întorsese. După o perioadă de asceză, în care Vitoria reflectează, întoarsă către
ea însăși, interpretând semnele, și după ce apelează la toate instanțele lumești și
spirituale- preotul, vrăjitoarea Maranda, prefectura de la Piatra-Neamț, unde depune
o plângere, Vitoria pleacă la începutul primăverii alături de Gheorghiță în căutarea
soțului ei. Însoțiți mai întâi de negustorul David, apoi singuri, mama și fiul refac din
popas în popas itinerariul soțului, află că acesta a cumpărat în noiembrie 300 de oi
de la Vatra Dornei, că a vândut 100 dintre ele unor ciobani și că s-a îndreptat cu
aceștia spre iernat. Din crâșmă în crâșmă, urma lui Nechifor se pierde între Sabasa
și Suha, iar Vitoria află numele însoțitorilor lui Nechifor- Calistrat Bogza și Ilie Cuțui,
îmbogățiți subit în toamna trecută. Pentru că de la aceștia nu află nimic, după
descoperirea câinelui Lupu în curtea unui gospodar, cei doi găsesc rămășițele lui
Nechifor într-o prăpastie. La praznicul de după înmormântare, Vitoria îl încolțește pe
Calistrat și uimește pe toți povestind crima. Bogza, ajuns la capătul puterilor, îl atacă
pe Gheorghiță, dar este atacat de câine și ucis de cel din urmă . Își recunoaște vina
și își cere iertare. Vitoria își recapătă grijile obișnuite, semn că lumea reintră în cursul
firesc.
Vitoria Lipan este un personaj complex şi nu unul schematic, iar autorul
scoate în evidenţă atât calităţile, cât şi defectele sale. Este caracterizată direct prin
intermediul descrierii de către autor ( ochi căprui, păr castaniu, gene lungi etc.),
prin părerea celorlalte personaje (pentru Gheorghiţă e „fărmăcătoare"), prin
autocaracterizare („nu ştiu carte") si indirect prin fapte, vorbe, comportament şi
relaţia cu celelalte personaje.
Vitoria Lipan este un veritabil ”Hamlet feminin”, personaj complex, din

categoria ”oamenilor tari” (Constantin Ciopraga). Ea este exponentul omului de la
munte, depozitar al unei filozofii și al unei mentalități ancestrale.
Enigma Otiliei
de George Călinescu
- tema și viziunea despre lume –

Realismul este un curent care s-a conturat în prima jumătate a secolului al

XIX-lea ca protest împotriva retorismului romantic și al lirismului excesiv. Acest
curent își propunea să reflecte în mod veridic viața poporului și să reliefeze specificul
național, acele trăsături proprii spiritului și sensibilității românești.
George Călinescu, critic literar, scrie romanul balzacian ”Enigma Otiliei”

pentru a demonstra celorlalți autori adevărata manieră în care o operă merită creată.
Adeptul literaturii universale, el consideră că aceasta nu trebuie să aibă legătură cu
evoluția societății, ci cu sufletul, care este veșnic același.
George Călinescu este cel care și-a pus amprenta asupra genezei propriului
roman, întrucât multe detalii se regăsesc în jurnalele autorului.
”Enigma Otiliei”, roman publicat în anul 1938, se constituie ca un roman

realist de tip balzacian. Acesta prezintă într-un mod obiectiv și veridic viața societății
bucureștene de la începutul secolului al XX -lea.
Totodată, opera literară supusă discuției este una modernă, prin cadrul
citadin, dar și prin prezența personajului intelectual ( Felix Sima ).
Romanul este specia genului epic, în proză, de mare întindere, cu o acțiune
dezvoltată pe mai multe planuri, la care participă un număr mare de personaje.
Acesta poate fi considerat și un roman de inspirație socială, de problematică morală,
de dragoste, dar și bildungsroman, evidențiind etapele formării adolescenților Felix și
Otilia.
Balzacianismul este o etapă premergătoare curentului realist, când prozatorii

europeni își îndreaptă atenția spre mediul claselor sociale.
O trăsătură a realismului reflectată în text face referire la tehnica detaliului,

prin care se încadrează cu exactitate acțiunea în timp și spațiu, „Într-o seară de la
începutul lui iulie 1909, cu puțin înainte de orele zece, [...] în strada Antim”.
Descrierea casei lui Costache Giurgiuveanu, „zidăria este crăpată și scorojită”
conturează atmosfera în care se vor derula destinele personajelor, dar reflectă și
caracterologia proprietarului.
O altă trăsătură a realismului reflectă tipologia personajelor. Fiecare erou al

romanului este dominat de o trăsătură de caracter profundă, definindu-l în esența sa
morală. Costache Giurgiuveanu este tipul avarului, Stanică Rațiu este tipul
arivistului, al parvenitului, Aglae este „baba absolută”, Titi, tipul retardatului, Felix
este definit de autor ca „martor și actor”, iar Otilia, femeia enigmatică.
Titlul, inițial ”Părinții Otiliei”, ilustrează ideea balzaciană a paternității, motivul

orfanului și critica socială adusă de urma moștenirii.
Romanul a fost publicat la îndemnul editorului, din motive comerciale, sub

titlul ”Enigma Otiliei”, care sugerează ideea de mister al feminității ilustrat prin prisma
Otiliei. Ea este cea care pendulează între iubirea adevărată și cea materială, femeia
frumoasă, cu aspirații largi, dar care rămâne o emblemă enigmatică în ochii lui Felix,
dar și ai lui Pascalopol.
Tema o constituie viața burgheziei bucureștene de la începutul secolului al

XX-lea. Majoritatea personajelor aparțin burgheziei mijlocii. Marea burghezie se
reflectă prin Pascalopol, iar mica burghezie prin Ana și rudele acesteia. Moștenirea
aduce în prim – plan problema banului și duce la dezumanizarea personajelor.
Familia este disfuncțională, iar orfanii nu au nicio șansă în dragoste.
Această temă fundamentală se ramifică în tema moștenirii, a condiției femeii,

a iubirii, a căsătoriei și a paternității.
Perspectiva narativă este aceea a unui narator obiectiv, omniscient, care știe
totul despre personajele sale, și omniprezent. Întâmplările sunt relatate la persoana
a III-a, detașat.
Viziunea „dindărăt” presupune un narator obiectiv, detașat, care nu se implică

în faptele prezentate. Naratorul omniscient știe mai mult decât personajele sale și
prin omniprezență controlează evoluția lor ca un regizor universal.
Felix Sima este cel care preia rolul observatorului, atunci când este personaj
reflector, martor al evenimentelor.
Compozițional, romanul cuprinde douăzeci de capitole care se succed

cronologic, la început lent, apoi într-un ritm tot mai rapid.
Acțiunea este construită pe mai multe planuri narative.
Un plan urmărește lupta dusă de clanul Tulea pentru obținerea moștenirii lui
Costache Giurgiuveanu și înlăturarea Otiliei.
Al doilea plan prezintă destinul tânărului Felix Sima, absolvent de liceu la Iași,
care, rămas orfan, vine la București să trăiască la tutorele său legal, Moș Costache
Giurgiuveanu și pentru a studia medicina. Totodată, băiatul are parte de o iubire
adolescentină alături de Otilia Mărculescu.
Structural, romanul poate fi împărțit pe trei planuri:
Primul, principal, urmărește destine familiale: Giurgiuveanu, Tulea, Rațiu, trei

familii, dar, de fapt, una singură, cea burgheză. Acest plan vizează lupta crâncenă
pentru avere, personajele fiind obsedate de acapararea unor bogății pe care se tem
că le vor pierde, declanșându-se conflicte exterioare, financiare, dar și conflicte
interioare.
Cel de-al doilea plan urmărește povestea de iubire dintre Felix și Otilia,
personaje surprinse în devenire, în conflict cu cei din jur, dar și cu ei înșiși. Acestora
li se adaugă Pascalopol, care trăiește o iubire târzie. Se remarcă în acest plan un
conflict psihologic, soluționat prin câștigul rațiunii, în detrimentul iubirii.
Al treilea plan este reprezentat de societatea bucureșteană din primul deceniu

al secolului al XX-lea. Tema parvenirii este decisivă pentru această lume, în care
Stănică Rațiu va ieși câștigător.
Simetria incipitului cu finalul se realizează prin descrierea străzii și a casei lui

moș Costache, din perspectiva lui Felix, cel care nu face parte din familie, în
momente diferite ale existenței sale (adolescența și aproximativ zece ani mai târziu,
„după război”).
Incipitul romanului realist fixează veridic cadrul temporal: „într-o seara de la

începutul lui iunie 1909” și spațial, descrierea străzii Antim, a arhitecturii casei lui
moș Costache, a interiorului, prezintă principalele personaje, redă conflictul și
coordonează principalele planuri epice.
Finalul este închis prin rezolvarea conflictului și este urmat de un epilog.
Se remarcă situarea exactă a acțiunii în timp și spațiu, veridicitatea susținută

prin detalii topografice, descrierea străzii în manieră realista, finețea observației și
notarea amănuntului semnificativ.
Secvențe relevante ale romanului surprind evoluția relației dintre cei
doi verișori vitregi orfani.
O primă secvență relevantă este cea în care Felix îi mărturisește Otiliei că o

iubește, folosindu-se de o scrisoare. Fata nu are nicio reacție la această declarație
de dragoste, fapt care îl determină pe băiat să fugă de acasă. Otilia îl caută cu
trăsura, iar când îl găsește, comportamentul ei îi cauzează lui Felix nedumeriri.
Atunci când acesta o întreabă: ” – Otilia, e adevărat? Mă iubești? ”, ea îi

răspunde: ” – Ei, ei, nu ți-a spus nimeni că te urăște”.
O altă secvență relevantă este cea de după moartea lui Costache

Giurgiuveanu, când Otilia merge în camera lui Felix pentru a-i dovedi iubirea: ” – Ca
să-ți dau o dovadă că te iubesc, am venit la tine”.
Cei doi discută concepții ale dragostei, moment în care Otilia realizează că ea
nu ar putea reprezenta o piedică în fața lui Felix. Astfel, aceasta îl părăsește și se
căsătorește cu Pascalopol.
Conflictul central al operei este istoria moștenirii, care include un dublu

succesoral.
Conflictul erotic privește realitatea adolescentului Felix și a maturului

Pascalopol pentru mâna Otiliei. Felix este gelos pe Pascalopol, întrucât acesta era
deja un om realizat, elegant și rafinat, care își permitea să satisfacă diversele capricii
ale fetei, îndeplinindu-i cochetăriile.
Fiecare personaj, introdus separat ca într-o reprezentație teatrală, este însoțit

de o amănunțită prezentare fizionomică și vestimentară făcută de narator. Trăsăturile
portretului fizic, alcătuit sumar sunt completate cu primele replici rostite de personaj
pentru a anticipa, înaintea debutului acțiunii, un profil psihologic și moral gata
conturat.
Cu excepția Otiliei, a lui Felix și a lui Pascalopol, toate celelalte par caricaturi
vii, figuri ridicole, degradate, funcționând mecanic, atât în privința limbajului, cât și
comportamental.
O altă scenă-cheie a romanului este epilogul. Hotărârea Otiliei de a-l părăsi

pe tânărul pe care-l iubea luase în calcul, în mod corect, și capacitatea acestuia de a
se reechilibra, privind relația ca „o dragoste nepotrivită” care îi putea pune în
pericol „marele lui viitor”. Epilogul aduce informații despre destinele câtorva dintre
personaje, însă nu oferă nicio informație despre membrii clanului Tulea. Ființe
eșuate ereditar, copiii soților Aglae și Simion vor urma, probabil, un presupus traseu
regresiv, o involuție. În casa ruinată, rămasă goală nu va locui nimeni, fiind simbolul
derizoriului și al precarității arhitecturii.
Romanul are o construcție simetrică, deoarece în final Felix se întoarce pe
strada Antim și revede casa lui Moș Costache Giurgiuveanu lăsată în paragină,
amintindu-și de vorbele bătrânului, care acum s-au adeverit: ”Aici nu stă nimeni!”.
”Enigma Otiliei” este unul dintre cele mai de preț romane interbelice pe care
literatura română le-a putut cunoaște, datorită caracterului său realist, obiectiv și
balzacian, dar și prin diversitatea tematică pe care o prezintă.
Enigma Otiliei
- particularități de construcție ale unui
personaj: Otilia Mărculescu –
Otilia Mărculescu este personajul eponim al textului ”Enigma Otiliei” (

1938 ) scris de George Călinescu. Este prezentă pe tot parcursul acțiunii, iar
celelalte personaje gravitează în jurul său.
Fiind un personaj aparte, George Călinescu o sustrage din viziunea sa

comică, satirică și sarcastică, deoarece intenția autorului este cea de a fixa
extremele existenței umane.
Din punct de vedere social, Otilia ilustrează tipologia cochetei. Asemenea lui
Felix, verișorul ei vitreg, este orfană; fiica soției răposate de la care Costache
Giurgiuveanu a moștenit o importantă avere.
Statutul ei intelectual este prezentat încă din incipit: studentă la Conservator,

având un temperament de artistă, Otilia studiază cu plăcere pianul și citește
literatura franceză.
Psihologic, dă dovadă de eleganță în fața clanului Tulea, deși este silită să

reziste atacurilor jignitoare. Pentru Aglae, fata reprezintă amenințarea supremă în
cazul averii bătrânului.
Moral, Otilia este nehotărâtă, oscilează între Felix și Pascalopol, cu toate că îl

iubește pe tânăr. Îl alege pe Pascalopol fiindcă nu vrea să stea în calea fericirii lui
Felix, iar banii îi reprezintă o siguranță. Este o fire enigmatică, fapt pe care îl susține
atât Felix, cât și Pascalopol: ”Pentru mine e o enigmă.”.
Cele două secvențe reprezentative pentru caracterizarea Otiliei redau evoluția

relației sale cu Felix, de la o simplă prietenie, până la dragoste.


În prezentarea sa se remarcă mijloacele specifice genului epic de

caracterizare: caracterizarea directă, caracterizarea indirectă și autocaracterizarea.
Majoritatea trăsăturilor morale sunt prezentate indirect, prin monologul interior,
dialog, fapte, gânduri, gesturi, comportament și relația cu celelalte personaje.
Otilia Mărculescu este personajul enigmatic, aflat în evoluție. Reprezintă o fire

sensibilă, care trăiește atunci când cântă la pian. La început nu pare materialistă,
idealul ei fiind cel de a plăcea cât e tânără.
Prin intermediu caracterizării directe, naratorul o descrie ca fiind ”o fată de 18

– 19 ani, cu fața măslinie, nasul mic și ochii foarte albaștri”.
În casa lui Giurgiuveanu, Felix îi observă și descrie părul buclat, până la

umeri.
Caracterizarea indirectă cuprinde trăsăturile morale ale fetei. Plină de viață,

este catalogată de mică cu titlul de ”orfană”. Atrage interesul privirilor personajelor
din jurul său, iar comportamentul și vestimentația îi conturează trăsăturile de
caracter.
Deși Costache Giurgiuveanu îi oferă dragostea paternă, nu este ferită de

răutățile familiei Tulea.
Dorința sa de a trăi o viață fără griji o face a se căsători cu Pascalopol.
Ea reprezintă tipul adolescentei adorabile, neuitate, o enigmă pentru

bulversatul Felix, însă toate acestea îi ascund naivitatea. Îi respectă pe toți cei din
jurul său, care o apreciază și o iubesc, cu excepția Aglaei și Auricăi, care o
consideră ”desmățată”.
Se autocaracterizează ca fiind duală: ”Sunt o nebună, Felix, nu trebuie să

te iei după mine!”; ”Sunt foarte capricioasă, vreau să fiu liberă, mă plictisesc
repede, sufăr când sunt contrazisă”.
Se căsătorește cu Pascalopol, rămânând un mister pentru Felix, astfel cei doi
salvând dragostea pură prin despărțire.
Titlul, inițial ”Părinții Otiliei”, ilustrează ideea balzaciană a paternității, motivul

orfanului și critica socială adusă de urma moștenirii.
Romanul a fost publicat la îndemnul editorului, din motive comerciale, sub

titlul ”Enigma Otiliei”, care sugerează ideea de mister al feminității ilustrat prin prisma
Otiliei. Ea este cea care pendulează între iubirea adevărată și cea materială, femeia
frumoasă, cu aspirații largi, dar care rămâne o emblemă enigmatică în ochii lui Felix,
dar și ai lui Pascalopol.
Tema o constituie viața burgheziei bucureștene de la începutul secolului al

XX-lea. Majoritatea personajelor aparțin burgheziei mijlocii. Marea burghezie se
reflectă prin Pascalopol, iar mica burghezie prin Ana și rudele acesteia. Moștenirea
aduce în prim – plan problema banului și duce la dezumanizarea personajelor.
Familia este disfuncțională, iar orfanii nu au nicio șansă în dragoste.
Această temă fundamentală se ramifică în tema moștenirii, a condiției femeii,

a iubirii, a căsătoriei și a paternității.
Romanul ”Enigma Otiliei” de George Călinescu surprinde evoluția relației

dintre Felix Sima și Otilia Mărculescu pe tot parcursul operei, de la o firească
prietenie, la o poveste de dragoste.
Misterul Otiliei și al cuplului se reflectă prin replica de neînțeles de la începutul

romanului: ”Noi nu trăim doar patru – cinci ani.”.
Enigma Otiliei
( caracterizare în relație: Felix Sima și Otilia Mărculescu
)
Felix și Otilia alcătuiesc un cuplu de personaje care ilustrează tema iubirii din
romanul ”Enigma Otiliei” ( 1938 ). Caracterizarea personajelor se realizează în
manieră realistă. Prin tehnica focalizării, caracterul personajelor este dezvăluit
progresiv.
Fiind personaje aparte, George Călinescu le sustrage din viziunea sa comică,

satirică și sarcastică, deoarece intenția autorului este cea de a fixa extremele
existenței umane.
Statutul social al personajelor ilustrează TIPUL COCHETEI prin Otilia, dar și
pe cel al INTELECTUALULUI ÎN FORMARE, în cazul lui Felix, acesta fiind singurul
personaj rotund al operei.
Cei doi veri vitregi sunt orfani: Otilia este fiica soției de la care Giurgiuveanu a
moștenit o importantă avare, iar Felix este nepotul de sânge al bătrânului, fiul
doctorului Sima, în urma căruia Felix intră sub tutela unchiului.
Statutul lor intelectual este prezentat încă din incipit: Otilia studiază la
Conservator, are un temperament de artistă, cântă la pian și citește literatura
franceză, iar Felix vine la București pentru a studia Medicina. El evoluează
intelectual, de la statutul de simplu student, la cel de medic renumit.
Din punct de vedere psihologic, Felix este imatur și lipsit de experiență, însă
maturitatea îi este dezvăluită pe parcurs datorită eșecului în dragoste.
În același timp, Otilia își păstrează eleganța față de Clanul Tulea, deși este
silită să facă față atacurilor jignitoare. Pentru Aglae, fata reprezintă amenințarea
supremă în cazul averii bătrânului.
Moral, Felix este tânărul sensibil, dar inteligent și perseverent.
Otilia este nehotărâtă, oscilează între Felix și Pascalopol, cu toate că îl

iubește pe tânăr. Îl alege pe Pascalopol fiindcă nu vrea să stea în calea fericirii lui
Felix, iar banii îi reprezintă o siguranță. Este o fire enigmatică, fapt pe care îl susține
atât Felix, cât și Pascalopol: ”Pentru mine e o enigmă.”.
Cele două secvențe care ilustrează relația dintre Felix Sima și Otilia
Mărculescu redau evoluția acțiunilor, de la o simplă prietenie, până la dragoste.



În prezentarea acestora se remarcă mijloacele specifice genului epic de

caracterizare: caracterizarea directă și caracterizarea indirectă. Majoritatea
trăsăturilor morale sunt prezentate indirect, prin monologul interior, dialog, fapte,
gânduri, gesturi, comportament și relația cu celelalte personaje.
Felix Sima este caracterizat direct de către narator ”un tânăr de vreo
optsprezece ani îmbrăcat în uniformă de licean”, fiindu-i prezentate și trăsăturile
fizice care îl încadrează în tipologia ambițiosului ( procedeu balzacian ).
Indirect, tânărul dă dovadă de pragmatism, muncind pentru aspirațiile sale.

Inteligent, reflectă constant asupra vieții sale și își ia notițe în propriul jurnal.
Deși relația pe care o au cei doi îi leagă, Otilia îi arată lui Pascalopol afecțiune
fără motiv. Cu toate acestea, el vede în ea o copilă cu bun simț.
Felix este superior celorlalte personaje, reprezentând ”omul echilibrat care

contemplă lumea comună”. Este un bărbat clasic și sigur pe sine, un gentleman cu
Otilia, care înțelege că nu este capabil de nebunii. Are valori personale și este
pregătit pentru meseria sa.
Ajunge profesor universitar, se căsătorește și își îndreaptă atenția spre țelurile

sale, lăsând căsătoria dintre Otilia și Pascalopol enigmatică.
Otilia Mărculescu este personajul enigmatic, aflat în evoluție. Reprezintă o fire

sensibilă, care trăiește atunci când cântă la pian. La început nu pare materialistă,
idealul ei fiind cel de a plăcea cât e tânără.
Prin intermediu caracterizării directe, naratorul o descrie ca fiind ”o fată de 18

– 19 ani, cu fața măslinie, nasul mic și ochi foarte albaștri”.
În casa lui Giurgiuveanu, Felix îi observă și descrie părul buclat, până la

umeri.
Caracterizarea indirectă cuprinde trăsăturile morale ale fetei. Plină de viață,

este catalogată de mică cu titlul de ”orfană”. Deși Costache Giurgiuveanu îi oferă
dragostea paternă, nu este ferită de răutățile familiei Tulea.
Dorința sa de a trăi o viață fără griji o face a se căsători cu Pascalopol.
Ea reprezintă tipul adolescentei adorabile, neuitate, o enigmă pentru

bulversatul Felix, însă toate acestea îi ascund naivitatea. Îi respectă pe toți cei din
jurul său, care o apreciază și o iubesc, cu excepția Aglaei și Auricăi, care o
consideră ”desmățată”.
Se autocaracterizează ca fiind duală: ”Sunt o nebună, Felix, nu trebuie să

te iei după mine!”.
Se căsătorește cu Pascalopol, rămânând un mister pentru Felix, astfel cei doi

salvând dragostea pură prin despărțire.
Romanul ”Enigma Otiliei” de George Călinescu surprinde evoluția relației
dintre Felix Sima și Otilia Mărculescu pe tot parcursul operei, de la o firească
prietenie, la o poveste de dragoste.
Misterul Otiliei și al cuplului se reflectă prin replica de neînțeles de la începutul

romanului: ”Noi nu trăim doar patru – cinci ani.”.
Eu nu strivesc corola de minuni a lumii
De Lucian Blaga
Perioada interbelică este momentul de vârf al prozei și, în special, al poeziei.

Poeții reprezentativi ai perioadei constituie o pleiadă lirică fără de care literatura
noastră nu poate fi imaginată.
Creația lor este expresia dezvoltării orizontului tematic, realizând o

sincronizare cu marea poezie europeană. Multitudinea formulelor literare,
diversitatea tematică și stilistică sunt elemente care dau particularitate epocii: lirica
blagiană este una predominant metaforică care vizează expresionismul.
Modernismul este o mișcare culturală amplă, promovat în țara noastră în

secolul XIX de către Eugen Lovinescu, în cadrul revistei ”Sburătorul”, și vizează
înnoirea literaturii prin tendințe moderne: sincronizarea cu literatura europeană și
dezvoltarea civilizației prin imitație.
Lucian Blaga poate fi socotit cel mai valoros expresionist român. Este
cunoscut ca poet, filosof și dramaturg, se înscrie în idealism obiectiv și a fost
preocupat de două mari probleme: problema cunoașterii și problema culturii.
”Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” deschide volumul debutant al lui

Blaga din 1919, ”Poemele luminii”, și este una dintre nenumăratele meditații pe tema
rostului creației poetice, a tipului de cunoaștere pe care acesta o implică.
Poemul se încadrează în modernismul expresionist prin: caracterul de ”ars

poetica” prin exacerbarea eului, elemente de prozodie – ingambamentul și
prezentarea misterului universal ca sens al existenței.
O trăsătură în acest sens este caracterul de ”artă poetică”. Lucian Blaga

accentuează ideea raportului dintre poet și creație. Rolul poetului este acela de a
spori tainele lumii.
A doua trăsătură modernistă se regăsește la nivelul prozodiei: poezia este

construită sub forma unui monolog liric, care are la bază ingambamentul. Acesta
presupune formularea cu majusculă a unei idei principale și continuarea ei cu literă
mică, sub forma unui discurs fluid.
Titlul ”Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” este o metaforă revelatorie care
semnifică ideea cunoașterii luciferice, exprimând datoria poetului de a potenția
misterele universului, adică ”corola de minuni a lumii”.
Corola este imaginea misterelor universului care compun lumea, iar poetul
contemplă aceste taine prim imaginație, refuzând calea rațională.
Tema poeziei este una filosofică: cunoașterea, descriind prin metaforele

revelatorii, ”lumina mea” și ”lumina altora”, cele două tipuri de cunoaștere specifice
sistemului blagian.
Astfel, cunoașterea luciferică este reprezentată de ”lumina mea”: ”Eu cu

lumina mea sporesc a lumii taină”, iar cunoașterea paradisiacă este redată prin
”lumina altora”: ”Lumina altora sugrumă vraja nepătrunsului ascuns”.
Discursul poetic se organizează în jurul unor motive poetice precum misterul

și motivul luminii, pus în antiteză cu motivul întunericului. Motivul central este,
bineînțeles, cel al luminii, metafora cunoașterii.
Compozițional, textul se constituie din trei secvențe, fără strofe și rime,

acestea având măsură inegală. Versul liber constituie un element de modernitate,
redând un ritm interior intens.
Fiind o poezie de tip confesiv, lirismul subiectiv se remarcă prin mărci

lexico-gramaticale specifice persoanei 1: pronumele personal ”eu”, adjectivul
pronominal posesiv ”( calea ) mea”, verbele ”nu strivesc”, ”nu ucid”, ”iubesc”.
Așadar, subiectul este unul cunoscător, dublu marcat ( ”eu”, ”alții” ), care
relaționează cu obiectul cunoașterii ( ”corola de minuni a lumii” ).
Prima secvență ( primele cinci versuri ) exprimă concentrat atitudinea poetică

față de tainele luminii – refuzul cunoașterii paradisiace ( logice ) – cu ajutorul
verbelor la forme negative: ”nu strivesc ”, ”nu ucid ”.
Apar metaforele – simbol: ”flori”, ”ochi”, ”buze”, ”morminte”, care pot fi

interpretate ca elemente reprezentative ale universului, ca simboluri ale vieții și
morții.
A doua secvență, mai amplă, se construiește pe baza antitezei și a

comparației ample. Sunt puse în antiteză două concepte filosofice: ”lumina altora” și
”lumina mea”, adică cunoașterea paradisiacă și cunoașterea luciferică.
Dacă ”Lumina altora / sugrumă” misterele lumii prin încercarea de a descifra

esența, de a demonstra structura, atunci se distinge ” vraja nepătrunsului ascuns /
în adâncimi de întuneric”.
Cuvintele – simbol sugerează misterul: ”ascuns”, ”adâncimi”, ”întuneric”,

”nepătruns”, iar ampla comparație așezată între liniile de pauză sugerează faptul că
poetul, prin imaginației, reușește să descifreze tainele luminii.
Misterele ies la iveală prin cunoașterea luciferică, comparată cu ”luna”, care
sporește necunoscutul.
Secvența a treia, finalul poeziei, are rolul concluziv și ilustrează actul de

contemplare și de iubire: ”căci eu iubesc / și flori si ochi și buze și morminte”.
Această secvență redă, totodată, și rezumatul întregului poem: ”Eu nu strivesc
corola de minuni a lumii ... căci eu iubesc / și flori si ochi și buze și morminte”.
Poemul ”Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” de Lucian Blaga este unul
încărcat de metafore. Se observă metafora revelatorie, nelipsind comparația și
epitetele, fie cu topică obișnuită, fie cu topică inversă. Astfel, textul se constituie ca o
artă poetică, cu act de mărturisire a unei conduite filosofice.
Povestea lui Harap - Alb
de Ion Creangă
Epoca marilor clasici are o importanță majoră, deoarece marchează a doua

jumătate a secolului al XIX-lea, perioadă de timp în care au publicat și au scris unii
dintre cei mai importanți scriitori ai literaturii române. Perioadă junimistă îi vizează în
deosebi pe: Mihai Eminescu, Ion Luca Caragiale, Ion Creangă, Ioan Slavici. Cei
patru scriitori importanți au marcat literatura română printr-o nouă direcție în poezie,
teatru și proză.
Istoria acestei epoci înfloritoare coincide cu înființarea societății ”Junimea”,

aflată sub îndrumarea lui Titu Maiorescu. ”Convorbiri literare” reprezintă o piatră de
temelie a literaturii române, deoarece în paginile acestei publicații au apărut pentru
prima dată scrierile autorilor menționați.
Ion Creangă, scriitor clasic și complex, a fost recunoscut mai ales din prisma
măiestriei basmelor și a poveștilor sale. Se remarcă prin puritatea și claritatea
stilului, căutarea naturalului și a verosimilului, dar și prin finețea analizei morale și
psihologice.
”Povestea lui Harap-Alb” este o operă epică, un basm cult, apărut în volumul
”Convorbiri literare”, la data de 1 august 1877.
Basmul este o operă epică în proză, rar în versuri, de mare întindere, în care
întâmplările reale se împletesc cu cele fantastice, fiind săvârşite de personaje cu
puteri supranaturale ce reprezintă forţele binelui şi ale răului şi din a căror
confruntare ies învingătoare forţele binelui.
Povestea lui Harap-Alb aparține, ca specie basmului cult pentru că îmbină

elemente reale, precum existența familiilor, cu cele fantastice ( cerbul, ursul,
ajutoarele, Sfânta Duminică). Se evidențiază conflictul între forţele binelui:
Harap-Alb, Sfânta Duminică şi forţele răului: Spânul, binele ieșind învingător.
Nu lipsesc formulele specifice: iniţială: ”Amu cică era odată...”, mediană: ”Și
merg ei o zi, și merg două, și merg patruzeci și nouă...” și finală: ”Și a ținut
veselia ani întregi, și acum mai ține încă”.
Personajele sunt diverse, pozitive: Craiul, Împăratul Verde, Harap-Alb, Sfânta

Duminică, negative: Spânul, Împăratul Roș, ajutoare, animale care vorbesc, măşti
ale diferitelor tipuri umane: Ochilă, Gerilă, Flămânzilă, Setilă, Păsări-Lăţi- Lungilă,
donatori: furnicile şi albinele.
Ca în mai toate basmele şi aici apare iniţierea eroului, formarea sa, fiul cel
mic al craiului. Aceasta se realizează prin trecerea unor probe: proba vitejiei,
aducerea salăţilor din grădina ursului, aducerea pieii cerbului cu pietre preţioase,
aducerea fetei Împăratului Roş. Totodată, ”Povestea lui Harap-Alb” are simboluri
specifice basmului, precum cifrele cu valoare simbolică: trei feciori, trei fete de
împărat, trei probe, spânul îl înşală a treia oară.
Titlul reprezintă un oximoron, format din numele protagonistului: ”Harap” (

”Arap” ) însemnând un rob de culoare neagră, iar ”Alb” sugerând prezența nobilă a
fiului de Crai.
Dobândește numele de ”Harap-Alb” atunci când Spânul îl păcălește să intre în

fântână. Fiind naiv, astfel i se schimbă statutul de fiu de Crai în rob al Spânului: ”De
acuma să știi că te cheamă Harap-Alb, aista ți-i numele și altul nu”.
Fiul de Crai își asumă noul nume, devenind astfel loial Spânului. Ajunge a fi
robul – negru, deși este pe placul unchiului său și al fetelor de la bun început.
Harap – Alb este personajul principal al textului, întrucât este prezent pe

întregul parcurs al acțiunii, iar celelalte personaje gravitează în jurul său. Se
aseamănă cu ”Făt Frumos din Lacrimă” datorită trăsăturilor fizice și morale, dar și
prin experiența dobândită în urma probelor.
Tema este lupta binelui împotriva răului, care se finalizează întotdeauna cu

victoria binelui. Eroul parcurge o aventură imaginară, un drum al maturizării la
capătul căruia își va însuși virtuți morale și etice.
Narațiunea este la persoana a III-a, iar autorul este omniscient, dar nu

obiectiv în totalitate. Acesta controlează acțiunea și personajele, dar se abate de la
obiectivitate prin comentarii, digresiuni, lăsând o permanentă impresie de monolog
teatral, ceea ce induce că joacă un rol în propria narațiune.
Ca în orice basm, acțiunea se desfășoară linear. Harap-Alb parcurge drumul

maturizării, trecând un lanț de acțiuni. Craiul și fratele său, Verde Împărat, au trăit
foarte mulți ani departe unul de celălalt. Într-o zi, Craiul a primit o scrisoare de la
fratele său, în care acesta îl roagă să-l trimită pe cel mai vrednic fiul al său pentru a-i
lua locul la tron, deoarece este bătrân și nu mai poate. Cei doi fii mai mari ai Craiului
pleacă, dar, de fiecare dată, tatăl se îmbracă cu o piele de urs și-i așteaptă sub
podul pe care trebuiau să treacă. La vederea tatălui-urs, amândoi se îndreptau spre
casă, speriați. Mezinul este cel care reușește să treacă această probă și primește
binecuvântarea tatălui său. Sfătuit de Sfânta Duminică, căreia îi dăduse un ban, își
alege calul, armele și hainele pe care le-a avut tatăl său când a fost mire. Dup
aceasta, mezinul pleacă la drum, tatăl său spunându-i să se ferească de omul spân
și omul roș. Cu toate acestea, ele este păcălit de spân, care reușește să-l facă
slugă. Sub amenințarea morții, feciorul jură că nu va spune nimănui cine este de fapt
și va purta numele Harap-Alb. Ajunși la palat, spânul se dă drept nepotul împăratului
și îl supune pe Harap-Alb la încercări primejdioase, cu speranța că va scăpa de el:
aducerea salăților din grădina ursului, pielea cerbului bătută cu nestemate și fata
Împăratului roș ca să se însoare cu ea. Ajutat de Sfânta Duminică, de furnici și
albine și, în permanență, de calul său fermecat, reușește să treacă toate probele.
Cei cinci prieteni întâlniți pe drum: Ochilă, Setilă, Gerilă, Flămânzilă și
Păsări-Lăți-Lungilă îl ajută să învingă piedicile ivite în încercarea de a aduce fata
Împăratului roș la curtea lui Verde Împărat. Fata lui Verde Împărat îl respinge pe
spân și dezvăluie celor de față adevărul despre Harap-Alb. Dat în vileag, spânul îi
taie capul lui Harap-Alb, dar fata îl stropește cu apă fermecată și-l învie, calul
omorându-l pe spân. Verde Împărat îi căsătorește pe cei doi, iar Harap-Alb devine
împărat.
Un prim episod ilustrativ pentru textul epic se evidențiază prin lipsa de

experiență a personajului. Coborârea fiului de crai în fântână reprezintă naivitatea,
încrederea în semeni, evaluați în funcție de propria atitudine. Acest moment
simbolizează ambivalența viață-moarte. Convins să se lase însoțit de Spân, speriat,
la primul obstacol dificil, pădurea-labirint, ”un loc unde i se închide calea și încep
a i se încurca cărările”, fiul de crai cade pradă planului urzit de Spân. Acesta este,
după cum evidențiază naratorul, la polul opus, diferit de omul șiret care i-a ieșit în
cale pentru a-l ispiti: ”Fiul craiului, boboc în felul său la trebi de aieste”.
Piaza rea este om trecut prin viață și cu experiență, iar fiul craiului, crescut
sub ocrotire părintească, ignoră pericolul. Schimbarea identității înseamnă, începutul
inițierii sale, iar numele oximoronic, dobândit redă noblețea sufletească a slugii,
contrastul între esență și aparență. Jurământul pe ascuțișul sabiei, simbol heraldic,
cavaleresc închide inițierea în limitele sacrului. Ieșit din fântână, Harap-Alb va fi
nevoit să înfrunte o nouă etapă a vieții.
Un alt episod ilustrativ cel final, în care se săvârșește pedepsirea

răufăcătorului și refacerea echilibrului. Harap-Alb a traversat etapele inițierii, a
devenit tolerant, a învățat prudența, răbdarea, prietenia, întrajutorarea și s-a deprins
să evite șiretlicurile.
Deși are o misiune dificilă, duce Spânului pe fata împăratului Roș și își
respectă cuvântul dat. Spânul pune la cale un plan de răzbunare și icnește în sine,
crezând că Harap-Alb a divulgat secretul. Deconspirat, taie capul slugii, dar este
aruncat de cal din înaltul cerului și își găsește sfârșitul. Harap-Alb reînvie cu apa vie
și apa moartă a fetei împăratului Roș și este capabil să conducă împărăția. Spânul
mărturisește verișoarelor sale: ”Hei, dragele mele vere, d-voastră încă nu știți ce-i
pe lume. Dacă dobitoacele n-ar fi fost înfrânate, de demult ar fi sfâșiat pe om”.
Accepțiunea sa existențială este infirmată de calitățile lui Harap-Alb, care se
dovedește milos, tolerant și prietenos față de semeni. Triumful moral al binelui reface
ordinea și firescul lumii.
Plăcerea spunerii, spiritul vesel se reflectă prin mijloacele lingvistice care

redau un umor savuros ce reiese din exprimarea zeflemistă: ”să trăiască trei zile cu
cea de-alaltăieri”, din ironie: ”Doar unu-i Împăratul Roș, vestit prin meleagurile
aceste pentru bunătatea lui cea nepomenită și milostivirea lui cea neauzită”,
din modul în care sunt date poreclele și apelativele caricaturale: ”Buzilă, mangosiți,
farfasiți”; din folosirea diminutivelor cu valoare augumentativă: ”buzișoare,
băuturică”; din caracterizări, portretul lui Gerilă: ”urât, monstruos ceva de spăriet,
cu urechi clăpăuge, buzoaie groase și dăbălăzate, iar buza de deasupra se
răsfrângea în sus peste scăfârlia capului, iar cea de dedesubt atârna in jos,
de-i acoperea pântecele”; din momentele comice: cearta dintre Gerilă și ceilalți în
camera încinsă de la Împăratul Roș, pe care Gerilă a răcit-o prea tare; expresii: ”Dă-i
cu cinstea, să peară rușinea!”.
Oralitatea stilului face ca acest text scris să pară o zicere a lui Ion Creangă,
care devine un povestitor iscusit ce stă pe o laviță și derulează cu har șirul faptelor.
Aceasta se realizează prin: formule onomatopeice ”și odată pornesc ei, teleap,
teleap, teleap!”, verbe imitative și interjecții: ”Măi Păsărilă, iacătă-o, ia! colo după
luna, zise Ochilă”; propoziții interogative: ”Că altă, ce pot să zic?” și exclamative:
”Mă rog, foc de ger era: ce să vă spun mai mult!”, dativul etic: ”și odată mi ți-l
înșfăcă cu dinții de cap”; fraze ritmate, versuri populare: ”De-ar ști omul ce-ar păți
/ Dinainte s-ar păzi!”; locuțiuni, proverbe, zicători, expresii populare: ”Capul de-ar
fi sănătos, că belele curg gârlă”; ”Cine poate oase roade; cine nu, nici carne
moale”; ”Nu-i după cum gândește omul, ci după cum vrea Domnul”; ”Frica
păzește bostănăria”; ”Să nu dea Dumnezeu omului”, ”cât poate el suferi”;
”Până l-am dat la brazdă, mi-am stupit sufletul cu dânsul”.
Basmul cult ”Povestea lui Harap-Alb” este unul aparte, întrucât pune în
evidență idealul dintre dreptate și adevăr.
de Ion Creangă
( caracterizare în relație: Harap – Alb și Spânul )

teatru și proză.

psihologice.



fiului de Crai.




obiectiv în totalitate.
Ipostazele sociale în care se regăsește Harap-Alb corespund etapelor inițierii:

fiu de crai, slugă, pețitor, împărat. Trecerea de la un statut social superior la unul
inferior îl desăvârșește ca personalitate, iar, în final, dobândește o recompense
bine-meritată.
Harap – Alb face parte din categoria personajelor pozitive, fiind protagonist,
real și nu fabulos. Este fiu de împărat și mezinul familiei, înzestrat cu calități multiple:
ambiție, curaj, încredere, iubire, sensibilitate, inteligență, înțelepciune, bunătate,
veselie și sociabilitate. Are o fire complexă, cu calități și defecte. Învață din greșeli,
evoluează și cu fiecare etapă este tot mai aproape de drumul maturizării. Evoluția sa
îi conferă basmului caracterul de bildungsroman.
Spânul este omul ce ar fi trebuit ocolit, statutul său social nedeterminând o

evoluție interioară.
Din punct de vedere psihologic, Harap – Alb este inițiatul care parcurge
drumul maturizării. Trăiește frustrări din cauza faptului că întâmplările prin care trece
nu sunt meritate, dar rezolvă situațiile tensionate apelând la curaj și bunătate.
În același timp, Spânul este un viclean ce reprezintă răul necesar dezvoltării: ”

Și unii ca aceștia sunt trebuitori ... pentru că fac oamenii să prindă la minte. ”.
Moral, Harap – Alb are un fond superior, fiind cel care arată milostenie în fața
Sfintei Duminici, care îl binecuvântează: ” -Fii încredințat că nu eu, ci puterea
milosteniei și inima ta cea buna te ajută, Harap-Alb, zise Sfânta Duminică.”, în
opoziție cu Spânul plin de o răutate nemărginită, invidios și permanent într-o stare
malefică: ”Hei, hei! zise Spânul în sine, tremurând de ciudă”.
Un prim episod ilustrativ pentru textul epic care surprinde relația dintre cele
două personaje se evidențiază prin lipsa de experiență a personajului. Coborârea
fiului de crai în fântână reprezintă naivitatea, încrederea în semeni, evaluați în
funcție de propria atitudine. Acest moment simbolizează ambivalența viață-moarte.
Convins să se lase însoțit de Spân, speriat, la primul obstacol dificil, pădurea-labirint,
”un loc unde i se închide calea și încep a i se încurca cărările”, fiul de crai cade
pradă planului urzit de Spân. Acesta este, după cum evidențiază naratorul, la polul
opus, diferit de omul șiret care i-a ieșit în cale pentru a-l ispiti: ”Fiul craiului, boboc
în felul său la trebi de aieste”.
Un alt episod ilustrativ pentru relația celor doi este cel final, în care se
săvârșește pedepsirea răufăcătorului și refacerea echilibrului. Harap-Alb a traversat
etapele inițierii, a devenit tolerant, a învățat prudența, răbdarea, prietenia,
întrajutorarea și s-a deprins să evite șiretlicurile.

Harap-Alb și Spânul sunt caracterizați în mod direct, de către narator, de către

celelalte personaje sau prin autocaracterizare. Încă de la început, se reflectă
caracterizarea directă, făcută de către narator, prin sintagma ”fiul craiului”, întrucât
nu are o identitate, urmând ca prin parcurgerea drumului inițiatic să și să-și facă un
nume.
Harap – Alb apare caracterizat direct de către fetele împăratului Verde, fiind în
opoziție cu Spânul: ”are o înfățișare mult mai plăcută și seamănă a fi mult mai
omenos” și de narator. Fiul craiului se rătăceşte prin pădurea-labirint, dovedind că
mai are încă multe de învăţat. Este nevoit să-l ia ca însoţitor pe Spân în ciudat
sfatului tatălui său de a se feri de omul Roş şi de cel Spân.
Caracterizarea directă realizată de către narator îi evidențiază neștiința și

naivitatea: ”Fiul craiului, boboc în felul său la trebi de aieste”.
Despre Spân, naratorul menționează direct, ”bodrogănind din gură, nu știa

cum să-și ascundă ura”.
Caracterizarea indirectă a protagonistului se realizează prin fapte, gesturi,

comportament, relația cu celelalte personaje, prin naraţiune şi dialog, prin
intermediul descrierii realizate de autor, prin numelui său, slugă nobilă, nevinovat din
punct de vedere moral.
Portretul fizic lipsește, dar poate fi dedus prin faptul că este prezentat ca fiind
un tânăr de care fata împăratului Roș se îndrăgostește.
Cel moral este bine conturat. Dă dovadă de altruism și respect când trece prin
apă pentru a lăsa loc nunții de furnici și are în ajutor pentru a construi un stup
albinelor, luându-și din timpul său: ” - Harap-Alb, fiindcă eşti aşa de bun, de ţi-a
fost milă de viaţa noastră”.
Unul din defectele sale este neascultarea, ignorând porunca tatălui care îl
considerase lipsit de experiență și la început de drum.
Fiul craiului are o relație aparte cu calul său, i se adresează acestuia,

spunându-i: ”dragul meu tovarăş” şi ”căluţul meu”, după ce l-a lovit de trei ori cu
frâul în cap. Cu sprijinul calului, mezinul va trece de ursul de la pod, craiul deghizat,
care probează destoinicia fiilor. Traversarea podului semnifică trecerea către o altă
etapă a existenţei, este un act de curaj, de afundare în necunoscut.
Devine trist, chiar disperat, în secvențele care depășesc realul și pe care le

trece cu ajutorul celorlalte personaje cu puteri supranaturale.
Un episod – cheie în evoluţia lui îl constituie întâlnirea cu Spânul, după mai

multe zile de rătăcire prin pădurea întunecată.
Călătoria la Împăratul Roşu e o iniţiere în vederea căsătoriei, iar cele trei

încercări la care e supus sunt forme mascate ce reprezintă ritualuri străvechi.
Harap-Alb traversează o serie de probe, învaţă din greşeli, progresează, se

maturizează pentru a merita să devină împărat. Încercările la care e supus eroul,
deşi specifice basmului, au o funcție formativă precisă.
Perechea antitetică Hrap - Alb- Spân, personaj pozitiv - personaj negativ,

specifică basmului, se evidențiază în text prin opoziția de ordin moral:
șiretenie-naivitate, dar și prin cea de ordin social: om de rând-slugă parșivă. La
nivelul călătoriei inițiatice, evidențiază relația învățător-învățăcel. Imaginii
conducătorului despotic, limitat, reprezentat de Spân, i se opune aceea a
conducătorului înțelept, care cunoaște viața și este atent la durerile semenilor săi.
de Ion Creangă
( caracterizare )
teatru și proză.

psihologice.



fiului de Crai.



obiectiv în totalitate.
Harap-Alb este personaj principal, prezent la toate momentele subiectului. Se

aseamănă cu Făt-Frumos din basmul popular prin trăsăturile fizice și morale. Are un
nume simbolic și reprezintă, din punc de vedere stilistic, un oximoron, Harap
însemnând un rob de culoare închisă, iar Alb sugerează proveniența nobilă a fiului
de crai.
Încă de la început, se reflect caracterizarea directă, făcută de către narator,

prin sintagma fiul craiului, întrucat nu are o identitate definită, urmând ca prin
parcurgerea drumului initiatic să se desăvârșească și să-și facă un nume. Face parte
din categoria personajelor pozitive, fiind protagonist, real și nu fabulos. Este fiu de
împărat și mezinul familiei, înzestrat cu calități multiple: ambiție, curaj, încredere,
iubire, sensibilitate, inteligență, înțelepciune, bunătate, veselie și sociabilitate. Are o
fire complexă, cu calități și defecte (naivitatea, neascultarea, teama). Învață din
greșeli, evoluează și cu fiecare etapă este tot mai aproape de drumul maturizării.
Evoluția sa îi conferă basmului caracterul de bildungsroman. Harap – Alb
apare caracterizat direct de către fetele împăratului Verde: ”are o înfățișare mult
mai plăcută și seamănă a fi mult mai omenos” și de narator. Fiul craiului se
rătăceşte prin pădurea-labirint, dovedind că mai are încă multe de învăţat. Este
nevoit să-l ia ca însoţitor pe Spân în ciudat sfatului tatălui său de a se feri de omul
Roş şi de cel Spân.
Caracterizarea directă realizată de către narator îi evidențiază neștiința și

naivitatea: ”Fiul craiului, boboc în felul său la trebi de aieste”.
Caracterizarea indirectă a protagonistului se realizează prin fapte, gesturi,

comportament, relația cu celelalte personaje, prin naraţiune şi dialog, prin
intermediul descrierii realizate de autor, prin numelui său, slugă nobilă, nevinovat din
punct de vedere moral.
Portretul fizic lipsește, dar poate fi dedus prin faptul că este prezentat ca fiind
un tânăr de care fata împăratului Roș se îndrăgostește.
Cel moral este bine conturat. Dă dovadă de altruism și respect când trece prin
apă pentru a lăsa loc nunții de furnici și are în ajutor pentru a construi un stup
albinelor, luându-și din timpul său: ” - Harap-Alb, fiindcă eşti aşa de bun, de ţi-a
fost milă de viaţa noastră”.
Unul din defectele sale este neascultarea, ignorând porunca tatălui care îl
considerase lipsit de experiență și la început de drum.
Fiul craiului are o relație aparte cu calul său, i se adresează acestuia,

spunându-i: ”dragul meu tovarăş” şi ”căluţul meu”, după ce l-a lovit de trei ori cu
frâul în cap. Cu sprijinul calului, mezinul va trece de ursul de la pod, craiul deghizat,
care probează destoinicia fiilor. Traversarea podului semnifică trecerea către o altă
etapă a existenţei, este un act de curaj, de afundare în necunoscut.
Devine trist, chiar disperat, în secvențele care depășesc realul și pe care le

trece cu ajutorul celorlalte personaje cu puteri supranaturale.
Un prim episod ilustrativ se evidențiază prin lipsa de experiență a

personajului. Coborârea fiului de crai în fântână reprezintă naivitatea, încrederea în
semeni, evaluați în funcție de propria atitudine. Acest moment simbolizează
ambivalența viață-moarte. Convins să se lase însoțit de Spân, speriat, la primul
obstacol dificil, pădurea-labirint, ”un loc unde i se închide calea și încep a i se
încurca cărările”, fiul de crai cade pradă planului urzit de Spân. Acesta este, după
cum evidențiază naratorul, la polul opus, diferit de omul șiret care i-a ieșit în cale
pentru a-l ispiti: ”Fiul craiului, boboc în felul său la trebi de aieste”.
Un alt episod ilustrativ este cel final, în care se săvârșește pedepsirea

răufăcătorului și refacerea echilibrului. Harap-Alb a traversat etapele inițierii, a
devenit tolerant, a învățat prudența, răbdarea, prietenia, întrajutorarea și s-a deprins
să evite șiretlicurile.

Ion
de Liviu Rebreanu


Liviu Rebreanu este un reper valoric în istoria romanului românesc. Se

remarcă prin romanele publicate în perioada interbelică și stabilește legătura dintre
țăran și problematica originii poporului român. El vede în oamenii de la țară prototipul
poporului român.

”Ion” scris de Liviu Rebreanu a fost publicat în anul 1920 și este un roman
realist, obiectiv, social, interbelic și modern. Acesta prezintă monografia vieții satului
ardelean la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea. Universul
rural înfățișat are legi proprii, tradiții înrădăcinate în timp, dar este marcat de
perspectiva tragicului.
Trăsăturile realiste ale romanului Ion, de Liviu Rebreanu se reflectă prin:

tematica rurală, care vizează problematica pământului și a românismului;
reprezentarea veridică a vieții românilor din Ardeal, cu circumstanțele ei sociale,
naționale, istorice, pe două coordonate: lumea țărănească și lumea micii
intelectualități sătești; verosimilitatea faptelor; obiectivitatea naratorului; personajul
reprezentativ pentru societate, tipic în împrejurări, prezentat prin încercarea de a se
sustrage mediului social- istoric în care trăiește; tehnica detaliului în zugrăvirea
societății.
O primă trăsătură care încadrează romanul în curentul realist este intenția

scriitorului de a crea o imagine veridică a satului transilvănean. Acțiunea, inspirată
din realitățile satului transilvănean și din experiențele scriitorului, este plasată în
ținutul Năsăudului și prezintă destinul mai multor personaje ce ilustrează diferite
categorii sociale: țăranii, preotul, învățătorul, politicienii români.
Perspectiva spațială indică un loc geografic real, satul Pripas din apropierea
orașului Cluj, iar perspectiva temporală respectă principiul cronologic, evenimentele
fiind prezentate în ordinea desfășurării lor.
O altă trăsătură a realismului are în vedere veridicitatea cronotopului, spațiul

este bine precizat, iar timpul are și el rolul de a crea veridicitate. Acțiunea este
plasată la începutul secolului al XX-lea, aspect sugerat de tipurile de relații
româno-maghiare, de stratificarea socială, de preocupările oamenilor și de limbaj,
textul redând câțiva ani din viața unei comunități.
În realizarea romanului, Liviu Rebreanu a pornit de la trei experiențe de viață

ce i-au rămas în minte. Prima scenă aduce în prim-plan un țăran ce sărută cu pietate
pământul său, o scenă din copilăria autorului.
A doua survine din relatarea uneia dintre surorile autorului despre o fată din
satul natal, bătută crunt și alungată de tatăl ei, un țăran bogat, pentru că a fost
necinstită de cel mai sărac.
A treia evidențiază un flăcău voinic și harnic, dar foarte sărac, obligat să

renunțe la școală din cauza sărăciei, Ion Pop al Glanetașului, ce i s-a plâns, într-o
întâlnire, scriitorului, cu o durere adâncă, de lipsa pământului.
Titlul operei este redat de numele personajului principal. Ion reprezintă țăranul
ardelean, cu un destin individual, care nu ilustrează sub toate aspectele trăsăturile
caracteristice acestei categorii sociale. El învinge sfiala tatălui său și încurcă cu
premeditare firele unei ordini sociale prestabilite, provocând o dramă de proporții în
care este angrenată întreaga colectivitate sătească. Are în comun cu colectivitatea
din care face parte idealul de a poseda pământ, dar nu și mijloacele de realizare a
acestui ideal. Moartea sa vine să sancționeze modalitatea imorală de rezolvare a
revoltei individuale, modalitate ce depășește sfera moralei cetățenești.
Tema operei o constituie viața rurală. Romanul prezintă problematica

pământului, evidențiind lupta unui țăran sărac de a avea pământ și urmările actelor
sale.
Tema textului este complexă, redată prin ramificații multiple, tema socială este
ilustrată pe mai multe direcții: societatea rurală, discrepanța dintre bogați și săraci;
familia, drama lipsei de comunicare; pământul, o condiție obligatorie pentru ca omul
să fie respectat în sat; iubirea, intelectualul, confruntat cu problematica sărăciei și a
maghiarizării excesive a instituțiilor statului, impunerea limbii maghiare în predarea
în școli.
Perspectiva narativă este aceea a unui roman realist, de tip obiectiv, în care
evenimentele sunt relatate la persoana a III-a de către un narator omniscient și
omniprezent, fără a interveni în desfășurarea evenimentelor.
Naratorul – obiectiv îl face pe cititor să creadă într-o realitate exactă, incipitul

romanului aducând în atenție elemente reale care se împletesc cu cele ficționale,
drumul înaintează printre toponime, Cluj, Armadia, Jidovița, lent, folosindu-se tehnica
amânării, iar, odată cu intrarea în sat, debutează ficțiunea, „satul pare mort.”
Autorul preferă viziunea obiectivă, creează în spatele personajelor „oameni

vii, cu viață proprie.” Acesta cunoaște dinainte destinul personajelor, pătrunde în
gândurile lor, plasează semne ale devenirii eroilor săi, comentează, pe alocuri,
faptele, comunică, uneori, cu cititorul, dar nu emite judecăți de valoare, nu
moralizează faptele, nu empatizează cu personajele, este o voce detașată,
focalizarea fiind zero, iar viziunea „dindărăt.”
Romanul este structurat în două părți cu titluri metaforice: Glasul pământului

și Glasul iubirii. Sensul conotativ al substantivului „glasul” redă o voce interioară care
vine din adâncul sufletului personajului principal însetat de pământ, dar care se
simte neîmplinit fără iubire.
Acțiunea romanului se desfășoară pe mai multe planuri: în primul plan apare

viața țăranilor, în al doilea plan viața intelectualilor, iar în plan secundar viața orașelor
din apropiere.
Incipitul și finalul sugerează impresia de sferoid a romanului, susținută de

numele primului și ultimului capitol, Începutul și Sfârșitul. Caracterul circular al operei
se reflectă prin metafora „drumului” care face introducerea în universul rural, ca
mai apoi, același drum să realizeze ieșirea din acest univers. Acest circuit închis
simbolizează destinul uman, continuitatea ciclului vieții și efemeritatea acesteia.
Textul are treisprezece capitole, care poartă numele personajelor situate în

prim-plan ( George ), altele concentrează esența evenimentelor epice (Nunta,
Ștreangul) sau reprezintă metafore ale dimensiunii interioare a personajului
(Zvârcolirea, Sărutarea).
Tehnicile narative folosite sunt cea a planurilor paralele, planul țăranului și

intelectualului, dar și tehnica contrapunctului, aspecte din planul țăranului se
regăsesc, simetric, în planul intelectualului: nunta lui Ion cu Ana (convențională) se
regăsește în nunta Laurei cu George (fiica învățătorului se căsătorește tot la fel,
întrucât preotul Pintea nu pretinde zestre); conflictul social din planul țărănimii se
repetă prin conflictul dintre învățătorul Herdelea și preotul Belciug din cauza faptului
că locuința învățătorului este construită pe pământul bisericii.
O primă scenă semnificativă pentru viziunea realistă despre lume a autorului

este scena surprinsă în capitolul „Zvârcolirea” (partea I). Momentul face referire la o
zi de muncă din viața lui Ion care redă patima acestuia pentru pământ „pământul îi
era drag ca ochii din cap”, „simțea o plăcere atât de mare văzându-și pământul, încât
îi venea să cadă în genunchi și să îl îmbrățișeze.” Nevoia de pământul este ilustrată
progresiv prin urmărirea stărilor interioare ale protagonistului „nu se putu stăpâni”,
ridică ochii spre cer și invocă divinitatea „Cât pământ, doamne!”
Ion este exuberant, percepe pământul ca pe un uriaș în comparație cu omul

pe care îl vede mic și slab.
O altă scenă care susține viziunea realistă este cea din capitolul „Sărutarea”
(partea a II-a), o scenă simetrică cu „Zvârcolirea.”
Ion vine la întâlnirea cu pământul, fiind „stăpân al tuturor pământurilor.” Este

îmbrăcat în haine de sărbătoare și are o atitudine pasională față de pământ. Privirea
sa nu se mai îndreaptă spre înalt, revelația divină dispare, acum se consideră
stăpân. Se îmbină Erosul cu Thanatosul, întrucât cuprinde imagini care anticipează
moartea, lutul este „negru, lipicios”, picioarele lui Ion sunt prinse în pământul care îl
cuprinde. Ion trădează glasul iubirii, sentimentul cel mai profund al ființei umane.
Conflictul textului începe odată cu hotărârea lui Ion de a o lua la joc pe Ana,
fata bogată a lui Vasile Baciul, chiar dacă el o iubește pe Florica, cea mai frumoasă
fată din sat, dar săracă. Ion, totodată sărac și el, este jignit în fața întregului sat de
către Vasile din pricina averii. Rușinea stârnește în tânăr setea de răzbunare, iar în
cele din urmă Ion îl obligă pe Vasile Baciul să i-o dea de nevastă pe Ana, cu tot cu
zestrea și pământul râvnit.
Conflictul central, interior, este trăit de către Ion, prin drama sa din cauza
averii. El este exponentul lumii țărănești, chiar dacă este o individualitate puternică.
Conflictul exterior dintre Ion și Vasile este dublat de conflictul interior: ”Glasul
pământului” și ”Glasul Iubirii”.
Se observă stratificările sociale, intelectualii stau și privesc de pe margine și

se diferențiază prin vestimentație și atitudine, iar țăranii sunt împărțiți în funcție de
avere. Aici se pun bazele viitoarelor familii „horă a destinului.” Vasile Baciu se vede
năpăstuit cu privire la Ana „o fată am și nici aceea nu-i cum trebuie.”
Planul intelectualului aduce în atenție conflictul dintre învățătorul Herdelea și

preotul Belciug ( conflict secundar ). Cauza o constituie casa învățătorului care se
află pe pământul bisericii. Conflictul se desfășoară pe tot parcursul romanului, mai
ales prin implicarea exagerată a lui Belciug în problemele învățătorului.
Paralel cu intriga țărănească, se derulează firul vieții intelectualității sătești,
familia învățătorului Zaharia Herdelea, cu copiii Laura, Ghighi și Titu, preotul Belciug.
Familia învățătorului este de partea lui Ion, iar Belciug îl face vinovat pe flăcău.
Faptul acesta întreține conflictul existent între cele două familii.
Simetria dintre incipit și final, descrierea drumului care la început se

desprinde, iar apoi se prinde în „șoseaua cea mare”, pare să-i sugereze cititorului
ideea de zădărnicie a zbaterilor vieții.
În concluzie, prin complexitatea și veridicitatea lumii prezentate, integrând

personaje din statuturi sociale diferite, romanul ”Ion” rămâne o monografie a
Ardealului aflat sub dominație austro-ungară și sub tirania legilor scrise sau nescrise.
Ion
de Liviu Rebreanu
- caracterizare Ion –


sale.
în școli.
Din perspectiva clasei sociale, Ion este tipul țăranului ardelean și, prin
extindere, tipul țăranului universal, obligat să se confrunte cu ierarhizarea valorilor
umane în funcție de avere.
Statutul inițial al celor două personaje, care au destine în fuziune, îi așază în

opoziție, ierarhia socială făcând diferența. Ana este fiica lui Vasile Baciu cel mai
bogat om din sat, iar Ion, un țăran sărac, fiul lui Alexandru Glanetașu și al Zenobiei.
Tatăl său n-a fost capabil să îngrijească zestrea mamei care avusese părinți cu
avere, astfel încuscrindu-se cu sărăcia.
Acest flăcău de însurat trăiește într-un univers în care regulile și ierarhiile sunt
prestabilite, iar factorul material este decisiv. Satul lui Rebreanu este diferențiat
economic. Stratificarea socială depinde de pământul pe care îl are țăranul. Pentru el,
doar pământul putea să-i redea demnitatea umană râvnită, să-l scoată din rușine și
umilință, ,,Glasul pământului pătrundea năvalnic în sufletul flăcăului, ca o chemare,
copleșindu-l. Iubirea pământului l-a stăpânit de mic copil. Veșnic a pizmuit pe cei
bogați și veșnic s-a înarmat într-o hotărâre pătimașă: ”trebuie să aibă mult pământ,
trebuie! De pe atunci pământul i-a fost mai drag ca o mamă.”
În mentalitatea sa țărănească, oamenii se pot numi oameni numai în măsura

în care gospodăria lor este întemeiată.
Statutul social al personajului evidențiază țăranul prezentat prin raportare la

societate, urmărit pe două direcții: înaintea dobândirii pământului și după obținerea
acestuia prin căsătoria cu Ana.
Inițial, Ion este văzut ca un flăcău harnic, însă cel mai sărac din sat. Atât
mediul social, cât și cel familial exercită asupra lui o presiune autoritară.
Feciorul inteligent, în viziunea învățătorului, hotărât, energic și cu un puternic

simț al realității sociale devine conștient că, oricât de isteț și harnic ar fi, în situația
lui, doar prin avere va putea ieși din sărăcia umilitoare: „Își zicea din ce în ce mai
des că, robotind oricât, nu va ajunge niciodată să aibă și el ceva.”
Instinctul de proprietate intră în opoziție cu cel erotic. Ion, cel care iubește
pământul mai mult decât pe o mamă, iubește, în paralel, o fată săracă, pe Florica.
Drama personajului vine din imposibilitatea de a alege. Se supune destinului
implacabil și își urmează ambițiile.
În acele vremuri materialiste, Ion constată, cu tristețe, că fericirea conjugală

nu se poate clădi numai pe o dragoste curată.
Incipitul romanului îl prezintă pe Ion într-o postură a umilinței. Este jignit de

Baciu, care îl numește „sărăntoc, hoț, tâlhar”. Înțelege că i s-a pus o etichetă a
sărăciei, astfel născându-i-se dorința acerbă de a dobândi pământ și de a-și depăși
condiția. Are neșansa de a fi sărac, iar șansa de a ieși din acest impas sunt doar
pământurile lui Vasile Baciu. Din acest moment, se schimbă radical. Calitățile sale își
pierd treptat omenescul și se degradează. Inteligența și istețimea degenerează în
șiretenie, tăria de caracter în cruzime și sălbăticie, iar hărnicia într-o tenacitate
calculată, inumană. Patima sa a luat naștere din sărăcie, din nevoia de pământ.
Știe ce vrea, își dă seama că trebuie să sacrifice un timp iubirea pentru

Florica. Pentru a-și atinge scopul, el recurge la un vicleșug și o seduce pe Ana. Între
ei există o anume intimitate, pe care flăcăul o întreține din bătaie de joc. Ana îi
amintește de Florica, o fată frumoasă, însă Ana e urâtă, prizărită, dar are locuri, case
și vite multe.
După ce Vasile Baciu află cine este tatăl copilului, Ana devine obiect al
răzbunării pentru ambii bărbați. Paralel cu evoluția conflictului dintre cei doi, Ana se
familiarizează cu ideea morții, considerând-o ca unică soluție salvatoare. În
momentul în care Savista îi spune despre relația dintre Ion și Florica, Ana înțelege
că toate sacrificiile ei nu-și au rostul, copilul nu-l poate face pe Ion să o iubească.
Nașterea copilului nu-i schimbă sentimentele față de Ana și, indirect, o

împinge la sinucidere. Ion nu abdică de la planul său și, după seducerea Anei, îi
ignoră suferința cauzată de bătăile frecvente și de umilințele tatălui.
În acțiunea de dobândire a pământului se dovedește a fi lucid, însă iubirea

pentru Florica îl macină interior, împingându-l spre gesturi nesăbuite.
Ajuns în posesia pământurilor, afișează față de săteni o atitudine ostentativă:

„caută să-și arate greutatea pe care i-o dădea simțământul bogăției... umbla cu
pași mai mari și cu genunchii îndoiți. Vorbea mai apăsat cu oamenii și veșnic
numai de pământ și de avere.” Dorind pământul ca să iasă din sărăcie, uită de
sentimente și bucuria de a trăi adevărat: „Ce folos de pământuri, dacă cine ți-e pe
lume drag nu-i al tău!” Încearcă să refacă relațiile cu Florica, femeia pe care o
iubește, întrucât a crezut că odată cu dobândirea averii își va găsi liniștea și fericirea,
însă a devenit mai înverșunat.
Statut psihologic îl evidențiază prin trecerea de la tipic la atipic. Se observă

psihologia frustrării atât social, cât și afectiv, care se manifestă apoteotic.
Tehnica prin care este construit personajul este basorelieful, care îi permite să
se evidențieze pe tot parcursul romanului, chiar și când acțiunea se mută în plan
secundar.
O altă tehnică folosită pentru conturarea personajului este contrapunctul. Ion

este pus în oglindă cu George Bulbuc dacă George este lipsit de personalitate,
bogat și o vrea pe Ana, dar se alege cu Florica, Ion este un tip energic, dar sărac,
care o iubește pe Florica, dar o preferă pe Ana pentru pământurile ei.
Dezechilibrul interior al personajului este urmărit în câteva etape.

Interpretează în favoarea sa sfatul pe care i-l dă Titu, să-l oblige pe Vasile Baciu
dacă nu vrea să i-o dea pe Ana; conflictul de la cârciumă, bătaia cu George, care l-a
provocat încă de la horă; este dat exemplu negativ în biserică, își face procese de
conștiință și îi promite Floricăi că tot pe ea o va lua de nevastă; disputa cu Zenobia,
care pune pe umerii lui povara scoaterii familiei din sărăcie; compromisul căsătoriei,
nunta cu Ana, o nuntă cu pământurile; atitudinea pe care o are față de Ana după
căsătorie ( bătăi, insulte ).
Vina lui Ion este aceea că s-a folosit de o ființă mai slabă sufletește decât el și
a determinat-o să se sinucidă.
Din punct de vedere moral, Ion reprezintă tipul parvenitului, acționând prin
mijloace necinstite, are o psihologie individualizată, prin care contrazice ideea de
mecanism al lumii satului.
Factor instinctual, stă sub semnul unei frustrări, fiind obligat să aleagă între
două voci, care nu se exclud, ci se completează reciproc: pământul și iubirea.
Ion este o victimă a sorții, asemenea Anei. Conduși de dorințe diferite, Ion de
patima pământului, iar Ana de cea afectivă, un gol interior, care trebuia completat.
Finalul este tragic, după moartea Anei, patima pentru Florica se transformă în
obsesie, astfel George, soțul Floricăi, îl omoară. Râvnește la averea altuia, la
nevasta lui George pe care o vrea cu orice preț, sfidând destinul și părând convins
că nimic nu-l poate opri și distruge. Surprins noaptea la Florica, eroul este ucis cu o
sapă, ca simbol al legăturii sale neîntrerupte cu pământul.
Forțează mâna destinului, iar moartea vine ca o pedeapsă pentru încălcarea

legilor morale.
O scenă semnificativă este cea de la începutul romanului, când Ion pleacă de

la horă și o caută pe Ana, pe care o atrage la umbra unui nuc. Aici Ion îi oferă țuică,
pe care Ana o refuză, amintindu-i de tatăl ei. Prin stilul indirect liber, sunt prezentate
gândurile lui Ion în timpul conversației cu Ana ,,Nu-i fusese dragă Ana și nici
acuma nu-și dădea bine seama dacă i-e dragă. Iubise pe Florica și, de câte ori
o vedea sau își amintea de ea, simțea că o mai iubește”. Dar Florica era mai
săracă ca dânsul, iar Ana avea locuri, și case, și vite multe... Îi asculta glasul
plângător și-l cuprindea mila, în același timp se gândea la Florica. Sufletește,
personajul este convins de iubirea pentru Florica, absentă fizic, chiar dacă o privește
în ochi pe Ana.
O altă scenă semnificativă este cea în care, după ce Vasile Baciu află că Ion
e tatăl copilului, își trimite fata acasă la Glanetașu. Ana ajunge la casa lui Ion
buimacă. Acesta o primește cu o indiferență uimitoare, care o dezorientează. Îl
surprinde în timpul mesei, tăindu-și cu atenție feliile de mâncare și ștergându-și atent
briceagul de pantaloni, fără a ridica privirea înspre femeia umilită din fața sa.
Studiază victorios burta Anei, apoi îi spune să își trimită tatăl, pentru că situația nu
poate fi rezolvată de ea. Detașarea lui Ion, prefigurează destinul femeii. Ana ajunge
o unealtă a răzbunării, trimisă de la o casă la alta. Ion devine arogant, sigur pe el, iar
copilul garantul reușitei.
Prin intermediul caracterizării directe, naratorul îl numește „iute și harnic”,

evidențiind caracterul său dinamic și întreprinzător.
Are un temperament impulsiv, irascibil, este brutal cu soția, cu părinții, cu

prietenii, cu vecinii, însă știe să se comporte omenește cu cei din familia Herdelea,
găsind în Titu un prieten bun. Puternic coordonat de instincte, știe ce vrea, dar nu
știe cum să acționeze, de aceea mereu îi cere sfatul lui Titu Herdelea.
Caracterizarea directă și indirectă evidențiază acest aspect „de mic copil

pizmuia pe cei bogați”; „trebuie să aibă pământ mult, trebuie”; „munca îi era
dragă oricât ar fi fost de aspră ca o râvnă ispititoare.”
Ambiția de a-și depăși condiția socială și mentalitatea de învingător sunt

surprinse în afirmația naratorului: „pământul i-a fost mai drag ca o mamă.”
Încercarea de a avea pământ vine din dorința de a scăpa de eticheta de

sărăntoc și de umilința de a accepta soarta tatălui său.
Ion înțelege că toate calitățile sale sunt insuficiente pentru a putea fi cu

adevărat om respectat și demn în sat și atunci caută soluții pentru a ieși din sărăcie.
După dobândirea pământului, situația lui Ion se schimbă, întrucât se simte

stăpân al pământurilor.
Intrarea în posesia pământului lui Vasile Baciu îi asigură un loc în lumea

bogaților.
Pune pământul înaintea divinității: „Cât pământ, Doamne!”, iar gestul său de
a săruta țarina exprimă adorația supremă și atașamentul țăranului sărac față de
ogorul care îl hrănește și fără de care nu poate trăi. Ion este un personaj realist, tipic
în împrejurări tipice, reprezentativ pentru societate, rotund, construit cu calități și
defecte.
Ion
de Liviu Rebreanu
- caracterizare în relație Ion și Ana -


sale.
în școli.
Din perspectiva clasei sociale, Ion este tipul țăranului ardelean și, prin
extindere, tipul țăranului universal, obligat să se confrunte cu ierarhizarea valorilor
umane în funcție de avere.
Statutul inițial al celor două personaje, care au destine în fuziune, îi așază în

opoziție, ierarhia socială făcând diferența. Ana este fiica lui Vasile Baciu cel mai
bogat om din sat, iar Ion, un țăran sărac, fiul lui Alexandru Glanetașu și al Zenobiei.
Tatăl său n-a fost capabil să îngrijească zestrea mamei care avusese părinți cu
avere, astfel încuscrindu-se cu sărăcia.
Acest flăcău de însurat trăiește într-un univers în care regulile și ierarhiile sunt
prestabilite, iar factorul material este decisiv. Satul lui Rebreanu este diferențiat
economic. Stratificarea socială depinde de pământul pe care îl are țăranul. Pentru el,
doar pământul putea să-i redea demnitatea umană râvnită, să-l scoată din rușine și
umilință, ,,Glasul pământului pătrundea năvalnic în sufletul flăcăului, ca o chemare,
copleșindu-l. Iubirea pământului l-a stăpânit de mic copil. Veșnic a pizmuit pe cei
bogați și veșnic s-a înarmat într-o hotărâre pătimașă: ”trebuie să aibă mult pământ,
trebuie! De pe atunci pământul i-a fost mai drag ca o mamă.”
În mentalitatea sa țărănească, oamenii se pot numi oameni numai în măsura

în care gospodăria lor este întemeiată.
Statutul social al personajului evidențiază țăranul prezentat prin raportare la

societate, urmărit pe două direcții: înaintea dobândirii pământului și după obținerea
acestuia prin căsătoria cu Ana.
Inițial, Ion este văzut ca un flăcău harnic, însă cel mai sărac din sat. Atât
mediul social, cât și cel familial exercită asupra lui o presiune autoritară.
Feciorul inteligent, în viziunea învățătorului, hotărât, energic și cu un puternic

simț al realității sociale devine conștient că, oricât de isteț și harnic ar fi, în situația
lui, doar prin avere va putea ieși din sărăcia umilitoare: „Își zicea din ce în ce mai
des că, robotind oricât, nu va ajunge niciodată să aibă și el ceva.”
Instinctul de proprietate intră în opoziție cu cel erotic. Ion, cel care iubește
pământul mai mult decât pe o mamă, iubește, în paralel, o fată săracă, pe Florica.
Drama personajului vine din imposibilitatea de a alege. Se supune destinului
implacabil și își urmează ambițiile.
În acele vremuri materialiste, Ion constată, cu tristețe, că fericirea conjugală

nu se poate clădi numai pe o dragoste curată.
Ana este o fată urâțică și pierită, dar are „locuri și case și vite multe.”
Personajul se încadrează în tiparul victimei, fiind îndrăgostită de Ion. Vasile Baciu o
iubește distant, considerând-o vinovată de moartea nevestei. Lipsită de afecțiunea
maternă, i se oferă lui Ion în care caută iubirea de care a fost privată. Naivă și
supusă autorității masculine, devine o unealtă slabă într-o lume condusă după legi
patriarhale.
Incipitul romanului îl prezintă pe Ion într-o postură a umilinței. Este jignit de

Baciu, care îl numește „sărăntoc, hoț, tâlhar”. Înțelege că i s-a pus o etichetă a
sărăciei, astfel născându-i-se dorința acerbă de a dobândi pământ și de a-și depăși
condiția. Are neșansa de a fi sărac, iar șansa de a ieși din acest impas sunt doar
pământurile lui Vasile Baciu. Din acest moment, se schimbă radical. Calitățile sale își
pierd treptat omenescul și se degradează. Inteligența și istețimea degenerează în
șiretenie, tăria de caracter în cruzime și sălbăticie, iar hărnicia într-o tenacitate
calculată, inumană. Patima sa a luat naștere din sărăcie, din nevoia de pământ.
Știe ce vrea, își dă seama că trebuie să sacrifice un timp iubirea pentru
Florica. Pentru a-și atinge scopul, el recurge la un vicleșug și o seduce pe Ana. Între
ei există o anume intimitate, pe care flăcăul o întreține din bătaie de joc. Ana îi
amintește de Florica, o fată frumoasă, însă Ana e urâtă, prizărită, dar are locuri, case
și vite multe.
După ce Vasile Baciu află cine este tatăl copilului, Ana devine obiect al
răzbunării pentru ambii bărbați. Paralel cu evoluția conflictului dintre cei doi, Ana se
familiarizează cu ideea morții, considerând-o ca unică soluție salvatoare. În
momentul în care Savista îi spune despre relația dintre Ion și Florica, Ana înțelege
că toate sacrificiile ei nu-și au rostul, copilul nu-l poate face pe Ion să o iubească.
Nașterea copilului nu-i schimbă sentimentele față de Ana și, indirect, o

împinge la sinucidere. Ion nu abdică de la planul său și, după seducerea Anei, îi
ignoră suferința cauzată de bătăile frecvente și de umilințele tatălui.
În acțiunea de dobândire a pământului se dovedește a fi lucid, însă iubirea

pentru Florica îl macină interior, împingându-l spre gesturi nesăbuite.
Ajuns în posesia pământurilor, afișează față de săteni o atitudine ostentativă:

„caută să-și arate greutatea pe care i-o dădea simțământul bogăției... umbla cu
pași mai mari și cu genunchii îndoiți. Vorbea mai apăsat cu oamenii și veșnic
numai de pământ și de avere.” Dorind pământul ca să iasă din sărăcie, uită de
sentimente și bucuria de a trăi adevărat: „Ce folos de pământuri, dacă cine ți-e pe
lume drag nu-i al tău!” Încearcă să refacă relațiile cu Florica, femeia pe care o
iubește, întrucât a crezut că odată cu dobândirea averii își va găsi liniștea și fericirea,
însă a devenit mai înverșunat.
Statut psihologic îl evidențiază prin trecerea de la tipic la atipic. Se observă

psihologia frustrării atât social, cât și afectiv, care se manifestă apoteotic.
Tehnica prin care este construit personajul este basorelieful, care îi permite să
se evidențieze pe tot parcursul romanului, chiar și când acțiunea se mută în plan
secundar.
O altă tehnică folosită pentru conturarea personajului este contrapunctul. Ion

este pus în oglindă cu George Bulbuc dacă George este lipsit de personalitate,
bogat și o vrea pe Ana, dar se alege cu Florica, Ion este un tip energic, dar sărac,
care o iubește pe Florica, dar o preferă pe Ana pentru pământurile ei.
Dezechilibrul interior al personajului este urmărit în câteva etape.

Interpretează în favoarea sa sfatul pe care i-l dă Titu, să-l oblige pe Vasile Baciu
dacă nu vrea să i-o dea pe Ana; conflictul de la cârciumă, bătaia cu George, care l-a
provocat încă de la horă; este dat exemplu negativ în biserică, își face procese de
conștiință și îi promite Floricăi că tot pe ea o va lua de nevastă; disputa cu Zenobia,
care pune pe umerii lui povara scoaterii familiei din sărăcie; compromisul căsătoriei,
nunta cu Ana, o nuntă cu pământurile; atitudinea pe care o are față de Ana după
căsătorie ( bătăi, insulte ).
Vina lui Ion este aceea că s-a folosit de o ființă mai slabă sufletește decât el și
a determinat-o să se sinucidă.
Din punct de vedere moral, Ion reprezintă tipul parvenitului, acționând prin
mijloace necinstite, are o psihologie individualizată, prin care contrazice ideea de
mecanism al lumii satului.
Factor instinctual, stă sub semnul unei frustrări, fiind obligat să aleagă între
două voci, care nu se exclud, ci se completează reciproc: pământul și iubirea.
Ion este o victimă a sorții, asemenea Anei. Conduși de dorințe diferite, Ion de
patima pământului, iar Ana de cea afectivă, un gol interior, care trebuia completat.
Finalul este tragic, după moartea Anei, patima pentru Florica se transformă în
obsesie, astfel George, soțul Floricăi, îl omoară. Râvnește la averea altuia, la
nevasta lui George pe care o vrea cu orice preț, sfidând destinul și părând convins
că nimic nu-l poate opri și distruge. Surprins noaptea la Florica, eroul este ucis cu o
sapă, ca simbol al legăturii sale neîntrerupte cu pământul.
Forțează mâna destinului, iar moartea vine ca o pedeapsă pentru încălcarea

legilor morale.
O scenă semnificativă este cea de la începutul romanului, când Ion pleacă de

la horă și o caută pe Ana, pe care o atrage la umbra unui nuc. Aici Ion îi oferă țuică,
pe care Ana o refuză, amintindu-i de tatăl ei. Prin stilul indirect liber, sunt prezentate
gândurile lui Ion în timpul conversației cu Ana ,,Nu-i fusese dragă Ana și nici
acuma nu-și dădea bine seama dacă i-e dragă. Iubise pe Florica și, de câte ori
o vedea sau își amintea de ea, simțea că o mai iubește”. Dar Florica era mai
săracă ca dânsul, iar Ana avea locuri, și case, și vite multe... Îi asculta glasul
plângător și-l cuprindea mila, în același timp se gândea la Florica. Sufletește,
personajul este convins de iubirea pentru Florica, absentă fizic, chiar dacă o privește
în ochi pe Ana.
O altă scenă semnificativă este cea în care, după ce Vasile Baciu află că Ion
e tatăl copilului, își trimite fata acasă la Glanetașu. Ana ajunge la casa lui Ion
buimacă. Acesta o primește cu o indiferență uimitoare, care o dezorientează. Îl
surprinde în timpul mesei, tăindu-și cu atenție feliile de mâncare și ștergându-și atent
briceagul de pantaloni, fără a ridica privirea înspre femeia umilită din fața sa.
Studiază victorios burta Anei, apoi îi spune să își trimită tatăl, pentru că situația nu
poate fi rezolvată de ea. Detașarea lui Ion, prefigurează destinul femeii. Ana ajunge
o unealtă a răzbunării, trimisă de la o casă la alta. Ion devine arogant, sigur pe el, iar
copilul garantul reușitei.
Prin intermediul caracterizării directe, naratorul îl numește „iute și harnic”,

evidențiind caracterul său dinamic și întreprinzător.
Are un temperament impulsiv, irascibil, este brutal cu soția, cu părinții, cu

prietenii, cu vecinii, însă știe să se comporte omenește cu cei din familia Herdelea,
găsind în Titu un prieten bun. Puternic coordonat de instincte, știe ce vrea, dar nu
știe cum să acționeze, de aceea mereu îi cere sfatul lui Titu Herdelea.
Caracterizarea directă și indirectă evidențiază acest aspect „de mic copil

pizmuia pe cei bogați”; „trebuie să aibă pământ mult, trebuie”; „munca îi era
dragă oricât ar fi fost de aspră ca o râvnă ispititoare.”
Ambiția de a-și depăși condiția socială și mentalitatea de învingător sunt

surprinse în afirmația naratorului: „pământul i-a fost mai drag ca o mamă.”
Încercarea de a avea pământ vine din dorința de a scăpa de eticheta de

sărăntoc și de umilința de a accepta soarta tatălui său.
Ion înțelege că toate calitățile sale sunt insuficiente pentru a putea fi cu

adevărat om respectat și demn în sat și atunci caută soluții pentru a ieși din sărăcie.
După dobândirea pământului, situația lui Ion se schimbă, întrucât se simte

stăpân al pământurilor.
Intrarea în posesia pământului lui Vasile Baciu îi asigură un loc în lumea

bogaților.
Pune pământul înaintea divinității: „Cât pământ, Doamne!”, iar gestul său de
a săruta țarina exprimă adorația supremă și atașamentul țăranului sărac față de
ogorul care îl hrănește și fără de care nu poate trăi.
Cuplul Ion-Ana evidențiază relația manipulator-manipulat, iar comunicarea

deficitară, sinceritatea instinctuală îi împiedică pe cei doi să se înțeleagă, devenind
victime în fața destinului necruțător.
Luceafărul
de Mihai Eminescu
Epoca marilor clasici are o importanță majoră, deoarece marchează a

doua jumătate a secolului al XIX-lea, perioadă de timp în care au publicat și au scris
unii dintre cei mai importanți scriitori ai literaturii române. Perioadă junimistă îi
vizează în deosebi pe: Mihai Eminescu, Ion Luca Caragiale, Ion Creangă, Ioan
Slavici. Cei patru scriitori importanți au marcat literatura română printr-o nouă
direcție în poezie, teatru și proză.

Romantismul românesc reprezintă un început de nouă cultură, care
promovează imaginația ca principiul fundamental de creație, primatul sentimentului
și al fanteziei creatoare, subiectivitatea, libertatea de creație prin temele și motivele
literare abordate sunt diverse și specifice: lirica eminesciană se evidențiază și prin
antagonismul dintre geniu și societatea vremii sale, redus, în text, la conflictul dintre
Hyperion și Cătălina. Luceafărul e un mit liric romantic, în care întruchiparea astrală
dobândește o formă naturală.
Mihai Eminsecu ( Mihail Eminovici ) a fost un poet, prozator și jurnalist român,

considerat ca cea mai cunoscută și influentă personalitate din literatura română. În
opera sa, el proiectează iubirea, istoria și natura prin filtrul folclorului național, dar și
prin cel al marilor teme universale.
Poemul ”Luceafărul” a apărut în 1883, în Almanahul Societății Academice

Social-Literare „România Jună” din Viena, fiind apoi reprodus în ”Convorbiri literare”.
Sursa de inspirație o constituie basmul românesc ”Fata în grădina de aur”,

cules de călătorul german Richard Kunisch, basm pe care Eminescu l-a versificat
într-o primă versiune chiar cu acest titlu. Mai târziu, a suferit transformări, a trecut
prin câteva variante până să ajungă în forma cunoscută. În prima variantă
versificată, Mihai Eminescu a păstrat basmul în totalitate.
Poetul însuși le amintește pe cele de proveniență folclorică: ”Mitul

Zburătorului”, care apare valorificat în primul tablou al poemului prin visul erotic al
fetei de împărat, care, ajunsă la vârsta dragostei, își imaginează întruparea tânărului
în dublă ipostază, angelică și demonică, pentru a putea conversa cu acesta după
legile omenești.
Totodată, din filosofia lui Schopenhauer preia ideea omului de geniu, iar din
cea a lui Socrate a preluat daimonul, însă există și unele mituri care l-au inspirat pe
marele poet.
O primă trăsătură specifică romantismului este interferența genurilor, epic, liric

și dramatic.
Genul liric reiese din exprimarea directă a gândurilor și sentimentelor, în ceea

ce privește idealul de iubire absolută și condiția geniului ca simbol al eternității.
Elementele epice se remarcă prin formula de început „A fost odată ca-n

povești”, prin prezența unui narator, prin povestirea la persoana a III-a, existența
personajelor și prin construcția gradată a subiectului. Epica poemului respectă
subiectul narativ al basmului popular.
Genul dramatic este evidențiat de existența personajelor, Cătălin, Cătălina,

Luceafărul, Demiurgul, fata de împărat, de dialogul dintre ele, dar și de drama
omului obișnuit de a nu putea accede spre valori superioare, precum și drama
omului de geniu neînțeles de societate în proiecția sa spre absolut.
O altă trăsătură specifică romantismului are în vedere alegoria pe tema iubirii
imposibile dintre o fată de împărat și Luceafărul, care reprezintă omul de geniu. În
reprezentarea acestui motiv, Mihai Eminescu se folosește de imaginea
”Zburătorului”, precum și de motivele îngerului și demonului.
Titlul, în sens denotativ, redă numele popular dat planetei Venus. Conotativ,
Luceafărul devine un simbol al unicității, întruchipând geniul, iar articularea
substantivului poziționează ființa superioară deasupra lumii telurice.
Teme și motive sunt, bineînțeles, romantice: dragostea unei pământene

pentru o ființă supranaturală, melancolia singurătății geniului, spaima demonică a
femeii în fața iubirii, labilitatea sentimentului de dragoste și dezamăgirea pricinuită
de acest adevăr, steaua, ca simbol al iubirii, cosmogoniile (originea universului),
idila desfășurată într-un decor natural.
La nivel stilistic, poemul este construit pe baza alegoriei și antitezei între omul
de geniu și cel comun. Astfel se conturează cadrul metaforic și hiperbolic al
Luceafărului: ”Venea plutind în adevăr / Scăldat în foc de soare”.
Nivelul prozodic al textului scoate în evidență antiteza dintre planul terestru și

cel cosmic, care este evidențiată de distribuția consoanelor și al vocalelor.
Muzicalitatea versurilor este dată de către ritmul iambic, măsura de 7-8 silabe și
rima încrucișată.
Limbajul și expresivitatea arhaică accentuează atmosfera fabuloasă specifică

basmului. Verbele la imperfect din tabloul ce ilustrează călătoria Lucefărului către
Demiurg denotă mișcarea eternă și continuă: ”creșteau”, ”treceau”, ”părea” etc.
Interjecțiile, preponderente în dialogul dintre Cătălin și Cătălina și multitudinea

verbelor la imperativ din chemările fetei marchează adresarea directă: ”ia”,
”cobori”, ”pătrunde” etc.
Compozițional, poezia se realizează pe două planuri: unul universal-cosmic și

altul uman-terestru, care tind să interfereze sau să se separe. Acestei structuri
bipolare îi corespunde o compoziție alcătuită din patru tablouri. În primul și în ultimul
tablou, cele două planuri interferează, iar în partea a doua și a treia ele se separă,
partea a doua fiind dedicată planului terestru, iar a treia celui cosmic.
Primul tablou redă, în formule specifice basmului, povestea unei iubiri

imposibile. În decorul romantic al unui castel, apare tânăra unică, astfel putând fi
înzestrată cu aspirația spre misterul de deasupra, apropiată de superioritatea
Luceafărului. Prin comparații se creează punți spre planul universal-cosmic: ”A fost
odată ca-n povești, / A fost ca niciodată, Din rude mari împărătești, / O prea
frumoasă fată. / Și era una la părinți/ Și mândră-n toate cele, / Cum e Fecioara
între sfinți/ Și luna între stele. ”. Interferența planurilor devine astfel posibilă.
Atmosfera de vrajă se construiește prin antiteza dintre negrul corăbiilor, umbra
romanticului castel și strălucirea luceafărului. Acest cadru este favorabil magicei
îndrăgostiri a muritoarei de o stea.
Prin motivul visului și al oglinzii se realizează apropierea luceafărului de fată.
Oglinda reprezintă dublul, virtualul, amplificarea impresiei de dematerializare, spațiul
în care întâlnirea celor doi devine posibilă. În textul eminescian, oglinda
(apa-oglindă, cerul-oglindă) epurează iubirea de orice urmă substanțială,
proiectând-o în lumea idealității: ”Visau ale ei tâmple” .
Omul comun, însă, este incapabil să se desprindă de lumea sa, de aceea

chemarea presupune mereu o coborâre, apropiere de planul uman. Luceafărul
înțelege limitele fetei, întrucât în cele două metamorfozări dobândește chip uman. În
acest fel, apropierea e posibilă. Viața finită îl face pe omul comun să privească
nemurirea negativ. Chemările pasionate adresate de fată se repetă ca un descântec
ce întregește cadrul magic ”Cobori în jos luceafăr blând, / Alunecând pe-o rază, /
Pătrunde-n casă și în gând / Și viața-mi luminează”.
La chemare fetei, el se întruchipează din elemente esențiale (cerul, marea),

devenind un înger voievod, cu păr de aur, cu toiagul ca însemn al puterii sale peste
întinderi. Dialogul se realizează între două lumi incompatibile încă de la început
(Luceafărul s-a desprins cu greu din sfera lui, din cercul lui etern).
Mândrul chip se încheagă a doua oară din ”a haosului văi ”, reverberând lumină
tânără peste lumea întreagă. Acum apariția demonică este atât de covârșitoare în
strania sa pasiune că fata se simte depășită de durere, privirea lui arde și totul
doare.
Luceafărul își cheamă iubita într-o lume atemporală, care o sperie pe

frumoasa muritoare, de aceea și refuză invitația, lansând cererea ca astrul să
devină muritor. Fără a ezita, el acceptă să-și schimbe nemurirea și să dobândească
destinul uman efemer. Versurile ” Da, mă voi naște din păcat, / Primind o altă
lege” evidențiază opoziția dintre cele două lumi și legi incompatibile.
Deși Luceafărul este capabil de o preschimbare, fata, cu toate că îl invocă de

două ori, tot de atâtea ori p și refuză din cauza banalității ei umane.
Tabloul al doilea redă planul uman-terestru, al lumii efemere și surprinde idila

dintre Cătălin și Cătălina. Fata se individualizează prin nume și prin înfățișare, iar
Luceafărul rămâne doar un ideal. Numele celor doi nu este întâmplător, întrucât ei
reprezintă planul uman, destinul comun. Tânărul este ”viclean copil de casă,
îndrăzneț cu ochii, cu obrăjei ca doi bujori”. Portretul său este opus înfățișării
astrale a Luceafărului, subliniind diferența dintre cele două lumi. Ele este plin de
viață, dar destinul uman înseamnă clipă. Fata de împărat, Cătălina, este conștientă
acum de imposibilitatea atingerii idealului, lumea ei fiind aceea a omului comun: ”În
veci îl voi iubi și-n veci / Va rămânea departe…”. Cătălin se adresează fetei prin
sintagme uzuale, rustice, care evocă lumea lui măruntă, mărginită ”să-mi dai o
gură, ți-aș arăta / Din bob în bob amorul, stai cu binișorul”. Jocul dragostei
devine un ritual al gesturilor tandre, astfel încât tânăra să învețe tainele iubirii.
Cel de-al treilea tablou descrie călătoria pe care o realizează Luceafărul spre
Demiurg. Se pune din nou accentul pe superioritatea acestuia, fiind ”fulger
neîntrerupt” și Hyperior, în limba greacă însemnând ”cel care merge pe deasupra”.
Călătoria sa reia procesul de creație a lumii, anulând noțiunile de timp și spațiu.
Datorită setei de iubire, nemurirea este percepută ca ”negrul grelei vecinicii”, de
care Luceafărul vrea să se libereze pentru ”o oră de iubire”.
Tot cu ajutorul antitezei se subliniază diferența dintre omul de geniu și ființele

comune: ”Ei au doar stele cu noroc ... / Noi nu avem nici timp, nici loc / Și nu
cunoaștem moarte”. Pentru a-l convinge să nu renunțe la nemurire, Demiurgul îi
propune trei ipostaze ale geniului: cuvântul, puterea muzicii și împăratul ce
stăpânește lumea. Acestea, deși presupun noi modalități de cunoaștere a
universului, sunt refuzate de către Luceafăr. Argumentul care schimbă decizia lui
Hyperion este dovada superiorității sale chiar și în iubire: ”Și pentru cine vrei să
mori? / Întoarce-te, te-ndreaptă / Spre-acel pământ rătăcitor / Și vezi ce te
așteaptă”.
Ultima parte fixează, în termeni romantici, un cadru terestru nocturn, ideal

iubirii pământene dintre Cătălin și Cătălina. Asemănarea dintre numele celor doi
sugerează similitudinea ființelor în planul uman, instrumente (pot fi înlocuite unele
cu altele) ale voinței de a trăi. Cei doi formează un cuplu norocos și fericit, supus
legilor pământene, deosebite de legea după care trăiește Hyperion.
Cea de-a treia invocație a fetei nu mai este o chemare în spațiul casei. Acesta
nu mai este evocat să-i lumineze viața, să-i dea un sens existenței sale, ci
norocului, fericire dăruită ei de altul: ”Pătrunde-n codru și în gând, / Norocu-mi
luminează”, temându-se de fragilitatea acestei stări. Răspunsul lui superior
reprezintă o drastică sancțiune pentru imposibilitatea fetei, ea rămânând ”un chip de
lut”, lipsită de idealuri.
Ultima strofă redă o viziune dură asupra umanității, astfel destinul uman se
clădește pe hazard, iar norocul e ceva trecător. În opoziție cu muritorii, geniul
rămâne în înălțimea sa senină: ” Trăind în cercul vostru strâmt / Norocul vă
petrece, / Ci eu în lumea mea mă simt Nemuritor şi rece.”.
Despre această alegorie și opera lui Mihai Eminescu se afirmă clar că

”motivul Luceafărului străbate într-o profundă tonalitate întreaga construcție poetică
eminesciană, creația apărând ca o sinteză a gândirii poetice” (Eugen Todoran,
Eminescu).
Moara cu noroc
de Ioan Slavici

teatru și proză.


național, acele trăsături proprii spiritului și sensibilității românești. O literatură
realistă, în afara romantismului, se remarcă la generația de clasici, Ion Creangă, I. L.
Caragiale, I. Slavici.
Ioan Slavici, considerat părintele prozei obiective, este unul din cei mai mari
și primul scriitor modern al Transilvaniei, fiind încadrat în curentul realist. Prin
operele sale, pune bazele dimensiunii realist-obiective a universului rural.
”Moara cu noroc”, capodoperă nuvelistică psihologică, a fost publicată în

volumul de debut ”Novele din popor”, apărut la București în 1881.
Nuvela este specia genului epic în proză, cu un singur fir narativ, dar cu
acţiune complicată şi cu un conflict consistent, la care participă un număr redus de
personaje, puternic individualizate.
Această operă literară reprezintă o nuvelă psihologică, deoarece are toate

trăsăturile acestei specii literare prin analiza conflictul interior al personajului
principal, prin urmărirea procesul înstrăinării lui Ghiță, prin degradarea morală a
acestuia, produsă de ispita îmbogățirii.
O primă trăsătură a realismului reflectată în text este tematică socială,

lăcomia pentru bani. Personajele reprezintă tipuri umane, dominate de o trăsătură
principală de caracter: Ghiță - lacomul, Lică - tâlharul. Tehnica detaliului este utilizată
cu precădere, pentru o redare cât mai fidelă a mediului, iar elemente reale de
cronotop reprezintă locuri care există în realitate, Arad, Ineu, Oradea, conferind
veridicitate celor enunțate.
O a doua trăsătură a realismului reflectată în text face referire la tehnica

punctului de vedere în intervențiile simetrice ale bătrânei, dar care exprimă, cu
autoritatea vârstei, mesajul moralizator al nuvelei, ea având rol de personaj –
reflector. Bătrâna rosteşte cele două replici, motive ale nuvelei, precepte morale,
izvorâte din înțelepciunea bătrânească, ce au, în nuvelă, rolul corului din tragedia
antică greacă, privitoare la sensul fericirii şi la puterea destinului: „ - Omul să fie
mulțumit cu sărăcia sa, căci dacă e vorba, nu bogăția, ci liniștea colibei tale te
face fericit.”; „dar așa le-a fost”;
„Pesemne c-au uitat fereastra deschisă. Simțeam eu că nu are să iasă bine:

dar așa le-a fost dată!” .
Concepția asupra lumii este una fatală, destinele personajelor se supun unei
ordini superioare, focul purificând locul în care s-au săvârșit greșelile. Ca orice operă
realistă, nuvela are, totuși, un final pozitiv prin sentința moralistă care înscrie
întâmplarea într-un echilibru general, temporar tulburat de dramele individuale.
Titlul ”Moara cu noroc” cuprinde în esență o ironie. „Moara cu noroc” este, de

fapt, ”moara cu ghinion”, hanului așezat la răscruce de drumuri, care aduce în viața
eroilor întâmplări nefaste, pentru că uşurinţa câştigurilor de aici ascunde abateri
etice grave.
Indicele spațial cuprins în titlu evidențiază un loc al nefericirii și al dramelor

sufletești.
Dacă, inițial, moara fusese folosită conform specificului ei, la măcinat, în timp,
ajunge o cârciumă care ascunde fapte nelegiuite. Substantivul „noroc” sugerează
tentația ivită în calea omului slab și naiv, dornic de înavuțire, pe care autorul îl
pedepsește drastic.
Tema o reprezintă degradarea umană, determinată de patima îmbogățirii, dar

și destinul omului care nu are limite, pe fundalul societăţii ardeleneşti de la sfârşitul
secolului al XX-lea.
Problematica nuvelei se poate stabili din mai multe perspective. Din

perspectivă socială, nuvela prezintă încercarea lui Ghiţă de a-şi schimba statutul
social. Din perspectivă moralizatoare, prezintă consecinţele dramatice ale setei de
înavuţire, scriitorul considerând că goana după înavuțire zdruncină tihna sufletească
şi declanșează un sfârșit tragic. Din perspectivă psihologică, nuvela prezintă
conflictul interior, trăit de Ghiţă care este măcinat de năzuințe pe cât de puternice, pe
atât de contradictorii: dorinţa de a rămâne om cinstit, dar și de a se îmbogăţi alături
de Lică. Conflictul nuvelei este complex, de natură socială, psihologică şi morală.
Naraţiunea realistă este obiectivă, realizată la persoana a III-a de către un

narator omniscient, omniprezent. Înlănţuite temporal şi cauzal, faptele sunt credibile,
verosimile. Efectul asupra cititorului este de veridicitate şi de obiectivitate. Totodată,
perspectiva narativă este aceea a unei nuvele psihologice, realiste, de tip obiectiv.
La nivel compozițional, nuvela are 17 capitole, urmărind șirul faptelor în ordine

cronologică, linear. Întâmplările pot fi încadrate în momentele subiectului.
Acțiunea se desfăşoară pe parcursul unui an, între două repere temporale cu

valoare religioasă: de la Sfântul Gheorghe până la Paştile din anul următorul an. Ea
constă într-o intrigă puternică, cu un conflict susținut, materializată într-o compoziție
riguroasă, coerentă, dar concisă, care se focalizează, de regulă, asupra personajului
principal și are ca scop caracterizarea acestuia.
Expozițiunea îl prezintă pe Ghiță, nemulțumit de condiția sa socială. Cizmarul

dorește să iasă din sărăcie, considerând-o ca fiind o lipsă de demnitate. Vrea să se
îmbogățească pentru a oferi familiei o viață mai bună și pentru a fi respectat.
Soacra sa este adepta păstrării tradiţiei, în timp ce Ghiţă, capul familiei,
doreşte schimbarea, bunăstarea materială. Cizmar sărac, dar onest, harnic şi
muncitor, Ghiţă ia în arendă cârciuma de la Moara cu noroc, pentru a câştiga rapid
bani. Iniţial, cârciumarul nu este un om slab, ci, dimpotrivă, îşi asumă
responsabilitatea destinului celorlalţi.
Cârciuma de la Moară este aşezată la răscruce de drumuri, izolată de restul

lumii, înconjurată de pustietăţi întunecoase. La început, totul merge din plin și familia
progresează.
Intriga îl aduce în prim-plan pe Lică Sămădăul. Apariția sa declanșează un

conflict intens și influențează întreaga desfășurare a acțiuni.
Ana, soția lui Ghiță, intuiește faptul că Lică este un om periculos. Soțul său
are aceeași părere, dar, în străfunduri, înțelege că, pentru a rămâne la moară,
trebuie să devină omul lui Lică. Drama psihologică a lui Ghiță se amplifică pe
măsură ce Lică îl momește în cercul ispititor al afacerilor sale necurate. Momentele
tensionate sunt acelea în care se produce jaful arendașului și când femeia în negru
este ucisă cu copilul ei. Ghiță depune mărturie falsă, iar declinul moral și familial al
personajului este de acum inevitabil.
Punctul culminant îl surprinde pe Ghiță în Duminica Paștilor, când îi întinde lui

Lică o cursă pentru a-l prinde cu jandarmul Pintea. Îi oferă drept momeală propria
soție, iar după ce îl aduce pe Pintea își dă seama că și-a distrus căsnicia.
În deznodământ, personajele implicate în triunghiul nefericirii își găsesc

sfârșitul într-un mod violent. Ghiță o ucide pe Ana, iar el este omorât la ordinul lui
Lică. Sămădăul nu se lasă prins și alege să se sinucidă, izbindu-se cu capul de un
stejar, fugind de pedeapsă. Focul pus la han lasă locul curat și purificat.
Această nuvelă realist-psihologică prezintă două planuri: primul plan este cel
al realității exterioare, al existenței sociale, fiind reprezentat de conflicte exterioare
intense: cel bănesc (dorința de înavuțire a lui Lică și Ghiță), cel de interes
(Sămădăul-stăpânul ținutului) și cel moral (triunghiul conjugal Lică-Ghiță-Ana).
Al doilea plan, cel interior, evidențiază stările și emoțiile personajelor, care

trăiesc puternice conflicte interioare. La început, cele două planuri sunt în echilibru,
Ghiță, un om moral respectă valorile sociale și familiale. Întâlnirea sa cu Sămădăul
dezechilibrează situația, Ghiță trăind în plan interior o adevărată dramă.
Nuvela are un caracter circular, atât incipitul, cât și finalul prezentând

gândurile și sentimentele bătrânei soacre a lui Ghiță, care întruchipează omul demn,
cu principii de viață sănătoase. Aceasta apare la început și enunță un adevăr de
viață fundamental „- Omul să fie mulțumit cu sărăcia sa, căci, dacă-i vorba, nu
bogăția, ci liniștea colibei tale te face fericit.” Cedează, mai apoi, locul
personajelor tragediei, intervine în câteva momente de cumpănă ca, mai apoi, să
revină în final, contemplând zădărnicia eforturilor omenești și deșertăciunea lumii. Ia
copiii și pleacă mai departe, fiind salvați și purificați de flăcările pustiitoare de la
moară.
Viziunea lui Slavici despre lume reflectă faptul că valorile adevărate sunt
cinstea, dragostea pentru familie și modestia.
Lumea lui autorului este una în care faptele rele sunt sancționate, el fiind un
adevărat moralist. Ioan Slavici își pedepsește apoteotic toate personajele implicate
în afaceri necinstite: arendașul este jefuit și bătut, încât abia se mai ținea pe
picioare; femeia în negru e asasinată prin sufocare, având „slăbiciuni de aur și pietre
scumpe”; Buză-Ruptă și Săilă sunt condamnați și închiși pe viață; Lică se sinucide
într-un mod violent; Ana plătește pentru flirt și pentru înclinația spre adulter ; Ghiță
este pedepsit de doua ori, întrucât își înjunghie soția pe care o iubea încă foarte
mult, devenind criminal; Moara cu Noroc se risipește într-un incendiu care distruge și
transformă totul în scrum, ca semn că locul trebuia purificat, curățat de relele ce s-au
săvârșit acolo.
Finalul este unul închis, destinele personajelor sunt trasate. În spiritul moralist
al lui Slavici, cei care au făcut pact cu răul trebuie să plătească acest lucru prin
moarte, iar cei nevinovați scapă.
Moara cu noroc
de Ioan Slavici
- caracterizarea lui Ghiță –


acestuia, produsă de ispita îmbogățirii
Titlul ”Moara cu noroc” cuprinde în esență o ironie. „Moara cu noroc” este, de fapt,
”moara cu ghinion”, hanului așezat la răscruce de drumuri, care aduce în viața
etice grave.
sufletești.

Ghiţă reprezintă personajul central al nuvelei, în jurul lui gravitând

ceilalţi actanţi. El este un personaj complex, activ, dar dezintegrat sufleteşte, fiind
dominat de propria sa slăbiciune.
Statutul său social este definit încă din expoziție, cizmar onest și familist,
acesta dorea să câștige mai mult ca să aibă propria afacere. În ciuda avertismentului
soacrei, va lua în arendă cârciuma de la Moara cu noroc, remarcându-se autoritatea
personajului principal.
Psihologic, Ghiță reprezintă omul învins de propria slăbiciune. Este marcat de

un conflict interior între dragostea pentru Ana și dragostea pentru bani. Cele două
voci interioare îi influențează modul de a gândi în funcție de circumstanțe.
Mentalitatea lui este în continuă metamorfoză pe tot parcursul nuvelei, acesta fiind
inițial un caracter puternic, ce nu se lasă influențat de alții, însă devine, în final,
posac, închis, fățarnic. Personajul ambițios se transformă dintr-un susținător al
afacerii într-un hrăpăreț care dorește să-și sporească averea prin orice mijloace.
Devine, treptat, un lacom, obsedat de câștig și lipsit de moralitate, fiind dispus să
facă orice pentru a-și proteja veniturile. Își omoară cu sânge rece soția infidelă, în
ciuda faptului că era direct responsabil de comportamentul ei.
Statutul moral al lui Ghiță se desfășoară în paralel cu cel al Anei, amândoi

prezentând un parcurs tragic. Amândoi se degradează treptat, ceea ce aduce valori
imorale pentru căsnicia lor, iar în final moartea.
În prezentarea sa, se remarcă două mijloace de caracterizare, specifice

genului epic, cea directă și cea indirectă. Majoritatea trăsăturilor morale sunt
prezentate indirect prin monologul interior, dialog, fapte, gânduri, gesturi,
comportament, relația cu celelalte personaje.
Cârciumarul este caracterizat direct de şeful porcarilor, care îşi dă seama de

calităţile şi defectele acestuia: „Tu eşti om, Ghiţă, om cu multă ură în sufletul tău
şi eşti om cu minte.”
Portretul fizic al lui Ghiță este slab conturat: „înalt și spătos”, însă trăsăturile
cârciumarului se reflecta pe parcursul operei, prin expresia chipului, ton, voce,
trăsături morale.
Prin intermediul monologului interior, sunt redate gândurile și frământările
personajului, realizându-se în felul acesta autocaracterizarea: „ Ei! Ce să-mi fac?
[...] Așa m-a lăsat Dumnezeu! [...] Ce să-mi fac dacă e în mine ceva mai tare
decât voința mea? Nici cocoșatul nu e însuși vinovat că are cocoașe în
spinare.”
Protagonistul este surprins în trei ipostaze:
Prima ipostază este cea a omului cinstit, îmboldit de o aspiraţie firească, a

fiinţei umane spre bunăstare. Manifestă iubire şi protecţie faţă de ai săi şi face o
schimbare radicală pentru binele familiei. Transformă moara ruinată într-un loc
prosper, dovedind hărnicie şi pricepere. Sâmbăta, împreună cu soţia şi soacra
numără câştigul de peste săptămână, momentul evidenţiind familia unită, echilibrul
sufletesc şi mulţumirea interioară.
Cea de-a doua ipostază surprinde statutul moral și psihologic al

protagonistului. Astfel, Ghiță este un om duplicitar și instabil emoțional. El El
pendulează între dorinţa de a rămâne cinstit şi ispita banului. Se dovedeşte a fi o fire
slabă şi nehotărâtă, care se lasă în voia întâmplărilor, alegând ca soluţie
tergiversarea, aşteptarea febrilă şi amânarea. „Ce să-mi fac, dacă e în mine ceva
mai tare decât voinţa mea!?” Chiar dacă la început încearcă să se împotrivească
propunerilor primejdioase ale lui Lică, treptat, este prins în jocuri murdare, care-l
năruiesc, ispitit fiind de bani.
Personajul paradisiac se metamorfozează într-unul infernal, iar casa, care ar

fi trebuit să ocrotească ordinea spirituală, e bântuită de nelinişte, dezordine, ia foc şi
se mistuie, rămânând spaţiul amintirilor dureroase. Acesta face pact cu diavolul
pentru a-şi satisface setea de înavuţire.
Prima promisiune, pe care Ghiţă nu dorea s-o afle nimeni, făcută din
slăbiciune şi strâmtorare îl înstrăinează de propria sa familie. Cârciumarul începe să
ducă o viaţă dublă şi se interiorizează. Intuitivă, cu un simţ sigur, Ana îşi dă seama
că bărbatul ei s-a schimbat. Încearcă să-i pătrundă gândurile şi suferă cumplit că nu i
le poate cunoaşte. Acţiunile, gesturile şi atitudinile lui Ghiţă scot în evidenţă
anxietatea, nesiguranţa, incertitudinea şi frica. Îmboldit de frică, el îşi cumpără două
pistoale, îşi mai ia o slugă şi doi câini care să-l păzească. Dintr-un om harnic, liniştit
şi strângător, Ghiţă devine ursuz, bănuitor, temător „se aprindea pentru orişice
lucru de nimic, nu mai zâmbea ca înainte.”
Prietenia interesată cu Lică l-a făcut să se îndepărteze de Ana „de când se

împrietenise cu Lică, Ghiţă parcă fugea de dânsa”. Liniştea căminului conjugal a
dispărut, iar iubirea şi încrederea reciprocă s-au şubrezit. Simţind totuşi nevoia unui
om în care să-şi caute sprijinul, Ghiţă câştigă prietenia jandarmului Pintea, dar e
nesincer şi faţă de acesta.
Are momente de sinceritate şi remuşcări, cerându-şi iertare soţiei şi copiilor.
Devine complice şi părtaş la faptele Sămădăului. Deşi este convins de vinovăţia
porcarului în jefuirea arendaşului şi dubla crimă din pădure, el jură fals că în noaptea
crimei nu l-a văzut pe Lică ieşind din cârciumă.
Ultima ipostază a lui Ghiţă este cea a omului imoral, dominat de instincte,
lăcomie exagerată, mândrie şi gelozie. Trăieşte un dezechilibru interior devastator şi
ajunge să-şi justifice slăbiciunile ca făcând parte din propria devenire. Destrămarea
căminului liniştit şi a vieţii lui Ghiţă atrage şi pervertirea morală a soţiei, chiar dacă
aceasta depune eforturi disperate de opoziţie şi rezistenţă.
De frică să nu-i strice socotelile, laşul cârciumar o face pe Ana să-şi înfrângă
sfiala şi o împinge în braţele sămădăului. La început, din silă, împinsă de soţul ei,
apoi din strategie pentru a implora prin gelozie protecţia soţului şi, în cele din urmă,
din răzbunare şi plăcere, întrucât vede în Lică opusul lui Ghiţă, un bărbat viril,
energic şi hotărât, Ana va cădea în păcat.
În final, Ana, cea dornică de viaţă, cea blândă şi delicată, de care Lică a fost
fascinat, îşi înfige „ghearele în obrajii lui, apoi căzu moartă.” Aceasta doreşte să-l
sluţească fizic pentru a-i stârpi pornirile instinctuale şi a-l face respingător.
Ghiţă, gelos şi turbat de mânie că Ana şi-a petrecut o noapte cu Lică, în

braţele căruia el singur o aruncase drept momeală, îşi ucide soţia.
Opţiunea sa finală este aceea de a se situa de partea legii, chiar dacă

aceasta implică sacrificiul suprem. Nici cârciumarul nu scapă nepedepsit, fiind ucis la
ordinul partenerului său de afaceri.
Nuvela scoate în evidenţă viziunea moralizatoare a naratorului care găseşte

pentru cele două personaje o corecţie dreaptă, un sfârşit tragic. Imaginea oaselor
albe care ies din cenuşa purificatoare a incendiului de la han evidenţiază ideea că
nimeni nu e mai presus de legile morale, iar încălcarea acestora cere sacrificii
supreme.
Moara cu noroc
de Ioan Slavici
- caracterizare în relație Ghiță și Ana –


acestuia, produsă de ispita îmbogățirii
Titlul ”Moara cu noroc” cuprinde în esență o ironie. „Moara cu noroc” este, de fapt,
”moara cu ghinion”, hanului așezat la răscruce de drumuri, care aduce în viața
etice grave.

sufletești.

Ghiţă reprezintă personajul central al nuvelei, în jurul lui gravitând

ceilalţi actanţi. El este un personaj complex, activ, dar dezintegrat sufleteşte, fiind
dominat de propria sa slăbiciune.
Statutul său social este definit încă din expoziție, cizmar onest și familist,
acesta dorea să câștige mai mult ca să aibă propria afacere. În ciuda avertismentului
soacrei, va lua în arendă cârciuma de la Moara cu noroc, remarcându-se autoritatea
personajului principal.
Ana, personajul feminin, soția lui Ghiță este angrenată, fără voia sa, în
procesul degradării sufletești a soțului, care, lacom de bani, nu are voința și tăria de
caracter să se înfrâneze la timp. Statutul social al Anei este constant pe parcursul
nuvelei. Reprezintă tipologia soției supuse, harnice și iubitoare, îngrijindu-se de
liniștea soțului și se ocupă, alături de mama sa, de gospodărie. Apariția lui Lică
creează probleme în relația ei cu Ghiță, pe care încearcă să le țină sub control.
Psihologic, Ghiță reprezintă omul învins de propria slăbiciune. Este marcat de

un conflict interior între dragostea pentru Ana și dragostea pentru bani. Cele două
voci interioare îi influențează modul de a gândi în funcție de circumstanțe.
Mentalitatea lui este în continuă metamorfoză pe tot parcursul nuvelei, acesta fiind
inițial un caracter puternic, ce nu se lasă influențat de alții, însă devine, în final,
posac, închis, fățarnic. Personajul ambițios se transformă dintr-un susținător al
afacerii într-un hrăpăreț care dorește să-și sporească averea prin orice mijloace.
Devine, treptat, un lacom, obsedat de câștig și lipsit de moralitate, fiind dispus să
facă orice pentru a-și proteja veniturile. Își omoară cu sânge rece soția infidelă, în
ciuda faptului că era direct responsabil de comportamentul ei.
Ana este simbolul propriei neputințe de a-și apăra valorile morale și familiale,
dar și victima unui destin tragic.
Din punct de vedere psihologic, Ana judecă într-o manieră simplă și realistă.
Dat fiind fondul ei moral sănătos, ea simte că Lică e om rău și primejdios și îl
avertizează pe Ghiță.
Statutul moral al lui Ghiță se desfășoară în paralel cu cel al Anei, amândoi

prezentând un parcurs tragic. Amândoi se degradează treptat, ceea ce aduce valori
imorale pentru căsnicia lor, iar în final moartea.
Semnificative pentru relația personajelor sunt două secvențe din care reiese
degradarea morală a acestora.
Un prim episod ilustrativ pentru textul epic care surprinde relația dintre cele
două personaje se evidențiază prin dezumanizarea progresivă a protagonistului.
Ghiță începe să își perceapă familia drept piedică în calea evoluției sale și a
îmbogățirii, fapt ce redă un prim moment al dezumanizării. Acesta înțelege profund
atât beneficiile luării cârciumii în arendă, cât și faptul că bunăstarea lui și a familiei
depind de voința lui Lică Sămădăul.
Prinzând gustul câștigului imediat și cu efort minim, protagonistul dorește să

rămână la Moară o vreme „vedea banii grămadă înaintea sa... de dragul acestui
câștig ar fi fost gata să-și pună pe un an, doi capul în primejdie”.
Conștient că acest lucru îi pune în pericol familia, se gândește că i-ar fi fost

mai ușor
dacă nu ar fi avut-o „Ghiță întâia oară în viața lui ar fi voit să n-aibă nevastă și
copii”.
Un alt episod ilustrativ pentru relația celor doi este cel final când
dezumanizarea atinge punctul culminant, ajungând să fie dispus să facă orice pentru
a se răzbuna, folosind-o pe Ana drept momeală pentru a se asigura că Lică nu
părăsește cârciuma. Ajuns pe ultima treaptă a degradării morale, Ghiță își aruncă
soția în brațele lui Lică.
Dezgustată de atitudinea lui Ghiță, care s-a îndepărtat de familie, Ana se lasă
pradă avansurilor lui Lică. Dându-și seama de infidelitatea acesteia, protagonistul o
ucide din gelozie, deși era aproape deplin responsabil de acest deznodământ.
Moare și el ucis de Răuț la ordinul lui Lică.
În prezentarea sa, se remarcă două mijloace de caracterizare, specifice

genului epic, cea directă și cea indirectă. Majoritatea trăsăturilor morale sunt
prezentate indirect prin monologul interior, dialog, fapte, gânduri, gesturi,
comportament, relația cu celelalte personaje.
Cârciumarul este caracterizat direct de şeful porcarilor, care îşi dă seama de

calităţile şi defectele acestuia: „Tu eşti om, Ghiţă, om cu multă ură în sufletul tău
şi eşti om cu minte.”
Portretul fizic al lui Ghiță este slab conturat: „înalt și spătos”, însă trăsăturile
cârciumarului se reflecta pe parcursul operei, prin expresia chipului, ton, voce,
trăsături morale.
Prin intermediul descrierii, Ana apare prezentată ca fiind o mamă devotată şi

o soţie iubitoare, admirată de soţul îndrăgostit „prea tânără, prea aşezată, blândă
la fire”; „sprintenă şi mlădioasă”; „fragedă şi subţirică.” Epitetele duble
evidenţiază trăsăturile fizice ale femeii, care se remarcă prin frumuseţe şi sfială.
Prin intermediul monologului interior, sunt redate gândurile și frământările

personajului, realizându-se în felul acesta autocaracterizarea: „ Ei! Ce să-mi fac?
[...] Așa m-a lăsat Dumnezeu! [...] Ce să-mi fac dacă e în mine ceva mai tare
decât voința mea? Nici cocoșatul nu e însuși vinovat că are cocoașe în
spinare.”
Protagonistul este surprins în trei ipostaze:
Prima ipostază este cea a omului cinstit, îmboldit de o aspiraţie firească, a

fiinţei umane spre bunăstare. Manifestă iubire şi protecţie faţă de ai săi şi face o
schimbare radicală pentru binele familiei. Transformă moara ruinată într-un loc
prosper, dovedind hărnicie şi pricepere. Sâmbăta, împreună cu soţia şi soacra
numără câştigul de peste săptămână, momentul evidenţiind familia unită, echilibrul
sufletesc şi mulţumirea interioară.
Cea de-a doua ipostază surprinde statutul moral și psihologic al

protagonistului. Astfel, Ghiță este un om duplicitar și instabil emoțional. El El
pendulează între dorinţa de a rămâne cinstit şi ispita banului. Se dovedeşte a fi o fire
slabă şi nehotărâtă, care se lasă în voia întâmplărilor, alegând ca soluţie
tergiversarea, aşteptarea febrilă şi amânarea. „Ce să-mi fac, dacă e în mine ceva
mai tare decât voinţa mea!?” Chiar dacă la început încearcă să se împotrivească
propunerilor primejdioase ale lui Lică, treptat, este prins în jocuri murdare, care-l
năruiesc, ispitit fiind de bani.
Personajul paradisiac se metamorfozează într-unul infernal, iar casa, care ar

fi trebuit să ocrotească ordinea spirituală, e bântuită de nelinişte, dezordine, ia foc şi
se mistuie, rămânând spaţiul amintirilor dureroase. Acesta face pact cu diavolul
pentru a-şi satisface setea de înavuţire.
Prima promisiune, pe care Ghiţă nu dorea s-o afle nimeni, făcută din
slăbiciune şi strâmtorare îl înstrăinează de propria sa familie. Cârciumarul începe să
ducă o viaţă dublă şi se interiorizează. Intuitivă, cu un simţ sigur, Ana îşi dă seama
că bărbatul ei s-a schimbat. Încearcă să-i pătrundă gândurile şi suferă cumplit că nu i
le poate cunoaşte. Acţiunile, gesturile şi atitudinile lui Ghiţă scot în evidenţă
anxietatea, nesiguranţa, incertitudinea şi frica. Îmboldit de frică, el îşi cumpără două
pistoale, îşi mai ia o slugă şi doi câini care să-l păzească. Dintr-un om harnic, liniştit
şi strângător, Ghiţă devine ursuz, bănuitor, temător „se aprindea pentru orişice
lucru de nimic, nu mai zâmbea ca înainte.”
Prietenia interesată cu Lică l-a făcut să se îndepărteze de Ana „de când se

împrietenise cu Lică, Ghiţă parcă fugea de dânsa”. Liniştea căminului conjugal a
dispărut, iar iubirea şi încrederea reciprocă s-au şubrezit. Simţind totuşi nevoia unui
om în care să-şi caute sprijinul, Ghiţă câştigă prietenia jandarmului Pintea, dar e
nesincer şi faţă de acesta.
Are momente de sinceritate şi remuşcări, cerându-şi iertare soţiei şi copiilor.

Devine complice şi părtaş la faptele Sămădăului. Deşi este convins de vinovăţia
porcarului în jefuirea arendaşului şi dubla crimă din pădure, el jură fals că în noaptea
crimei nu l-a văzut pe Lică ieşind din cârciumă.
Ultima ipostază a lui Ghiţă este cea a omului imoral, dominat de instincte,
lăcomie exagerată, mândrie şi gelozie. Trăieşte un dezechilibru interior devastator şi
ajunge să-şi justifice slăbiciunile ca făcând parte din propria devenire. Destrămarea
căminului liniştit şi a vieţii lui Ghiţă atrage şi pervertirea morală a soţiei, chiar dacă
aceasta depune eforturi disperate de opoziţie şi rezistenţă.
De frică să nu-i strice socotelile, laşul cârciumar o face pe Ana să-şi înfrângă
sfiala şi o împinge în braţele sămădăului. La început, din silă, împinsă de soţul ei,
apoi din strategie pentru a implora prin gelozie protecţia soţului şi, în cele din urmă,
din răzbunare şi plăcere, întrucât vede în Lică opusul lui Ghiţă, un bărbat viril,
energic şi hotărât, Ana va cădea în păcat.
În final, Ana, cea dornică de viaţă, cea blândă şi delicată, de care Lică a fost
fascinat, îşi înfige „ghearele în obrajii lui, apoi căzu moartă.” Aceasta doreşte să-l
sluţească fizic pentru a-i stârpi pornirile instinctuale şi a-l face respingător.
Ghiţă, gelos şi turbat de mânie că Ana şi-a petrecut o noapte cu Lică, în

braţele căruia el singur o aruncase drept momeală, îşi ucide soţia.
Opţiunea sa finală este aceea de a se situa de partea legii, chiar dacă

aceasta implică sacrificiul suprem. Nici cârciumarul nu scapă nepedepsit, fiind ucis la
ordinul partenerului său de afaceri.
Nuvela scoate în evidenţă viziunea moralizatoare a naratorului care găseşte

pentru cele două personaje o corecţie dreaptă, un sfârşit tragic. Imaginea oaselor
albe care ies din cenuşa purificatoare a incendiului de la han evidenţiază ideea că
nimeni nu e mai presus de legile morale, iar încălcarea acestora cere sacrificii
supreme.
O scrisoare pierdută
de Ion Luca Caragiale

teatru și proză.


Scriitor clasic, de o mare complexitate, Ion Luca Caragiale s-a remarcat nu

doar prin momente și schițe, ci și prin creațiile sale dramatice de mare valoare.
Astfel, el este considerat cel mai mare creator de tipologii umane din literatura
română.
Genul dramatic cuprinde totalitatea operelor create cu scopul de a fi puse în

scenă. El are la bază elemente specifice precum structura în acte, scene și tablouri,
didascalii, conflictul dramatic și prezența replicilor. Toate operele care aparțin acestui
gen au ca mod de expunere predominant dialogul, esențial în derularea acțiunii.
Comedia este specia genului dramatic, care provoacă râsul, având un final
fericit și rol moralizator.
”O scrisoare pierdută” se încadrează în această tipologie de texte. A fost

jucată în premieră pe scena Teatrului Național din București 13 noiembrie 1884 și
publicată în revista ”Convorbiri literare”, XVIII, nr. 11, în 1885. Piesa este o comedie
de moravuri, în care sunt satirizate aspecte ale societății contemporane autorului,
fiind inspirată de farsa electorală din 1883.
Se remarcă trăsături ale realismului prin veridicitate, indici de spațiu și timp,

prin tehnica detaliilor, prin personaje tipologice și prin ironie.
O primă trăsătură care încadrează opera în curentul realism este veridicitatea

împrejurării evocate iese în evidență încă din debut.
Acțiunea se petrece în capitala unui județ de munte, în 1883, când lumea
politica a urbei în cauză era antrenată în febra alegerilor, când, în lupta pentru
putere, cade orice mască și omul se arată așa cum este în realitate, în stare de orice
pentru a obține avantaje. Din această perspectivă, lupta electorală nu este o luptă de
principii, ci de interese personale.
Localizarea geografice nu este marcată ceea ce conferă acestei împrejurări

un caracter universal, sugerând că farsa alegerilor este aceeași peste tot.
Funcțiile politice și administrative pe care le au personajele (prefect,

prezident, avocat, polițai), relațiile de familie, agitația creată în jurul scrisorii,
respectarea ierarhiilor, limbajul ziarelor, adunarea electorala dau impresia de viață
trăită, realitatea fiind oglindită în mod veridic.
O altă trăsătură a realismului este tipicitatea personajelor. Aceasta se

concretizează în faptul că fiecare personaj nu reprezintă un om, ci o categorie
socială sau umană, demagogul (Cațavencu), servilul (Pristanda), vicleanul bonom
(Trahanache), vicleanul senil (Dandanache), femeia adulteră (Zoe).
Titlul piesei evidențiază intriga, sugerând prin substantivul „o scrisoare”,

articulat nehotărât, ca scrisoarea rătăcită, banală, (face un circuit, Zoe – Cetățeanul
turmentat – Cațavencu – Cetățeanul turmentat – Zoe) reprezintă doar unul din
multele mijloace de șantaj din lumea politică. Scrisoarea „de amor”, perindată prin
mai multe mâini devine un simbol al corupției, iar iubirea, onoarea, prietenia ajung
obiecte de negociere și șantaj, denotând parvenitismul și lipsa de scrupule a
personajelor. Ea dă simetrie operei apărând atât la început, cât și la final și face
referire nu doar la prima scrisoare, a lui Zoe către Tipătescu, ci și la cea de-a doua,
folosită de Agamemnon Dandanache pentru a-și câștiga locul politic.
Tema comediei o constituie prezentarea vieții sociale și politice dintr-un oraș

de provincie în circumstanțele tensionate ale alegerii unui deputat, eveniment care
antrenează energiile și capacitățile celor angajați, într-un fel sau altul, în farsa
electorală.
Caracterul dramatic al operei este evidențiat și de folosirea dialogului și a

monologului dramatic, precum și de prezența indicațiilor scenice și de regie prin care
se fixează cadrul acțiunii și se evidențiază unele dintre trăsăturile specifice ale
personajelor. Descrierea și narațiunea nu sunt prezente ca moduri de expunere, ci
apar doar în indicații și în replicile personajelor. Prezența conflictului dramatic este o
altă trăsătură specifică acestui gen literar care se regăsește în textul ”O scrisoare
pierdută” de Ion Luca Caragiale. El se declanșează odată cu pierderea scrisorii și
evoluează pe măsură ce Cațavencu îi șantajează pe adversari cu publicarea ei.
Conflictul se stinge când Cațavencu este deposedat de scrisoare.
Conflictul dramatic principal este unul exterior și constă în confruntarea pentru

puterea politica a doua forțe opuse: una condusă de Cațavencu și cealaltă susținută
de Zaharia Trahanache și prefectul Tipătescu. Conflictul are la baza contrastul dintre
esență și aparență, dintre ceea ce vor să pară personajele și ce sunt ele, de fapt, în
realitate.
Acest conflict de bază se îmbină cu alte conflicte secundare, reprezentate atât

de grupul Farfuridi-Brânzovenescu, care se teme de trădarea prefectului, cât și de
apariția neașteptată a lui Dandanache.
Întâmplările, comportamentul și limbajul personajelor sunt o sursă reală de

umor. Astfel, se disting mai multe tipuri de comic. Comicul este o categorie estetică
având ca și efect râsul, declanșat de conflictul dintre esență și aparență.
Există un comic de moravuri realizat prin prezentarea relaţiei amoroase dintre

Zoe şi Tipătescu, prin modul în care se desfăşoară alegerile şi se obţine victoria. El
vizează atât imoralitatea din viaţa de familie, cât şi cea din politică.
Este prezent şi comicul de caracter, deoarece autorul înfăţişează diferite tipuri

umane: linguşitorul şi servilul reprezentat de Pristanda, demagogul (mincinos, ține
discursuri bombastice) prin Caţavencu, parvenitul prin Tipătescu.
Nu lipseşte din această operă nici comicul de limbaj si de nume. Comicul de

limbaj se realizează prin ticurile verbale ale personajelor („curat”, folosit de
Pristanda, „ai puțintică răbdare”, sintagmă specifică lui Zaharia Trahanache); prin
pronunţarea greşită a cuvintelor uzuale şi a neologismelor („famelie”, „bampir”,
„remuneraţie”, „scrofulos”, „foncție”, ”cinspce”, „catidrală”, „ăl”); prin cuvinte
înțelese greșit, „capitalist” - locuitor al capitalei; prin contradicții de termeni, „la
doisprezece trecute de fix”, „am n-am treabă”, prin cacofonii, „unde nu e morală,
e corupție ș-o societate fără prințipuri; care vasăzică că nu le are”; prin truisme:
„un popor care nu merge înainte, stă pe loc, ba chiar dă înapoi”; prin prezența în
exprimare a nonsensurilor: „industrie românească e admirabilă, e sublimă,
putem spune, da lipsește cu desăvârșire.”
Numele personajelor sunt deosebit de sugestive: Zoe sugerează mizeria din

viaţa de familie (zoiul fiind apa murdară rezultată de la spălarea rufelor); numele lui
Tipătescu derivă de la substantivul „tip", implicând atât omul important, cât şi pe cel
capabil de lucruri josnice, junele, tipul atrăgător care trăiește o poveste de amor cu
soția unui bun amic; Zaharia Trahanache are un nume în care ambele substantive
vin să se completeze, „trahanaua” care este o cocă moale ca și caracterul său, ușor
de manipulat și modelat, iar Zaharia face referire la un bătrân zaharisit, care admite
tacit o relație adulteră; Cațavencu își are originea în substantivul „cață”, femeia care
vorbește mult și fără rost, dar face referire și la „cațaveică”, haină cu două fețe;
Farfuridi și Brânzovenescu sunt nume cu aluzie culinară, sugerând inferioritatea,
relația de dependență, fiindu-și numai unul altuia de folos.
Acestor forme de comic li se alătură comicul de situație, realizat prin

majoritatea întâmplărilor legate de buclucașa scrisoare. Prin deznodământ, se
realizează comicul cel mai savuros: totul se dă peste cap, Caţavencu pierde funcţia
vânată pentru a o dobândi un alt şantajist, iar totul se termină într-o atmosferă
prietenească, rivalii devenind prieteni.
Pe acest fundal comic, autorul critică imoralitatea, prostia și lipsa de cultură a
celor aflați la putere.
Compozițional, este alcătuită din patru acte, fiecare act având nouă,
paisprezece, șapte și, respectiv, paisprezece scene.
Aceasta lume este pusă în mișcare de o întâmplare banală, care constituie
intriga acțiunii, pierderea unei scrisori de dragoste adresate lui Zoe de către Ștefan
Tipătescu.
Găsită de un cetățean turmentat și sustrasă de la acesta de către Cațavencu,
scrisoarea devine obiect de șantaj, întrucât avocatul amenință cu publicarea ei în
ziarul „Răcnetul Carpaților”. Prin promisiuni și amenințări, Tipătescu încearcă să
obțină scrisoarea, dar se confruntă cu un refuz, fiind nevoit, la insistența lui Zoe, să
sprijine candidatura lui Cațavencu. La adunarea electorala din actul al III-lea,
Farfuridi și Cațavencu își țin discursurile (întreținute cu aplauze, ori fluierături de cele
doua grupări). Totul degenerează într-o încăierare (pusa la cale de Pristanda), în
timpul căreia Cațavencu își pierde pălăria (în căptușeala căreia a pus scrisoarea).
Aceasta este găsită de același Cetățean turmentat care i-o înapoiază lui Zoe
(reprezintă marea masa anonima a alegatorilor). La adunarea electorală, se anunță
și numele noului candidat, Agamiță Dandanache. Încă de la sosire, a povestit cu
seninătate că prezența sa în acel oraș se datorează unei scrisori de dragoste, pe
care a găsit-o în buzunarul unei „persoane însemnate”.
Concluzia piesei este amară. În lupta politică, nu reușește cel mai bun, ci cel
mai priceput, mai abil în lupta pentru putere. Satira este necruțătoare.
- caracterizarea lui Ștefan Tipătescu –

În portretizarea acestora, sunt folosite modalități de caracterizare, specifice

În comedia O scrisoare pierdută personajele au roluri bine definite, fiind

întâlnite pe tot parcursul derulării evenimentelor.


electorală.
Ştefan Tipătescu este prezentat, din punct de vedere social, ca fiind prefect al
judeţului pe care îl administrează având o mentalitate de stăpân absolut. Pe fondul
alegerilor pentru Camera Deputaţilor, îşi foloseşte funcţia învestită în avantaj propriu,
dovedind moravuri specifice clasei politice. El reprezintă tipul junelui amorez, imoral,
care nu ezită să înșele încrederea celui mai bun prieten, Zaharia Trahanache.
Devine impulsiv, nestăpânit în momentul în care aude despre scrisoarea de

dragoste, dar și în momentul în care Farfuridi îl acuză de trădare.
Se exprimă corect spre deosebire de celelalte personaje, dar, ca și ceilalți,

este corupt, nerușinat, capabil să folosească orice mijloc în lupta politică. Un singur
moment își pierde capul, când îi propune lui Zoe să fugă împreună.
Acest component al triunghiului conjugal a venit în judeţ cu opt ani în urmă,

devenind chiar de atunci amantul lui Zoe, soțul trecând cu vederea. Flerul său de
amorez reiese şi din scena în care Zoe foloseşte toate tertipurile feminine pentru a-l
convinge să-l aleagă pe Caţavencu ”În sfârşit, dacă vrei tu... fie! [...] Domnule
Caţavencu, eşti candidatul Zoii, eşti candidatul lui nenea Zaharia [...] prin
urmare şi al meu!”.
Se stăpânește perfect, reprezentând omul politic care și-a realizat toate

ambițiile.
Este folosit și comicul de nume, Tipătescu, trimițând la cuvântul „tip”, care

semnifică june prim, om rafinat, amorez abil, aventurier.
Un prim episod relevant pentru caracterizarea acestuia este scena când

polițistul îi relatează, slugarnic, prefectului cum l-a spionat pe Nae Cațavencu și a
aflat că acesta deține un document compromițător pentru prefect. Familiaritatea
formulelor de adresare („Ghiță”, „coane Fănică”) subliniază complicitatea lor.
Prefectul îi numără steagurile puse în oraș și e amuzat de faptul că polițistul
greșește numărătoarea pentru ca nu fusese corect.
Pristanda simulează devotamentul față de Tipătescu și Trahanache. Le

câștigă, de fapt, bunăvoința pentru a profita, la rândul lui, și a-și completa, încălcând
legea, veniturile mici. Crede că-i pot fi iertate hoțiile, cum ar fi aceea a punerii
steagurilor în oraș, pentru că are „famelie mare, remunerație mică, după buget”.
În monolog, își dezvăluie însă adevăratele gânduri. Îl consideră pe Tipătescu,

care i-a numărat steagurile, un privilegiat.
Un alt episod îl surprinde din nou pe supusul polițist când vine acasă la
prefect și, printr-un monolog, relatează cum l-a arestat pe Cațavencu și cum i-a
percheziționat casa prin toate colțișoarele, dar tot nu a găsit scrisoarea de amor a lui
Fănică. Cu tot efortul nu a putut să recupereze obiectul șantajului. Cațavencu a
protestat, în numele constituției, că i se violează domiciliul, iar el a răspuns prompt
„curat violare de domiciliu! da'umflați-l!” Face totul împotriva legii, doar pentru a-l
mulțumi pe autoritarul prefect.
În prezentarea acestuia se remarcă mijloacele specifice genului epic de

Caracterizarea directă a lui Tipătescu este realizată prin intermediul

didascaliilor: „nervos”, „impacient”, „fierbând” și al replicilor celorlalte personaje:
„E iute! N-are cumpăt. Aminteri bun băiat, deştept, cu carte, dar iute, nu face
pentru un prefect.” (Trahanache)
Caracterizarea indirectă a lui Tipătescu reiese din gesturi, atitudini, mimica,

ton, din propriile acțiuni, gânduri și simțiri, prin intermediul mediului social în care
trăiește, din relațiile lui cu celelalte personaje şi prin nume. Posesor al unui statut
superior, personajul se detașează ușor de acest univers ridicol, fiind singurul capabil
de ironie, calitate spirituală rar întâlnită la eroii comediilor lui Ion Luca Caragiale.
Ștefan Tipătescu se încadrează în tipologia personajelor comice, necesare

oricărei comedii de valoare. Caracterul său de amorez stângaci, satirizat, stârnește
râsul oricărui spectator, iar astfel opera teatrală denotă aprecieri din partea
publicului.
- caracterizare în relație Ștefan Tipătescu și
Ghiță Pristanda –

În portretizarea acestora, sunt folosite modalități de caracterizare, specifice

În comedia O scrisoare pierdută personajele au roluri bine definite, fiind

întâlnite pe tot parcursul derulării evenimentelor.



electorală.
Ştefan Tipătescu este prezentat, din punct de vedere social, ca fiind prefect al
judeţului pe care îl administrează având o mentalitate de stăpân absolut. Pe fondul
alegerilor pentru Camera Deputaţilor, îşi foloseşte funcţia învestită în avantaj propriu,
dovedind moravuri specifice clasei politice. El reprezintă tipul junelui amorez, imoral,
care nu ezită să înșele încrederea celui mai bun prieten, Zaharia Trahanache.
Devine impulsiv, nestăpânit în momentul în care aude despre scrisoarea de

dragoste, dar și în momentul în care Farfuridi îl acuză de trădare.
Se exprimă corect spre deosebire de celelalte personaje, dar, ca și ceilalți,
este corupt, nerușinat, capabil să folosească orice mijloc în lupta politică. Un singur
moment își pierde capul, când îi propune lui Zoe să fugă împreună.
Acest component al triunghiului conjugal a venit în judeţ cu opt ani în urmă,

devenind chiar de atunci amantul lui Zoe, soțul trecând cu vederea. Flerul său de
amorez reiese şi din scena în care Zoe foloseşte toate tertipurile feminine pentru a-l
convinge să-l aleagă pe Caţavencu ”În sfârşit, dacă vrei tu... fie! [...] Domnule
Caţavencu, eşti candidatul Zoii, eşti candidatul lui nenea Zaharia [...] prin
urmare şi al meu!”.
Se stăpânește perfect, reprezentând omul politic care și-a realizat toate

ambițiile.
Este folosit și comicul de nume, Tipătescu, trimițând la cuvântul „tip”, care

semnifică june prim, om rafinat, amorez abil, aventurier.
Pristanda este personajul secundar al operei. Statutul social al acestuia îl

desăvârșește ca poliţist al oraşului, fiind tipul slujitorului linguşitor şi întotdeauna la
ordinul stăpânului.
Numele personajului se referă la un dans popul moldovenesc, prin acesta

sugerânduse agitaţia sa permanenta sau ideea că jocul permite schimbarea
partenerului, el fiind când de partea unora, când de partea altora.
Tipătescu îl tratează cu superioritate, dar îl implică în propriile probleme,

deoarece are nevoie de complicitatea sa. Replica lui „curat", devenită tic verbal,
scoate în evidenţă supunerea faţă de stăpân şi lipsa de personalitate. În dialogul sau
cu prefectul, este incapabil să schimbe firul discuţiei şi îl aprobă pe acesta, fără nici
o obiecţie, în tot ceea ce spune, chiar dacă nu este întru totul de acord cu el. Nu face
acest lucru din prostie, ci din dorinţa de a-i fi pe plac interlocutorului.
Prin acest mod de comportament, vizează anumite privilegii. Pe seama

familiei numeroase şi a salariului mic, pune orice act murdar săvârşit „nouă copii și
optzeci de lei pe lună: famelie mare, remunerație mică, după buget.”
Monologul interior dezvăluie ca ştie de relaţia prefectului cu Zoe, dar n-o

deconspiră atâta timp cât îi merge bine şi îl invidiază pe acesta pentru situaţia sa. Îi
dă dreptate soţiei că e bine să fii linguşitor, fiindcă bogatul nu duce grija săracului
„Ghiță, pupă-l în bot și-i papă tot, că sătulul nu crede la ăl flămând.”
Dezvăluie că meseria îi serveşte la rezolvarea propriilor probleme.
Prefectul îi acceptă incorectitudinea şi necinstea şi-l consideră „omul nostru",

pentru că slujeşte interesele meschine ale autorităţilor.
Cei doi ştiu ce vor unul de la celălalt şi se tolerează reciproc.

Un prim episod relevant pentru caracterizarea acestora este scena când
polițistul îi relatează, slugarnic, prefectului cum l-a spionat pe Nae Cațavencu și a
aflat că acesta deține un document compromițător pentru prefect. Familiaritatea
formulelor de adresare („Ghiță”, „coane Fănică”) subliniază complicitatea lor.
Prefectul îi numără steagurile puse în oraș și e amuzat de faptul că polițistul
greșește numărătoarea pentru ca nu fusese corect.
Pristanda simulează devotamentul față de Tipătescu și Trahanache. Le

câștigă, de fapt, bunăvoința pentru a profita, la rândul lui, și a-și completa, încălcând
legea, veniturile mici. Crede că-i pot fi iertate hoțiile, cum ar fi aceea a punerii
steagurilor în oraș, pentru că are „famelie mare, remunerație mică, după buget”.
În monolog, își dezvăluie însă adevăratele gânduri. Îl consideră pe Tipătescu,

care i-a numărat steagurile, un privilegiat.
Un alt episod îl surprinde din nou pe supusul polițist când vine acasă la
prefect și, printr-un monolog, relatează cum l-a arestat pe Cațavencu și cum i-a
percheziționat casa prin toate colțișoarele, dar tot nu a găsit scrisoarea de amor a lui
Fănică. Cu tot efortul nu a putut să recupereze obiectul șantajului. Cațavencu a
protestat, în numele constituției, că i se violează domiciliul, iar el a răspuns prompt
„curat violare de domiciliu! da'umflați-l!” Face totul împotriva legii, doar pentru a-l
mulțumi pe autoritarul prefect.
În prezentarea acestora se remarcă mijloacele specifice genului epic de

Caracterizarea directă a lui Tipătescu este realizată prin intermediul

didascaliilor: „nervos”, „impacient”, „fierbând” și al replicilor celorlalte personaje:
„E iute! N-are cumpăt. Aminteri bun băiat, deştept, cu carte, dar iute, nu face
pentru un prefect.” (Trahanache)
Celelalte însuşiri morale sunt evidenţiate în mod indirect: prin comportament,

felul de a vorbi, numele sau monologul interior şi relaţia cu celelalte personaje.
Pristanda încalcă legea fără teamă, fiind într-un acord tacit cu stăpânii. Atâta
timp cât este omul lor de bază şi nu-i stingherește, aceştia trec cu vederea micile
nereguli. E mana dreapta şi a soţilor Trahanache şi vede în Zoe stăpâna autoritară
de care ascultă atât soţul, cât şi prefectul.
Este dispus să asculte de oricine atâta timp cât acestea sunt persoane cu
influenţă. In cazul în care Caţavencu ajunge la conducere, va fi în stare să trădeze,
fără remuşcări, fidelitatea afişată atâţia ani familiei Trahanache și lui Tipătescu,
slujindu-l pe acesta cu aceeaşi umilinţă. Nu se sfieşte să-l linguşească, văzând în el
un posibil stăpân.
Lipsit de cultură, stâlceşte neologismele ( vampir = „bampir”, scrupulos =
„scrofulos”, remuneraţie =„remuneraţie”) şi nu înţelege sensul acestora.
Întrebuinţează cuvinte populare şi regionale. Are ticuri verbale, iar de acest defect se
foloseşte cu scopul de a-şi aproba stăpânii şi pentru a menţine o conversaţie.
Şiret şi profitor, ştie să se folosească de încrederea si slăbiciunile stăpânilor.

Aceştia trec cu vederea micile lui nereguli pentru că, la rândul său, este persoana de
care se profită în anumite situaţii.
Ghiță Pristanda reprezintă tipul slujitorului interesat, lipsit de principii şi

morală, care speculează dificultățile în care se afla cei cu care vine în contact.
Caracterizarea indirectă a lui Tipătescu reiese din gesturi, atitudini,

mimica, ton, din propriile acțiuni, gânduri și simțiri, prin intermediul mediului social în
care trăiește, din relațiile lui cu celelalte personaje şi prin nume. Posesor al unui
statut superior, personajul se detașează ușor de acest univers ridicol, fiind singurul
capabil de ironie, calitate spirituală rar întâlnită la eroii comediilor lui Ion Luca
Caragiale.
Relația dintre Tipătescu și Pristanda este reprezentativă pentru a evidenția

moravurile din înalta burghezie provincială.
Prin intermediul lor, autorul satirizează imoralitatea din planul conjugal, dar și
cea din planul politic. Finalul comediei moderne nu promovează valori autentice,
adevăr, morală, principii, triumful binelui. Teatrul lui Ion Luca Caragiale pune bazele
teatrului absurdului.
Ultima noapte de dragoste, întâia

noapte de război
de Camil Petrescu

Camil Petrescu este unul dintre cei mai reprezentativi autori ai perioadei
interbelice pentru romanul românesc. Acesta îl alege pe Marcel Proust drept model
și propune o nouă structură unde accentul acțiunii se mută din exterior spre interior.
Astfel, acesta dezvoltă o creație literară autentică prin tehnica jurnalului.
Camil Petrescu însuși afirmă faptul că ”Eu nu pot vorbi onest decât la
persoana I.”

Romanul ”Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” de Camil

Petrescu a fost publicat în 1930 și este un roman realist psihologic, subiectiv, de
analiză a vieții interioare, social, interbelic, modern și reprezintă o noutate absolută
în epoca interbelică.
Textul se încadrează în romanul de tip modern prin faptul că trece de la tema

rurală la o literatură citadină. Acțiunea romanului se desfășoară, cu precădere, în
atmosfera Bucureștiului din preajma Primului Război Mondial, dar și în Câmpulung.
Camil Petrescu creează protagoniști intelectuali cărora le realizează o

sondare interioară, utilizând procedeul de analiză psihologică. Autorul utilizează
tehnici existente în literatura europeană de atunci. Trăsăturile modernismului
reflectate în textele sale sunt acronia – lipsă de concordanță între timpul
evenimentelor și cel al narării, introspecția, autenticitatea.
O altă trăsătură care încadrează opera în curentul modernist este

subiectivismul. Camil Petrescu este adeptul narațiunii la persoana I, demonstrând că
nu se poate cunoaște decât ceea ce se petrece în propria conștiință. Această
modalitate este una modernă, romanul fiind unul psihologic, de analiză a vieții
interioare, de cunoaștere, de introspecție, de critică socială. Prin formula sa epică,
homodiegetică, romanul este unul ionic, autorul inspirându-se din tehnica lui Procust.
Titlul redă cele două experiențe decisive pe care le trăiește personajul

narator: iubirea și războiul. Substantivul ”noapte” reprezintă zbuciumul interior al
eroului, iar cele două adjective, ordonate regresiv, ”ultima”, ”întâia”, sugerează
capacitatea eroului de a depăși drama unei iubiri incerte și de a intra în orizonturile
superioare ale cunoașterii.
Tema romanului o constituie drama intelectualului, care nu se poate adapta

într-o lume mediocră; se ramifică în alte arii tematice: dragostea, războiul,
cunoașterea, setea de absolut, moștenirea, existența societății bucureștene în
preajma primului mondial.
Perspectiva narativă a textului este unică, homodiegetică. Are drept

caracteristici timpul prezent și subiectiv, fluxul conștiinței, memoria afectivă,
narațiunea la persoana întâi, autoanaliza și anticalofilismul. Camil Petrescu
consideră că relatarea într-o operă trebuie să fie precisă și concisă „ca într-un
proces-verbal.”
Romanul are ca narator la persoana I pe însuși protagonistul său, Ștefan

Gheorghidiu, pentru a demonstra că nu se poate cunoaște decât ceea ce se petrece
în propria conștiință. Prin acest procedeu modern, se încearcă cunoașterea
adevărului dintr-o singură perspectivă, aceea a propriului eu al povestitorului,
singura considerată autentică, „Eu nu pot vorbi onest decât la persoana întâi.”
Compozițional, este alcătuit din două părți (cartea I), prima însumând 6
capitole, drama erotică, drama pasiunii, iar cea de-a doua (cartea a II-a),
următoarele 7 capitole, jurnalul de front, drama lucidității.
Prima parte se constituie pe baza amintirilor lui Ștefan Gheorghidiu,

concentrat cu regimentul în munți, aproape de Dâmbovicioara, în așteptarea
declanșării războiului. Eroul este angrenat într-o luptă de căutarea a adevărului cu
privire la Ela. Eforturile sale sunt zadarnice, întrucât nu ajunge la nicio certitudine,
sufletul feminin nelăsându-se prins în rețeaua de presupuneri a soțului, ce se simțea
înșelat.
Partea a doua este o descriere realistă a unor evenimente de război, o

soluționare și o explicare a primei părți. Această a doua parte e constituită după
memorialul de campanie al autorului - ofițer, transferat, cu toate detaliile, eroului.
Un episod ilustrativ este cel de la popota ofițerilor din capitolul „La Piatra
Craiului, în munte”, unde are loc o discuție generată de achitarea unui bărbat ce și-a
ucis soția prinsă din pricina adulterului. Părerile sunt diverse, se invocă de către
căpitanul Dimiu rolul tradițional al căsniciei „nevasta trebuie să fie nevastă și casa
casă. Dacă-i arde de altele, să nu se mărite”; căpitanul Corabu evidențiază idealist
femeia care trebuie să fie liberă să plece oricând dorește, pentru că dragostea nu
poate fi impusă cu sila. Floroiu îi împărtășește părerea „unei femei trebuie să-i fie
îngăduit să-și caute fericirea.”
Gheorghidiu își dovedește din nou poziția intransigentă având o izbucnire

violentă. Părerea lui este că cei doi au drept de viață și de moarte unul asupra
celuilalt, neputând accepta că fiecare își poate retrage cantitatea de suflet investită
într-o relație. Concluzia sa tăioasă, „Discutați mai bine de ceea ce vă pricepeți.”
evidențiază un personaj ce definește iubirea absolută, „Aceia care se iubesc au
drept de viață și de moarte, unul asupra celuilalt.”
Un alt episod ilustrativ se regăsește în capitolul ”Ne-a acoperit pământul lui
Dumnezeu...”. Prin intermediul lui, se dezvăluie panica și groaza care îi stăpânește
pe soldați, dar și puterea omului superior de a se ridica deasupra instinctului.
Ca metaforă a morții, este decisivă secvența care prezintă imaginea unui om

care merge încă după ce i se retezase capul. Pronumele personal „ne” evidențiază o
dramă colectivă, asumată. Învălmășeala, exploziile și zgomotul lor puternic, ploaia
de obuze fac din acest capitol un adevărat scenariu apocaliptic, viața oamenilor
stând sub semnul incertitudinii și al dorinței avide de supraviețuire. În aceste
împrejurări, soldații solidarizează. Frontul constituie o altă dimensiune a vieții, o
experiență personală, trăită profund.
Conflictul de bază al romanului este unul interior, în planul conștiinței, al

sentimentelor.
În plan exterior, se manifestă între Ștefan Gheorghidiu și Grigoriade, cel care

declanșează drama geloziei. Soțul ocupă un plan secund, nu se mai află în centrul
atenției Elei, care l-a admira în facultate pentru discursul filozofic impecabil. Termen
de comparație devine Grigoriade, admirat pentru vestimentația luxoasă, talentul la
dans și implicarea în jocurile de salon, toate dezaprobate de erou; între Ștefan
Gheorghidiu și familie pentru moștenirea dobândită de la unchiul Tache, din care
cedează o parte și iese din nou învins.
Romanul conține doi indici temporali esențiali, primul fiind enunțat încă din
incipit: ”primăvara anului 1916”, când Ștefan Gheorghidiu, sublocotenent proaspăt
concentrat, ia parte la fortificarea Văii Prahovei, astfel opera deschizându-se sub
semnul războiului.
Al doilea reper temporal se situează în trecut, Ștefan Gheorghidiu

reconstituind cu luciditate propria poveste de dragoste, încheiată cu o căsnicie de
doi ani și jumătate.
Simetria celor două părți ale romanului este desăvârșită atât prin compoziție,
cât și prin faptul că ele sunt două experiențe individuale, una a iubirii și cealaltă a
războiului.
Partea a doua a romanului marchează „sfârșitul egoismului și ieșirea din

criza individuală prin sentimentul unei solidarități umane.” Tot ce în prima parte
este minciună și trăire deșartă, în partea a doua devine tragedie colectivă, viața și
moartea fiind puse față în față. Gheorghidiu pleacă la război din motive de onoare și
din sete de cunoaștere.
Drama războiului provine și din pierderea personalității în amalgamul colectiv,

din anularea omenescului, „Nu mai e nimic omenesc în noi”, și mutarea vieții pe
alte coordonate, pe fundalul unui timp suspendat, încremenit. Ștefan Gheorghidiu
cunoaște acum o realitate dură căreia nu i se poate adapta.
Finalul este deschis, eroul s-a îndepărtat definitiv de trecut, recunoscând
eșecul în planul cunoașterii, și permite adăugarea unui epilog târziu, în notele de
subsol din „Patul lui Procust” în care se vorbește despre dezertarea, prinderea și
condamnarea personajului.

Petrescu scoate în evidență inadaptarea în cazul experiențelor fundamentale pe
care le trăiește personajul: dragostea și războiul.
Ultima noapte de dragoste, întâia
noapte de război
de Camil Petrescu
- caracterizare Ștefan Gheorghidiu –






Camil Petrescu creează în proza românească o nouă tipologie umană, cea a
intelectualului. Personajele sale aparțin unei lumi înalte, stăpânite de idei pure, fiind
intelectuali inteligenți, însetați de absolut, lucizi și sensibili.
Ștefan Gheorghidiu este personajul principal din romanul ”Ultima noapte de

dragoste, întâia noapte de război” și face parte din clasa inadaptaților superiori
intelectual și moral în raport cu o lume mediocră, incultă și pragmatică.
El este cel care reprezintă un alter-ego al autorului comparativ cu opera

creată.
Din punct de vedere social, este un filosof. Reprezintă tipul intelectualului

cinstit care obține o moștenire de la unchiul său. S-a consacrat studiului, dar,
necunoscând realitatea, întâmpină greutăți. Simbolizează ideea absolutului.
După ce se căsătorește, consideră că idealul lui a fost realizat. Moștenirea

obținută îl pune la adăpost de toate greutățile materiale, se consacră studiului
filosofiei și se izolează de viața socială. Nu este însetat după avere și nu dorește să
o sporească, funcțiile administrative nu îl interesează. Disprețuiește burghezia, dar
se găsește implicat, fără a-și da seama, în lumea burgheză din cauza moștenirii.
Dacă înainte de a obține moștenirea a dus o viață fericită și mulțumită, după
obținerea averii intră în lumea mondenă, făcând plăcerea soției. Începe să fie
neliniștit, torturat de gelozie, chinuit pentru că nu știe dacă este înșelat sau nu de
Ela. Unele gesturi ale ei îl fac să creadă că îl înșală, altele îi infirmă. Ce-l doare mai
mult este că nu poate descoperi adevărul.
Din punct de vedre psihologic, este sensibil și suferă din cauza schimbării
Elei, oscilând între speranță, tandrețe, disperare, dispreț și ură.
Ștefan Gheorghidiu a vrut s-o ridice la nivelul cunoașterii metafizice, fiind

adeptul unei iubiri absolute, însă, instinctiv, ea face alegerea pentru lux și distracții.
Această neputință de a domina femeia iubită, care, inițial, i se dăruise cu totul, îi
provoacă suferință, iar, ulterior, gelozie.
Căsătoria devine un calvar pentru ei, întrucât nu pot trăi într-un climat
sănătos, sunt torturați de gelozie, minciună și suspiciuni. Drama se rezolvă
neprevăzut, începe războiul și Gheorghidiu este mobilizat pe front. Până la
dezlănțuirea primului atac, continuă să fie chinuit de gândul ce face soția în absența
sa, dar pe front vede adevărata realitate, vede nepregătirea ofițerilor și constată că
unele ordine se bat cap în cap. mereu cu perspectiva morții în față, are revelația
sterilității preocupărilor sale anterioare. Problemele sale, raportate la suferințele celor
de pe front, i se par derizorii.
Trăind profunda dramă a cunoașterii, Gheorghidiu descoperă caracterul

relativ al sentimentelor umane, aspirând spre o iubire unică, irepetabilă, ”Simțeam
că femeia aceasta era a mea în exemplar unic, așa ca eul meu, ca mama mea,
că ne întâlnisem de la începutul lumii, peste toate devenirile amândoi și vrem
să pierim la fel amândoi”.
Din pricina lucidități profunde, personajul trăiește o dramă a incertitudinii și a
lipsei de comunicare.
Moral, trăiește drama filosofului, inadaptatului în societate. Drama lui pornește

din neputința de a impune lumii imperfecte modelul valorilor absolute în care crede.
Asistă neputincios la transformarea celei pe care o iubește într-o femeie avidă

de bani, de lux și de distracții, ”Vedeam cum femeia mea se înstrăina zi de zi, în
toate preocupările și admirațiile ei, de mine”.
Ștefan Gheorghidiu reprezintă scriitorul însuși căruia îi sunt transferate

experiențe reale, unice, fiind eul narator care se dezvăluie pe sine.
Spirit idealist, transferă această trăsătură și celor din jur, astfel trăind o
dezamăgire profundă. Aceștia nu corespund standardelor sale, de unde și drama
incompatibilității între el și soția sa, între el și familia sa, între el și societatea
mondenă, dramă care se transformă într-o gol existențial. Student sărac la filozofie
se căsătorește din dragoste cu o fată ce-i corespunde condiției sale sociale. Vede în
Ela femeia ideală, dar moștenirea lăsată de unchiul său, Tache, creează între ei o
ruptură progresivă. Asistă neputincios la schimbarea femeii iubite care devine
preocupată de avere, lux și distracții.
Războiul este o experiență trăită direct, în planul cunoașterii, fiind groaznic și

absurd. Pe front, își tratează gelozia, care îl dezumanizase și se implică într-o
experiență morală superioară, drama omului silit să îndure un război necruțător.
Spirit lucid și absolutizant, orgolios și inflexibil, Ștefan aplică tiparul său de

idealitate iubirii, realității, oamenilor din jur, care nu corespund standardelor sale, de
aceea apar dramele incompatibilității: între el și Ela, familie, societatea mondenă,
realitatea tragică a frontului.
Drama lui se consumă pe fundalul unei societăți mediocre, dominate de

instinctul de proprietate și de dorința de parvenire: bătrânul avar, Tache, și fratele
său, Nae, politicianul intrat în afaceri, milionarul analfabet Vasilescu Lumânărarul,
mondenul Gregoriade sunt proiecții citadine ce manifestă un profund dispreț pentru
cultură.
O scenă semnificativă pentru relevarea diferențelor dintre cei doi este disputa
în jurul moștenirii unchiului Tache. Atitudinea soției sale, care se implică cu îndârjire
în discuțiile despre bani, în surprinde în mod dureros, pentru că, așa cum
mărturisește referitor la Ela: ”Aș fi vrut-o mereu feminină, deasupra discuțiilor
acestea vulgare, plăpândă și având nevoie să fie protejată, nu să intervină atât
de energic interesată”.
Dezgustat de atitudinea familiei, Ștefan cedează o parte din avere, dar se

simte tot mai izolat de lumea meschină și egoistă, în mijlocul căreia trăiește, mai ales
că își dă seama de faptul că nici măcar femeia iubită nu-l înțelege.
După primirea moștenirii, Ela devine un alt om. Cu timpul, Ștefan începe să
conștientizeze cu durere incompatibilitatea dintre el și soția sa.
O altă scenă semnificativă este excursia de la Odobești. Ela pare că acordă o

atenție exagerată domnului Gregoriade, concretizată în mici incidente , gesturi fără
importanță, schimb de priviri, ce se amplifică în conștiința protagonistului.
Ștefan suferă pentru că are impresia că este înșelat, ceea ce generează o

primă ruptură a cuplului, urmată de o serie de certuri și împăcări.
Dintre modalitățile de caracterizare a personajului, portretul lui Gheorghidiu

este realizat prin caracterizare indirectă, desprinsă din fapte, gânduri, limbaj, gesturi,
atitudini și relația cu celelalte personaje. La acestea se adaugă autocaracterizarea,
dar și procedee specifice romanului psihologic modern: autoanaliza lucidă,
introspecția nu pot gândi nimic, monologul interior, rememorarea, memoria
involuntară, fluxul conștiinței.
Ștefan Gheorghidiu este un personaj exemplar pentru categoria inadaptaților

superiori care refuză abdicarea de la ideal.
Ultima noapte de dragoste, întâia noapte
de război
de Camil Petrescu
- caracterizare în relație: Ștefan
Gheorghidiu și Ela -





Camil Petrescu creează în proza românească o nouă tipologie umană, cea a

intelectualului. Personajele sale aparțin unei lumi înalte, stăpânite de idei pure, fiind
intelectuali inteligenți, însetați de absolut, lucizi și sensibili.
Ștefan Gheorghidiu este personajul principal din romanul ”Ultima noapte de

dragoste, întâia noapte de război” și face parte din clasa inadaptaților superiori
intelectual și moral în raport cu o lume mediocră, incultă și pragmatică.
El este cel care reprezintă un alter-ego al autorului comparativ cu opera

creată.
Din punct de vedere social, este un filosof. Reprezintă tipul intelectualului

cinstit care obține o moștenire de la unchiul său. S-a consacrat studiului, dar,
necunoscând realitatea, întâmpină greutăți. Simbolizează ideea absolutului.
După ce se căsătorește, consideră că idealul lui a fost realizat. Moștenirea

obținută îl pune la adăpost de toate greutățile materiale, se consacră studiului
filosofiei și se izolează de viața socială. Nu este însetat după avere și nu dorește să
o sporească, funcțiile administrative nu îl interesează. Disprețuiește burghezia, dar
se găsește implicat, fără a-și da seama, în lumea burgheză din cauza moștenirii.
Dacă înainte de a obține moștenirea a dus o viață fericită și mulțumită, după
obținerea averii intră în lumea mondenă, făcând plăcerea soției. Începe să fie
neliniștit, torturat de gelozie, chinuit pentru că nu știe dacă este înșelat sau nu de
Ela. Unele gesturi ale ei îl fac să creadă că îl înșală, altele îi infirmă. Ce-l doare mai
mult este că nu poate descoperi adevărul.
Ela apare prezentată ca o ființă neinteresată de creșterea sa intelectuală. Ea

nu avea atracție pentru știință de dragul înzestrării spirituale, ci pentru a plăcea celui
iubit (mai întâi lui Ștefan, studiind matematica superioară, apoi lui G., interesându-se
de motoare, mașini și sistemele acestora). Cu toate acestea, spiritul său practic îl
lansează pe Gheorghidiu în lumea monden, îi cumpără „costume și cravate”, îl
introduce în lumea ei, o lume a curselor de cai și a snobilor.
Din punct de vedre psihologic, este sensibil și suferă din cauza schimbării
Elei, oscilând între speranță, tandrețe, disperare, dispreț și ură.
Ștefan Gheorghidiu a vrut s-o ridice la nivelul cunoașterii metafizice, fiind

adeptul unei iubiri absolute, însă, instinctiv, ea face alegerea pentru lux și distracții.
Această neputință de a domina femeia iubită, care, inițial, i se dăruise cu totul, îi
provoacă suferință, iar, ulterior, gelozie.
Căsătoria devine un calvar pentru ei, întrucât nu pot trăi într-un climat
sănătos, sunt torturați de gelozie, minciună și suspiciuni. Drama se rezolvă
neprevăzut, începe războiul și Gheorghidiu este mobilizat pe front. Până la
dezlănțuirea primului atac, continuă să fie chinuit de gândul ce face soția în absența
sa, dar pe front vede adevărata realitate, vede nepregătirea ofițerilor și constată că
unele ordine se bat cap în cap. mereu cu perspectiva morții în față, are revelația
sterilității preocupărilor sale anterioare. Problemele sale, raportate la suferințele celor
de pe front, i se par derizorii.
Trăind profunda dramă a cunoașterii, Gheorghidiu descoperă caracterul

relativ al sentimentelor umane, aspirând spre o iubire unică, irepetabilă, ”Simțeam
că femeia aceasta era a mea în exemplar unic, așa ca eul meu, ca mama mea,
că ne întâlnisem de la începutul lumii, peste toate devenirile amândoi și vrem
să pierim la fel amândoi”.
Din pricina lucidități profunde, personajul trăiește o dramă a incertitudinii și a

lipsei de comunicare.
Moral, trăiește drama filosofului, inadaptatului în societate. Drama lui pornește

din neputința de a impune lumii imperfecte modelul valorilor absolute în care crede.
Asistă neputincios la transformarea celei pe care o iubește într-o femeie avidă

de bani, de lux și de distracții, ”Vedeam cum femeia mea se înstrăina zi de zi, în
toate preocupările și admirațiile ei, de mine”.
Ștefan Gheorghidiu reprezintă scriitorul însuși căruia îi sunt transferate

experiențe reale, unice, fiind eul narator care se dezvăluie pe sine.
Spirit idealist, transferă această trăsătură și celor din jur, astfel trăind o
dezamăgire profundă. Aceștia nu corespund standardelor sale, de unde și drama
incompatibilității între el și soția sa, între el și familia sa, între el și societatea
mondenă, dramă care se transformă într-o gol existențial. Student sărac la filozofie
se căsătorește din dragoste cu o fată ce-i corespunde condiției sale sociale. Vede în
Ela femeia ideală, dar moștenirea lăsată de unchiul său, Tache, creează între ei o
ruptură progresivă. Asistă neputincios la schimbarea femeii iubite care devine
preocupată de avere, lux și distracții.
Războiul este o experiență trăită direct, în planul cunoașterii, fiind groaznic și

absurd. Pe front, își tratează gelozia, care îl dezumanizase și se implică într-o
experiență morală superioară, drama omului silit să îndure un război necruțător.
Spirit lucid și absolutizant, orgolios și inflexibil, Ștefan aplică tiparul său de
idealitate iubirii, realității, oamenilor din jur, care nu corespund standardelor sale, de
aceea apar dramele incompatibilității: între el și Ela, familie, societatea mondenă,
realitatea tragică a frontului.
Drama lui se consumă pe fundalul unei societăți mediocre, dominate de

instinctul de proprietate și de dorința de parvenire: bătrânul avar, Tache, și fratele
său, Nae, politicianul intrat în afaceri, milionarul analfabet Vasilescu Lumânărarul,
mondenul Gregoriade sunt proiecții citadine ce manifestă un profund dispreț pentru
cultură.
O scenă semnificativă pentru relevarea diferențelor dintre cei doi este disputa
în jurul moștenirii unchiului Tache. Atitudinea soției sale, care se implică cu îndârjire
în discuțiile despre bani, în surprinde în mod dureros, pentru că, așa cum
mărturisește referitor la Ela: ”Aș fi vrut-o mereu feminină, deasupra discuțiilor
acestea vulgare, plăpândă și având nevoie să fie protejată, nu să intervină atât
de energic interesată”.
Dezgustat de atitudinea familiei, Ștefan cedează o parte din avere, dar se

simte tot mai izolat de lumea meschină și egoistă, în mijlocul căreia trăiește, mai ales
că își dă seama de faptul că nici măcar femeia iubită nu-l înțelege.
După primirea moștenirii, Ela devine un alt om. Cu timpul, Ștefan începe să
conștientizeze cu durere incompatibilitatea dintre el și soția sa.
O altă scenă semnificativă este excursia de la Odobești. Ela pare că acordă o

atenție exagerată domnului Gregoriade, concretizată în mici incidente , gesturi fără
importanță, schimb de priviri, ce se amplifică în conștiința protagonistului.
Ștefan suferă pentru că are impresia că este înșelat, ceea ce generează o

primă ruptură a cuplului, urmată de o serie de certuri și împăcări.
Dintre modalitățile de caracterizare a personajului, portretul lui Gheorghidiu

este realizat prin caracterizare indirectă, desprinsă din fapte, gânduri, limbaj, gesturi,
atitudini și relația cu celelalte personaje. La acestea se adaugă autocaracterizarea,
dar și procedee specifice romanului psihologic modern: autoanaliza lucidă,
introspecția nu pot gândi nimic, monologul interior, rememorarea, memoria
involuntară, fluxul conștiinței.
Ștefan Gheorghidiu întruchipează intelectualul care se definește prin trăirea

autentică a experienței cunoașterii și prin dramatismul interogațiilor lăuntrice. În
schimb, Ela este femeia frumoasă, populară, cochetă, dar cu aspirațiile unei tinere
obișnuite din acea perioadă.
Cei doi reprezintă două destine incompatibile, pe care iubirea le unește pentru
un timp, dar pe care le desparte viziunea diferită asupra existenței.
Testament
de Tudor Arghezi


argheziană abordând o varietate de teme și ipostaze lirice.

Tudor Arghezi ( Ion Theodorescu ) a fost al doilea cel mai mare autor al
literaturii române, fiind remarcat prin speciile lirice aparte: ”Creioanele”, a pamfletului
și prin cuvintele sale ce capătă sensuri neobișnuite.
”Testament” de Tudor Arghezi a fost publicat în 1927, fiind așezată în fruntea

volumului de debut ”Cuvinte potrivite”. Poezia constituie arta poetică cea mai
cunoscută din literatura română. Se bucură de această popularitate întrucât aduce
inovații în tehnica poetică.
O primă trăsătură care încadrează poezia în curentul modernism se

evidențiază prin estetica urâtului, adică prin asocieri inedite de imagini și prin
structură, fiind alcătuită din strofe inegale( ”Din bube mucegaiuri și noroi /
Iscat-am frumuseți și prețuri noi” ) .
O altă trăsătură care încadrează poezia ”Testament” de Tudor Arghezi în

modernism este caracterul de ”ars poetica”: texul poate fi considerat o artă poetică,
deoarece autorul își exprimă crezul liric, iar rolul artistului este acela de a da
cuvintelor urâte forme noi: ”sapa – condei” și ”brazda – călimară”.
Titlul este unul sintetic, având un sens denotativ al testamentului propriu-zis,

dar și simbolic, în sens conotativ însumând creația argheziană ca moștenire
spirituală.
Tema poeziei reprezintă creația literară, o bogăție spirituală lăsată fiului

moștenitor.
Compozițional, poezia are cinci strofe, grupate în trei secvențe poetice: prima
este alcătuită din primele două strofe, sugerând legătura dintre poet și cititor; a doua
este alcătuită din următoarele două strofe, redând rolul etic, estetic și social al
poeziei; iar a treia secvență, reprezentată de ultima strofă, evidențiază încrâncenata
luptă a poetului cu lexicul.
Poezia este concepută sub forma unui monolog adresativ, redat sugestiv de
substantivul în vocativ ”fiule”, simbolul moștenitorului ce are în grijă cartea ca sprijin
și ghid de nădejde.
Lirismul subiectiv se reflectă la nivel lingvistic prin mărci lexico-gramaticale

caracteristice: verbe și pronume la persoana 1 și a 2-a: ”-ți”, ”eu”, ”am ivit” etc.
Incipitul este formulat ca o adresare directă a eului liric către un fiu spiritual,
prin intermediul căreia îi lasă moștenire ”un nume adunat pe-o carte”, simbol
pentru creația poetică și pentru meșteșugarul artizan ce reprezintă ipostaza eului
liric. Adresarea directă se realizează prin substantivul în vocativ ”fiule”, care
reprezintă orice potențial cititor, poetul intrând în rolul tatălui simbolic. Metafora
”seara răzvrătită care vine / De la străbunii mei până la tine” este o legătură
spirituală dintre trecut și viitor, o treaptă în desăvârșirea cunoașterii. Procesul de
creație este descris ca un drum dificil, asemănător cu drumul parcurs de către
înaintași în trecut: ”Prin râpi și gropi adânci, / Suite de bătrânii mei pe brânci”.
În strofa a doua, cartea devine una sacră, divină, asemănătoare Bibliei: ”Ea e
hrisovul vostru cel dintâi”, are valoare socială și este astfel o mărturie pentru
întreaga suferință a strămoșilor. Astfel, eul liric ia asupra sa suferința: ”osemintele
vărsate-n mine” și o transmite mai departe.
În a treia strofă, poezia se materializează; reprezintă transformarea

elementelor concrete în elemente estetice, iar realitatea materială capătă valoare
spirituală. Generația actuală nu ar fi avut acces la cunoaștere dacă strămoșii nu ar fi
făcut munca de jos: ”Ca să schimbăm acum, întâia oară, / Sapa-n condei și
brazda-n călimară”. Poezia este un element de purificare a cuvintelor extrase din
limbajul comun. Urâtul, terifiantul și oribilul sunt căutate pentru a trezi sentimente
estetice precum groaza, tragicul și grotescul.
”Veninul stins” se preschimbă în ”miere” ( strofa a patra ), adică munca

istovitoare devine limbajul poetic expresiv și sensibilizator.
Sursa metaforelor argheziene este meșteșugul țărănesc: sapa, brazda, vitele

etc., iar memoria străbună devine sacră și trebuie respectată cu sfințenie.
Versul care nu rimează ”Biciul răbdat se-ntoarce în cuvinte” reprezintă o

revoltă, trecutul devenind un ”îndreptar moral” și opera căpătând valoare justițiară. În
jocul diabolic al Stăpânului, se vede abuzul de putere și răzbunarea prin imaginea
sacrificării țapului înjunghiat: ”Durerea noastră surdă și amară / O grămădi pe-o
singură vioară, / Pe care ascultând-o a jucat / stăpânul ca un țap înjunghiat”.
Vioara reflectă muzicalitatea și ritmul interior, sugerând suferința.
Imaginea din strofa a cincea a domniței ” întinsă leneșă pe canapea”
evidențiază trândava plină de huzur a claselor exploratoare: ” Întinsă leneșă pe
canapea / Domnița suferă în cartea mea”.
Sintagmele din final redau talentul și efortul artistic: ”slova de foc” sugerează
inspirația, iar ”slova făurită” evidențiază truda creatoare. Poezia este rodul acestor
două metafore, reflectate prin comparația ”Ca fierul cald îmbrățișat în clește”.
Poemul ”Testament” al lui Tudor Arghezi este un text liric care îmbină patru
idei esențiale: cartea ca legătură cu originea de neam, ca proces de purificare a
cuvintelor, esența frumosului din urât și talentul scrierii. Astfel, el pune în valoare arta
poetică de sinteză, cu elemente tradiționaliste și moderniste, fiind o expresie a
spiritualității unui popor.
Riga Crypto și lapona Enigel
de Ion Barbu


barbiliană cuprinde trei etape, după spusele lui Tudor Vianu: parnasiană, baladic –
orientală și ermetică.

Ion Barbu, cu numele adevărat Dan Barbilian – pseudonimul și l-a ales după
numele bunicului din partea mamei – debutează în 1918 în revista ”Literatorul” a lui
Alexandru Macedonski, iar în 1919, activitatea sa este strâns legată de cenaclul și
revista ”Sburătorul” a lui Eugen Lovinescu.
Matematician celebru, poetul consideră că ”există în domeniul înalt al

geometriei, un loc luminos în care se întâlnește cu poezia”. El detestă ”poezia
leneșă”, creația lui necesitând, spre a fi înțeleasă, mai ales în faza ermetică, efortul
intelectual al cititorului, contribuția lui la procesul de receptare.
”Riga Crypto și lapona Enigel” a fost scrisă și publicată în anul 1924, făcând
parte din ciclul ”Uvedenrode”, ce aparține volumului ”Joc Secund” ( 1930 ). Aparține
celei de-a doua etape a lui Ion Barbu, numită baladic – orientală. Autorul își
subintitulează poezia ”baladă” și o caracterizează ca pe ”un Luceafăr întors”.
Poemul pune într-o lumină nouă conceptul de poezie modernă, reluând într-o
formulă nouă raportul dintre matematică și poezie.
O primă trăsătură în acest sens este redată de către sinteza dintre două
domenii opuse: poezia și geometria. Ion Barbu afirmă că ”în domeniul înalt al
geometriei, există un loc luminos în care se întâlnește cu poezia”. Astfel, se
încadrează în curentul literar ermetic, care suscită dimensiunea rațională a condiției
umane, înfrânând-o pe cea sentimentală.
A doua trăsătură modernistă este interferența genurilor și speciilor literare:

balada cultă care preia o trăsătură specifică genului epic, în proză, aceea a povestirii
în ramă.
Titlul este pragul lingvistic de trecere a cititorului spre o lume creată de autor.
Poemul are un titlu analitic , care implică numele protagoniștilor: riga Crypto, ființa
terestră, regele ciupercilor, greu de înțeles, ascuns, care dorește să-și depășească
condiția inferioară; și lapona Enigel, ființa angelică, localnică de la Pol, superioară,
care este în căutarea perfecțiunii. Așadar, se remarcă încă din debut lirismul
obiectiv.
Tema poemului este simetrică cu cea regăsită în ”Luceafărul” de Mihai

Eminescu: tema iubirii imposibile și a incompatibilității dintre două ființe care aparțin
unor lumi diferite, dar și tema geniului neînțeles.
Motivele simbol sunt: transhumanța, visul, atracția pentru Soare, drumul

inițiatic și nunțile ( una împlinită, cealaltă neîmplinită).
Caracterul alegoric al poeziei este redat de problema cunoașterii. Riga

Crypto, în momentul când se străduiește să-și atingă idealul, își uită limitele și
sfârșește prin a fi distrus.
Poemul, în esență liric, se contopește cu narațiunea, în care personajele nu

sunt anonime, ci ipostaze simbolice ale spiritualității. Se distinge contopirea a trei
moduri de expunere: narațiunea, descrierea și dialogul.
Poezia modernistă, ermetică, optează pentru creația epică, reluând

muzicalitatea veche de baladă, căreia îi adaugă numeroase elemente de
modernitate: nerespectarea catrenelor, măsura variabilă de la 8 – 9 silabe,
modificată pe parcursul operei de la 5 la 9 silabe; și rima încrucișată.
”Riga Crypto și lapona Enigel” se compune din două părți, iar tehnica de
realizare este cea a povestirii în ramă, adică prima poveste este cadrul celei de-a
doua.
Prima nuntă este una nerealizată, care s-a împlinit și are rolul unui cadru
pentru nunta fantastică, imaginară. Balada este cântată la o nuntă din planul uman,
real, și povestește despre o nuntă imposibilă, simbolică. Poezia are 27 de strofe și
este împărțită astfel:
Partea întâi: strofele 1 – 4, cuprind dialogul dintre un ”Menestrel trist” și

”Nuntaș fruntaș”. Atmosfera creată este una de chef al Epocii Medievale. Timpul
este unul nepalpabil, ”acum o vară” și ”azi”, fiind doar adverbe ale zicerii.
Cererea de reinterpretare a cântecului are o formă tristă, de ritual: ”Zi-l

menestrel! / Cu foc l-ai zis acum o vară; / Azi zi-mi-l stins”.
Partea a doua cuprinde următoarele 23 de strofe, unde este prezentată

povestea dintre riga Crypto și lapona Enigel ca ”un Luceafăr întors”, fiind realizată
din mai multe secvențe poetice: portretul și împărăția lui riga Crypto, portretul și
împărăția laponei Enigel, întâlnirea în vis a celor doi, chemările și refuzul categoric al
laponei și descrierea existenței fetei după ghidarea solară, încheierea întâlnirii dintre
cei doi și pedeapsa lui Crypto din final.
Imaginarul poetic este reprezentat de spațiul definitoriu al existenței celor doi

protagoniști: ” crai Crypto inimă ascunsă” este stăpânul lumii vegetale, al tărâmului
umed și răcoros. El trăiește o condiție tragică fiindcă este ”sterp”, ”nărăvaș” și ”nu
înflorește”. Speră la împlinirea unei iubiri aparte prin nuntirea cu ” Lapona mică,
liniștită / Cu piei, pre nume Enigel”, care își duce turmele de reni către Sud, în
căutarea Soarelui, simbol al cunoașterii absolute, un țel urmărit ca întruchipare a
lumii superioare.
Povestea dintre cei doi e fantastică și se desfășoară în visul fetei, ”Lin

adormi”; riga rostește de trei ori un descântec de dragoste, prin care caută să o
atragă pe micuța laponă în lumea lui, însă tot de atâtea ori este refuzat.
Prima dată, craiul Crypto o îmbie pe fată cu ”fragi, ție dragi”, ceva material și
specific lumii lui.
A doua dată se oferă pe sine sacrificiu: ”Enigel, Enigel / Scade noaptea, ies
lumine, / Dacă pleci să alegi, / Începi, rogu-te cu mine”.
Refuzat de două ori, mai are o tentativă disperată de a o convinge pe laponă,

vorbindu-i despre valorile superioare ale lumii lui: ”somnul fraged” și ”răcoare”,
care vindecă ființa rațională însetată de absolut, de zbuciumul permanent a căutării
soarelui.
Deși este tentată, lapona Enigel își urmează visul până la capăt, cel de a
ajunge pe tărâmul luminii, al căldurii, unde este ocrotită de soare: ” Rigă Crypto,
rigă Crypto / Ca o lamă de blestem / Vorba-n inimă ai înfipt-o! Eu de umbră
mult mă tem”.
Fata mărturisește că este o ființă dependentă de împlinirea destinului său:
”Mă închin soare-nțelept, / Că sufletu-i fântână-n piept”, idealul ei fiind cel de a se
închina Soarelui.
Pentru ea, umbra sugerează moartea, iar lumina soarelui reprezintă

eternitatea spirituală.
Timpul nu stă în loc. Soarele va fi cel care rupe blestemul tinereții veșnice:
”timpul, vezi, nu adăsta, / Iar soarele acum va sta / Svârlit în sus ca un inel”.
Finalul baladei este trist, evocând blestemul: ”și sucul dulce înăcrește! /
Ascunsa-i inimă plesnește”. Astfel, regele devine ciupercă otrăvitoare, asemenea
celor din jur, un increat.
”nebunul rigă Crypto” se însoară, în final, ”cu Laurul Balaurul” și ”cu

măsălarița – mireasă”, iar astfel se încheie balada.
Poezia ”Riga Crypto și lapona Enigel” prezintă drama incompatibilității dintre

două lumi, dintre două regnuri, dramă determinată de înălțimea aspirațiilor și
valoarea redusă a posibilităților reale. Ion Barbu răstoarnă clișeele mentalității
tradiționale, astfel încât axa uman – feminin – comun devine superioară axei
nonuman – masculin – regal.

Materiale Lb. Română Bacalaureat 2022

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Materiale Lb. Română Bacalaureat 2022

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Tipul de stil Caracteristici

COLOCVIAL / - are o mare încărcătură afectivă;

- pot fi folosite elemente de argou sau

OFICIAL / - conține enunțuri clare și lipsite de

- sunt folosite neologismele;

- se folosește limbaj de specialitate.

JURNALISTIC / - mediatizează evenimentele;

- informează opinia publică (discurs

- are limbaj simplu, accesibil și actual.

- unicitatea și inovarea expresiei;

- bogăție lexicală din punct de vedere

- caracterul individualizat al stilului.

ȘTIINȚIFIC - utilizarea termenilor tehnici;

- folosirea termenilor cu sens denotativ;

- folosirea cuvintelor cu sens

Relația dintre ideea poetică și mijloacele artistice

Ideea poetică reprezintă mesajul central al textului, conturat cu ajutorul

Ideea poetică transmisă este legată de ...... ( dragoste, trecerea timpului ).

Poezia transmite un mesaj sensibil care face referire la ....... ( trecerea

Ideile poetice și sentimentele sunt exprimate printr-un limbaj figurat,

Limbajul artistic convinge prin plasticitatea: .............................................

Figurile de stil sunt caracterizate prin diversitate și forță expresivă și sunt

Portretul este o descriere a trăsăturilor fizice și morale ale unui personaj

.............. este personajul principal al textului textului ........., de ......., deoarece

În caracterizare acestuia, sunt folosite modalități de portretizare, specifice

Caracterizarea directă este făcută către de narator / precum şi de alte

Modul de expunere predominant este descrierea, prin care sunt scoase în

La început, personajul apare caracterizat direct ca fiind ............................ .

Din spusele naratorului, se dezvăluie că ................... .

Din ce relatează alte personaje, reiese că .......... este ..................... .

Majoritatea trăsăturilor morale sunt redate indirect prin intermediul faptelor,

Naratorul obiectiv relatează întâmplările, evenimentele și acțiunile la persoana

Modalităţile de caracterizare indirectă sunt, în special, comportamentul şi

Felul în care vorbeşte indică faptul că ................................ .

El este îmbrăcat ..................... ceea ce sugerează că ....................... .

Portretul moral se evidențiază în tot textul, personajul fiind caracterizat

.......... este prototipul omului / copilului / tânărului capabil ........ .

Autorul își exprimă ....................(dragostea, admirația, prețuirea și respectul),

Prin caracterizarea directă și indirectă, se conturează portretul unui personaj

Genul dramatic cuprinde totalitatea operelor create cu scopul de a fi puse în

Perspectiva narativă reprezintă punctul de vedere al naratorului,

PERSPECTIVA NARATIVĂ SUBIECTIVĂ

Perspectiva narativă subiectivă presupune o implicare afectivă din partea

Astfel, narațiunea este realizată la persoana a I-a de către un narator

În fragment, se utilizează ca mod de expunere predominant analiza,

Prin urmare, narațiunea la persoana I este realizată în manieră analitică,

subiectivă, cu narator omniscient (cel care știe tot), homodiegetic, subiectiv,

Perspectiva narativă obiectivă presupune un narator care cunoaște mai mult

Astfel, narațiunea este realizată la persoana a III a de către un narator

În fragment, se utilizează ca mod de expunere predominant .... (narațiunea,

În caracterizare acestora, sunt folosite modalități de portretizare, specifice

Caracterizarea directă (vestimentație, statut social, proveniență, trăsături

Majoritatea trăsăturilor morale sunt redate indirect prin intermediul faptelor,

Prin urmare, narațiunea la persoana a III a, realizată ‚,dindărăt” de către un

Tradiționalismul este curentul care prezintă viziunea monografică asupra

Titlul romanului este simbolic, redând o perspectivă duală, baltagul (topor cu

Mihail Sadoveanu, scriitor reprezentativ al secolului al XX-lea, s-a impus în

Personajul central este fără îndoială Vitoria, al cărei nume reprezintă un

Gheorghiţă este personajul secundar al romanului ”Baltagul”, de Mihail

Social, ea este femeia puternică și aprigă de la munte, capabilă să conducă

Gheorghiță este un personaj în formare. Social, el trece de la statutul de

Psihologic și moral, ea este expresia unei credințe străvechi, care se

Psihologic și moral, Gheorghiță parcurge un drum al inițierii, învățând să