Subiectul II-MODELE

1. Relația idee poetică și mijloace artistice.

Textul dat abordează tema..., configurată prin următoarele motive literare....
Ideea poetică este aceea că... / Eul liric simte / resimte...(numeşti sentimentul
dominant), ... (spui de ce). În acest sens, sunt utilizate mijloace artistice
precum... (numeşti, explici şi enumeri 3-5 mijloace artistice).
Astfel, prin intermediul mijloacelor artistice se transmite mesajul poetic .....

2. Perspectiva narativă
Perspectiva narativă aleasă pentru a aborda tema... este cea subiectivă / obiectivă.
Sunt prezente și mai multe motive literare...
În acest sens, sunt valorificate forme verbale şi pronominale de persoana I + ex /
pers. III-a (+ ex.). Aşadar, naratorul-personaj, necreditabil, intradigetic [discursul este
vorba despre el] şi homodiegetic [lumea prezentată coincide cu a lui] / naratorul
obiectiv, creditabil, extradiegetic, heterodiegetic are o atitudine implicată /  detaşată,
asumându-şi o viziune personală / supraindividuală asupra lumii şi a evenimentelor. 
Astfel, avantajul acestei perspective este facilitarea transmiterii mesajului artistic...

3. Caracterizarea personajului epic/dramatic

Personajul literar este produsul artistic realizat de scriitor, în funcţie de sensibilitatea
şi de concepţiile sale despre viaţă.
În opera…, …. (autorul) abordează tema… (trecerii ireversibile a timpului, luptei
dintre bine şi rău, comunicării dintre oameni, iubirii, războiului, singurătăţii,
prieteniei etc.), conturată cu ajutorul câtorva motive literare: ........ (enumăr două-
patru motive literare).
…………… (precizez identitatea personajului) este personajul principal /
secundar al fragmentului / textului citat, deoarece concentrează interesul epic al
operei / scoate în evidenţă trăsăturile definitorii ale protagonistului. Totodată, este
un personaj……………….. (individual / colectiv), …………………        (pozitiv /
negativ / ambiguu), …………………….. (static / mobil), …………………..
(rotund / plat) şi ………………….(veridic = credibil / fantastic / fabulos).
Portretul complex al personajului este realizat prin împletirea procedeelor
caracterizării directe cu cele ale caracterizării indirecte. 
Chipul său este evidenţiat, mai întâi, cu ajutorul descrierii literare, în cadrul
caracterizării directe. Naratorul îi subliniază … (indic trăsătura în cuvintele mele):
…………… (dau exemplu), ………… (numesc personajul) îi remarcă……
 (trăsătură): …………… (ex.), în timp ce el se autodefineşte / autocaracterizează
drept o fiinţă………… (trăsătură):……… (ex.).
Adevărata natură a personajului iese la iveală în mod indirect, cu ajutorul
naraţiunii şi al dialogului, trăsăturile fiindu-i desprinde de către cititor, care-l
analizează îndeaproape. În acest sens, comportamentul = faptele sale şi atitudinea
lui în momentele-cheie îi dovedesc………………..                (trăsătură):
………………………….. (ex.). În acelaşi timp, relaţia cu celelalte personaje
…………………… (le numesc) demonstrează că el este…….. (trăsătură):
………………………….. (ex.). De asemenea, dialogul permite cititorului să
cunoască nemediat personajul. Limbajul folosit de actant îl caracterizează indirect
ca fiind……………….. (trăsătură): ………………………….. (ex.).
Prin urmare,……………………. (numesc personajul) devine reprezentativ
pentru categoria oamenilor………………….. (numesc o trăsătură sau două), care
…………………. (spun ce fac / cum se comportă în societate). De aceea, este
oferit drept model / antimodel pentru lector, demonstrând că……………….
(formulez mesajul autorului = Ce vrea să ne reamintească / transmită cu privire la
tema operei).

4. Rolul notațiilor autorului.

Didascaliile (numite şi indicaţii scenice sau indicaţii de regie) sunt intervenţii de-
ale autorului însuşi ce individualizează operele dramatice şi completează dialogul
personajelor.
  Rolul lor este dublu. Pe de o parte, ele ghidează receptarea operei literare,
permiţându-i cititorului să construiască mental propria reprezentare scenică a  textului.
Pe de altă parte, însă, ele coordonează punerea în scenă a spectacolului de teatru,
venind în întâmpinarea celor care transpun textul literar în artă a lui „hic et nunc”:
regizori, actori, scenarişti etc.
În cazul dat, indicaţiile scenice fixează coordonatele spaţio-temporale (+ ex.),
precizează condiţiile scenice (+ ex.) şi orientează jocul actorilor, prin oferirea de
informaţii privind elementele nonverbale  (mimică, gesturi, vestimentaţie, poziţie în
spaţiu) şi paraverbale (intonaţie, volum al vocii, ritm, accent etc.) (+ex.) ale dialogului
dramatic.
În consecinţă, ele se constituie în indici comportamentali şi gestuali ce ajută la
caracterizarea indirectă a personajelor (+ exemplu şi explicaţie). De asemenea, acestea
caracterizează direct personajele prin adjective sau sintagme calificative (spun ce
trăsături fizice sau morale de-ale personajelor sunt numite / identificate / subliniate 🡨
folosesc propriile mele cuvinte şi dau exemple din text ca dovezi).

5. Genul epic

Genul epic cuprinde totalitatea operelor literare populare sau culte în care autorul îşi
transmite indirect  ideile, gândurile şi sentimentele, prin intermediul acţiunii şi al
personajelor. Purtătorul de cuvânt al autorului în  lumea cărţii este naratorul. Astfel,
principalul mod de expunere este naraţiunea, care se poate asocia cu dialogul,  cu
descrierea şi / sau cu monologul, întrucât îi nuanţează posibilităţile de ordonare a lumii
ficţionale. 
 În primul rând, caracterul epic al textului / fragmentului citat se datorează
transmiterii indirecte a  propriei viziuni despre lume, cu ajutorul naratorului, al cărui
rol este de a relata întâmplările constituite în firul  epic. Mărcile lexico-gramaticale
specifice acestei instanţe a comunicării artistice sunt formele verbale şi  pronominale
de persoana I / a III-a (+ le exemplific). Prin urmare, perspectiva narativă este
subiectivă / obiectivă.  Aşadar, opera dată valorifică naraţiunea ca mod principal de
expunere. Acţiunea este dinamică şi prezintă  faptele personajului… Încă de la
început, se fixează cadrul spaţio-temporal… (+ rezumat de 40-50 de cuvinte).  
În al doilea rând, ca în orice text epic, se remarcă prezenţa personajelor pe seama
cărora sunt puse  fapte şi întâmplări. Identitatea lor este marcată prin substantive
proprii…, indicând… / nu este dezvăluită,  rămânând sub semnul anonimatului.
Personajul principal devine reprezentativ pentru categoria oamenilor…  (dau două-trei
adjective), care… (ce fac / cum acţionează). Cu ajutorul său, … (autorul) îşi transmite 
mesajul artistic: … (îl formulez). 
În concluzie, transmiterea indirectă a propriei viziuni artistice, cu ajutorul
naratorului şi prin  intermediul acţiunii săvârşite de personaje justifică apartenența
textului studiat la genul epic.

6. Genul liric

Genul liric cuprinde totalitatea operelor literare populare sau culte în care autorul
îşi transmite direct ideile,  gândurile şi sentimentele, prin intermediul eului liric şi cu
ajutorul mijloacelor artistice. Astfel, limbajul artistic favorizează  sensurile figurate ale
cuvintelor. 
În primul rând, caracterul liric al textului se datorează transmiterii directe a propriei
viziuni despre lume, prin  intermediul eului liric (1). Mărcile lui lexico-gramaticale
sunt formele verbale şi pronominale de persoana I / a II-a  (+ le exemplific). Prin
urmare, un mod de expunere utilizat este monologul liric. Discursul dezvăluie / relevă
cele mai  ascunse trăiri ale vocii poetice, fapt ce îi conferă operei caracterul său
confesiv. [Obs.: Dacă nu am verbe şi forme  pronominale de persoana I sau a II-a, caut
alte mărci specifice: interjecţii, semnul exclamării, semnul întrebării, punctele de
suspensie, linia de dialog. În acest caz, subliniez faptul că discursul poetic dezvăluie
un eu liric contemplativ.  „Mărcile lexico-gramaticale specifice eului liric nu se
evidenţiază explicit, dar subiectivitatea discursului este trădată de… şi conţinută în
mijloacele de expresivitate insolite / originale”. 
În al doilea rând, ca orice text liric, opera dată valorifică descrierea (2) ca mod
principal de expunere, datorită  capacităţii sale de evocare. Viziunea personală,
subiectivă asupra lumii este redată printr-un limbaj artistic care valorifică 
sensurile figurate ale cuvintelor. Figurile de stil şi imaginile artistice constituie
substanța lirismului. … ( numesc 2-3 şi le  exemplific) conturează o atmosferă…
(feerică / tensionată / apăsătoare …) şi creionează un tablou… (static / dinamic),
în  nuanţe pastelate / terne [=şterse, fără luciu]. 
În al treilea rând, opera citată se încadrează în categoria creaţiilor literare lirice
graţie elementelor de versificaţie/  elementelor de prozodie (+ indic rima, măsura şi
ritmul). Toate acestea oferă muzicalitate şi armonie textului, contribuind  la
exprimarea ideii poetice: … (o enunţ = Ce simte eul liric? Când? De ce?) şi la
transmiterea mesajului poetic (îl prezint =  Ce ne reaminteşte / sfătuiește autorul cu
privire la tema abordată?) (Ex.: „În opinia mea, poezia exprimă delicate 
 sentimente de admiraţie / de melancolie ale omului pus faţă în faţă cu misterul
etern al naturii”).] 
În concluzie, transmiterea directă a gândurilor, a ideilor şi a sentimentelor, prin
intermediul eului liric şi cu ajutorul  descrierii literare, concordanţa dintre forma
grafică a operei şi ideea poetică transmisă, toate acestea justifică apartenența 
textului dat /citat la genul liric. 

7. Genul dramatic

DEFINIŢIE
Opera dramatică este textul literar organizat în acte şi scene, scris sub formă
de dialog sau monolog şi destinat reprezentării scenice, în care personajele comunică
în mod direct, fără intervenţia unei voci  auctoriale, într-un cadru artistic – decor,
lumini, costume, muzică – adecvat subiectului şi epocii recreate  pe scenă.

În primul rând, orice operă dramatică presupune o anumită structurare, în acte,

tablouri şi scene,  întrucât este condiţionată de schimbarea decorului şi a
personajelor. Fragmentul citat face parte din…  (spune din ce act / scenă / tablou
face parte fragmentul citat din operă). 
În al doilea rând, caracterul dramatic al operei este dat de compoziţia sa, ce
alătură două părţi  distincte, dar inseparabile: textul propriu-zis (ce valorifică
dialogul / monologul dramatic) şi didascaliile (indicaţiile scenice = indicaţiile de
regie). Dialogul prezintă comunicarea directă a personajelor (+ ex.) şi  este un
element esenţial în conturarea personajelor şi în evoluţia acţiunii. De asemenea,
indicaţiile de  regie sunt intervenţii de-ale autorului însuşi, care, în acest mod, pe
de o parte, ghidează receptarea operei  literare şi, pe de altă parte, coordonează
punerea în scenă a spectacolului de teatru. În cazul dat, indicaţiile  scenice fixează
coordonatele spaţio-temporale, precizează condiţiile scenice, oferă precizări
referitoare la  numele personajelor, orientează jocul actorilor, constituie indici
comportamentali şi gestuali (ajută la  caracterizarea indirectă a personajelor) şi
caracterizează direct personajele prin adjective sau sintagme  calificative. (🡸 alege
ce ţi se potriveşte din cele înşirate mai sus şi exemplifică măcar două dintre ele,
spunând ce trăsături fizice sau morale de-ale personajelor sunt evidenţiate 🡨
foloseşte propriile tale  cuvinte şi dă exemple din text ca dovezi). 
În al treilea rând, existenţa operei dramatice are la bază un conflict care prezintă
opoziţia dintre  forţe ostile, în planul faptelor, al reacţiilor şi al atitudinilor. De
aceea, este creată o situaţie de criză, urmată  de tensiuni ce iau forma conflictelor.
(Spune care sunt personajele / ideile / forţele între care se poartă  confruntarea şi
care este motivul luptei lor). Acţiunea dramatică îl are în prim-plan pe ….(numeşte
personajul), care… (cu cine şi pentru ce se luptă). 
Prin toate aceste caracteristici, fragmentul dat aparţine unei piese de teatru
interesante prin  pledoaria [= prin faptul că promovează, susţine] pentru (egalitate,
libertate, dragoste şi speranţă…) 🡨 formulezi, de fapt, mesajul operei. 

8. Rolul dialogului
 Opera dramatică alătură două părţi distincte, dar inseparabile: textul propriu-
zis ce valorifică dialogul sau monologul ca mod principal de expunere, şi
didascaliile.
În fragmentul dat spre analiză, dialogul îndeplineşte următoarele funcţii estetice:
declanşează şi  motivează o acţiune [= spui ce face un personaj, ca răspuns la o
replică a celuilalt], defineşte relaţiile dintre  personaje [=spui ce fel de relaţie au
personajele, având în vedere modul în care îşi vorbesc unul altuia], exprimă 
reacţia lor mentală şi afectivă în raport cu o anumită situaţie şi contribuie la
caracterizarea indirectă a  personajelor prin limbaj, atitudine, interpelări,
reluarea unor cuvinte ori sintagme, enunţuri exclamative /  interogative,
fragmentarismul discursului lor dat de pauzele marcate prin folosirea punctelor de
suspensie etc.  (🡸 alege cel puţin două elemente ce se regăsesc în textul dat,
formulează corect ideea, explică şi exemplifică 🡨 foloseşte propriile tale cuvinte şi
dă exemple din text ca dovezi). 
[Concluzie] Aşadar, în textul dat, dialogul are un dublu rol: îi permite
lectorului să cunoască nemediat =  direct personajele şi, în acelaşi timp, să
descifreze mesajul artistic:…………. (îl formulez = „Ce mi-ar spune /  reaminti
autorul despre tema abordată în fragmentul dat spre analiză?”).