S-a născut la 5 noiembrie 1880, la Pașcani.

Primii ani ai copilăriei îi petrece în Pașcani, frecventează cursurile gimnaziului la Fălticeni.

Rămâne repetent în clasa a 3-a din cauza decesului mamei lui.

1 sept. 1897- Premiantul întâi de la Fălticeni. Continuă studiile la Liceul Național Iași.

1900- În martie este exmatriculat din liceu. În octombrie se înscrie la Drept la București.

Revine în Fălticeni, se căsătorește cu Ecaterina Bălu. Își satisface stagiul militar în Fălticeni.

Posturi obținute:

1903- Colaborează la Semănătorul.

-1904- Anul Sadoveanu

1905- Funcționar la Casa Școalelor

1906- Apare revista Viața Românească, la care Sadoveanu va fi colaborator permanent.

1909- Este ales președinte la prima adunare generală a Societății Scriitorilor Români.

1910- Este numit director al Teatrului Național din Iași.

1921- 2 iunie. La propunerea lui Sextil Pușcariu, Academia Română îl alege pe Sadoveanu
membru al secției literare.

1943- Se căsătorește cu Valeria Mitru

1955- Este numit Erou al Muncii Socialiste, cu ocazia împlinirii a 75 de ani.

1961- Distins cu premiul Lenin pentru pace.

19 octombrie 1961- Se stinge din viață și este înmormântat la Cimitirul Bellu, lângă Mihai
Eminescu.

Sadoveanu s-a apucat de făcut poezii, întâi în genul pastelurilor lui Alecsandri, mai apoi, cu urme
de muzicalitate eminesciană. Până la douazeci de ani a oscilat între vers și proză, compunând
schițe și poeme, unele chiar de dimensiuni mai mari.

Către anul 1900, unele versuri, încă sentimentale, arată sfârșitul acestei faze printr-o oarecare
tendință de concentrare artistică. În revista Pagini literare de la 1 aprilie 1899 apare o elegie, sub
semnătura din acea vreme, M.S. Cobuz.

Cîntece de primăvară
Ochi albaștri plini de foc:

Mare fără de sfârșit

Unde-un suflet chinuit

Și-a-ngropat atât noroc

Ce frumoasă îmi răsare

Marea-n albe frumuseți.

Cum n-am rânduri de vieți

Să le-ngrop pe toate-n mare

Frunze cad pe ape sure

Peste chipul tău din val-

Aprinzând ca din caval

Tristul framăt de pădure.

Multe frunze-s pe pârâu

Ș-au să cadă câte, câte...

Parcă-s suflete amărâte

Ce s-au stins de dorul tău...

Nemiloși tulburători

Ochii tăi neînțeleși

Dormîn umbră de cireși

Sărutați de albe flori.

Ce pălită-i biata floare

Arsă-n focul tăinuit!

De sicriu m-am pregătit:

Cine te sărută moare.

La 60 de ani, Mihail Sadoveanu şi-a părăsit familia pentru tânăra Valeria Mitru (20 de ani). I-a
dedicat tinerei şi un volum de poezii, DAIM „Doamnei alese a inimii mele“, ce a fost publicat
abia în 1980, la împlinirea a 100 de ani de la naşterea marelui scriitor.  Sadoveanu a trăit alături
de Valeria Mitru aproape 21 de ani, până la moartea sa, în 1961. Scriitorul Mihail Sadoveanu s-a
îndrăgostit iremediabil de o femeie cu 40 de ani mai tânără decât el, Valeria Mitru. Îi era
secretară pe vremea când Sadoveanu era director al ziarului „Adevărul“. S-au căsătorit în 1941,
iar Valeria i-a rămas alături marelui scriitor până în ultimele zile de viaţă, când starea de sănătate
a marelui scriitor s-a înrăutăţit.

Deși conceput la 1944, Volumul Daim dedicat Valeriei Sadoveanu, a fost tipărit destul de târziu,
în 1980. În acest volum, autorul rămâne el însuși, deoarece, indiferent de genul pe care îl
abordează, uneltele sale nu se schimbă. Prescurtarea DAIM înseamnă Domniță a inimii mele,
titlu menit să ascundă această fericire nesperată. Sadoveanu are certitudinea că numai poezia
lirică este în măsură să-i exprime sentimentele. Acesta este motivul real pentru care scrie
volumul DAIM.

Tudor Vianu- Îl compară pe Sadoveanu cu scriitori străini precum Maurice Barres, deoarece in
operele sale, asemenea lui Sadoveanu, sentimentul naturii vibreaza cu putere. Acest lucru poate
fi observat la Sadoveanu în toate poemele din Volumul Daim, cu o mai mare atenție asupra
poemului Primăvară.

Cum te ridici și ieși din casă

Vremea se face frumoasă

Îți vin cocoare

Vîslind subt soare

Vacile Domnului și furnicile

Anunță rândunicile

Un flutur s-anină

De-un fir de lumină

Cum ai râs cu dinții mărunței

Au înflorit flori în ochii mei.

Timpul stă- căci ai sosit.

Numai inima-mi bate ca un ornic grăbit.

Bucura-te că ea e aice

Timpul te-nșală, -biata inimă-mi zice.

Istoricul literar Tudor Vianu considera că acest contrast dintre identitățile regionale și sociale au

avut rolul lor în formarea autorului, deschizându-i calea spre o „universalitate românească”,
notând totodată că Sadoveanu era atașat de rădăcinile sale moldovenești

Teodor Vârgolici- Împletirea strădaniilor din domeniul versurilor cu cele din domeniul prozei
este caracteristică primei perioade a activității scriitoricești a lui Sadoveanu. În momentul în care
se hotărăște să publice primele sale scrieri, la sfârșitul veacului trecut, Sadoveanu nu acordă
prioritate unui anumit gen ci insistă deopotrivă și asupra prozei și asupra versurilor.

George Muntean- Sadoveanu când intră în natură o cunoaște cumva dinainte în sensul că orice
orice ar provoca o surpriză e aproape continuu anulat prin integrarea oricărui fapt ordinii
generale a firii, mișcării ei eterne. El se minunează, se încântă de viața naturii, participă
substanțial la ea dar nu este niciodată pregătit a o înțelege. De l-am transporta în junglă ori în
pampa, în preajma Himalaei ori în Sahara, de-ar intra în fundul oceanului, ori s-ar învârti printre
stele , el s-ar minuna, s-ar uimi, dar nu l-am surprinde neliniștit. Sadoveanu realizează
prospețimea omului dintâi, fără a se desface de înțelepciunea și rafinamentul celui peste care au
trecut toate vânturile culturii, șlefuindu-i chipul. El e omul vechi, cunoscător a toate, domol în
mișcări și puțintel sceptic, dar din a cărui privire inerețea nu dispare o clipă. Rădăcinile lui sunt
înfipte în toate straturile înțelepciunii lumii.El ar putea zice ca Iorga că lumea n-o cunosc cei ce-
au străbătut-o cu pasul, ci cei ce au înțeles-o.

296

Asocierea imaginilor auditive cu cele vizuale.

Spiros Mellas- Scriitorii români au scris întotdeauna cu scopul de a-si lumina poporul, de a-l
împinge pe calea progresului.

Ordinea poemelor arată o evoluție a relației celor doi, incepand cu Daim, până la Hanul Alinării.

Sadoveanu s-a apucat de făcut poezii, întâi în genul pastelurilor lui Alecsandri, mai apoi, cu
urmee de muzicalitate emminesciană. Până la douazeci de ani a oscilat între vers și proză,
compunând schițe și poeme, unele chiar de dimensiuni mai mari. Către 1900, unele versuri, încă
sentimentale, învederează sfârșitul acestei faze prin oarecare tendință de concentrare artistică. O
asemenea elegie, ușor înrudită ca accent cu versurile lui St. O Iosif apare în revista pagini literare
de la 1 aprilie 1899, sub semnătura din acea vreme. M. S. Cobuz.

Zaharia Sângeorzan- Trebuie să recunoaștem că Mihail Sadoveanu este unul dintre cei mai
mari poeți după Mihai Eminescu, iar opera lui fundamentală, cea mai vie, mai fecundă, mai
trainică, și mai actuală, ca sinteză a existeței românești, este o valoare eternă a specificului
național, o valoare deschisă spre universalitate. Este un pot fără vârstă, un mag al tinereții
literaturii. E un vrăjitor în fața căruia lumea se naște și trăiește veșnică. Este un poet tot atât de
mare ca Eminescu și Lucian Blaga, Sadovenianismul înseamnă, poate, înainte de toate, poezie,
dar o poezie care-și creează existența, durata, limbajul, inefabilul din memoria lumii arhaice și
vegetale.

Creația lui Mihail Sadoveanu, trăiește din realitatea mitului românesc, iar modernitatea ei o
vedem în tinerețea poeziei, în capacitatea ei de a vorbi atât sentimentelor, cât și conștiinței, într-
un limbaj al revelațiilor.