Dragoș-Ionuț Bora

LRE II

1.

În pragul scărilor rămas-am și nu-mi mai recunosc grădina.

E noapte, - o noapte viorie, de parc-ar fi trecut lumina
Prin ochii cei mai duși de visuri, prin inima cea mai blajină,
E-o dulce noapte alungată dintr-un serai, de vreo cadână.

Un pas nu îndrăznesc, de teamă să nu rump farmecul uimirii,

Se frânge umbra-nduioșată pe-alocuri unde trandafirii
S-aprind prin crengi; iar nalba toată și micșunelele-bătute
Par lacrimi mari de nestimată pe-un tort de catifea cusute.

Și blond s-abat-un vânt, trezit e umbrarul tot și-n dulce larmă

Se clatin crengile, iar umbra se clatină și ea, se farmă,
Și-n luminiș de drum scăpată, pe unde aiurit s-abate
Nu mai cunoști de-s flori de umbră sau dacă-s flori adevărate.

Mi-i dor, o noapte fermecată, de nu știu ce mi-i dor... pe-aproape

Parca-au trecut un pas, o șoaptă, ușor ca zgomotul pe ape
De vâsle-ntârziate-n neguri prin depărtări, ori ca fiorul
Bătăilor pripit de aripi ce-și lasă pe adâncuri zborul.

Farmec de noapte, Dimitire Anghel

Dimitrie Anghel s-a născut la Cornești, o localitate aproape de Iași, pe moșia familiei
acestuia. Fiul lui Dimitrie Anghel și al Erifilei Anghel, acesta urmează studiile primare a
școlii de pe strada Armenească din Iași, la „școala lui Caracaș”. Se înscrie mai apoi, ca intern,
la Institutele Unite, o școală care a avut un nume răsunător în ceea ce înseamnă scena
didactică a Iașului. După terminarea studiilor, Anghel se dedică total scrisului, publicând
creații proprii sub pseudonimul Mitif în Adevărul; Adevărul literar și artistic; Lumea nouă;
Literatură și artă română; Pagini Literare; Viața românească.

Dimitrie Anghel este unul dintre cei mai cu seamă reprezentanți ai simbolismului
românesc, aducând în fața cititorilor o natură artificială, un amalgam de vise și contemplări,
imagini boeme, imagini ale călătoriilor, ale maritimului și ale evaziunii din viața cotidiană.
De asemenea, simbolismul poeziilor sale este închegat cu nuanțele picturii, cu eleganța
boemului și a vervei stilului. Fiind unul dintre pionierii simbolismului, Anghel are influențe
romantice, clasice, parnasiene.

Simbolismul este un curent literar care apare în Franța, în cea de-a doua jumătate a
secolului al XIX-lea, reprezentând o mișcare artisitcă care se opune naturalismului,
romantismului și parnasianismului, mișcare conform căreia fiecare lucru din jurul nostru
poate fi descifrat cu ajutorul simbolurilor.

Trăsăturile și principiile simbolismului sunt trasate prin respingerea prozaismului,

cultivarea simbolului, folosirea forței de sugestie, obsesia culorilor și a anumitor instrumente,
înclinația către stări sufletești nedefinite, muzicalitatea interiorizată, preferința pentru anumite
teme și motive, cultivarea versului liber și preferința pentru mediul citadin. Scurtând aceste
concepte, putem spune că estetica simbolisticii este definită printr-un set de elemente, precum
simbolul, sugestia, corespondențele, muzicalitatea și prozodia.

Discutând despre aceste aspecte, se poate observa faptul că poezia Farmec de noapte
de Dimitrie Anghel înglobează maestuos aceste trăsături menționate anterior. Această operă
apare la data de 25 octombrie 1897, în Literatura și arta română, sub titlul de În grădină II,
ca o continuare a predecesoarei sale, În grădină.

Temele abordate aici de artist sunt cele ale iubirii și ale naturii, fiind reflectate prin
reveria sentimentelor, evidențiată prin „Ochii cei mai duși de visuri”, „inima cea mai blajină”,
„farmecul iubirii”, respectiv natura ca și un loc al adăpostirii, al recurenței și al amintirii „se
frânge umbra-nduioșată pe-alocuri unde trandafirii/S-aprind prin crengi”, „nalba toată și
micșunelele-bătute/Par lacrimi mari de nestimată...”, „Nu mai cunoști de-s flori de umbră sau
dacă-s flori adevărate.” De asemenea, putem să observăm și izolarea cu care începe poetul
opera sa „În pragul scărilor rămas-am și nu-mi mai recunosc grădina”, un simbol al repetiției
și al recurenței, dar mai ales al izolării, poetul rămânând la același mediu, cel al grădinii și al
casei sale, dar totuși mediu care se schimbă prin ochii poetului, amintirile și sentimentele
dându-i un alt înțeles și un alt imaginar acestui cadru feeric.

Poetul observă tot ceea ce se întâmplă în fața lui, contemplând asupra vechii sale
grădini și asupra stărilor date de fiecare element în parte. El nu descrie nimic, fiind doar un
observator în universul pe care îl creează în acest poem, univers creat, după cum menționam
și anterior, tocmai în primul vers al poeziei „În pragul scărilor rămas-am și nu-mi mai
recunosc grădina.” El sugerează, prin simbolurile cu care asociază cadrul grădinii, un univers
nou, un univers al amintirilor, un univers care prinde viață prin ochii eului poetic „de parc-ar
fi trecut lumina/Prin ochii cei mai duși de visuri/”, un cadru care readuce momentul visului și
al dorului.

Simbolul este ahriprezent în această poezie. Florile de trandafir care sunt prezente
drept un simbol al focului „...trandafirii/S-aprind prin crengi”, nalba și micșunelele ca un
simbol al plânsului „nalba toată și micșunelele-bătute/Par lacrimi mari de netsimată...”,
simbolul umbrei prin urmele florilor care sunt observate din depărtare, flori care, din pricina
nopții, nu pot fi distinse de realitate „Nu mai cunoști de-s flori de umbră sau dacă-s flori
adevărate.” și simbolul maritimului și al apei, asemănat cu șoaptele care perturbă lina apă, cu
bătăile aripilor care își lasă urma în zbor.

Eul poetic este doar un observator în acest mare amalgam de imagini, fiind doar un
corespondent între stările sale sufletești și marele univers în centrul căruia a aterizat. De
asemenea, el nu dorește să disturbe această atmosferă creată, nici măcar prin propriile mișcări
„Un pas nu îndrăznesc, de teamă să nu rump farmecul uimirii,”. În rest, contemplează.
Contemplează imaginea necunoscutului, la imaginea întunericului, la acel mister învăluit de
umbrele lunii, la lumina neînțelesului pe care noaptea o înfășoară „E noapte,-o noapte viorie,
de parc-ar fi trecut lumina prin ochii cei mai duși de visuri.”

Difuzia cadrului, care este totodată limpede, este remarcată de eul poetic prin
împietrirea cadrului, prin imaginile care sfidează bariera timpului, care își opresc fiecare
mișcare pentru momentul conteplării, fiind disturbate doar de elemente exterioare, precum
vântul care clatină imaginea înrămată, sfărâmând chiar și umbra nemișcată „Se frânge
umbra-nduioșată pe-alocuri unde trandafirii/S-aprind prin crengi”; „Se clatină crengile, iar
umbra se clatină și ea, se farmă”.

Muzicalitatea cadrului interior, atât al eului poetic, cât și al microuniversului creat

este prezentă prin construcțiile auditive, prin teama de a nu distruge cadrul creat prin
mișcarea elementelor creatoare „de teamă să nu rump farmecul iubirii”, prin vântul care
trezește umbrarul, clatină crengile și chiar și umbrele „Și blând s-abate-un vânt, trezit e
umbrarul tot și-n dulce larmă/Se clatină crengile, iar umbra se clatină și ea,”. Se aude, undeva
în depărtare, zgomotul care răscolește acest cadru static, un zgomot care, deși auzit, nu are un
punct de plecare anume, sugerat fiind sau zgomotul răscolitor al vâslelor care taie apele „ușor
ca vâsle-ntârziate-n neguri prin depărări” sau murmurul înfiorător al aripilor pierdute în
înaltul cerului „ori ca fiorul/Bătăilor pripit de aripi ce-și lasă pe adâncuri zborul”.

Atmosfera solitară a ambianței este creată prin cadrul static al grădinii, grădină care
trece într-un alt plan existențial, prin noaptea „viorie”, congruentă cu această culoare des
întâlnită la simboliști, a corespondență a nefastului și, în același timp, este creată de
asemănarea cu mediul citadin al seraiului, alungat de senzualitatea unei cadâne, personaj
feminin ispititor al vremurilor otomane de mult apuse, proiectate prin umbrele amintirilor.

Prin acest amalgam de elemente, Dimitrie Anghel crează, prin Farmec de noapte, un
cadru simbolist universal, un cadru cu o putere a convingerii, cu o putere a amintirii și a
contemplării care trece de barierele cunoscutului uman, și care face din acest poem un model
al poeziei simboliste, ușor de digerat, prin simplitatea cadrului și al atmosferei dar dureros,
prin efemeritatea omului și eternitatea amintirilor.
2.

De-abia plecaseși. Te-am rugat să pleci.

Te urmăream de-al ungul molatecii poteci,
Pân-ai pierit, la capăt, prin trifoi.
Nu te-ai uitat o dată înapoi!

Ți-as fi făcut un semn, după plecare,

Dar ce-i un semn din umbră-n depărtare?

Voiam să pleci, voiam și să rămâi.

Ai ascultat de gândul ce-l dintâi.
Nu te oprise gândul fără glas.
De ce-ai plecat? De ce-ai mai fi rămas?

De-abia plecaseși, Tudor Arghezi

Tudor Arghezi s-a născut în București, la 23 mai 1880, cu numele de Ion Nae
Theodorescu. Acest pseudonim de „Arghezi” și-l ia autorul mai târziu, după numele vechi al
râului Argeș, Argesis. Bineînțeles, există mai multe teorii despre acest nume, una dintre ele
fiind cea că acest nume provine din combinația numelor a doi eretici, Arie și Geza și alta că
provine de la numele bonei sale Ergézi Rozália, care se crede că ar fi mama sa adevărată. Își
începe studiile în București iar, datorită situației precare pe care o ducea familia lui, este
nevoit să dea meditații pentru bani, de la vârsta de 11 ani. În 30 iunie 1896 debutează literar
în ziarul Liga Ortodoxă, ziar sub conducerea lui Alexandru Macedonski, cu poezia Tatăl
meu, sub pseudonimul de Ion Theo.

Fiind considerat cel mai mare poet român după Mihai Eminescu, Tudor Arghezi vine
cu o operă originală care pleacă de la aspecte tradiționale și oferă alternative moderne. Un
personaj controversat, acesta creează o operă superlativă, impresionând prin inovație și
varietate.

Poezia erotică argheziană este una care prefigurează un sentiment al iubirii în diferite
aspecte precum dragostea carnală, dragoste domestică, dragostea demonică și dragostea
sublimată. Aceste poezii erotice aduc împreună un element comun, femeia ca centru al
universului bărbatului. Eul poetic, bărbatul, se pune în plan secundar, preferând să o pună pe
femeie pe piedestal, ca făptura care inițiază erotismul sau, în același timp, care în oprește.

Poezia De-abia plecaseși este încadrată în cea de-a treia fază a erotismului arghezian,
o fază care înfățișează, ca sentiment principal, tristețea, ideea morții, a dispariției iubitei.
Atmosfera prezentată este una anterioară, una a trecutului, retrsopecția și aducerea aminte
fiind un element principal. Această fază încheie ciclul erotismului arghezian, prin evocarea
femeii ca o amintire, ea devenind deja o absență, un element al neîmplinirii bărbatului, al
eului poetic.

Poemul De-abia plecaseși are ca temă principală iubirea, însă o iubire pierdută, o
iubire evocată din amintiri „De-abia plecaseși. Te-a rugat să pleci.” De asemenea, într-un fel
antitetic, putem observa și o depersonalizare a eului poetic, a dorințelor acestuia prin ruga sa
spre persoana iubită, îndemnând-o să plece. Totuși, această îndemare a eului este cumva
contracarată în ultimul vers „De ce-ai plecat? De ce-ai mai fi rămas?”, creând un cerc al
sentimentelor contradictorii, a nesiguranței și a dezumanizării accelerate de care eul poetic dă
dovadă.

Fantezia creatoare a spațiului liric este una plăsmuită, redând un cadru imaginar, un
cadru al amintirii, un cadru care este doar observat, neputând fi schimbat în vreun fel.
Această fantezie creată sporește singurătatea, imaginea pierderii și a alterării. Putem observa
aici două planuri, un plan al trecutului și al proiecției iubitei, unde este prezentată și
dezumanizarea eului, fiind doar un observator atât al propriei amintiri, cât și în propria
amintire „Te urmăream de-a lungul molatecii poteci” și un plan prezent, pe care îl avem abia
la sfârșitul poeziei „De ce-ai plecat? De ce-ai mai fi rămas?” unde eul-bărbat reflectează la
această pierdere, la această dispariție din cadru a iubitei mult dorite. Poemul devine astfel,
atât o contemplare a microuniversului eului, cât și o contemplare asupra eului în sine, punând
accent pe deciziile pripite prin care eul-bărbat a trecut „De ce-ai plecat?”. Menționând
anterior despre spiritul observator al eului, acesta nu acționează nici în momentul în care
făptura absolută dispare, arătând astfel caracterul de observator al acestuia „Te urmăream de-
a lungul molatecii poteci,/Până-ai pierit, la capăt, prin trifoi.” Construcția „Până-ai pierit”
poate face referire aici atât la o moarte fizică, la un deces, cât și la o moarte spirituală, la
detașarea de acea jumătate spirituală a sufletului.

Muzicalitatea versurilor este proiectată prin construcțiile distructive asemănătoare

care, prin repetiția acestora, accentuează ideea de lipsă, de abandon „plecaseși”, „pleci”,
„plecare”, „plecat”. Această accentuare reliefiează și acea depersonalizare de care vorbeam
anterior deoarece eul nu face nimic pentru a împiedica acest eveniment, fiind doar un
spectator al propriei sale povești.

Întrebările continue pe care și le pune eul-bărbat pot constitui imaginea dorului

făpturii absolute deoarece aceasta nu mai poate fi transpusă din ideal în concret, rămânând
doar o dorință a apropierii trupești. Iubita este păstrată în planul imaginar iar, prin păstrarea
acesteia acolo sus, în ideal, prin acele întrebări repetate, se poate constata că momentul
reîntâlnirii este unul amânat, poate chiar unul nedorit.

Această poezie poate să indice o ascundă o dovadă a despărțirii dintre cei doi „De-
abia plecaseşi. Te-am rugat să pleci.” dar și o nedumerire a sentimentelor „Voiam să pleci,
voiam şi să rămâi.” aspect prin care se poate aprecia faptul că există posibilitatea de a nu se
dori o întoarcere, eul-bărbat conștientizând alegerea pe care iubita a făcut-o „Ai ascultat de
gândul ce-l dintâi.” și neputința sa de a-și manifesta adevăratele dorințe „Nu te oprise gândul
fără glas./ De ce-ai plecat? De ce-ai mai fi rămas?”.
 Un simbol important în acest poem este cel al trifoiului, simbol des întâlnit în scrierile
argheziene. Un simbol al momentelor de răscruce, trifoul este o plantă învăluită în mister, o
plantă pe care Arghezi o consideră superioară altora, drept un simbol al amintirii eroticului și
rememorării iubitei „Te urmăream de-a lungul molatecii poteci,/ Pân-ai pierit, la capăt prin
trifoi,/ Nu te-ai uitat o dată înapoi!”. Putem observa o situație inversată, în care eul îndeamnă
ființa iubită să plece. Natura, ca și cadru dominant al universului și al iubirii, este martoră a
despărțirii si a sfârșitului, purtând stigmate ale vremurilor de odinioară trecute.

Însumând aceste aspecte, Arghezi crează, prin De-abia plecaseși o atmosferă a

unui timp pierdut, a unei amintiri care nu se va mai întoarce, toate puse sub un aspect elegiac
dar care nu prevestesc o moarte a ființei umane, ci o moarte a dragostei mult dorite și a ideii
ființei iubite absolute.

3.

Doamne, fă din suferință

pod de aur, pod înalt.
Fă din lacrimă velință
ca-ntr-un pat adânc și cald.

Din lovirile nedrepte

faguri facă-se și vin.
Din îngrângeri, scări și trepte,
din căderi, urcuș alpin.

Din veninul pus în cană

fă miresme ce nu pier.
Fă din fiecare rană
o cădelniță spre cer.

Și din fiece dezastru

și crepuscul stins în piept,
Doamne, fă lăstun albastru
și fă zâmbet înțelept!
 Supranumit drept „Homer al închisorilor”, Radu Gyr a compus versuri în momentele
strânse ale torturii, momente care au durat aproape 20 de ani. Această poezie carcerală
coincide cu reinstituirea funcției lirice, bazată pe magie și oralitate. Rostite în fața
camarazilor de suferință, versurile lui Gyr au constituit o hrană spirituală pentru cei
înspăimântați de teroare.

Versurile acestuia nu au văzut lumina tiparului ani întregi, deși Gyr s-a afirmat încă
din perioada interbelică. Copil al actorului Ștefan Demetrescu, el își ia pseudonimul „Gyr” de
la numele dealului Grui, deal deasupra orașului său natal, Câmpulung-Muscel.

După ce a răspândit poemul său Ridică-te Gheorghe, ridică-te Ioane, regimul în

funcție îl condamnă la moarte .

Poezia Metanie este un exemplu perfect de titlu al acelei perioade, înglobând atât
elemente moderniste, cât și o forță imagistică exemplară, microuniversul încarcerării fiind
unul vibrant.

Discutând despre modernism, tematica principală este cea a tristeții metafizice,

combinate cu claustrofobia închisorii. Elementul de factură modernistă dominant este tehnica
ingambamentului, un element care accentuează construcțiile importante la nivel simbolist
„Doamne, fă din suferință/pod de aur, pod înalt.” De asemenea, sunt prezente și simboluri
specifice mediului carcerii, simboluri precum lacrima, un congruent al așternuturilor calde de
pe paturile libertății „Fă din lacrimă velință/ca-ntr-un pat adânc și cald.” Aceste simboluri ale
carcerii sunt arhiprezente în acest poem, fiind prezentă și atmosfera sobră și înfricoșătoare ale
celor patru pereți.

Este prezent și cadrul natural, dar un cadru natural al imaginarului și al dorinței

atingerii acestuia, al redobândirii acestuia „Din lovirile nedrepte/faguri facă-se și vin”. Aceste
elemente care sunt corelate naturii demonstrează dorința atingerii libertății și exprimă lipsa
acesteia dar, în același timp, îmbărbătarea, atât a sinelui, cât și a celor care îl ascultă, cum că
totul o să ajungă la un punct ideal.

Se observă elemente simbolice care, prin intermediul elementelor corelate închisorii,

aduc un aer optimist pentru această categorie de cititori „Din veninul pus în cană/fă miresme
ce nu pier”, ”Fă din fiecare rană/o cădelniță spre cer.”

Descrierea acestui spațiu concentraționar vine cu o bogată imagine care surprinde

cadrul înspăimântător al acestuia și căderea în mizerie psihică a omului. Eul liric prezent aici
este mereu în stare să emoționeze, să aducă un aer de părere de rău printre versuri, deși acesta
își dorește o aducere aminte a lumii metafizice, a spiritualității care se poate găsi și între cei
patru pereți, prin transformarea acestuia într-un cadru mai aproape de uman și, cel mai
important, mai aproape de spiritualitate, de Dumnezeu.

Prin acest poem, Gyr creează un spațiu spectaculos de schimbare și convertire a

înfricoșării și suferinței într-o ambianță pozitivă, plină de speranță, prin diferite simboluri
spirituale „Doamne, fă din suferință/pod de aur, pod înalt”, „Doamne fă lăstun albastru/și fă
zâmbet înțelept.” Viziunea acestuia ascede spre o evoluție a planului spiritual, capabil să
treacă peste calvarul căderii în declin, capabil să ajungă la un nivel superior de ascensiune
spirituală, poemul având conotații religioase precum construcțiile „Doamne” și din versul
„Faguri facă-se și vin”, făcând o aluzie la minunile înfăptuite de Iisus. Astfel, un element
principal este găsirea și implementarea unui cadru spiritual aparte, a unei credințe mult peste
puterile înțelegerii, a unei revelații definitorii prin care speranța și credința sunt cele care, în
urma urmelor, vor triumfa în salvarea închisului, fie pe plan trupesc sau sufletesc.

4.

Ne-om aminti cândva târziu

de-această întâmplare simplă,
de-această bancă unde stăm
tâmplă fierbinte lângă tâmplă.

De pe stamine de alun,
din plopii albi, se cerne jarul.
Orice-nceput se vrea fecund,
risipei se dedă Florarul.

Polenul cade peste noi,

în preajmă galbene troiene
alcătuiește-n aur fin.
Pe umeri cade-ne și-n gene.

Ne cade-n gură când vorbim,

și-n ochi, când nu găsim cuvântul.
Și nu știm ce păreri de rău
ne tulbură, pieziș, avântul.

Ne-om aminti cândva târziu

de-această întâmplare simplă,
de-această bancă unde stăm
tâmplă fierbinte lângă tâmplă.

Visând, întrezărim prin doruri -

latente-n pulberi aurii -
păduri ce ar putea să fie
și niciodată nu vor fi.
 Lucian Blaga, poet, dramaturg și filozof, s-a născut la data de 9 mai 1895, în satul
Lancrăm din județul Alba. Studiile primare le face la școala la Alba iar mai apoi este
absolvent al Universității din Viena. După terminarea studiilor, acesta se stabilește la Cluj.
Debutează, în 1910, în Tribuna din Brașov cu poezia Pe țărm, urmată de Noapte, fiind
intitulat mai apoi președintele acestei societăți literare.

Blaga este unul dintre inovatorii lirice românești ilustrând, mai ales în prima parte a
procesului său creativ, expansiunea eului poetic la nivel universal, printr-o participare în
tainele lumii și a misterului universal. În concepția acestuia, orice creație este o metaforă,
desemnând, pentru acesta, o viziune a existenței, nu doar o figură de stil.

Acest spirit dedicat pentru simbolurile lumii se găsește și în poezia Risipei se dedă
Florarul, un poem unde temele predominante sunt cele ale iubirii și ale naturii, fiind
exemplificate printr-o multitudine de simboluri specifice fiecărei ramuri precum „întâmplare
simplă”, „de-această bancă unde stăm”, respectiv „stamine de alun”, „plopii albi”. Aici, tema
iubirii este una pregnantă, fiind îmbrățișată cu cea a naturii, cele două creând un univers
primordial și exemplar în dorința și creația eului poetic.

De asemenea, pe lângă această multitudine de simboluri găsim și tehnica

ingambamentului, o tehnică folosită de simboliști pentru accentuarea unor idei, a unor cuvinte
sau construcții cheie în ceea ce vor aceștia să însemne creație „Ne-om aminti cândva
târziu/de-această întâmplare simplă,” Ca și până acum, eul poetic este unul observator, toată
întâmplarea poeziei nefiind povestită ci proiectată printr-o dorință, aici nemaifiind vorba
despre o amintire, eul poetic asistând, ca un spectator, la propriul film al viitorului. Această
proiectare în viitor poate fi observată prin construcțiile specifice acestui timp, precum „Ne-m
aminti...”, ”Visând...”.

O altă tehnică specifică simbolismului este cea a muzicalității versurilor, fapt remarcat
prin versul refren prezent aici, primul vers fiind repetat în ultima parte a poeziei „Ne-om
aminti cândva târziu/de-această întâmplare simplă,/de-această bancă unde stăm/tâmplă
fierbinte lângă tâmplă.” Această trăsătură oferă muzicalitate versurilor, creând astfel un cerc
concentric perfect în ceea ce înseamnă proiectarea viitoarei iubiri și a ființei absolute.

Discutând despre simboluri, în acest poem, clipele majore de înfăptuire a dragostei

sunt surprinse simplu, de „această întâmplare simplă” iar proiecția din viitor a amorezului
ideologizează la o reamintire, „cândva târziu”. De asemenea, se observă și congurența dintre
eros și natură, vegetalul polenului, ca și simbol fertil „Polenul cade peste noi,/[…]Pe umeri
cade-ne și-n gene este obiectul care unește cei doi îndrăgostiți. Menționând anterior despre
repetarea ultimei parte a poeziei, despre refren, acesta accentuează rememorarea cuplului și
închide ciclul iubirii „Ne-om aminti cândva târziu...”.

Sfârșitul acestei poezii are un ton elegiac, prin conștientizarea visului și aducerea la
realitate, eul poetic acceptă faptul că făptura iubită nu o să apară niciodată, fiind doar un val
al „pulberii aurii”, această consumare a iubirii, dorită în plan fizic, consumată în plan ideal,
va avea loc doar în interiorul pădurilor, a locurilor ferite de cotidian, fiind un aspect preferat
al simboliștilor. Însă, ca și ton de final, aceste păduri, în plan fizic, niciodată nu o să fie, semn
al iubirii mult dorite, dar niciodată primită „Visând, întrezărim prin doruri -/latente-n pulberi
aurii -/păduri ce ar putea să fie/și niciodată nu vor fi./