REFERAT

Drept internaţional public

Tema: Recunoaşterea statelor

Vancea Bernadett Vivien

Anul II
Grupa 5
Facultatea de drept Oradea

 Cuprins
1. Dreptul internaţional public – noţiuni generale; introducere
2. Noţiuni generale privind subiectele dreptului internaţional public;
3. Tipuri de state;
4. Recunoaşterea internaţională – noţiuni introductive;
5. Caracterul recunoaşterii;
6. Condiţiile pentru a fi recunoscut;
7. Teoria declarativă şi constituitivă;
8. Formele recunoaşterii;

 Concluzie
 Bibliografie
 Introducere

Dreptul internaţional reprezintă cadrul legislativ care reglementează relaţiile între state sau
între persoane sau entitaţi de naţionalitaţi diferite. Dar pentru a fi subiecte de drept internaţional, acestea
trebuie să fie recunoscute pe plan internaţional de către alte state. Instituţia recunoaşterii a devenit una
extrem de importantă, mai ales în ultimele secole, accentuindu-se importanţa sa mai ales dupa Al Doilea
Război Mondial. Diverse state care au reuşit să-şi decare independenţa, să se elibereze de sub jugul unor
autotităţi străine, necesitau recunoaşterea internaţională, nu numai pentru cadrul juridic, dar sub o formă
oarecare de a-şi asigura spatele împotriva unei ocupaţiuni ulterioare a statului care a subjugat-o.

Statul proaspăt format şi independent deja, neavînd experienţă internaţională şi ajutor străin,
începea să meargă spre un drum destul de anevoios de dezvoltare a ţarii. Deaceea, pentru a primi diverse
ajutoare, de a întreţine legături diplomatice, pentru a încheia diverse tratate care să o ajute să-şi
relanseze şi dezvolte viaţa economică, socială, politică sau culturală, aceste state pe plan internaţional
necesitau recunoaşterea din partea altor state, altfel era privată de toate aceste avantaje a relaţiilor
internaţionale. Odata recunoscută legitimitatea statului sau a guvernului, acel stat putea beneficia de o
de avantaje de care se bucură şi celelalte state,în caz contrar era privată de toate aceste atuuri
internaţionale. Pentru orice stat este vital să întreţină legături cu alte state, aceasta fiind posibilă doar
dupa recunoaşterea internaţională.

1. Dreptul internţional public – noţiuni generale

Dreptul internaţional public reprezintă ansamblul de norme juridice care reglementează relaţiile
ce se stabilesc în cadrul societatăţii internaţionale, în principal între state, dar şi între celelalte subiecte
de drept internaţional.

Dreptul internaţional public este născut pe bază de consensualism, este bazat pe normele
convenţionale şi cutumiare elaborate de către state, pe baza acordului lor de voinţă. În dreptul
internaţional public avem de-a face cu norme internaţionale.

Un rol important o constituie Declaraţia Adunării Generale a ONU, adoptată prin rezoluţia 2625
din octombrie 1970 se referă la principiile dreptului internaţional privind relaţiile prieteneşti şi
cooperarea dintre state, în conformitate cu Carta ONU. Textul declar aţiei reprezintă compromisul
realizat din confruntarea intereselor ţărilor occidentale, ţărilor blocului socialist şi ţările în curs de
dezvoltare.

– Egalitatea suverană a statelor.

– Dreptul popoarelor de a dispune de ele însele.

– Interdicţia recurgerii la forţă.

– Reglementarea paşnică a diferendelor.
– Neamestecul în treburile interne sau externe ale altui stat

– Principiul respectării drepturilor omului.

– Principiul cooperării internaţionale.
– Buna credinţă.
2. Noţiuni generale privind subiectele dreptului internaţionale public

Subiectul de drept internaţional public este o entitate care participă la raporturile juridice
reglementate nemijlocit de D.I.P. Trăsăturile esenţiale a subiectului D.I.P. o constituie ca pacitatea
 lor de a fi titulare de drepturi şi obligaţii
cu caracter internaţional. Calitatea de subiect al
D.I.P. a statului este rezultatul firesc al
suveranităţii sale şi nu depinde de recunoaşterea
lui de alte state. Suveranitatea aparţine statelor
indiferent de puterea, mărimea ori gradul lor de
dezvoltare. Potrivit doctrinei D.I.P. statul ca
persoană internaţională trebuie să îndeplinească
condiţiile:

1. O populaţie permanentă care reprezintă totalitatea indivizilor ce locuiesc pe teritoriul

unui sau altui stat la un moment dat în limitele acestuia potrivit reglementărilor de drept intern ale
statului. Deşi numărul populaţiei variază de la un stat la altul aceasta nu are nici o importanţă pentru
calitatea statelor de subiecte ale D.I.P.
2. Teritoriul determinat ce constituie baza materială, indispensabilă a existenţei statului.
Teritoriul unui stat cuprinde: spaţiul terestru, spaţiul acvatic, spaţiul aerian. Dimensiunea teritoriului
unui stat precum şi structura sa nu sunt relevate pentru existenţa acestui a.
3. Puterea publică ce se concretizează prin existenţa unui guvern care asigură conducerea
treburilor interne şi externe autoritatea efectivă asupra populaţiei şi teritoriului.
4. Capacitatea de a intra în relaţii cu alte state. Statul fiind unicul subiect de D.I.P. dotat
suveranitate posedă capacitatea de a acţiona în conformitate cu normele stabilite de acesta.

Unele din capacităţile statului le putem enumera:

 De a produce acte juridice internaţionale;

 De a reclama repararea daunelor suferite în urma comiterii unei fapte internaţionale ilicite
de către un stat terţ;
 De a deveni membru şi de a participa în mod plenar la viaţa organizaţiilor
internaţionale;
 De a avea acces la procedurile contencioase internaţionale;
 De a stabili relaţii diplomatice şi consulare cu alte state.
3. Tipuri de state
Din punctul de vedere al dreptului internaţional, statele se clasifică în funcţie de structura
lor, şi în funcţie de atribuţiile pe care le au organele care le reprezintă în relaţiile internaţionale:

state unitare, (predominantă în organizarea statelor europene)

şi state compuse (reprezintă asocierea între două sau mai multe state).

Statul unitar reprezintă o unitate statală simplă, cu o autoritate publică unică şi

competenţă lă. El se caracterizează prin existenţa unui singur sistem de organe supreme ale
puterii,
straţiei şi justiţiei. Chiar dacă un stat unitar este împărţit în unităţi teritoriale, sau dacă
acestea un grad mai mare sau mai mic de autonomie locală, acestea nu sunt de natură să producă
ări în structura acestuia. Marea majoritate a statelor lumii sunt organizate ca state
unitare lica Moldova, România, Bulgaria, Ungaria, Polonia etc.). În relaţiile internaţionale,
statul pare ca subiect unic de drept internaţional.

Statele compuse reprezintă asocieri între două sau mai multe state. De-a lungul istoriei,
statele se au cunoscut o varietate de forme de asociere, începând cu forme simple sau
tradiţionale:
i personale” şi „uniuni reale” şi continuând cu federaţii şi confederaţii.

Din punctul de vedere al dreptului internaţional, nu există diferenţe între state ca

subiecţi ai drept, fie ele state unitare sau compuse. Indiferent de structura pe care o au,
statele sunt
i de drept internaţional şi sunt egale în drepturi. Însă, în cazul unui stat compus se pot
ridica me în privinţa determinării subiectului de drept internaţional şi a capacităţii juridice a
a. Astfel, trebuie să se stabilească, dacă numai statul compus are calitatea de subiect de
drept ţional sau această calitate aparţine, de asemenea, şi statelor ce alcătuiesc acest stat, precum
şi e capacităţii acestora.

Pentru a înţelege mai bine conceptul actual al noţiunii de stat, considerăm necesară
enunţarea arelor forme ale statelor compuse, şi anume:

 Uniunea personală,
 Uniunea reală,
 Confederaţia,
 Federaţia.

Uniunea persoanală constă în asocierea dintre două state având ca şef de stat sau monarh
aceeaşi persoană. Fiecare stat component al uniunii îşi păstrează personalitatea juridică
internaţională, menţinîndu-şi propria legislaţie, administraţie şi justiţie, incheind tratate în numele
său, avînd reprezentanţe diplomatice proprii.

Uniunea personală nu devine un stat, fiecare stat este dinstinct şi rămîne independent unul faţă
de altul, conservîndu-şi politica sa proprie, alianţele şi tratatele sale dinstincte.

Un exemplu din istoria romanilor este uniunea personal creată în anul 1600 prin unirea politică
a celor trei ţări romaneşti – Ţara romanească, Moldova şi Transilvania – sub un singur domnitor Mihai
Viteazul. O alta astfel de alianţă a fost cea din anul 1859 s -a unit Ţara Romaneasca şi
 Moldova sub conducerea lui A.I. Cuza – cu denumirea de “Principatele Romane”. Acestea
aveau instituţii commune, însă păstrau doua guverne şi doua parlamente, două armate, organizate
similar pentru a fi unificate la nevoie. Această forma a fost cunoscută cam pînă în secolul al XIX -lea.

Uniunea reală reprezintă asocierea a doua sau mai multe state, avand acelasi monarh, precum si
organe comune de reprezentare in sfera relatiilor internationale si in alte domenii de interes general
(economic, finante etc.).

Din punct de vedere constitutional, legislativ si administrativ, fiecare dintre statele membre ale
uniunii constituie o unitate distincta. In mod esential, uniunea reala se caracterizeaza prin organizarea
politico-juridica paralela a doua state. Aceasta se afirma mai ales in domeniul exterior, ajungandu-se, in
mod practic, la o politica externa unitara.

Printre aplicatiunile pe care le-a avut aceasta institutie, putem mentiona: Uniunea dintre Suedia si
Norvegia (1815-1905) creata in baza unui tratat, Uniunea dintre Austria si Ungaria (1867-1918) creata
in temeiul unui act de compromis si doua legi adaptate in cele doua state, Uniunea dintre Danemarca si
Islanda (1818-1944) etc. In aceasta forma de uniune reala, s-a aflat Moldova si Muntenia in perioada
1861-1862, cand, in afara existentei unui singur sef de stat – domnitorul A.I.Cuza –, s-au format si
organe comune: un guvern si o Adunare a deputatilor. Uniunea astfel creata devine unic subiect de drept
international, iar cele doua entitati componente raman provincii cu autonomie administrativa.

Confederaţia este o asociere a doua sau mai multe state, in care statele isi pastreaza
independenta si calitatea de subiect de drept international, creand totodata organe comune cu
atributii limitate in domenii de interes general.

Confederatia de state se constituie in baza unui tratat in care sunt stipulate prerogativele comune,
de regula, in domeniul apararii, in cel financiar si al politicii externe. Repartizarea competentelor se face
prin acest pact federal, care este in mod obisnuit, inegala

Statele care se asociaza in confederatie isi creeaza un organ comun, denumit dieta sau congres.
Dieta reprezinta singurul mecanism central, care se prezinta sub forma unei adunari deliberative de tip
diplomatic.

Printre principalele aplicatiuni ale institutiei Confederatiei putem mentiona: Confederatia

Statelor Unite ale Americii de Nord (1778-1787); Confederatia Elvetiana (1291-1798 si 1815-1848);
Confederatia Tarilor de Jos (1579-1795); Confederatia Germanica (1815-1866).

Federaţia reprezinta o structura complexa constituita din mai multe state care nu au calitatea de
stat, in sensul dreptului international, ci numai statul federal are calitatea de subiect de drept
international.

Spre deosebire de confederatie, statul federal functioneaza pe baza unei constitutii proprii ca act
intern. Raporturile dintre statele federale sunt raporturi de drept intern, si nu raporturi de drept
international, ca in cazul confederatiei.

Subiect de drept international cu capacitate deplina este statul federal , si nu statele componente.
In mod normal, cel care exercita in totalitate capacitatea de a incheia tratate este statul federal.
Constitutiile unor state federale rezerva statului federal intreaga competenta in materie de

5
 incheiere a tratatetelor. Insa, in functie de prevederile constitutionale, statele membre pot avea
dreptul de a participa direct la relatii internationale, si anume – dreptul de a incheia tratate.

4. Recunoasterea internaţionala – noţiuni introductive

Instituţia recunoaşterii internaţionale a apărut în secolul al XVIII – lea şi s-a conturat mai precis
în secolul următor, în special după Congresul de la Viena care instituia un adevărat directorat asupra
vieţii internaţionale, statele membre ale „Sfintei Alianţe” angajând reportu ri de drept internaţional
numai cu statele pe care ele le recunoşteau.

Noţiunea de recunoaştere este una din cele mai greu de definit în dreptul Internaţional. Într-o
definiţie general acceptată în dreptul internaţional, se consideră că aceasta constă în „exprimarea
unilaterală a voinţei unui stat de a constata ca valabile şi opozabile, în ceea ce priveşte, fapte, acte sau
situaţii juridice date ce pot avea, astfel, consecinţe asupra drepturilor, obligaţiilor şi intereselor sale.
Recunoaşterea unui stat constă în actul prin care un stat admite că o entitate politică îndeplineşte
condiţiile specifice ale unui stat nou (ia act de apariţia acestui nou subiect de drept internaţional),
avînd personalitate juridică deplină în ordinea internaţională şi îşi exprimă voinţa de al considera ca
membru al comunităţii internaţionale”.

Potrivit practicii se poate recunoaşte un stat, un guvern, o naţiune care luptă pentru
independenţă, o transformare în forma de guvernămînt a unui stat, constituirea unei uniuni sau
efectuarea unei separări de state, declararea unei anumite regiuni ca zonă neutralizată, demilitarizată sau
8
denuclearizată etc.

Recunoaşterea este prin excelenţă un act suveran al statului, care, avînd în primul rînd o
semnificaţie politică, nu trebuie să fie motivat, dar care produce importante efecte din punct de vedere
al ordinii juridice internaţionale. Un stat recunoscut de comunitatea internaţională se află într-o poziţie
juridică diferită decît un stat nerecunoscut, tot aşa cum în cazul a dfouă sau mai multe guverne care-şi
9
contestă reciproc legitimitatea asupra unui anumit teritoriu , poziţia juridică cea mai puternică o are
acel guvern care este recunoscut de celelalte guverne şi care participă la activitatea unor organizme
internaţionale, astfel reprezentînd statul în cauză.

Însă se mai consideră că recunoaşterea nu este un act juridic propriu -zis, dar acest act creează
premisa unor importante acte juridice ulterioare. Astfel în urma recunoaşterii, statele fac schimburi de
10
ambasadori, incheie anumite tratate, stabilesc diferit e relaţii diplomatice etc.
5.Caracterul Recunoaşterii

Recunoaşterea unui stat are, în principiu un caracter discreţionar, în dreptul internaţional

neexistînd nici o obligaţie sau interdicţie a recunoaşterii. Statele pot astfel să se abţină de a avea o
anumită comportare activă faţă de statul nou. O asemenea activitate constă în stabilirea de relaţii
juridice, dupa cum am mai menţionat, de exemplu schimbul de ambasadori.

Fiind un act unilateral,recunoaşterea poate lua forma unor note diplomatice sau notificări
directe care se face către statul recunoscut; dar, poate îmbăca şi forma unor comunicări publice

6
 mesaje, telegrame, declaraţii oficiale. De asemenea, recunoaşterea poate fi cuprinsă în textul
unor tratate bilaterale sau multilaterale, în care se precizează natura şi conţinutul relaţiilor ce se
stabilesc, după cum ea poate proveni din partea unui stat sau a unui grup de state în baza tratatului
multilateral.

În dreptul internaţional contemporan, caracterul total discreţional al recunoaşterii este pus sub
semnul întrebării. Acesta avînd în vedere, în principal, faptul că principiul interzicerii la forţă pe plan
internaţional, prevăzut în articolul 2 paragraful 4 din C arta ONU, implică respingerea opozabilităţii
internaţionale a unor situaţii teritoriale obţinute prin folosirea forţei. În acest sens, Declaraţia cu
privire la relaţiile prieteneşti şi cooperarea dintre state în conformitate cu Carta ONU
– Rezoluţia Adunării Generale nr. 2625 (XXV) – stipulează că teritoriul unui stat nu poate
face obiectul unei ocupaţii militare sau al unei achiziţii teritoriale. Ca urmare, nii o achiziţie
teritorială obţinută prin folosirea forţei sau ameninţării cu forţa nu va fi recunoscută legal.

Există însă chiar şi situaţii în care se consideră că există chiar obligaţia de a nu recunoaşte, ca
formă de sancţionare a unui act ilegal. Se citează, în materia recunoaşterii guvernelor, cu titlul de
exemplu, Rezoluţiile Consiliului de Securitate din anii 1965 şi 1966, care au caracterizat regimul Smith
din Rhodesia ca fiind ilegal şi neconform cu prevederile Carta ONU şi au solicitat tuturor statelor să
nu-l recunoască. Un alt exemplu este situaţia Ciprului de Nord. După invazia militară turco din iulie-
august 1974, a fost proclamată crearea Administraţiei Cipriote Turce Autonome (1 octombrie 1974),
urmată de proclamarea Statului Federal Turc al Ciprului (13 februarie 1975), şi adoptarea unei
Consituţii (8 iunie 1975) şi apoi proclamarea Republicii Turce a Ciprului de Nord (15 noiembrie 1983)
şi adoptarea unei noi Constituţii (5 mai 1986). Turcia este unicul stat care a recunoscut această entitate,
pentru că la 18 noiembrie 1983, Rezoluţia 541 a Consiliului de Securitate nu a recunoscut aceasta
.
oficial. O luare de poziţie recentă în acest sens poate fi regăsită în considerentele exprimate de CEDO
în cazul „Loizidou contra Turcia” (decembrie 1996) potrivit cărora „ Este evident din practica
internaţională şi diferitele rezoluţii definit fo rmulate că ...
comunitatea internaţională nu consideră Republica Turcă a Ciprului de Nord ca fiind un
stat în conformitate cu dreptul internaţional şi că Republica Cipru a ramas singura legitimă...”.
6.Condiţiile pentru a fi recunoscut

Pentru a fi recunoscuta ca stat, o noua entitate trebuie sa intruneasca trasaturile caracteristice

necesare existentei statului, dar pentru ca aceasta existenta sa fie opozabila unui alt stat, trebuie ca
statul in cauza sa aiba aceasta existenta recunoscuta. În cadrul Uniunii Europene, Consiliul de
Miniştri a adoptat o Declaraţie cu privire la recunoaşterea statelor,în care se prevede că statele
care candidează pentru recunoaşterea trebuie corespundă unor prevederi Acestea sunt:

1) Să respecte prevederile ONU şi ale Actului Final de la Helsinki – CSCE (1975) – privind
statul de drept, demoraţia şi drepturile omului;

7
 2) Să garanteze drepturile grupurilor entice şi ale minorităţilor naţionale;
3) Să respecte inviolabilitatea tuturor frontierelor, care pot fi modoficate numai în
mod paşnic;
4) Să-şi asume angajamentele subscrise anterior care privesc dezarmarea şi
neproliferarea nuclear, precum şi stabilirea regional.

Pe baza acestor criteria, la 11 ianuarie 1992, Comunitatea Economică Europană şi statele

member au acordat recunoaşterea lor internaţionlă Bosniei-Herţegovina, Macedoniei, Croaţiei şi
Sloveniei, aceasta fiind condiţionată la respectarea angajamentelor lor în material protecţiei
minorităţilor naţionale.
7.Teoria declarativă şi constitutivă

În legătură cu recunoaşterea statelor, s-a discutat şi problema efectelor sale, existînd o

contraversă dotrinară între opinia care susţine că recunoaşterea statului are un caracter constitutiv, în
timp ce, potrivit punctului de vedere opus, recunoaşterea ar avea numai un caracter declarativ,
limitîndu-se la constatarea creării statului nou.

În realitate, recunoaşterea are un dublu efect: atît declarativ, în privinţa noului stat care se
bucură de toate avantajele ce decurg din dreptul internaţional general în virtutea însăşi existenţei
sale, cît şi constitutiv, în ceea ce priveşte efectele opozabilităţii acestei recunoaşteri faţă de statul
care a efectuat recunoaşterea.
Însă totuşi există două mari teorii a recunoaşterii, cu particularităţi diferite.

Conform Teoriei declarative, recunoaşterea nu face decît să constate apariţia unui nou subiect
de drept internaţional, fără ai conferi însă personalitate juridică, întrucît aceasta există în mod
independent de actul recunoaşterii.

Teoria constitutivă, a fost formulată de Ministrul Afacerilor Externe al Ecuadorului la 15

martie 1907 şi s-a afirmat cu numele de “Doctrina Tobar”. Însemnătatea decisivă se acordă actului de
recunoaştere în procesul constituirii noului stat ca subiect de drept internaţional. În conformitate cu
această teorie, este actul de recunoaştere – este şi noul subiect de drept internaţional, nu există
asemenea act – nu este nici noul subiect.O altă afirmare în acest sens este părerea cunoscutului autor
de drept internaţional Sir Hersch Lauterpacht, care menţionează: “Un stat este şi devine o persoană
internaţională numai şi excusive prin recunoaştere”.

Teza caracterului declarative al recunoaşterii este predominant atît în literature de drept

internaţional, cît şi în practica statelor. Este semnificativă în acest sens opinia altui autir britanic de
faimă internaţională, Brierlz, în sensul că “acordarea recunoaşterii unui stat nu este un act «constituit»
ci unul «declarativ»; el nu determină existenţa legală a unui stat care nu exista îna inte. Un stat poate
exista fără a fi recunoscut, iar dacă el există în fapt,atunci, indifferent dacă a fost sau nu recunoscut
formal de alte state, el are un drept să fie tratat de acesta ca un stat. Principala funcţie a recunoaşterii
este aceea de a admite ca un fapt ceva care era pînă în acel moment incert, adica independenţa unui
organ pretinzînd a fi un stat, şi de a declara consimţămîntul statului care

8
 recunoaşte de a accepta consecinţele normale ale acestui fapt, anume curtoaziile uzuale ale
18
relaţiilo r intenraţionale”

Deosebit de clar şi de tranşant este exprimat acelaşi punct de vedere in termini ai dreptului
internaţional convenţional. Astfel, Convenţia asupra drepturilor şi îndatoriilor statelor, semnată la
Montevideo, la 26 decembrie 1933 de statele americane, prevede:

“Art 3. Existenţa public a statului este independent de recunoaşterea de către alte state. Chiar
înainte de recunoaştere statul are dreptul să-şi apere integritatea şi independenţa, de a se îngriji de
conservarea şi prosperitatea şi în consecinţă să se organizeze aşa cum crede de cuviinţă, să legifereze
în legătură cu interesele sale, să administreze serviciile sale şi să definească jurisdicţia şi competenţa
instanţelor sale de judecată

Exercitarea acestor drepturi nu are altă limită decît exercitarea drepturilor altor state conform
dreptului internaţional”.

“Art 6. Recunoaşterea unui stat înseamnă numai că statul care îl recunoaşte accept
personalitatea acestuia cu toate drepturile şi îndatoririle determinate de dreptul internaţi onal.
19
Recunoaşterea este necondiţionată şi irevocabilă”.

Atfel se poate observa totuşi că recunoaşterea statului are mult mai multe avantaje decît un stat
nerecunoscut pe plan internaţional. Nerecunoaşterea poate duce la o adevărată izolare a statului în
cauză, punindu-l într-o situaţie deficilă în raport cu ceilalţi membri ai comunităţii internaţionale sau cu
majoritatea lor. Totodată nerecunoaşterea unui stat poate fi considerată ne amicală creând obstacole în
cadru normalizării relaţiilor dintre state.

Recunoaşterea nu conferă personalitate internaţională statului nou recunoscut dar îl ajută la

promovarea, dezvoltarea relaţiilor de drept internaţional de către noul stat. Aşadar din momentul
recunoaşterii statul nou recunoscut beneficiază de drepturi şi obligaţii internaţionale.

Principalele drepturi şi obligaţii sunt:

- Stabilirea de relaţii diplomatice ori consulare.

- De a intenta acţiune judiciară la instanţele celuilalt stat cu privire la bunurile sale aflate
pe teritoriul statului care la recunoscut.

- Acceptarea legislaţiei interne şi a hotărârilor judecătoreşti ale statului recunoscut.

20

8.Formele recunoaşterii

Înafară de aspectele caracterizate mai sus, există şi deosebiri între formele pe care le poate
îmbrăca recunoaşterea. Participarea unui stat nerecunoscut la conferinţe internaţionale sau admitere într-
o organizaţie nu echivalează cu recunoaşterea sa individuală sau colectivă din partea altor state.
Totodată practica statelor a consacrat existenţa mai multor forme de recun oaştere calificate după

18 J.L. Brierlz, The Law of Nations, 6th ed, London, 1963, p 139.
19 Pagina 182
20 Note de curs “Drept internaţional public”, autor Todos Victor, pagina 23

9
 următoarele criterii:

După modul de exprimare:

a. Expresă(declaraţie, telegramă) sau explicită

b. Tacită(admiterea misiunilor diplomatice pe teritoriul său) sau implicit

După întinderea efectelor:

a. De iure recunoaşterea este definitivă şi produce totalitatea efectelor recunoaşterii,

statele vizate stabilind relaţii diplomatice, încheind tratate politice economice.

b. De facto este provizorie şi revocabilă ea produce efecte limitate.

După numărul de subiecte:

a) Individuală este rezultatul manifestării de voinţă doar a unui singur stat.

b) Colectivă rezultatul unor manifestări de voinţă comune şi concomitente ale mai
multor state.

Recunoaşterea explicită sau implicită poate fi acordată printr-un act unilateral expres
(solemn, în general) sau putînd să rezulte numai din comportarea organelor statului care
acţionează în raporturile cu autorităţile noului stat la fel ca faţă de alte state, cum ar fi stabilirea
relaţiilor diplomatice.

Un exemplurelativ recent de recunoaştere expresă este reprezentat de Declaraţia Guvernului

României de recunoaştere a Republicii Moldova, din 27 august 1991, prin care se ia act de
declaraţia de Independenţă din aceeaşi zi a Republicii Moldova, se salută “proclamarea unui stat
românesc independent pe teritoriile anexate cu forţa în urma înţelegerilor stabilite prin pactul
Molotov-Ribbentrop”, se “recunoaşte independenţa Republicii Moldova” şi “se declară
disponibilitatea stabilirii de relaţii diplomatice, de acordare a sprijinului necesar autorităţilor din
Republica Moldova pentru consolidarea independenţii” şi “pentru dezvoltarea raporturilor de
colaborare frăţească dintre românii de oe cele două maluri ale Prutului”.

Trebuie rpecizat că, prin această Declaraţie a Guvernului României, statul roman a fost primul
21
stat care a recunoscut Republica Moldova.
Un exemplu recent de recunoaştere implicită, îl poate constitui votul exprimat de Marea
Britanie, cu această semnificaţie, în favoarea admiterii la ONU, ca membru a Fostei Republici
Iugoslave Macedonia, la 8 aprilie 1993. Foarte recenta (februarie 2000) acceptare de către regimul
Taliban de la Kabul a deschiderii unei ambasade a “Republicii Cecenia” în Afganistan este un alt
22
astfel de exemplu.

Din punct de vedere al efectelor pe care le produce, recunoaşterea poate fi de jure şi de facto.
Atît recunoaşterea de jure, cît şi recunoaşterea de facto, se exprimă prin acordul official al statului de
la care emană recunoaşterea. Deosebirea dintre aceste forme constă, în general, în întinderea efectelor
juridice ale recunoaşterii.

21 Pagina 87
22 Pagina 87

10
 În cazul recunoaşterii de facto, relaţiile dintre statul care recunoaşte şi cel recunoscut sunt mai
restrînse ca întindere, avînd un caracter nestabil şi provizoriu, în sensul c ă ea operează în domeniile
consimţite de către statul care o acordă (cooperarea economic internaţională).

Recunoaşterea de facto este incompletă, consitutind o fază premergătoare pentru recunoaşterea

de jure. Nefiind definitivă, recunoaşterea de facto poate fi revocată.

Un stat poate acorda această formp de recunoaştere, dacă doreşte ca, pentru anumite motive, să
amîne recunoaşterea deplină şi definitivă. Cum ar fi, îndoieli despre viabilitatea noului stat, ori reţinere
din partea noului stat de a accepta obligaţii în baza dreptului internaţional sau refuzul acestuia de a
refuza de a rezolva problem proeminente.

Recunoaşterea de jure a unui stat este completă şi definitivă. Ea este irevocabilă, deoarece
efectele ei se sting numai odată cu încetarea calităţii de subiect de drept al statului recunoscut. Această
formă are ca effect recunoaşterea deplină a personalităţii juridice a noului stat, a tot ceea ce rezultă din
exercitarea suveranităţii acestuia, precum şi stabilirea de relaţii internaţionale în diferite domenii, în
23
mod special a relaţiilor diplomatice şi consulare, incheiate de tratate bilateral etc.

Un caz interesant ( care ţine în acelaşi timp de material recunoaşterii guvernelor) de trecere de
la recunoaşterea de jure la o situaţie de recunoaştere de facto este cel al Taiwanului. Insula, cunoscută
şi sub numele de Formosa, adăposteşte din 1949 rămăşiţele forţelor Guomindangulu i, refugiate de pe
continent cu ajutor American, care au stability şi exercitat o autoritate independent, recunoscută pînă în
1979, de multe state ca reprezentînd Guvernul Chinei. La 1 ianuarie 1979 Statele Unite, au recunoscut
Republica Chineză şi au stability relaţii diplomatice cu aceasta. Cu aceeaşi dată, SUA a comunicat
Taiwanului încetarea relaţiilor diplomatice cu ea, precum şi a Tratatului de apărare reciprocă, urmînd
ca în viitor să fie menţinute doar relaţii comerciale, cultural şi de altă natură prin intermediul unei
“organizaţii non-guvernamentale” numite Institutul American din Taiwan. Şi alte state îşi reprezintă
interesele în Taiwan prin Birouri de Interese economice. Recent, la 27 ianuarie 1998, Fosta Republică
Iugoslavă a Macedoniei, printr-o declaraţie comună a miniştrilor afacerilor externe ale Macedoniei şi
ale Taiwanului, a decis stabilirea de relaţii diplomatice cu taiwanul, ceea ce a echivalat cu
recunoaşterea acestui stat. Ca reacţie la aceste acţiuni, China a ameninţat cu ruperea relaţiilor
diplomatice cu Macedonia, votînd în Consiliul de Securitate, împotriva prelungirii mandatului forţelor
ONU de menţinere a păcii din Macedonia (UNPREDEP), ceea ce reprezintă încă odata, o subliniere a
caracterului preponderant politic al actului juridic al recunoaşterii.

24
Taiwanul este în prezent recunoscut de numai 20 state printre care şi Vaticanul.

În plan teoretic a fost elaborată „teoria celor două Chine”, pentru a valida politica ce
vizarecunoaşterea de jure atit a autorităţilor de la Beijing, cît şi celor de la Taipe. Ulterior, această
teorie şi practică bazată pe ea au fost practic abandonate, R.P. Chineze fiindu -i restabilit locul ce-i
25
aparţinea de jure la ONU şi în alte organizaţii internaţionale.

Recunoaşterea mai poate fi individuală sau colectivă. Recunoaşterea colectivă este atunci cînd
are loc recunpaşterea concomitentă a mai multor state. Un exemplu al acestei forme fiind

23 Pagina 125
24 Pagina 88
25 Pagina 183

11
 26
recunoaşterea, prin Tratatul de la Berlin din anul 1878 a României, Bulgariei,
Serbiei şi Montenegrului său; în 1992 recunoaşterea de către Comunitatea Europeană a
statelor rezultate î n urma dezmembrării Iugoslaviei, la 15 ianuarie 1992 a Sloveniei şi
Croaţiei.

Una din cele mai importante instituţii ale dreptului internaţional este aceea a
recunoaşterii. După cum am mai menţionat, recunoaşterea are drept obiect apariţia unui nou
subiect de drept internaţional, cum sunt statele sau mişcările de eliberare naţională, dar există
şi recunoaşterea guvernelor, a unor modificări teritoriale, a calităţii de beligerant, a statutului
de neutralitate permanentă, etc. Însă în practica internaţională, cel mai frecvent folosită şi
poate cea mai importantă este recunoaşterea statelor şi guvernelor. Anume după recunoaşterea
acestora, subiectul de drept recunoscut pe plan internaţional poate întreţine orice fel de
legături cu orice stat care ia recunoscut existenţa nu numai de facto, ci şi de jure.

În realitate, avantajele unui stat recunoscut sunt infinit superioare celuia încă
nerecunoscut. De această instituţie s-au bucurat toate statele care erau în toate normele legale
şi în conformitate cu toate condiţiile ONU, cu privire la recunoaştere. Orice entitate, care nu
este recunoscută pe plan internaţional, este ca o personalitate încătuşată pe plan internaţional,
neavind deseori dreptul de a întreţine legături de orice natură, fie ea economică, socială sau
diplomatică, cu vreun alt stat.

În dreptul internaţional public, recunoaşterea statelor şi guvernelor a avut, are şi o să

aibă mereu o însemnătate aparte pe plan mondial, în prisma faptului ca uniuni şi destrămări au
fost, sunt şi vor fi mereu atîta timp cît există omenire.

Bibliografie și webografie
 
• Ștefan Herchi, , Drept internaţional public, Editura Pro Universitaria,
București, 2017
• Adrian Năstase ,Bogdan Aurescu , Cristian Jura, Drept internaţional public.
Sinteze pentru examen, Ediţia 5, revăzută şi adăugită , Editura C.H. Beck,
Bucureşti, 2009
(https://eresursedrept.files.wordpress.com/2020/12/sinteze_pentru_examen.p
df )  București,2011 (https://www.ueb.ro/drept/master/didue/DIP%201%20site
%202019%20master%20DIDUE.pdf)
• file:///C:/Users/user/Downloads/Drept_International_Public.pdf
• https://www.scritub.com/stiinta/stiinte-politice/Conceptul-de-stat-Aparitia-
si-51591.php
• http://www.aafdutm.ro/revista/anul-ii/recunoasterea-statelor-–-drept-sau-
obligatie/