“NU ESTE UN RAU MAI MARE CA CEARTA, LUPTA SI DEZBINAREA IN

BISERICA. Nu este un rau mai mare ca taierea in mai multe bucati

a hainei Bisericii. Nu ne sunt oare de ajuns celelalte erezii, de ne
mai imbucatatim si noi pe noi insine?”– SFINTII TREI IERARHI –
APOSTOLII IMPACARII SI UNITATII
30-01-2017Sublinieri 
Print

***

Pr. Constantin Sturzu/ Doxologia:

Sfinţii care ne împacă

Pe 30 ianuarie, Biserica Ortodoxă îi pomeneşte pe Sfinţii Trei
Ierarhi: Vasile cel Mare, Grigorie Teologul (sau de Nazianz) şi Ioan
Gură de Aur, care au păstorit în secolul IV, considerat „secolul de aur”  al
teologiei creştine. Dincolo de pomenirea lor individuală (pe 1 ianuarie, pe 25
ianuarie, respectiv pe 13 noiembrie), aceşti sfinţi au primit şi o zi de
prăznuire comună, în urma unor neînţelegeri apărute în Biserică în secolul
XI, „între bărbaţii cei pricopsiţi în învăţături şi îmbunătăţiţi”, cum scrie
în Sinaxar. Existau trei tabere – vasiliteni, grigoriteni, ioaniteni – care
considerau că sunt îndreptăţiţi să impună ca model desăvârşit pentru slujirea
Bisericii pe unul dintre cei trei sfinţi. În anul 1081, cei trei sfinţi i s-au arătat
separat, apoi toţi trei împreună Episcopului Ioan al Evhaitelor, spunându-
i: „Noi, precum vezi, una suntem la Dumnezeu şi nu este între noi nici
o sfadă sau împotrivire  (…). Deci, sculându-te, porunceşte acelora
care se separă, sfădindu-se, să nu se despartă, luptându-se pentru
noi, căcipentru aceasta şi noi ne-am sârguit cât am fost vii, şi după
mutarea noastră, ca să împăcăm lumea şi să o aducem într-o unire”.

Aşadar, sărbătoarea din 30 ianuarie este o sărbătoare a împăcării în

Biserică. Sesizăm, din păţania credincioşilor din veacul al XI-lea, cât de uşor
se poate aluneca în dezbinare, chiar având râvnă şi (părelnică)
evlavie la sfinţi. Prilej de reflecţie şi îndemn şi pentru noi să nu facem
tabere în Biserică, pe nici un motiv. Căci, urmând unor Părinţi
contemporani, unii au ajuns să se certe între ei. Un Părinte zice: „Sunt
semne că vine sfârşitul lumii, să acţionăm ca atare”. Altul nu neagă, dar
spune: „E un zgomot prea devreme”. Un al treilea se retrage în pustie şi
îndeamnă la rugăciune şi la asceză. Asta nu înseamnă că e ceartă sau
dezbinare între unii ca aceştia, ca şi cum „s-ar fi împărţit Hristos” (Cf. I
Corinteni 1, 13), ci doar că fiecare îşi are lucrarea sa în lume, după cum îi dă
Duhul (Cf. Faptele Apostolilor 2, 4). Noi însă, neputincioşi şi neluminaţi
de Duh Sfânt, putem fi tentaţi să absolutizăm una dintre poziţiile unor
astfel de modele duhovniceşti, spre a noastră pierzare şi slujind,
astfel, duhului dezbinării şi al zâzaniei. Sfinţii Trei Ierarhi ne învaţă
să nu absolutizăm nici o lucrare din Biserică, ci fiecare să cinstească,
în Duh, ceea ce se face spre slava lui Dumnezeu, chiar dacă
rezonează mai mult cu viaţa şi învăţăturile unui anumit sfânt sau unui
anume părinte duhovnicesc.

Dar Sfinţii Trei Ierarhi ne împacă nu

doar între noi, cei din Biserică, ci şi, prin învăţătura lor, cu toate cele din
lumea aceasta. Când spun ne împacă, nu înţeleg că îndeamnă la compromis
sau concesii necuvenite, ci spun că ne ajută să dobândim pace în minte şi în
inimă, nemailăsându-ne tulburaţi de nimic din cele existente.
Ne împacă Sfinţii Trei Ierarhi cu ştiinţele timpului. Ei înşişi au studiat
mai întâi cele izvodite de înţelepciunea omenească, înainte de a se apleca
asupra teologiei. Căci, ei ne îndeamnă „să ascultăm învăţăturile sfinte şi
de taină după ce am fost iniţiaţi, mai întâi, în literatura profană. După
ce ne-am obişnuit să privim soarele în apă, putem să ne îndreptăm
privirile şi spre lumina lui” (Sfântul Vasile cel Mare, Omilii şi cuvântări,
Omilia a XXII-a, II, în PSB, vol. 17, p. 568).
Ne împacă Sfinţii Trei Ierarhi cu fenomenul cultural. Nu în sensul de a
accepta şi gusta din tot ceea ce se creează în acest domeniu, ci de a ne forma
o anume capacitate de selecţie. Spre exemplu, în beletristică: „După cum
celelalte fiinţe se bucură numai de mirosul sau de frumuseţea florilor,
iar albinele pot lua din flori şi mierea, tot aşa şi aici, oamenii care nu
caută în astfel de scrieri numai plăcutul şi frumosul pot să scoată din
ele şi un oarecare folos pentru suflet” (Sfântul Vasile cel Mare, Omilii şi
cuvântări, Omilia a XXII-a, II-III, în PSB, vol. 17, pp. 568-569).
Ne împacă Sfinţii Trei Ierarhi cu existenţa celor ce nu cred şi nu-L
mărturisesc pe Iisus Hristos ca Domn şi Mântuitor. E un singur mod de
a dobândi pacea, în acest caz, anume fiind noi înşine ucenici vrednici de
numele de creştin. „Să facem din pământ cer! (…) Când vor vedea că
suntem blânzi, fără mânie, fără pofte urâte, neinvidioşi, nelacomi,
când vor vedea că săvârşim numai fapte bune, vor spune: Dacă aici,
pe pământ, creştinii au ajuns îngeri, ce vor fi după ce vor pleca din
lumea aceasta? (…) Să avem, dar, grijă de noi înşine, ca să câştigăm
şi pe păgâni” (Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, omilia XLIII, V,
în PSB, vol. 23, p. 517).
Ne împacă Sfinţii Trei Ierarhi cu însăşi condiţia umană, pe acest
pământ îmbibat de suferinţă şi plin de inechităţi strigătoare la cer. E
încurajator să afli din gura sfinţilor că toate câte pătimim ne pot fi de folos,
cum ne învaţă, spre exemplu, Sfântul Grigorie Teologul: „Ştiinţa medicală
urmăreşte sănătatea şi bunăstarea trupului: sau să-l păstreze
sănătos sau să-i readucă sănătatea, dacă a pierdut-o, cu toate că  nu
ştim bine dacă sănătatea e de folos celor ce o au; adeseori boala le e
de mai mult folos. Cu sănătatea şi boala e la fel ca şi cu sărăcia şi
bogăţia, cu slava şi lipsa de slavă, cu starea socială smerită şi starea
socială strălucită şi cu toate cele care, prin natura lor, stau la mijloc
între bine şi rău şi nu înclină mai mult nici într-o parte, nici în alta, ci
ajung bune sau rele prin voia cea liberă şi prin felul cum le
întrebuinţează cei ce le au” (Sfântul Grigorie de Nazianz, Cuvânt de
apărare pentru fuga în Pont, în volumul Despre preoţie, EIBMBOR,
Bucureşti, 1998, p. 185). Cu alte cuvinte, important este cum ne raportăm
noi la cele bune sau rele din viaţa noastră, ce facem noi din ceea ce trăim. În
mâna noastră sunt toate, dacă avem credinţă în Dumnezeu.
Ne învaţă Sfinţii Trei Ierarhi cum să ne împăcăm între noi.  Pacea e
mult căutată în acest veac, dar soluţiile nu sunt de natură politică sau
socială, ci de natură duhovnicească: „Căci n-ar exista împărţiri şi
neînţelegeri între oameni, dacă păcatul n-ar fi împărţit firea în
două” (Sfântul Vasile cel Mare, Constituţiile ascetice, cap. XVIII, II,
în PSB, vol. 18, p. 501).
Ne împacă Sfinţii Trei Ierarhi chiar şi cu existenţa diavolului. Lupta cu
acest vrăjmaş nu trebuie să ne sperie: „De  te întreabă cineva de ce l-a
lăsat Dumnezeu pe diavol (pe pământ), aşa să-i răspunzi: că pe cei
treji şi veghetori nu numai că nu i-a vătămat vreodată, ba chiar le-a
fost de folos, nu voind el, desigur, fiindcă e viclean, ci datorită
curajului lor, pentru că s-au folosit cum trebuie de viclenia
lui” (Sfântul Ioan Gură de Aur, Diavolul şi magia, Editura Agaton,
Făgăraş, 2012, p. 4).
Cei trei mari şi slăviţi sfinţi prăznuiţi pe 30 ianuarie ne învaţă, în toate cele ce
s-ar putea enumera, meşteşugul prin care dobândim pacea totală, cea care
nu se mai poate lua de la noi, pentru că izvorăşte din Însăşi prezenţa lui
Dumnezeu în viaţa noastră. Ei sunt apostoli ai împăcării şi ai unităţii, ai
armoniei şi ai comuniunii spre care ne cheamă Domnul iubirii
desăvârşite.
 ***

Sfantul Ioan Gura de Aur:

Cuvântul III
[fragment]
din  “Cuvântări împotriva anomeilor. Către iudei”
Ed. IBMBOR – 2007

“[…] Tot aşa şi păstorul cel bun nu alungă numai lupii, ci tămăduieşte

cu toată purtarea de grijă şi oile bolnave. Căci care e câştigul dacă
scapă oile din gura fiarelor, dar ele sunt mistuite de boală? La fel şi un
general viteaz nu pune pe goană numai maşinile de război ale duşmanilor, ci
înainte de asta adună în jurul său oraşul răzvrătit; că nu va avea nici un folos
de biruinţa din afară, câtă vreme înlăuntrul oraşului este răzvrătire.
Şi ca să cunoşti că nimic nu duce la pieirea unei împărăţii atât cât
răzvrătirile şi luptele cele dinlăuntru, asculta ce spune Hristos: „Orice
împărăţie dezbinată în sine nu va dăinui”. Şi totuşi, ce este mai puternic
decât o împărăţie?
Are bani din destul, arme, ziduri, întărituri, număr mare de ostaşi, cai şi
multe altele care o fac puternică. Cu toate acestea, o atât de mare putere
este doborâtă la pământ dacă se dezbină în sine. Nimic nu slăbeşte atât ca
disputele şi cearta, după cum nimic nu întăreşte şi nu împuterniceşte
atât cât dragostea şi unirea.
La asta gândindu-se şi Solomon, spunea: „Când fratele e ajutat de frate,
este ca o cetate întărită şi ca o împărăţie întemeiată”.
Ai văzut cât de mare e tăria unirii? Ai văzut câtă vătămare aduce
dezbinarea? Când o împărăţie se dezbină, este doborâtă la pământ,
iar când doi oameni sunt uniţi şi legaţi între ei, sunt mai tari decât un
zid.
Ştiu că, prin harul lui Dumnezeu, cea mai mare parte a turmei noastre nu
este bolnavă; boala i-a cuprins doar pe câţiva; dar aceasta nu trebuie să ne
facă să neglijăm vindecarea lor. De-ar fi bolnavi numai zece, sau numai
cinci, sau numai doi, sau chiar numai unul, nici acesta nu trebuie
trecut cu vederea. Chiar de este numai unul, chiar de este cel din
urmă om, un neluat în seamă, totuşi este fratele nostru, pentru care a
murit Hristos. Şi cât de mult îi are la inimă Hristos pe aceşti fraţi mici
şi neluaţi în seamă! „Celui ce va sminti pe unul dintr-aceştia mici care cred
în Mine, mai de folos îi este să-şi atârne o piatră de moară de gâtul lui şi să
se arunce în mare”. Şi iarăşi: „Întrucât n-aţi făcut unuia dintr-aceştia prea
mici, nici Mie nu Mi-aţi făcut”. Şi iarăşi: „Nu este voia Tatălui vostru Cel
din ceruri, ca să piară vreunul dintr-aceştia mici”, nu e oare nesăbuit
ca noi să-i lăsăm în părăsire pe cei mici, când Hristos are atâta grijă
de ei? Să nu-mi spui că e (doar) unul! Ci că unul este neglijat, şi că
acesta întinde boala şi la ceilalţi! „Puţin aluat dospeşte toată
frământătura”, spune Pavel. Neglijarea celor mici, a celor de jos, pierde
totul, dărâmă totul. Din pricina aceasta rănile ajung mari; după cum,
cu uşurinţă ajung mici dacă se bucură de îngrijirea cuvenită.
Celor bolnavi am să le spun mai întâi aceasta! Nu este un rău mai mare ca
cearta, lupta şi dezbinarea în Biserică. Nu este un rău mai mare ca
tăierea în mai multe bucăţi a hainei Bisericii, pe care tâlharii n-au
cutezat să o sfâşie. Nu ne sunt oare de ajuns celelalte erezii, de ne
mai îmbucătăţim şi noi pe noi înşine? Nu-l auzi pe Pavel, care spune:
„Dar dacă vă muşcaţi unul pe altul şi vă mâncaţi căutaţi sa nu vă
nimiciţi unul pe altul”? Te întreb: Umbli departe de turmă, şi nu te temi
de lupul care dă târcoale turmei? „Duşmanul vostru, spune Petru,  umblă
răcnind ca un leu, căutând pe cine să răpească”. Iată înţelepciune de păstor!
Hristos nici nu l-a lăsat pe duşman înlăuntru între oi, ca să nu
înspăimânte turma, dar nici nu l-a dus departe de turmă, ca, prin frica
de fiară, să adune toate oile înlăuntru.Nu-L cinsteşti pe Tatăl? Teme-te
atunci de duşman! Dacă te desparţi de turmă, te va înhăţa
negreşit! Hristos putea să ducă duşmanul departe tare de turmă! Dar ca să
te facă să priveghezi, să fii gata de luptă şi să-ti găseşti scăparea necontenit
în braţele mamei, l-a lăsat pe duşman să urle pe dinafară, pentru ca aceia
dinlăuntru, auzind vocea lui, să se unească şi mai mult şi să se cheme unul
pe altul în ajutor. Aşa fac şi mamele cele iubitoare de copii. Când copiii plâng,
mamele adeseori îi ameninţă că au să-i arunce în gura lupului; nu ca au să-i
arunce, ci ca să-i facă să tacă. De aceea Hristos a făcut totul, ca să trăim
în pace şi să fim uniţi unii cu alţii.
2. Pentru aceea şi Pavel, cu toate că avea de adus multe şi mari
învinuiri corintenilor, totuşi nu i-a învinuit mai întâi de altceva, ci de
dezbinările dintre ei. Putea să-i învinuiască de desfrânare, de mândrie, de
judecăţile lor la tribunalele păgâne, de ospeţele de la capiştile idoleşti; de
aceea că femeile nu-şi acopereau capetele, iar bărbaţii şi-l acopereau, de
dispreţuirea săracilor, de îngâmfarea lor din pricina harismelor date, de
învierea trupurilor. Pavel putea să-i mustre pentru toate aceste păcate; totuşi
le lasă la o parte, şi-i mustră mai întâi pentru certurile şi dezbinările
dintre ei. Păcatul acesta vrea să-l îndrepte mai întâi.
Şi dacă socotiţi că nu vă plictisesc, am să vă arăt chiar prin cuvintele lui Pavel
că, deşi putea să-i învinuiască de acele păcate, totuşi n-a căutat să îndrepte
alt păcat înaintea acestuia. Că trăiau în desfrânare, ascultă ce zice:
„Îndeobşte se aude că la voi este desfrânare”. Că se mândreau şi se socoteau
mari, ascultă: „Unii s-au semeţit, ca şi cum n-aş mai veni la voi”. Că se
judecau la tribunalele păgâne: „Îndrăzneşte cineva dintre voi, care are vreo
pâră împotriva altuia, să fie judecat înaintea celor necredincioşi?”. Că mâncau
cele jertfite idolilor: „Nu puteţi fi părtaşi la masa Domnului şi la masa
demonilor”. Că femeile nu-şi acopereau capetele, ci bărbaţii, ascultă cum îi
mustră, zicând: „Orice bărbat care se roagă sau prooroceşte având ceva pe
cap, îşi ruşinează capul lui; iar orice femeie care se roagă sau prooroceşte cu
capul neacoperit, îşi ruşinează capul ei”. Că îi dispreţuiau pe săraci, a arătat-o
şi pe aceea, spunând: „Unul este flămând, în timp ce altul se îmbată”; şi
iarăşi: „Sau dispreţuiţi Biserica lui Dumnezeu şi ruşinaţi pe cei lipsiţi?”. Că toţi
umblau după harisme mari şi nimeni nu le primea pe cele mici, spune: „Oare
toţi sunt apostoli? Oare toţi sunt prooroci?”. Că se îndoiau de înviere, spune:
„Dar va zice cineva: Cum înviază morţii? Cu ce trup vin?”.

Cu toate că avea deci de adus atâtea învinuiri, totuşi de nimic nu i-a

mustrat mai înainte de a le vorbi despre dezbinarea şi despre
certurile dintre ei, ci, chiar de la începutul epistolei, grăieşte aşa: „Vă rog
însă, fraţilor, pentru numele Domnului nostru Iisus Hristos, ca toţi să
vorbiţi la fel şi să nu fie între voi dezbinări”. Ştia, ştia bine Pavel că
acesta era lucrul cel mai grabnic. Desfrânatul, îngâmfatul sau altul, care
are un alt păcat, venind des la biserică şi ascultând mereu învăţătura,
se izbăveşte de păcatul lui şi-şi recapătă sănătatea; dar cel care se
desprinde de Biserică, cel care se depărtează încetul cu încetul de
învăţătura Părinţilor, cel care fuge de spitalul cel duhovnicesc, chiar
dacă i se pare că e sănătos, va cădea totuşi iute în boală. Pavel a lucrat
ca un doctor iscusit, care mai întâi stinge febra bolnavului, şi apoi vindecă
rănile şi abcesele: a spulberat mai întâi dezbinarea, şi apoi a vindecat rănile
fiecărui mădular. De aceea, înaintea tuturor vorbeşte de aceasta: să nu se
răzvrătească unii împotriva altora, să nu spună că unii sunt ai unui
dascăl, iar alţii ai altuia, să nu taie în multe părţi trupul lui Hristos.
[…]

Deci, în vremea iudeilor, pentru ca să prăznuiască Paştele la Ierusalim, nu se

ţinea seamă de timpul când trebuia săvârşit! Dar tu, pentru ce nu pui
unirea şi înţelegerea din Biserică mai presus de timpul săvârşirii
Paştilor? Pentru ce, ca să pari că ţii ziua, o necinsteşti pe maica
noastră de obşte a tuturor, pentru ce împărţi în două Sfânta
Biserică? Cum mai poţi fi vrednic de iertare, când preferi să săvârşeşti
păcate atât de mari pentru nimic?
[…]

Iar Domnul spune: „Dacă-ţi aduci darul tău la altar şi acolo îţi aduci
aminte că ai ceva împotriva fratelui tău, mergi, împacă-te mai întâi cu
fratele tău, şi apoi, venind, adu darul tău!”. Ce spui? Dumnezeu nu-ţi
îngăduie să-I aduci jertfă până ce nu te împaci cu fratele tău, dacă are ceva
împotriva ta, şi mai îndrăzneşti şi mai stărui să te apropii de Dumnezeieştile
Taine când întreaga Biserică şi atâţia Părinţi au ceva împotriva ta, îndrăzneşti
să te apropii fără să pui capăt urii acesteia deşarte? Cum poţi săvârşi Paştile
cu un astfel de suflet? Cuvintele acestea nu le spun numai celor care ţin
Pastile cu iudeii, ci şi vouă, celor sănătoşi, pentru ca pe toţi pe care-i
vedeţi că au această boală să-i adunaţi cu toată grija şi cu toată
bunătatea şi să-i readuceţi în biserică. De se împotrivesc, de sar, de
fac altceva, să nu ne lăsăm până ce nu-i înduplecăm, nimic nu este
egal păcii şi unirii. Pentru aceasta episcopul, când intră în biserică, nu se
urcă pe tronul acesta până ce mai întâi nu vă urează: pace; iar când se
scoală pentru a vă spune cuvântul de învăţătură, nu şi-l începe până ce mai
întâi nu spune tuturor: pace. Preoţii, când au să binecuvânteze, vă urează
mai întâi:  pace, şi apoi încep binecuvântarea. Diaconul, când porunceşte să
ne rugăm împreună cu ceilalţi, ne porunceşte în rugăciunea lui să
cerem înger de pace, să cerem ca toate cele puse înainte să fie cu pace; iar
când vă dă drumul de la această slujbă bisericească, vă urează spunându-
vă: „Mergeţi în pace!” .
În general vorbind, nu e cu putinţă să spunem ceva sau să facem
ceva fără pace.Pacea este mama şi hrănitoarea noastră, aceea care
ne încălzeşte cu multă grijă. Când vorbesc de pace, nu mă gândesc la
salutarea aceasta pe care o rostim cu buzele, nici la pacea ce o avem
cu oamenii de pe urma invitării la mese şi ospeţe, ci mă gândesc
lapacea cea după Dumnezeu, pace care izvorăşte din unirea cea
duhovnicească. Pacea aceasta mulţi o strică acum; aceştia, din
pricina unei ambiţii deşarte, slăbesc credinţa noastră şi o întăresc pe
cea iudaică; îi socotesc dascăli mai vrednici de credinţă pe iudei decât pe
Părinţii noştri şi întreabă pe omorâtorii lui Hristos când trebuie să prăznuiască
Paştile. Poate fi oare o prostie mai mare ca aceasta? Nu ştii că Paştele iudaic
este închipuire, iar al nostru, adevăr?
Să-ti spun cât e de mare deosebirea dintre unul şi altul! Paştele iudaic a oprit
moartea trupească; Paştele nostru a pus capăt urgiei lui Dumnezeu pornită
asupra întregii lumi. Acela a izbăvit atunci de Egipt; acesta a scăpat lumea de
slujirea la idoli. Acela l-a înecat pe Faraon, acesta, pe diavolul. După acela
Palestina, după acesta, cerul.

Pentru ce stai lângă opaiţ, când S-a ivit Soarele? Pentru ce vrei să te hrăneşti
cu lapte, când ti se dă hrană tare? Ai fost crescut cu lapte tocmai pentru ca
să nu rămâi la lapte! Ţi s-a arătat opaiţul tocmai pentru ca să fii povăţuit spre
Soare. Să nu ne mai întoarcem dar la cele de mai înainte, când au venit la noi
cele mai desăvârşite! Nici să mai ţinem (cu stricteţe) zilele, timpurile şi
anii, ci să urmăm cu sârguinţă totdeauna şi în orice împrejurare
Biserica, punând mai presus de toate dragostea şi pacea. Chiar dacă
ar greşi Biserica, totuşi n-ar fi o faptă atât de mare prăznuirea
Paştilor exact la vremea când a avut loc, cât păcat şi câtă pagubă
avem de pe urma împărţirii şi dezbinării acesteia.
Acum dar nici un cuvânt n-am să mai spun despre timpul de prăznuire,
pentru că, după cum am dovedit, nici Dumnezeu nu-i dă vreo importanţă! Ci
un singur lucru cer: să facem totul în pace şi în înţelegere, pentru ca nu
cumva în timp ce postim noi şi tot poporul, în timp ce preoţii fac rugăciuni de
obşte pentru întreaga lume, tu să stai acasă şi să petreci îmbătându-te
pentru că prăznuieşti Paştile! Gândeşte-te cât de diavolească este
lucrarea aceasta! Nu faci numai un păcat, nici două, nici trei, ci cu
mult mai multe! Acest lucru te desparte de turmă, te face să-i osândeşti pe
atâţia Părinţi, te face ambiţios, te împinge spre iudaism, te face pildă de
sminteală şi pentru cei ai tăi, şi pentru cei străini. Cum vom putea să-i ţinem
de rău pe aceia că rămân acasă, când tu alergi la iudei? Nu săvârşeşti numai
acest păcat, ci-ţi pricinuieşti şi mare vătămare când în vremea acestui post
nu te bucuri nici de ascultarea Scripturilor, nici de slujbele din biserică, nici de
binecuvântările preoţilor, nici de rugăciunile în comun; ci te temi şi tremuri ca
să nu fii prins asupra faptului, ca un străin şi unul de alt neam, când ar trebui
ca îndeobşte cu Biserica să le prăznuieşti pe toate cu îndrăznire, cu plăcere,
cu bucurie şi cu toată libertatea.
Nici Biserica nu cunoaşte timpul exact al prăznuirii Paştilor. Dar pentru că
toţi Părinţii din diferite locuri au hotărât să se adune în sinod şi au
rânduit această zi, Biserica, ea, care cinsteşte totdeauna înţelegerea
şi iubeşte unirea, a primit ce s-a hotărât.
V-am arătat îndeajuns, în cele spuse până acum, că nici eu, nici voi, nici
altcineva nu poate arăta cu precizie ziua Domnului. Aşadar, să nu ne
luptăm cu umbrele, nici să ne pricinuim pagube mari ambiţionându-
ne pentru nişte lucruri de mică însemnătate. Nu e păcat să posteşti în
cutare sau cutare vreme, ci e păcat de neiertat, vrednic de osândă şi
aducător de multă pedeapsă, să dezbini Biserica, să pricinuieşti
certuri în sânul ei, să dai naştere la discordie, să te lipseşti continuu
de slujba din Biserică.
Ar trebui să spun chiar mai multe decât atât, dar sunt de ajuns acestea
pentru cei ce le ascultă cu luare-aminte; cei ce nu le ascultă nu vor câştiga
nimic, chiar dacă aş vorbi mai mult decât atât. De aceea, pun aici capăt
cuvântului meu. Să ne rugăm dar cu toţii îndeobşte ca să se întoarcă
fraţii noştri la noi, să îmbrăţişeze pacea şi să alunge ambiţia
deşartă. Să-şi râdă de răceala ce le-a cuprins inima, să fie însufleţiţi de
gânduri înalte şi mari şi să se elibereze de grija ţinerii zilelor, pentru ca toţi,
într-un gând şi cu o gură, să slăvim pe Dumnezeu şi Tatăl Domnului nostru
Iisus Hristos, Căruia slava şi puterea, acum şi pururea şi în vecii vecilor.
Amin”.