Cunichevici Maria, gr EI41Z

Coordonator Cojocari L. conf.univ., dr.

 
Crucifix - loc a memoriei tragice
Reconstrucţia trecutului, o operaţie problematică pentru spațiul mun. Bălți, aș menționa
că și pentru întreg teritoriul RM, din simplul motiv că după obținerea independenței, nu s-au luat
măsuri referitoare la păstrarea dosarelor din cadrul instituțiilor de stat, și a altor structuri, însă au
fost distruse de către ruși sau depozitate în arhivele din Rusia fiind astăzi secretizate și astfel cu
greu vom putea afla realitatea despre infracțiunile și alte nelegiuiri asupra poporului nostru,
unica soluție e de a căuta martorii oculari a evenimentelor sau rudele apropiate care cunosc
despre aceste traume ale memoriei.
De data aceasta am decis să vorbesc despre un loc al memoriei mai puțin cunoscut
societății dar cu o importanță majoră și cu o istorie tragică unde au murit oameni nevinovați,
locul din câmpia inundabilă a râului Răut este amplasat monument pentru memoria prizonierilor
din lagărul de concentrare, dar este mai bine cunoscut sub numele de Crucifix («Распятие»).
Istoria acestui Crucifix apare  o dată cu necesitatea de a comemora persoanele care au decedat în
lagărul de prizonieri din Bălți în perioada anilor  1944-45. 
În  ziua de  7 mai 1992  a fost sfintita Troita din lunca Răutului, ridicată în memoria
prizonierilor lagărului NKVD-ist din Bălți. Jurnalistul Pavel Dumbrăveanu a avut un rol
important împreună cu  colegii săi de la ,,Curierul de Nord”, editat în acea perioadă la Bălţi, în
construcția crucifixului. Iar prin rubrica ,,Morminte fără cruci” au scos la iveală detalii din arhiva
rusă despre prizonierii din lagărele de la Bălți. Pavel Curatu și Maxim Odagiu, sunt numele celor
doi meșteri care au confecționat Crucifixul. Ambii sunt din raionul Glodeni - unul din satul
Fundurii Vechi, celălalt - chiar din centrul raional.
Acest monument nu este unul cunoscut bine în societate, puțini din cei care vorbesc de
importanța lui și ce istorie ascunde el, mai mult ca atât nici administrația publică locală nu este
receptivă, măcar curat să facă în preajma acestui monument, ne mai vorbind de faptul organizării
comemorării și venerării în memoria deţinuţilor ce au murit de foame şi chinuri în lagăr. Cel mai
trist lucru este că puțini foști prizonieri (dacă mai există), rude ale acestora şi ale celor
osemintele cărora zac în lunca Răutului, precum şi oameni care cunosc despre acest monument
nu cinstesc și nu au grijă de acest loc. Puțini din cei de la conducere își mai reamintesc, și atunci
o fac într-un context politic, ca exemplu Burlacu Sergiu cu un grup de voluntari au organizat cam
doi ani la rând îngrijirea acestui monument și l-a adus la condiții cât de cât modeste.
În numărul din 28 februarie „Curierul de Nord” publica explicaţiile arhitectului şef de
atunci al oraşului, Boris Griţunic, care lămurea că lucrările de fundaţie pe acel loc au fost stopate
şi că personal a făcut demersuri la diverse instanţe pentru a se stabili perimetrul exact al fostului
lagăr de prizonieri şi mormintelor comune ale celora ce au murit în el. „Deşi ni s-a promis
acţiuni concrete, nimeni nu a încercat să întreprindă ceva concret în această direcţie”, mărturisea
Boris Griţunic. Ulterior, timp de câţiva ani hebdomadarul bălţean a publicat un sereial de
materiale la rubrica „Morminte fără cruce” care evocau mărturisirile unor prizonieri scăpaţi din
lagăr, a rudelor celora care au murit, ori a martorilor ocualri ale acelor tragice evenimente. Din
spusele lor s-a constatat că în lagărul din lunca Răutului s-au aflat prizonieri făcuţi de autorităţile
sovietice după încheierea operaţiei Iaşi-Chişinău aceştia fiind feciori basarabeni mobilizaţi în
Armata Română, dar şi foarte mulţi ostaşi de alte naţionalităţi.Erau militari ai armatei germane,
ai celei române şi ai armatelor din ţările aliate capturaţi în urma ofensivei sovieticilor din iarna-
primăvara anului 1944.
Preşedintele comitetului executiv al raionului Glodeni în 1992, Leonid Istrati, povestea în
paginile „Curierului de Nord” că avea doar şapte ani când în toamna lui 1944 a venit la Bălţi
pentru a se întâlni cu tatăl său. „Am văzut chinurile oamenilor aflaţi după rândurile de sârmă
ghimpată şi în acele câteva minute câte ne-au dat ca să-l vedem pă tăticu, mi se pare că
îmbătrânim şi eu. Tata avea atunci 32 de ani. I s-a permis să ne ţină în braţe câte un minut pe
fiecare din cei trei copii, iar când i-a venit rândul sorii mai mici, nu ştiu de ce soldatul s-a supărat
şi l-a bătut pe tata, noi fiind alungaţi. L-am zărit apoi de departe, de la vre-o 50-100 de metri.
Mai mult nu l-am văzut. A fost dus în Sâktâvkar, unde a murit”.
Bălţeanca Xenia Ruban scria că soţul ei a fost ofiţer în Armata Română şi direct de la Iaşi
a fost adus de sovietici la Bălţi. „Zi şi noapte stăteam lângă lagăr şi vedeam cum îi duceau de vii
la groapă. Nu li se dădea nimic de mâncat, li se aruncau doar coji de harbuz şi bostan precum şi
ştiuleţi de porumb. Soţul meu a rămas viu, dar de câte ori a scris pe la Chişinău, nimeni niciodată
nu i-a răspuns, de parcă acest lagăr ar fi fost undeva în altă ţară”.
Iar Emilia Ţurcanu, fiica fostului prizonier al lagărului bălţean Efteni Ţurcanu din
Baraboi, Donduşeni, spunea la un an după instalarea Troiţei că intrase între timp în posesia unui
răpuns primit de la Arhiva Naţională a Republicii Moldova în care era înştiinţată că „în fondurile
de documente aflate la păstrare în Arhiva Naţională nu sunt date despre Ţurcanu Efteni Calistrat”
şi că instituţia nu dispune „de informaţii despre lagărul de prizonieri din Bălţi”. Mult mai târziu,
la insistenţa preşedintelui executiv al Uniunii veteranilor de răzoi ai Armatei Române şi a
urmaşilor lor din R. Moldova, Vasile Pruteanu, şi a şefului Arhivei Bălţi, Tamara Guţu, s-au aflat
primele informaţii oficiale despre activitatea lagărului de prizonieri de la Bălţi, unele date
incoplete despre numărul celora ce au murit în acest lagăr şi despre locurile de înhumare a lor.
Potrivit lui V. L. Voronţov, director adjunct al Arhivei Militare de Stat din Rusia, Lagărul de
prizonieri nr. 33 din cadrul NKVD-ului sovietic a fost creat la 26 septembrie 1943 în oraşul
Poltava. 
La acel moment el avea drept sarcină primirea, selectarea şi transmiterea în locurile de
detenţie a prizonierilor capturaţi după încheierea operaţiilor militare de la Uman şi Kirovograd.
La Bălţi acesta a fost dislocat în timpul luptelor din cadrul operaţiei Iaşi-Chişinău şi s-a aflat în
această localitate, potrivit sursei citate, în perioada 16 iulie – 10 octombrie 1944. Puncte speciale
de capturare a prizonierilor, trei la număr, au fost dislocate în localităţi învecinate Bălţiului
(oraşul Făleşti, spre exemplu) ceva mai devreme. Datele Arhivei moscovite arată că lagărul nr.
33 avea o capacitate de 20 mii de prizonieri iar punctele de capturare puteau să pimească până la
2 mii de prizonieri. În perioada cât a funcţionat nu doar la Bălţi (septembrie 1943 – septembrie
1945) prin acest lagăr au trecut peste 331 mii de prizonieri, mulţi dintre care nu au mai ajuns la
locurile de detenţie. În ele s-au aflat prizonieri militari germani, unguri, austrieci, poloni,
francezi, sârbi, horvaţi, belgieni, ucraineni, ruşi, cehi, italieni, români şi de alte naţionalităţi. 
Arhiva din Moscova nu a furnizat deocamdată informaţii definitive despre persoanele
moarte în lagărul de la Bălţi. Potrvit unui alt document parvenit de la aceeaşi instituţie şi semnat
de un alt adjunct al şefului Arhivei ruse, zis V. I. Korotaev, doar în perioada 11 – 30 septembrie
1944 la cimitirile din Bălţi au fost înmormântaţi 2052 de prizonieri care au murit în lagărul nr. 33
(unele surse 103), iar între 1 şi 7 octombrie acelaşi an în lagăr au fost înregistraţi 509 prizonieri
morţi. V. Korotaev mai comunică Uniunii veteranilor de război ai Armatei Române şi a
urmaşilor lor că în 1944 la Bălţi mai era dislocate lagărul pentru prizonieri nr. 103, o filială a
lagărului de prizonieri nr.198 şi spitalul special nr. 3376. V. Korotaev afirma că arhiva rusească
dispune de actele de înmormântre a prizonierilor decedaţi în aceste lagăre şi că ele pot fi obţinute
doar în baza unor contracte contra plată.
Potrivit copiei unui registru oferit de aceeaşi arhivă din Moscova, la 1 octombrie 1944 în
lagărul nr. 33 au fost înregistraţi 154 de morţi. Ei au fost înmormântaţi în aceeaşi şi a doua zi în
patru morminte comune, datele despre numele acestora şi locurile mormintelor fiind lipsă. La 2,
3 şi 4 octombrie, au fost înregistraţi 91, 97 şi, respectiv, 74 de prizonieri morţi care au fost daţi
pământului, de asemenea, în morminte comune. Aceste morminte comune, potrivit aceleași
surse, au fost săpate la cimitire speciale ale prizonierilor militari, care până astăzi nu este
cunoscut unde s-au aflat. Documentele arată că prizonierii mureau de cele mai dese ori de
enterocolită, pneumonie, tuberculoză, distrofie, malarie, etc. Doar în perioada 11 – 30 septembrie
1944 de enterocolită au murit 1243 de prizonieri.
Primul nume înscris pe mormântul comun din lunca Răutului este cel al fostului prizonier
Cornili Oliinic. Rudele acestuia sosite la Bălţi de undeva din Bucovina, au instalat o placă chiar
la poalele Troiţei din lemn. Un alt nume despre care s-a scris oficial că a trecut prin lagărul de la
Bălţi, dar de soarta de mai departe a căruia încă nu se ştie nimic, este cel al rusului Gust Vladimir
Petrovici, născut la 1917 şi care împreună cu alţi circa 4000 de ofiţeri prizonieri de diferite
naţionalităţi au fost expediaţi la 30 iunie 1944 de undeva de pe linia întâia a frontului în lagărul
nr. 27 al NKVD-ului sovietic din Krasnogorsk. Dar înainte de a fi trimişi la punctul de destinaţie,
aceştia au trecut prin lagărul de la Bălţi. Cel puţin aşa arată unul din documentele parvenite de la
același arhivă rusă în adresa Uniunii veteranilor de război ai Armatei Române şi a urmaşilor lor
din R. Moldova.
Acest monument este lăsat în umbra amintirilor de către societate, se simte o stare de
indiferență față de acest loc, după părerea mea din cauza autorităților locale care dau importanță
majoră monumentelor cum ar fi Tancul, Monumentul ostașilor căzuți în Afganistan,
Monumentul celor represați etc, și ”uită” de acest monument, de multe ori aceasta temă destul de
tragică pentru ei devine discurs politic, cu interpretări deseori greșite, astfel se scunde și se șterge
din realitatea lucrurilor petrecute în anii 1944. Refuzul să discute despre acest loc, poate fi
interpretat ca crimă asupra umanității, de recunoaștere a crimei făcute de către forțele sovietice.
Adevărul istoric este păstrat de un grup restrâns de oameni din interiorul localității care luptă cu
îngăduință la valorificarea adevărului istoric a acestui Crucifix. Nouă nu ne rămâne să cinstim
memoria celor decedați în gropile comune din preajma Crucifixului. Să le fie țărâna ușoară...