Isteria neo-mercantilistă din jurul deficitului comercial al SUA

Joseph T. Salerno

Una din consecințele cele mai grave ale economiei keynesiste moderne
este că teza cheltuielilor totale (a „cererii agregate”) cu privire la producția
fizică și ocupare oferă o justificare pseudo-științifică erorii centrale a
mercantilismului – o eroare ce datează din secolul al XVI-lea. Potrivit
acestei vechi erori, un deficit în balanța de plăți a unei națiuni se traduce
printr-o diminuare a cererii, venitului și a locurilor de muncă. Această
doctrină a fost zdrobită în repetate rânduri de economiști în ultimele două
secole și jumătate. Și totuși, precum legendara pasăre Phoenix, mitul
mercantilist renaște din propria cenușă.

Acum câteva săptămâni Departamentul de Comerț a raportat că deficitul

comercial al SUA a crescut la 47,2 miliarde de dolari în Aprilie, de la 44,2
miliarde dolari, cât înregistrase în luna precedentă1. Această creștere de 3
miliarde de dolari a adus cu sine obișnuitele avertismente teribile ale neo-
mercantiliștilor keynesiști cu privire la iminentul sfârșit al economiei. Spre
exemplu, Dean Baker, co-director al Centrului de cercetare în politicile
economice, a scris:

Pentru a le reaminti oamenilor obișnuiți care n-au trecut prin

experiența unui curs [keynesist] sau care au uitat această
experiență, un deficit comercial înseamnă că cererea generată în
SUA pleacă în afara țării. Banii cheltuiți de firme și de consumatori
pleacă pe bunuri și servicii produse în Europa, Mexic și China, în loc
de SUA...Un deficit comercial mare are aceleași implicații pentru
economie precum o reducere bruscă a cheltuielilor private sau a
investițiilor. Înseamnă o cerere mai mică și mai puține locuri de
muncă2.

Baker profită de această mică modificare în datele lunare ale balanței

comerciale, ca o oportunitate de a regurgita discreditata dogmă
mercantilistă pentru a n-a oară. Folosind niște trucuri statistice, Baker
anticipează efecte teribile ale deficitului comercial asupra pieței muncii din
SUA:

Datele pe o singură lună nu sunt stabile statistic, dar deficitul

comercial ca medie pe cele trei luni din Februarie în Aprilie, a avut o
rată anuală mai mare cu 85 miliarde de dolari față de deficitul
comercial trimestrial anterior. La ceteris paribus asta înseamnă că
85 miliarde de dolari peste cererea generată în SUA vor produce
creștere și locuri de muncă în alte țări decât în SUA...Această
pierdere a cererii echivalează cu pierderea a aproximativ 700.000 de
locuri de muncă. Este rezultatul faptului că consumatorii și firmele
aleg să cheltuiască pe bunuri și servicii din alte țări, și nu pe cele
locale3.
Sunt totuși câteva probleme cu argumentul lui Baker. În primul rând, prin
anualizarea și efectuarea mediei datelor pe cele trei luni, Baker lasă
nelămurite următoarele două lucruri: (1) deficitul comercial, ca medie
pentru perioada Februarie-Aprilie a fost cu doar 21,25 miliarde dolari mai
mare decât trimestrul precedent; și (2) teza sa cu privire la o creștere de
85 miliarde dolari a deficitului se bazează pe o extrapolare arbitrară a
acestor date pe următoarele nouă luni.

În plus, prin compararea dimensiunii deficitului pe aceste trei luni cu lunile

imediat precedente, Baker alege spre comparație perioadele care îi convin
pentru a face o proiecțe care este în contradicție cu modificările istorice
recente ale deficitului comercial. De altfel, dacă luăm în considerare
perioada de doi ani de la finele anului 2011 până la finele anului 2013,
vom avea o cu totul altă perspectivă: deficitul comercial a scăzut continuu
cu o singură întrerupere, de la o rată trimestrială de peste 140 miliarde
dolari undeva sub 120 miliarde dolari. Asta înseamnă că în ultimii doi ani
calendaristici deficitul comercial anual mediu, în realitate a scăzut cu peste
40 miliarde dolari4.

Recursul ipocrit la statistici devine mai clar când luăm în considerare

datele brute, care arată că deficitele comerciale pentru anii 2011-2013 au
fost de 559.880 miliarde dolari, 537.605 miliarde dolari și 476.392
miliarde dolari, un trend evident descrescător5. (Așa cum sublinia
întotdeauna Murray Rothbard, datele brute sunt întotdeauna mai aproape
de realitate decât „datele” care au fost supuse unor tehnici statistice
fanteziste precum ajustarea sezonieră, medii mobile pe trei luni,
înlănțuirea indicilor (engl. Chain-weighting)).

În al doilea rând, chiar dacă tendința proiectată de Baker s-ar adeveri, ea

nu ar cauza - ceteris paribus – nicio pierdere netă de locuri de muncă.
Ceea ce Baker și camarazii săi neo-mercantiliști nu realizează este că
fiecare dolar din excedentul comercial al SUA care este cheltuit de
rezidenții SUA pe importuri de bunuri și servicii din străinătate, este fie
alocat de străini pe achiziția unor active americane, adică investit în
acțiuni, obligațiuni, depozite bancare, imobiliare, capital fizic sau sunt
folosiți de străini pentru plata dobânzilor și a dividendelor datorate
rezidenților SUA care dețin active străine. Cu alte cuvinte, niciun dolar nu
iese din SUA ca urmare a deficitului comercial. Depozitele la vedere din
băncile americane sunt pur și simplu transferate de la importatorii
americani către exportatorii străini, care pot să-i vândă sau nu pe piața
valutară. În orice caz, aceste depozite în dolari sunt în ultimă instanță
transferate înapoi rezidenților americani de către străini care doresc să
investească în active americane sau care au datorii față de rezidenții
americani.

Să luăm spre exemplu deficitul nostru comercial cu China. Exportatorii

chinezi în SUA nu sunt interesați să câștige și să păstreze dolari care nici
nu sunt folosiți ca mijloc de plată în țara lor și nici nu aduc vreun
beneficiu. Dacă nu doresc să folosească acești dolari să cumpere produse
americane (sau să-i vândă pe piața valutară către alte persoane care
doresc lucrul acesta), atunci îi vor folosi să investească în active din SUA
ce pot genera dobânzi sau profituri. Astfel, în ultimul an, investitorii
chinezi au folosit câștigurile nete din exporturi pentru a cumpăra terenuri
de golf pe teritoriul SUA, din California până în Carolina de Nord. De
asemenea, ei au cumpărat hoteluri Sheraton și proprietăți imobiliare
rezidențiale pe Coasta de Vest, dar și lanțul de cinematografe AMC
Theaters. Numai anul trecut, investițiile chineze în firmele din SUA s-au
dublat ajungând la 14 miliarde dolari și este estimat că au atins 8 miliarde
de dolari în primele luni ale anului curent6. Suplimentar desigur, chinezii
continuă să investească dolari în acumularea de active financiare din SUA,
generatoare de dobânzi și dividende.

Neo-mercantilistul răspunde aici că achizițiile de active financiare din SUA

și de active reale nu pot înlocui cererea în declin pentru bunuri și servicii
americane care „s-au scurs” în exterior via deficitul comercial. Dar această
afirmație se bazează pe discreditata doctrină keynesistă potrivit căreia
achiziționând active financiare nu este în mod necesar același lucru cu a
achiziționa bunuri „reale” de capital. Totuși, dolarii care sunt investiți de
către străini în acțiuni americane, obligațiuni și intermediari financiari
precum bănci sau fonduri mutuale, sunt în ultimă instanță împrumutați
sau investiți în firme din SUA. Firmele „cheltuie” apoi acești dolari pentru a
plăti salarii sau pentru a cumpăra bunuri de capital reale ca materiile
prime, fabrici și echipamente, software. Dar ce putem spune despre
achizițiile străinilor de active deja existente precum terenurile de golf sau
hoteluri? Ceteris paribus, incluzând aici „timpul” și preferințele de
economisire locale, aceste achiziții eliberează resurse pentru vânzătorii
americani ai acestor active, pentru a fi investite în inițierea unor noi
proiecte și firme, anticipate ca fiind mai profitabile și care presupun
cheltuieli pe salarii și noi bunuri de capital.

Pe scurt, așa zisul deficit comercial este echivalentul în termeni monetari

al investițiilor stăine nete în firme din SUA (plus venitul din investiții
obținut de rezidenții SUA care dețin active străine). Fluxul cheltuielilor în
economia americană nu este redus cu niciun cent ca urmare a unei
balanțe comerciale negative, ci doar redirecționat. Prin urmare, efectul
„real” al unui deficit comercial asupra economiei SUA este o redirecționare
a muncii și capitalului de la industriile exportatoare către industriile ce
produc bunuri de consum și de capital pentru uz intern, fără nicio pierdere
netă de locuri de muncă.

Din nefericire, Baker nu pare să aibă nici cea măruntă apreciere pentru
această analiză. El este captiv analizei keynesiste în care cheltuielile totale
determină mecanic producția și ocuparea, iar ratele dobânzii sunt
întotdeauna blocate deasupra nivelului necesar pentru a coordona deciziile
gospodăriilor de a „economisi” prin achiziționarea de active financiare și
deciziile separate ale firmelor de a „investi” prin achiziția de bunuri
curente de capital. Ca atare, pentru Baker deficitul comercial este o
maladie ce necesită intervenție guvernamentală, mai degrabă decât o
etapă necesară a unui proces continuu în care capitalul este realocat în
economia globală către utilizările lui cele mai însemnate.

În al treilea rând, în postura sa de neo-mercantilist iluminat de economia

keynesistă, Baker se ferește să pledeze pentru tarife, cote și alte bariere
brutale asupra comerțului pentru a remedia problema deficitului
comercial. El ia în considerare ideea creșterii cheltuielilor în economie prin
intermediul deficitelor bugetare, cu scopul de a compensa scurgerea
cererii în străinătate via deficitul comercial, dar doar pentru a-i sublinia
caracterul nepopular: „Deficitele guvernamentale ar fi un truc bun, însă
politicienilor noștri nu le plac deficitele”. În schimb, argumentează că:

Artificiul necesar pentru a reduce deficitul comercial este

devalorizarea dolarului. Asta va face exporturile noastre mai ieftine
pentru străini, și deci vom exporta mai mult. De asemenea va
scumpi importurile, așa încât vom cumpăra bunuri produse local mai
degrabă decât importuri...Modalitatea prin care devalorizăm dolarul
este simplă, îl negociem7.

Cu alte cuvinte Baker propune ca guvernul SUA să inginerească în mod

deliberat o ieftinire a dolarului într-un soi de cartel cu alte guverne
străine. Inutil să mai spunem că sunt probleme serioase cu această
politică. În primul rând presupune o creștere a masei monetare din SUA în
raport cu creșterea masei monetare din alte țări, în special China și țările
OECD. În al doilea rând, deprecierea dolarului va reuși să reducă deficitul
comercial doar pe termen scurt. De vreme ce cursul de schimb răspunde
mult mai repede la expansiunea monetară decât prețurile bunurilor și
serviciilor, deprecierea dolarului va reduce temporar prețurile produselor
americane față de cele străine. Aceasta va conduce la o creștere a
exporturilor și o scădere a importurilor. Dar odată ce rata inflației
prețurilor din SUA se va ajusta la rata crescută a expansiunii monetare,
efectul dolarului ieftin va fi anulat de prețurile crescute în SUA. Produsele
și serviciile americane nu vor mai avea un avantaj de preț pe piețele
globale iar deficitul comercial va reveni, ceteris paribus, dacă FED-ul nu va
crește din nou rata expansiunii monetare.

În plus, o ieftinire deliberată a dolarului ar produce pagube mari

economiei SUA și ar reduce nivelul de trai al americanilor. Pe termen
scurt, adică un an sau doi, politica dolarului ieftin va sărăci cele mai multe
din familiile americane din cauza creșterii prețurilor la bunurile din import,
precum cele de pe rafturile unor magazine ca Wallmart și Best Buy. În
același timp, politica dolarului ieftin va căptuși buzunarele muncitorilor
sindicalizați și a capitaliștilor de cumetrie care activează în industriile
exportatoare. Pe termen lung, aceleași familii vor resimți efectele unui
boom inflaționist, a unor bule speculative pe piețele financiare și imobiliare
și a unei inevitabile crize financiare și recesiuni.
Adevărata problemă nu este deficitul comercial și intrările aferente de
capital străin în SUA. De fapt, acestea vor crește productivitatea muncii și
condițiile de trai din SUA, dacă resursele vor fi investite în producția
suplimentară de bunuri de capital și în crearea de noi întreprinderi.
Problema este deficitul bugetar federal care deturnează fluxurile de capital
străin – dar și local – de la investițiile productive în economia SUA către
politicieni care utilizează aceste resurse pentru a finanța războaie,
programe de asistență corporativă, bailout-uri ale sistemului bancar tipice
capitalismului de cumetrie și expansiunea agențiilor guvernamentale
risipitoare și distructive. Acest deficit suprimă nivelul actual de trai în SUA
și mută povara financiară pe umerii viitorilor contribuabili.

1
US Department of Commerce, “US International Trade In Goods And Services April 2014” (June 4, 2014).
2
Dean Baker, “Why Do Coal Mining Jobs Matter So Much More Than Jobs Lost to Trade?” Truthout (June 9,
2014).
3
Ibid.
4
Federal Reserve Bank of St. Louis, National Economic Trends (June 2014), p. 18.
5
“US International Trade In Goods And Services April 2014,” p. 1 (see note 1 above for url); and US Department
of Commerce, “US International Trade In Goods And Services November 2013” (January 2014).
6
E. Scott Reckard, “Chinese Investors Buying Up US Golf Courses,” Los Angeles Times (June 14, 2014)
7
Baker, “Why Do Coal Mining Jobs Matter So Much More Than Jobs Lost to Trade?” (see note 2 above for url).