Eseu propriu-zis despre particularităţile unei poezii tradiţionaliste studiate

Context
Poezia Aci sosi pe vremuri de Ion Pillat este o poezie de factură tradiţionalistă, inclusă
în volumul Pe Argeş în sus, apărut în 1923.
Tradiţionalismul este o mişcare literară, manifestată în perioada interbelică, a cărei
ideologie se cristalizează în jurul revistei Gândirea, apărută în anul 1921, la Cluj. Printre
membrii fondatori ai revistei se numără Cezar Petrescu, Adrian Maniu, Lucian Blaga şi Gib
Mihăescu. Din 1923, revista se mută la Bucureşti sub conducerea lui Nichifor Crainic şi îşi
încetează apariţia în 1944. Principalele trăsături ale ideologiei acestei orientări literare
sunt: valorificarea specificului naţional (istoria, natura şi folclorul) şi ortodoxismul,
componenta spirituală a sufletului ţărănesc. Tradiţionalismul gândirist surprinde
particularităţile sufletului naţional prin valorificarea miturilor autohtone, a credinţelor străvechi şi
revalorizează elementarul, teluricul, filonul existenţei rurale. Poeţii care au colaborat în paginile
revistei sunt: Adrian Maniu, Ion Pillat, Vasile Voiculescu.

1. Evidenţierea unor trăsături care fac posibilă încadrarea poeziei studiate într-o tipologie,
într-un curent cultural/literar, într-o orientare tematică
Poezia aparţine tradiţionalismului prin: tema timpului trecător, respectarea prozodiei
clasice, orientarea spre trecut (motivul amintirii, casa părintească), descrierea cadrului natural,
rural şi a trecutului legendar.
Viziunea despre lume, de influenţă tradiţionalistă, poate fi redusă, după mărturisirile
poetului „la viziunea pământului care rămâne aceeaşi, la presimţirea timpului care fuge mereu”.

2. Prezentarea a două imagini/idei poetice, relevante pentru tema şi viziunea despre lume
din textul studiat
Specie, temă, motive
Poezia este o meditaţie nostalgică pe tema trecerii ireversibile a timpului, asociată cu
repetabilitatea destinului uman.
Tematica rurală, preferată de tradiţionalişti, se armonizează tema iubirii şi tema timpului,
într-o construcţie simetrică, de factură clasică.
Tema iubirii, proiectată în cadru rural, se manifestă pe două planuri temporale:
trecutul, recuperat prin amintire (iubirea romantică a bunicilor) şi trăirea în prezent, a urmaşilor,
repetă experienţa celor dintâi. Cele două planuri sunt susţinute, la nivelul limbajului, de
alternanţa timpurilor verbale trecut - prezent.
Cadrul rural este particularizat prin utilizarea unor motive specifice: „casa cu pridvor”,
„lanuri de secară”, „berzele”, „clopotul din turnul vechi”. Povestea de dragoste se desfăşoară
sub semnul ocrotitor al nopţii şi al lunii, motive romantice revalorizate în cheie tradiţionalistă.
Tema timpului îşi subordonează motivul romantic al plopilor care străjuiesc drumul, simboluri
ale melancoliei şi aşteptării.

3. Ilustrarea a patru elemente de compoziţie şi de limbaj ale textului poetic studiat,

semnificative pentru tema şi viziunea despre lume (de exemplu: imaginar poetic, titlu,
incipit, relaţii de opoziţie şi de simetrie, motiv poetic, laitmotiv, figuri semantice/tropi,
elemente de prozodie etc.)

Comunicarea poetică se realizează în două registre: lirismul obiectiv, în evocarea

iubirii de odinioară, a bunicilor, cu elemente de narativitate şi meditaţie cu caracter general-
uman, şi lirismul subiectiv, în comunicarea directă a trăirilor şi sentimentelor eului liric, la
persoana I singular şi în meditaţia asupra trecerii timpului (indici spaţiali şi temporali: aici –
acolo, acum – atunci).
 Titlul fixează cadrul spaţio-temporal al iubirii, prin indici de spaţiu (adverbul „aci”, termen
popular) şi de timp (locuţiunea adverbială „pe vremuri”). Verbul la perfect simplu, „sosi”, face
legătura între trecut şi prezent.
Structura/compoziţie
Compoziţional, poezia cuprinde 19 distihuri şi un vers final, liber, având rolul de
laitmotiv, care sugerează şi îndepărtarea de modelul clasic.
Poezia este alcătuită pe principiul simetriei. Cele două planuri temporale, trecutul şi
prezentul, sunt dispuse succesiv, ceea ce accentuează ideea de repetabilitate a vieţii şi a
iubirii. Între ele se intercalează o secvenţă elegiacă, astfel încât textul are trei părţi.
Prima parte corespunde cu planul trecutului: evocarea iubirii de „ieri” a bunicilor. Este
alcătuită din două secvenţe poetice: în primele trei distihuri, este descris decorul poveştii de
dragoste, iar următoarele şapte distihuri cuprind scenariul iubirii bunicilor.
Partea a doua este o meditaţie pe tema trecerii timpului, care are rolul de a face
legătura dintre planuri: trecut şi prezent.
A treia parte surprinde simetric faţă de cea dintâi, în cele şapte distihuri, scenariul iubirii
din prezent. Versul independent din final, cu rol de laitmotiv, „De nuntă sau de moarte, în turnul
vechi din sat”, încheie planul prezentului prin reluarea unei imagini simbolice din prima parte, în
care turnul şi clopotul devin simboluri ale repetabilităţii.

Imaginar poetic, figuri semantice/tropi

Primele două distihuri reprezintă incipitul poeziei şi fixează, prin intermediul metaforei
„casa amintirii”, spaţiul rememorării nostalgice a trecutului, un spaţiu mitic.
Versul „Păienjeni zăbreliră şi poartă şi zăvor” sugerează trecerea timpului, degradarea,
starea de părăsire a locuinţei strămoşilor.
Trecutul capătă o aură legendară, devine un timp mitic, al luptei haiducilor pentru
dreptate: „Iar hornul nu mai trage alene din ciubuc/De când luptară-n codru şi poteri şi haiduc.”
Al treilea distih deschide planul trecutului, al evocării iubirii bunicilor. Dacă în poezia
romantică, existenţa naturii era eternă, în opoziţie cu efemeritatea existenţei umane, în poezia
lui Ion Pillat, natura devine solidară cu omul, fiind marcată de semnele îmbătrânirii, ca şi fiinţa
umană: „În drumul lor spre zare îmbătrâniră plopii”. În versul „Aci sosi pe vremuri bunica-mi
Calyopi” este reluat titlul poeziei şi este evocată imaginea din tinereţe a bunicii cu nume
mitologic: Calyopi – Caliope (Kalliope), muza poeziei epice şi a elocinţei în mitologia greacă.
Întâlnirea bunicilor, îndrăgostiţii de odinioară, respectă un ceremonial specific romantic:
bunicul aşteaptă sosirea berlinei, din care coboară o tânără îmbrăcată după moda timpului „în
largă crinolină”.
Asocierile livreşti reflectă motivul „bibliotecii’’ întâlnit adesea în poeziile lui Ion Pillat,
având rolul de a asocia viaţa cu literatura şi, în acelaşi timp, de a indica epoca, numind
preferinţele în moda literară a vremurilor respective. Astfel, bunicul îi recită iubitei capodopere
ale literaturii romantice – Le Lac de Lamartine şi Zburătorul de I.H. Rădulescu. Atmosfera
evocată, peisajul selenar sunt de factură romantică.
Sunetul clopotului, laitmotiv al poeziei, însoţeşte protector cuplul de îndrăgostiţi: „Şi
cum şedeau… departe, un clopot a sunat,/De nuntă sau de moarte, în turnul vechi din sat.”
Chiar dacă îşi imaginează că iubirea lor e veşnică („Dar ei în clipa asta simţeau că-o să
rămână...”), îndrăgostiţii sunt şi ei afectaţi de trecerea implacabilă a timpului: „De mult e mort
bunicul, bunica e bătrână...” .
Secvenţa elegiacă, mai restrânsă, alcătuită din două distihuri, dezvoltă tema timpului
trecător. Portretele sunt singurele care mai păstrează imaginile de odinioară ale îndrăgostiţilor.
În a treia parte a poeziei, este reluată simetric experienţa trecutului. În distihul al
treisprezecelea, prin intermediul unei comparaţii, se realizează o paralelă între trecut şi prezent
şi se produce trecerea la planul prezent: „Ca ieri sosi bunica… şi vii acuma tu: /Pe urmele
berlinei trăsura ta stătu.” Accentul cade nu atât pe descrierea scenariului de iubire, cât mai ales
pe sublinierea seriei de identităţi: aceleaşi gesturi, mişcări, elemente ale spaţiului, aceeaşi graţie
a feminităţii se regăsesc, peste ani, într-o aceeaşi poveste de iubire, trăită de alţi protagonişti.
Diferenţele ţin de moda vremii: iubita coboară din „trăsură”, iar îndrăgostitul îi recită poeme
simboliste de Francis Jammes şi de Horia Furtună. Din portretul fizic al iubitei se reţine doar
detaliul spiritualizat, imaginea ochilor, în trecut „ochi de peruzea”, acum „ochi de ametist”.
Sunetul clopotului însoţeşte din nou momentul întâlnirii îndrăgostiţilor şi sugerează
repetabilitatea existenţei umane. Versul final, laitmotiv al poeziei, accentuează trecerea
ireversibilă a timpului: „De nuntă sau de moarte, în turnul vechi din sat.”
Ideile poetice sunt susţinute din punct de vedere stilistic de folosirea cu precădere a
metaforei: „casa amintirii”, „ochi de peruzea”, „ochi de ametist” şi a comparaţiei, care marchează
paralelismul dintre trecut şi prezent şi ideea repetabilităţii existenţei umane: „câmpia ca un lac”,
„Ca ieri sosi bunica… şi vii acuma tu.”
Caracteristicile limbajului poetic
Expresivitatea se realizează prin alternanţa timpurilor verbale care sugerează planurile
trecut şi prezent evocate în poezie. Verbele la perfect simplu („sosi”, „zăbreliră”) redau
rapiditatea gesturilor sau repetabilitatea lor. Verbele la imperfect („asculta”, „se urzea”) şi perfect
simplu susţin narativitatea iubirii din planul trecut. Verbele la perfect compus („ai găsit”; „am
şoptit” etc.) susţin narativitatea iubirii din planul prezent. Verbele la timpul prezent, fie ilustrează
permanenţa sentimentului de iubire („vii”, „calci”), fie însoţesc meditaţia pe tema trecerii timpului
(„te vezi”, „te recunoşti”).
Sugestia poetică se concretizează mai ales la nivel lexical, prin termenii din câmpul
semantic al naturii („codru”, „plopii”, „lanuri de secară”, „lună”, „câmpia”, „lac”, „nisipul”,
„câmpul”), care configurează cadrul rural.
Elemente de prozodie
Poezia are prozodie tradiţionalistă: distihuri cu rima împerecheată, ritmul iambic şi
măsura versurilor de 13-14 silabe. Versul independent din final relativizează într-o oarecare
măsură construcţia clasică.

4. Exprimarea unei opinii, despre modul în care se reflectă o idee sau tema în
poezia tradiţionalistă studiată
Aici sosi pe vremuri de Ion Pillat aparţine literaturii tradiţionaliste prin compoziţia de
factură clasică şi prin abordarea unei tematici specifice acestei direcţii literare: universul rural,
cadrul natural, nostalgia trecutului, trecerea implacabilă a timpului.

Concluzie
Ion Pillat este un poet tradiţionalist, care îşi asumă principiile acestei orientări culturale,
dar într-un stil personal, care nu presupune simpla preluare de modele. Problematica trecutului
şi cea a universului rural sunt privite într-o manieră originală. Nostalgia vizează trecutul în
măsura în care acesta permitea situarea sub semnul inocenţei. Iubirea însăşi capătă o
dimensiune culturală, rafinată prin raportarea la elementul livresc.