LADA

Personaje:

Actul I:

Romeo Montague

Julieta Capulet

Benvolio

Tybalt

Mercuţio

Doica

Luigi da Porto

Lady Capulet

Paris

Prinţul Veronei

Actul II:

Recuzitierul

Regizorul

Alexandra

Actorul Romeo

Actriţa Julieta

Preşedintele
Actul I

Scena 1

Prinţul: In falnica Veronă se înfruntă două vechi neamuri. Ura nu se frânge. Şi iar porni-va duşmănia
cruntă, îşi vor păta iar mâinile cu sânge. Din sânu-acestei vrăjmăşii străvechi, ies doi îndrăgostiţi, loviţi
de soartă. Pierirea tristă-a tinerei perechi, va potoli înverşunata ceartă. În două ceasuri veţi vedea, pe
rând, destinul crud al dragostei fierbinţi şi moartea-ndrăgostiţilor, curmând neîmpăcata vrajbă-ntre
părinţi.

(Iese. Intră Benvolio+1 şi Tybalt+1)

BENVOLIO: în lături, netoţilor! Spadele-n teacă! Nu vă daţi seama ce faceţi!

TYBALT: Te-arăţi viteaz? Pregăteşte-te de moarte!

BENVOLIO: Voiam să-i împac. Bagă spada-n teacă şi dă-mi ajutor.

TYBALT: Cu spada trasă îmi vorbeşti de pace? Urăsc cuvântul pace cum vă urăsc pe voi, pe-ai lui
Montague! Luptă!

(Se luptă. Intră un cetăţean, apoi Prinţul)

CETăţEAN: Săriţi! Se luptă iar! Jos Montague! Jos Capulet!

PRINTUL: Staţi pe loc! Ce sunteţi voi? Oameni? Mai degrabă fiare ce-şi potolesc mânia cu sângele
vărsat în chinul morţii. Ai voştri Capulet şi Montague au iscat, din senin, a treia oară, încăierări pe
străzile cetăţii, tulburându-i pacea, pentru ura lor, nevindecată rană. De vreodată veţi cuteza să
tulburaţi din nou cetatea, veţi plăti cu viaţa, primejduirea liniştii! Plecaţi! Plecaţi!!

(Ies toţi)

Scena 2

(Intră Romeo, apoi Benvolio)

BENVOLIO: Salut şi bună dimineaţa, vere!

ROMEO: E aşa de dimineaţă?

BENVOLIO: A bătut de nouă adineauri.

ROMEO: Ce greu trec orele... Nu tata, oare, se grăbea să plece?

BENVOLIO: Chiar el. Dar ce mâhnire prelungeşte durata orei? Îndrăgostit?

ROMEO: Departe.

BENVOLIO: De-a fi îndrăgostit?

ROMEO: De-a câştiga iubirea celei ce-o iubesc. Unde prânzim? Ce-a fost? Încăierare? Nu-mi spune.
Rămâi cu bine, vere!

BENVOLIO: Vin cu tine. Nu mă lăsa în drum. Şi... iubeşti pe cine anume?

ROMEO: Nu vreau să mă vait.

BENVOLIO: Nu. Spune-mi fără „vai” şi „au”.

ROMEO: La drept vorbind, iubesc şi eu o fată.

BENVOLIO: Am nimerit la ţintă, mi se pare...

ROMEO: şi e frumoasă...

BENVOLIO: Să atingi un ţel frumos, nu-i lucru greu!

ROMEO: Aici n-ai nimerit-o.

BENVOLIO: S-o fi jurat să moară fată mare...

ROMEO: S-a jurat să nu iubească nicicând şi jurământul ăsta mă îngheaţă.

BENVOLIO: Ar fi firesc s-o uiţi, s-o scoţi din gând.

ROMEO: învaţă-mă să uit să mai gândesc. N-ai leac pentru uitare.

BENVOLIO: Nu mă las.

(Intră DOICA cu o hârtie în mână, bombănind şi scălâmbându-se)

DOICA: „Cutreieră Verona! Află-i pe cei scrişi aici şi pofteşte-i să ia parte la serbare”... Nu pot nici
măcar să pricep ce e scris pe hârtie, d-apăi să-i aflu. Domniei voastre, seară bună! Oare ştiţi să citiţi?

ROMEO: Seară bună! Da.

DOICA: Desluşiţi orice?

ROMEO: Da, când cunosc şi semnele şi graiul.

DOICA: M-am lămurit. Rămâneţi sănătos!

ROMEO: Stai, cucoană. Dă hârtia-ncoace!

„Senior Martino cu soţia şi fiicele, contele Anselme şi fermecătoarele surori, doamna Vitruvio, senior
Placenţio şi nepoatele, Mercuţio şi fratele său, Valentin, Rosalina... şi Livia, Valenţio, Tybalt, Lucia şi
Helena.”

Tot... unul şi unul! Şi unde ai de gând să-i pofteşti?

DOICA: Păi, colo sus!

ROMEO: Sus? Unde?

DOICA: Păi, la cină, în casa noastră.

ROMEO: Casa cui?

DOICA: A stăpânului.

ROMEO: Da! Trebuia să te întreb de la început aşa.

DOICA: Vă spun şi fără să-ntrebaţi. Stăpânul meu e Capulet, şi, dacă nu vă număraţi printre cei din
ceata lui Montague, vă poftesc şi pe dumneavoastră la balul de diseară. Rămâneţi cu bine! (Iese)
BENVOLIO: Vine şi Rosalina, iubită atât de tine, şi tot ce e mai ales în Verona. Du-te acolo şi, fără să te
pierzi cu firea, priveşte-le pe toate, încearcă să vezi dacă găseşti uitarea.

ROMEO: Mă duc, dar nu să văd cercei şi rochii, ci doar chipul ei.

Scena 3

(Intră Paris şi Lady Capulet)

PARIS: Ce spui de rugămintea mea, Lady Capulet?

LADY: Ce-am spus mai devreme, conte Paris. Fata mea nu e deprinsă cu datinile lumii. Nici nu are încă
şaisprezece ani. Mai las-o vreo două veri, până o să fie bună de mireasă.

PARIS: Sunt mame şi mai tinere.

LADY: Da, ştiu, dar prea se ofilesc de timpuriu. Poţi să-ţi încerci norocul. Dorinţa fetei pentru mine-i
lege. Dacă îi eşti pe plac, cum zice ea eu fac. Diseară e balul, ca în fiecare an. Te invit bucuroasă şi
atunci vei putea afla dacă Julieta e aleasa.

PARIS: Pe seară să rămână atunci. Rămas bun, signora! (iese)

(se aude Doica din culise, apoi intră, urmată de Julieta)

LADY: Doică! Doică, n-auzi? Unde-i fata? Cheam-o încoace.

DOICA: Fetiţo! Puica machii? Doamne sfinte! Unde o fi fata asta? Julietaaa!

JULIETA: Mă cheamă cineva?

DOICA: Maică-ta.

JULIETA: Ce-i, scumpă mamă?

LADY: Iată ce e... Doică, aş vrea să-i spun ceva, ne laşi?... Ba nu. Rămâi să asculţi şi tu! Ştii prea bine ce
vârstă are fata mea.

DOICA: Păi cum! La ceas şi la secundă.

LADY: N-a împlinit nici şaisprezece ani...

DOICA: Aşa-i. Mă jur pe şaisprezece dinţi din gura mea, cu toate că mi-au mai rămas vreo patru – că
n-a-mplinit nici şaisprezece ani. Cât să mai fie până la întâi august?

LADY: Vreo două săptămâni şi-o zi sau două.

DOICA: Oricâte-or fi – taman c-o zi-nainte de ziua de-ntâi august, împlineşte fetiţa noastră
şaisprezece ani. În iulie, treizeci şi unu, fata-mplineşte şaisprezece ani...

LADY: Ajunge, doică! Te rog, mai taci!

DOICA: Tac, cum să nu. Iaca tac! Să-ţi ajute Domnul! Prunc mai frumos ca tine n-am crescut. Atât aş
mai dori: să nu-nchid ochii până te-oi vedea mireasă.

LADY: Că bine zici. Chiar despre asta-i vorba! Julieta, copila mea, n-ai vrea să te măriţi?
JULIETA: Nici nu visez la cinstea asta...

LADY: Gândeşte-te! Sunt fete mai tinere ca tine în Verona, de toţi cinstite, mame cu copii. La vârsta
ta, eram ca ele. În două vorbe... Contele Paris te-a peţit.

DOICA: Ce tânăr, fata maichii! Ce flăcău! Ce chipeş!

LADY: Nu-i în Verona floare mai frumoasă! Îl vei vedea diseară la serbare, apoi să-mi spui dacă-l
iubeşti.

JULIETA: Am să mă uit la el şi-mi voi da seama.

LADY: Musafirii sosesc! Hai, pregăteşte-te!

(Ies)

Scena 4

(intră Romeo, Benvolio şi Mercuţio)

ROMEO: Să cerem scuze, luând cuvântul, sau să ne vedem de treabă fără scuze?

BENVOLIO: Să nu spunem nimic, ca să nu spunem prea mult.

ROMEO: Intrăm, privim şi-apoi plecăm.

MERCUTIO: Nu, Romeo! Trebuie să te vedem dansând!

ROMEO: Nu eu, Mercuţio. Tu ai pantofi de dans şi picioare pentru ei. Mintea mea mă îndeamnă să
presimt că un dezastru, ce spânzură în stele deocamdată, va porni dezlănţuit cu prilejul nefast al
balului de astă-seară.

MERCUTIO: Ce vrei să zici?

ROMEO: Azi-noapte am visat.

MERCUTIO: Şi eu!

ROMEO: Da? Ce?

MERCUTIO: Că neadevăr visează visătorii.

ROMEO: Ce li se-arată-n vis e adevăr.

MERCUTIO: Pesemne că azi-noapte te-a călcat regina Mab, moaşa zânelor, deloc mai mare ca un bob
de-agată. În fiecare noapte, peste nasul celor care dorm, prin creierul îndrăgostiţilor aleargă în galop
şi ei visează de dragoste. Peste genunchi de curtezane trece, şi atunci, visează plecăciuni. Peste vreun
deget de avocat, şi-atunci visează arginţi, pe buze de femei visând săruturi, peste vreun nas de
curtean care visează c-a săltat în ranguri, peste vreun popă căruia i se năzar în vis pomeni. Peste...

ROMEO: Destul! Destul, Mercuţio! Ajunge! Baţi câmpii!

MERCUTIO: Cred şi eu, vorbesc de vise – progenitura unui creier leneş împerechiat cu-nchipuiri
deşarte.

BENVOLIO: Hai! Ospăţul s-a sfârşit! Sosim târziu!

Scena 5

(Intră toata lumea)

ROMEO: De profanez cu mâna mea, mâna ta sfântă, voi ispăşi cu buzele, căci ele – doi pelerini
sfielnici – se avântă să spele vina mea c-o sărutare.

JULIETA: Nu-i vinovată mâna, pelerine, eşti aspru. Pelerinii, dacă vor, pot strânge-n palme mâinile
divine. Strânsoarea asta e sărutul lor.

ROMEO: Dar pelerinii, sfinţii, n-au buze, gură?

JULIETA: Da, pelerine, pentru rugăciune.

ROMEO: Mâini fie-ţi buzele. De gura ta, păcatul meu se-anină. *

JULIETA: şi buzele-mi vor pătimi pe rug...

ROMEO: Din vina alor mele? Dulce vină, dă-mi-o înapoi. *

JULIETA: Săruţi ca la carte!

DOICA: Vă cheamă mama, domnişoară! (Julieta fuge)

ROMEO: Mama? Cine-i mama?

DOICA: Stăpâna casei, Lady Capulet! (Doica pleacă)

ROMEO: E o Capulet?...

BENVOLIO: Nu vii? Se sparge balul.

ROMEO: Mă tem de clipa asta! Mă-nspăimânt!

(Ies toţi, în afară de Doică şi Julieta)

JULIETA: Doică, spune-mi, cine era?

DOICA: Nu ştiu...

JULIETA: Du-te de întreabă. De e însurat, mormântul îmi va fi şi patul de mireasă.

DOICA: Romeo îl cheamă... singurul băiat ce-l are Montague... duşmanul vostru...

JULIETA: Iubirea mea se naşte din singura mea ură. Sunt blestemată să-l iubesc pe cel ce sunt datoare
să-l urăsc.

DOICA: Ce spui?

JULIETA: Un vers ce mi-l spunea un dansator...

DOICA: Hai! Hai în pat cu tine! Toţi musafirii au plecat!

(Ies)

PRINTUL: Pe patul morţii-i vechiul dor şi, lin, iubirea nouă îşi întinde mreaja. Frumoasa, ce-i
schimbase doru-n chin, îşi pierde-n faţa Julietei vraja. Iubeşte şi-i iubit Romeo, dar sorbindu-se din
ochi, cei doi se tem; el că-şi deschide inima-n zadar, iar ea că-i urmărită de blestem. De neamul ei,
Romeo-i duşmănit. Nu-i poate face sfinte jurăminte, se crede poate un vrăjmaş de-al ei. Julieta îl
iubeşte cu temei, dar cum să-i iasă oare înainte? Dar pentru-a se iubi, nestinsul foc al dragostei le află
timp şi loc.

Scena 6

(Intră Romeo, se ascunde, apoi Benvolio şi Mercuţio)

ROMEO: Să plec, când inima-mi rămâne aici?

BENVOLIO: Romeo!

MERCUTIO: Ştie el ce face! A şters-o să se vâre-n aşternut!

BENVOLIO: Ba a sărit zidul! Cheamă-l, Mercuţio!

MERCUTIO: Îl menesc prin vrajă! Sminteală! Nazuri! Patimă! Romeo! Hei! M-auzi? Noapte bună!
Merg acasă! Câmpul e prea rece! Mergem?

BENVOLIO: Mergem. N-are rost să-l căutăm dacă se-ascunde...

Scena 7

(Intră Romeo, apoi Julieta)

ROMEO: De răni îşi bate joc cel neatins... Ce licăr joacă la fereastră? Răsare ziua, iar Julieta-i soare.
Stăpâna mea, de-ai ştii...

JULIETA: Romeo...

ROMEO: Vorbeşte...

JULIETA: De ce şi pentru ce eşti tu Romeo? Reneagă-ţi tatăl, şterge-ţi numele, sau, dacă nu, să-mi juri
că mă iubeşti şi nu voi mai fi o Capulet.

ROMEO: Să mai ascult sau să vorbesc?

JULIETA: Duşman îmi e doar numele, tu eşti tu. Şi ce-i un Montague? Nici mână, nici picior, nici faţă.
Alege-ţi altul. Ce preţ are un nume? Trandafirul, oricum i-ai spune, are acelaşi parfum.

ROMEO: Fac cum doreşti. De azi încolo nu mai sunt Romeo.

JULIETA: Doar câteva cuvinte mi-a sorbit auzul şi-ţi recunoaşte glasul. Nu eşti tu Romeo, un
Montague?

ROMEO: Nici unul, nici altul, de nu-ţi place.

JULIETA: Cum ai pătruns aici şi pentru ce? Aici pentru tine înseamnă moarte, de te zăreşte cineva.

ROMEO: În ochii tăi e primejdie mai mare decât în douăzeci de spade de-ale lor.

JULIETA: Cu niciun preţ n-aş vrea să fii văzut.

ROMEO: De nu-ţi sunt drag, mai bine să mă găsească aici şi să mor răpus de ura lor, decât să aştept
moartea, urât de tine.

JULIETA: Dar cine te-a-ndrumat să vii aici? Spune-mi... Mă iubeşti? Ştiu. Vei răspunde „Da” şi-am să te
cred, dar poate te înşeli. Dragul meu Romeo, spune-mi drept. Îţi sunt dragă într-adevăr sau m-am
lăsat prea lesne cucerită? Vorbind cinstit, sunt prea îndrăgostită. Până să apuc să îmi dau seama, tu ai
prins de veste cât de învăpăiată îmi e iubirea. Iartă-mă.

ROMEO: îţi jur pe raza preacurată a lunii...

JULIETA: Nu jura pe amăgitoarea lună ce-şi schimbă discul în fiecare seară.

ROMEO: Pe ce să jur?

JULIETA: Nu jura deloc! Sau, dacă vrei, pe sufletul tău jură şi-am să te cred.

ROMEO: Dacă iubirea mea...

JULIETA: Nu, nu-mi jura! Noapte bună. Du-te. Somn lin şi noapte bună.

ROMEO: Pleci şi mă laşi aşa nemângâiat?

JULIETA: Ce mângâieri să-ţi dau în astă noapte?

ROMEO: Să-mi juri cum ţi-am jurat, că mă iubeşti.

JULIETA: Eu ţi-am jurat fără să-mi ceri*. Mi se pare că aud un zgomot. Du-te! Noapte bună! (Doica o
strigă pe Julieta) Da, doică, vin! Păstrează-mi credinţă cât lipsesc, drag Montague. (iese)

ROMEO: Mă tem că totul nu-i decât un vis scornit de noapte.

JULIETA: O vorbă numai, şi apoi noapte bună. Iubitul meu Romeo, dacă într-adevăr iubirea ta-i curată
şi vrei să fiu a ta, voi trimite mâine pe cineva să-mi spui în care zi şi unde vrei să facem cununia, iar eu
te-oi urma oriunde. Dar dacă nu-i aşa, atunci, te rog... (Doica) îndată, doică, vin! Mă lasă pradă
deznădejdii mele... Aşteaptă mâine! Nu uita! Noapte bună de mii de ori! *

ROMEO: De mii de ori mai neagră fără lumina ta.

Scena 8

(Intră Luigi da Porto)

LUIGI: Ce mari puteri se-ascund în blânde flori, în ierburi şi în pietre, uneori. Dar tot ce-i bun, când nu
e socoteală, se-ntoarce-n rău. Fragedul caliciu de floare ascunde şi leacuri şi veninul ce omoară. În
om şi-n ierburi, doi duşmani se-nfruntă: pornirea blândă şi voinţa cruntă, şi, când ce-i mai rău îşi face
parte-n floare, curând potirul e înghiţit de moarte.

(Intră Romeo)

ROMEO: Bună dimineaţa, părinte!

LUIGI: Fii de ceruri ocrotit. De unde vii să-mi dai bineţe-n zori cu dulce glas? Cam ce-a putut să te
îndemne să sari din pat aşa devreme? Sau Romeo al nostru n-a dormit de fel?

ROMEO: Mai dulce a fost odihna mea ca somnul.

LUIGI: Te ştiu băiat cuminte. Unde-ai fost?

ROMEO: Ţi-oi spune. Întrebarea n-are rost. Mi-e dragă fata lui Capulet. Şi eu i-s drag. Rămâne să ne
uneşti prin sfânta cununie. Când, unde, cum ne-am îndrăgit, îţi spun pe drum. Dar hotărât îţi spun să
ne cununi chiar azi, neapărat.

LUIGI: Hai cu mine! Poate trainica unire va schimba între neamuri ura veche în iubire. Soseşte!

JULIETA: Părinte! Cu plecăciune!

LUIGI: Fiica mea! Romeo ţi-o mulţumi pentru amândoi. Veniţi! N-o să ţină mult.

Scena 9

(Benvolio, Mercuţio, apoi Tybalt+1, apoi Romeo)

BENVOLIO: Mercuţio, să mergem! E zăduf şi Capuleţii au ieşit în stradă. Uite, vin!

MERCUTIO: N-au decât! Puţin îmi pasă!

TYBALT: Bună ziua, domnilor! O vorbă numai, cu unul dintre dumneavoastră?

MERCUTIO: O vorbă numai, cu unul dintre noi? Mai daţi ceva pe deasupra? Să zicem: o vorbă şi o
lovitură?

TYBALT: Sunt gata să îţi împlinesc dorinţa, dacă îmi dai prilejul.

MERCUTIO: N-ai vrea să ţi-l iei singur, fără să ţi-l mai dăm?

TYBALT: Mercuţio, îi cânţi în strună lui Romeo!

MERCUTIO: Îi cânt în strună? Auzi! Îi cânt în strună!

BENVOLIO: Toţi se holbează! Să mergem!

MERCUTIO: Să se holbeze! De ce au ochi în cap? De-aici nu plec de dragul nimănui! Aici rămân!

TYBALT: Rămâi cu bine! Iată omul meu! Romeo! Scoate spada!

ROMEO: Tybalt! O pricină mă sileşte să-mi strunesc mânia şi să nu răspund.

TYBALT: Întoarce-te şi trage spada!

ROMEO: Îţi spun că te îndrăgesc cât nu gândeşti, până o să afli pentru ce anume. Te du în pace!

(Tybalt îl îmbrânceşte pe Romeo, îl trânteşte la pământ şi îl loveşte cu piciorul)

MERCUTIO: Ce umilinţă josnică! Tybalt, spaima guzganilor!

TYBALT: Ce vrei?

MERCUTIO: Nimic mai mult, scumpe crai al pisicilor, decât una din cele nouă vieţi ale tale!

TYBALT: Fie cum doreşti! Vino s-o iei!

(Se luptă. Romeo încearcă să se ridice, apoi se bagă între ei să îi oprească)

ROMEO: Mercuţio! Jos spada! Benvolio! Desparte-i, nu-i lăsa! Sunteţi nebuni? Tybalt! Mercuţio!
Staţi!

(Tybalt profită de moment şi vrând să îl lovească pe Romeo, îl nimereşte pe Mercuţio. Mercuţio

începe să respire greu şi râde)

BENVOLIO: Eşti rănit?

MERCUTIO: A, nu! O zgârietură... o zgârietură! Dacă întrebaţi de mine mâine, mă găsiţi la cimitir!...
Blestem pe neamurile voastre! BLESTEM PE NEAMURILE VOASTRE! Dracu’ te-a pus să te bagi între
noi, Romeo! Acum sunt mâncare pentru viermi! BLESTEM pe neamurile voastre!

ROMEO: Mercuţio! Mercuţio!

(îl zgâlţâie. Mercuţio moare. Romeo stă puţin jos lângă el, apoi se ridică, urlând, ia spada şi îl atacă pe
Tybalt. Se luptă şi îl omoară)

BENVOLIO: Romeo! Pleacă! Acum! Fugi! Vin!

(Romeo iese şi intră Prinţul)

PRINTUL: Ce s-a întâmplat aici?

BENVOLIO: Tybalt a venit cu gând de luptă! Romeo i-a răspuns cu gând de pace, dar Tybalt s-a
înfuriat, lovindu-l. Mercuţio l-a atacat pe Tybalt, iar Romeo a sărit să îi despartă. Tybalt l-a omorât pe
Mercuţio, apoi Romeo l-a omorât pe Tybalt.

PRINTUL: Romeo să plece în exil. De este prins în Verona, moartea îl pândeşte! EXIL!

(ies toţi, luându-i pe Tybalt şi pe Mercuţio)

Scena 10

(Romeo intră de o parte şi Julieta de cealaltă parte. Se întâlnesc în mijlocul scenei. * Fade out/fade in
lumină. Romeo se îndepărtează ţinând-o de mână, apoi iese)

JULIETA: Negre presimţiri îmi tulbură fiinţa. Soartă, fii schimbătoare şi dă-mi speranţă că, în curând,
mi-l vei trimite teafăr înapoi.

Scena 11

(Lady Capulet şi Paris)

PARIS: Ştiu, nu se potriveşte ceremonia morţii lui Tybalt cu peţitul...

LADY: Acum s-a închis la ea să-şi plângă jalea. Mâine în zori am să-i vorbesc. Joi, să zicem. Am să-i
spun că joi va fi mireasa ta. Te învoieşti cu graba asta? Fără zarvă. Doi, trei prieteni. Tybalt abia a
murit şi poate îi va face bine să fie cât mai curând, să nu se îngroape în jale. Cum ţi se pare joi?

PARIS: Aş vrea să fie mâine joi.

LADY: Prea bine. Mă iartă că te las. Merg să-i vorbesc...

(ies)

Scena 12

(Intră Julieta nervoasa, aproape plângând, apoi Lady Capulet după ea)

LADY: Joi, copila mea, contele Paris, fericit va fi să se cunune cu tine, fericita lui mireasă.

JULIETA: Cum? Atunci, îţi jur că m-aş mărita mai bine cu mormântul!

LADY: Chiar aşa??... Să piei din faţa mea, copil netrebnic! Neruşinato! Spurcăciune! Piei! Ieşi afară!!

JULIETA: Nu-i milă-n ceruri să privească până-n adâncul jalei mele? Mamă! Amână cununia cu o lună
sau c-o săptămână. De nu, gătiţi-mi patul nupţial în fundul gropii unde zace Tybalt!

LADY: Fă cum ţi-e voia! Am sfârşit cu tine!

Scena 13

(Intră Luigi da Porto şi Romeo)

ROMEO: Părinte, care mi-e sentinţa? E mai blândă ca moartea?

LUIGI: Nu moarte pentru trup, ci doar exil...

ROMEO: Exil? Mai bine mor, decât exil!

LUIGI: Opreşte mâna ta necugetată! Bărbat eşti tu? Ridică-te! Fii om cu adevărat! Julieta trăieşte şi tu
nu eşti fericit? L-ai omorât pe Tybalt ce ar fi vrut să te omoare şi tu nu eşti fericit? Exil în loc de
moarte şi tu nu eşti fericit?? Mergi la Mantua şi rămâi acolo până vom găsi prilejul potrivit să dăm pe
faţă căsătoria, să-mpăcăm războiul şi să-l îmbunăm pe prinţ să-ţi ierte vina! Te vei întoarce apoi mai
fericit de mii de ori ca-n ziua despărţirii.

ROMEO: Prea bine... Rămâi cu bine, părinte...

Scena 14

(Luigi da Porto cu Paris, apoi Julieta)

LUIGI: Joi, Conte?? Joi aţi spus? E prea curând...

PARIS: Aşa vor socrii. Nu mă îndur să amân nici eu, când văd atâta grabă.

LUIGI: Spuneaţi că nu ştiţi gândul fetei. Nu-i de laudă.

PARIS: Ea îşi boceşte vărul. Gândeam că marea ei durere s-o alina când va intra în lume. Acesta e
temeiul grabei noastre.

LUIGI: Ce bine-ar fi de n-aş şti pentru ce nu-ncape grabă... Uite că domnişoara vine, conte...

PARIS: Bun venit, soţie şi scumpă doamnă!

JULIETA: Numai după nuntă ar fi aşa!

PARIS: Da, poate fi şi trebuie să fie şi joi va fi, iubita mea.

JULIETA: Va fi ce trebuie să fie!

LUIGI: Bine spus!

JULIETA: Părinte, ai timp de spovedanie acum sau să mă-ntorc diseară?

LUIGI: Te-aş ruga să ne laşi singuri, conte