“Povestea lui Harap Alb”

~de Ion Creanga~

Basmul cult romanesc capata stralucire in opera lui Creanga, a

carui originalitate se observa la nivelul stilului, al naratiunii, al
constructiei personajului si al viziunii care umanizeaza fantasticul.

“Povestea lui Harap-Alb” este o naratiune pluriepisodica in care

sunt povestite intamplari fabuloase, la care iau parte personaje
inzestrate cu puteri supranaturale. Protagonistul, neavand decat
trasaturi omenesti, este ajutat de obiecte sau fapturi cu insusiri
miraculoase, el primind in final rasplata pentru faptele lui bune.

Prin urmare, este respectata tema infruntarii dintre bine sir au,
care dezvolta, de regula, doua planuri epice, unul realist si altul
fabulous. De asemenea, se asociaza tema devenirii eroului, tanarul
fiind vazut in procesul formarii si al maturizarii sale; de aceea,
basmul poate fi citit si ca un Bildungsroman, relatand evolutia pana
cand ajunge imparat.

Schema epica a basmului “Povestea lui Harap-Alb” respecta

tiparul narativ specific basmelor populare, cu observatia ca, la
Creanga, se complica si se prelungeste actiunea, ajungandu-se la o
schema epica mult mai complexa. Astfel, vom gasi: situatia initiala:
viata tihnita a familiei craiului, dar si a familiei lui Verde-Imparat,
fratele Craiului: “Amu cica era odata intr-o tara un craiu, care avea
trei feciori”; evenimentul, imprejurarea prin care se pierde starea
initiala de echilibru; o lipsa sau o prejudiciere care constituie de
fapt, intriga actiunii – Verde-Imparat nu are mostenitori de sex
masculin (motivul imparatului fara urmasi); actiunea de remediere a
lipsei, care presupune, de cele mai multe ori, plecarea intr-o
calatorie (motivul calatoriei intiatice); calatoria este precedata de
trecerea primelor probe, pe care le instituie insusi craiul: se imbraca
intr-o blana de urs si iese de sub un pod, tocmai pentru a verifica
vitejia fiilor sai. Proba o trece cel mai mic dintre frati (motivul
mezinului, Praslea, fiind iarasi unul dintre stereotipurile basmului). In
timpul calatoriei spre Verde-Imparat, fiul craiului se intalneste cu
“personajul negativ”: Spanul. De remarcat este ca aceasta intalnire
fusese prefigurata de sfatul tatalui: “Fereste-te de omul span, iar
mai de seama de cel ros”. Spanul ii intinde eroului o capcana (intrarea
in fantana), in care mezinul, boboc in felul sau la trebi de aieste,
cade: se produce un transfer de identitate. Spanul preia hainele si
identitatea fiului de crai, si invers. Este momentul in care fiul de crai
este numit Harap-Alb, o sintagma oximoronica, pentru ca termenul
“harap” se refera la o persoana cu pielea neagra.

Astfel Harap-Alb este, pe tot parcursul basmului, supus unor

probe de initiere si de separare a albului de negru, de accedere la un
nivel spiritual superior.

Ajuns la Verde-Imparat, in ipostaza de sluga a Spanului, Harap-

Alb este supus altor probe. Spanul dorind, de fapt, sa il trimita la
moarte: Harap-Alb trebuie sa aduca salate din gradina ursului, sa
aduca nestematele care impodobesc pielea unui corb fabulos, sa o
aduca pe fata Imparatului Ros, o farmazoana nemaivazuta. Aici s-ar
fi putut termina schema populara a basmului, gasindu-se solutionarea
crizei dintre Span si Harap-Alb, calatoria fiind cumva incheiata. Insa
Creanga prelungeste basmul cu inca o calatorie initiatica, unde eroul
va intalni ajutoarele/adjuvantii: personajele inconfundabile si de
neuitat: Gerila, Setila, Pasari-Lati-Lungila, Ochila, Flamanzila.

La Imparatul Ros apare o alta serie de probe, pe care eroul le

trece cu ajutorul prietenilor sai, adjuvantii (Sfanta Duminica, Gerila,
Setila, Pasari-Lati-Lungila, Ochila, Flamanzila), cu ajutorul donatorilor
– regina furnicilor, regina albinelor – si cu ajutorul calului nazdravan
(proba camerei incinse, a mancarii si a bauturii in exces, a alegerii
graului de neghina, a identificarii adevaratei fete a Imparatului Ros,
tema duelului, intrecerii dintre cal si turturica).
 Lupta purtata pentru refacerea echilibrului, Victoria obtinuta
de erou si remedierea lipsei initiale: Spanul este demascat, Harap-
Alb e readus la viata cu cele trei smicele fabuloase, stropite cu apa
vie (motivul apa vie – apa moarta), este inscaunat imparat, se
casatoreste si traieste fericit pana la adanci batraneti.

O secventa semnificativa pentru viziunea lui Creanga asupra

lumii si vietii este cearta dintre adjuvantii in camera incinsa de la
Imparatul Ros, pe care Gerila o racise prea tare. Discutia dintre
protagonistii fabulosi este asemanatoare cu o discutie intre flacaii
din Humulesti. Creanga confera astfel caracter comic fabulosului,
dovedind ca singura posibilitate de a scapa de rau este rasul. Aceste
fapturi sunt umanizate si individualizate prin comportamentul lor,
prin felul de a vorbi, prin psihologia lor, care nu difera cu mult de cea
a personajelor umane din text. Recunoastem, astfel, spatial si timpul
carora apartin, prin limbaj si atitudine, aceste personaje.

Viziunea asupra lumii se contureaza pe masura ce patrundem, in

calitate de cititori, in lumea basmului. Putem vorbi, la Creanga de o
perspectiva optimista si umoristica. Autorul priveste lumea cu
jovialitate, manifestand intelegere fata de defectele umane. Stilul
inconfundabil al lui Creanga se bazeaza pe oralitate si umor, pe
folosirea unui limbaj specific, bogat in regionalisme, expresii si
locutiuni populare, pe eruditia paremiologica: “La placinte, inainte/La
razboi, inapoi”, “De-ar sti omul ce-ar pati,/ Dinainte s-ar pazi.”

Basmul lui Creanga isi pierde de aceea, prin repovestire,

calitatile care ii dau unicitate si il fac nemuritor.