I.

Statutul ștințific al asistenței sociale

1. Componentele structural ale asistenței sociale ca știință
Diversitatea opiniilor referitoare la identificarea statutului ştiinţific al asistenţei sociale este determinată în mare
măsură de caracterul integrativ/interdisciplinar al cunoaşterii în asistenţa socială, care reprezintă prin  sine o sinteză
a multiplelor scheme interpretative.
Cu toate acestea, asistenţa socială posedă toate componen tele structurale caracteristice unei ştiinţe, fapt ce
permite să judecăm despre devenirea ei ca ştiinţă: ea îşi are  obiectul său de cercetare, legităţile proprii acestui
obiect, noţiunile, categoriile specifice, principiile şi meto dele de activitate. Să vedem deci în ce constă esenţa
acestor componente din perspectiva asistenţei sociale.  
Cu referire la obiectul de cercetare al asistenţei sociale, este necesar să conştientizăm faptul că oamenii  trăiesc nu
pur şi simplu în societate, dar în grupuri, comunităţi, asociaţii. Ei sunt permanent înconjuraţi de  semenii lor, se află
într-o permanentă interacţiune, uneori destul de tensionată, care generează o multitudine  de cele mai diverse
raporturi, relaţii, legături, fenomene etc. Acestea, la rândul lor, formează o realitate, relativ  independentă, tot atât
de importantă precum sunt şi alţi factori esenţiali: cei economici, politici, culturali etc.  Asistenţa socială ca ştiinţă
cercetează procesele şi fenomenele sociale generate  de relaţiile dintre oameni, care ţin nemijlocit de activitatea
vitală a indivizilor, grupurilor sau comunităţi lor ce s-au pomenit în situaţii defavorizate. Termenul „obiect” se
foloseşte la analiza unei legături bilaterale, care descrie un raport concret al cu noaşterii şi activităţii. Latura care
realizează cunoaşterea sau activitatea în acest raport concret se numeşte  „subiect”, iar latura asupra căreia este
îndreptată cunoaşterea sau activitatea se numeşte „obiect”.
Deoarece asistentul social de orice rang totdeauna este latura activă (subiect), putem spune că partea, asupra   căreia
el îşi orientează activitatea (beneficiarul/clientul), indiferent dacă aceasta reacţionează activ sau rămâne   pasivă,
constituie obiectul asistenţei sociale. În acest sens, în calitate de obiect vor fi indivizii, familiile, gru purile,
comunităţile, ale căror condiţii de viaţă nu le asigură o funcţionare socială normală. Aici ţinem să men ţionăm că
obiectul asistenţei sociale nu poate fi limitat doar la săraci şi invalizi, precum mai predomină opinia.   De asemenea,
nici asistentul social nu poate fi conceput ca un funcţionar cu geantă mare care îi asigură pe   nevoiaşi cu produse
alimentare, cărbune etc. Este cert că la începuturi asistenţa socială şi-a avut ca destinaţie   principală lupta cu
sărăcia, desfăşurându-se sub forma unor acţiuni caritabile, filantropice. Astăzi însă ea nici decum nu poate fi redusă
doar la aceste activităţi. În viaţă se întâmplă, spre regret, multe nenorociri, boli, cata strofe, care pot împinge în
categoria celor ce au nevoie de ajutor şi indivizi, familii, grupuri de oameni pro spere. Spre exemplu, nici o familie
nu este ferită de factorii ce circumstanţiază dezorganizarea relaţiilor dintre  soţi, părinţi şi copii, indiferent de
statutul lor social şi situaţia materială.
Problema obiectului şi subiectului asistenţei sociale este una dintre problemele cele mai des discutate în  
mediul specialiştilor. Obiectul, după cum se desprinde din cele relatate, poate fi interpretat ca ceva opus 
subiectului în activitatea de cunoaştere. Obiectul nu este însă identic cu întreaga realitate obiectivă, ci repre zintă
doar acea parte a ei care interacţionează cu subiectul. Există o multitudine de obiecte  ale asistenţei sociale,
clasificate în dependenţă de:  
 starea materială (persoanele, familiile sărace);  
 starea sănătăţii (persoane cu dizabilităţi etc.);  
 serviciu şi muncă în condiţii sociale extremale (participanţii la război, lucrătorii din spatele frontului, 
văduvele şi mamele militarilor căzuţi pe front, deţinuţii din perioada războiului etc.); 
 vârsta înaintată a oamenilor (pensionarii, oamenii în vârstă solitari care au nimerit în situaţii defavo rizate
etc.);  
 conduita deviantă în cele mai diverse forme (copii în conflict cu legea, persoane eliberate din închisori, 
persoane dependente de alcool, drog etc.);  
 situaţia dificilă a diferitelor categorii de familii (familii cu mulţi copii, familii tinere, divorţate, mono
parentale etc.);  
 situaţia dezavantajată a copiilor (copii orfani, copii lipsiţi de supraveghere, copii ai străzii etc
 situaţia de pribegie (persoane fără un anumit loc de trai: boschetari, refugiaţi, persoane deplasate  intern
etc.);  
 starea de victimizare (persoanele care au fost supuse represaliilor politice şi care ulterior au fost reabi
litate, victimele violenţei şi discriminării etc.).  
 2. Corelația asistenței sociale cu alte științe.

Știința socială este o formă de activitate spirituală a oamenilor, care vizează producerea de cunoștințe
despre societate. Clasificarea științelor sociale: științe care oferă cele mai generale cunoștințe despre
societate (filosofie, sociologie); științe care dezvăluie un anumit domeniu al vieții publice (economie,
științe politice, studii culturale); științe care pătrund în toate sferele vieții sociale (istorie, jurisprudență).
Științe despre persoană sau Umaniste - discipline care studiază o persoană în domeniul activităților sale
spirituale, mentale, morale, culturale și sociale (Antropologie, Studii de artă, Istorie, Culturologie,
Pedagogie, Științe politice, Psihologie, Sociologie, Filosofie, Etică etc.) ...
Teoria asistenței sociale are toate caracteristicile structurale ale științei: un subiect specific de
cercetare, un obiect de cercetare, tipare inerente subiectului cercetării, concepte specifice, categorii,
principii și metode de activitate. În același timp, aparține grupului de științe aplicate și este caracterizat ca
fiind interdisciplinar.Asistența socială ca știință identifică și investighează conexiunile și fenomenele
esențiale, necesare inerente proceselor sociale și dezvoltării sociale a societății și determinând natura și
eficacitatea impactului economic, psihologic, pedagogic și managerial asupra dezvoltării și
comportamentului comunităților sociale, grupurilor și indivizilor: modele, principii și metode asistență
socială cu diferite grupuri sociale; modalități și mijloace de implementare eficientă a funcțiilor asistenței
sociale, a personalului și a sprijinului informațional; analiza structurală și funcțională a activităților
diferitelor instituții de stat și publice de protecție socială și servicii pentru populație; regularități, principii
de funcționare a mecanismului de management social în sistemul de asistență socială.
Relația dintre asistența socială și sociologie: sociologia studiază societatea, comportamentul și
credințele unor grupuri specifice - familii, copii, bărbați; femei, persoane cu comportament deviant,
vârstnici etc. Cunoștințele din domeniul sociologiei permit unui asistent social să investigheze problemele
sociale, să asigure stăpânirea abilităților și tehnicilor personale.
Asistenții sociali folosesc date din psihologie. Această disciplină este strâns legată de asistența
socială. Psihologii, care studiază indivizii, încearcă să înțeleagă mecanismele dezvoltării lor, factori
importanți care le afectează psihicul și comportamentul, precum și psihologia colectivelor.
Asistența socială este, de asemenea, legată de ecologia socială. Dubla sa concentrare atât asupra
omului, cât și asupra mediului, și chiar mai larg asupra omului și naturii, determină esența sa ecologică.
Vă permite să definiți modele de relații între organisme și mediul lor. Acest lucru necesită cunoașterea nu
numai a sociologiei și psihologiei, ci și a biologiei, care ajută la înțelegerea modului în care funcționează
corpul uman, inclusiv procesele de reproducere și influența geneticii asupra conduitei și percepției.
Multe programe de formare a asistenților sociali necesită o pregătire medicală extinsă. De
exemplu, profesia de terapeut ocupațional (un specialist care lucrează direct cu persoanele cu dizabilități)
care s-a dezvoltat în Occident prevede dobândirea de cunoștințe în domeniul medicinei și consilierea în
materie de reabilitare.
O altă disciplină conexă necesară pentru obținerea profesiei de asistent social este jurisprudența.
Fără cunoașterea actelor legislative, fundamentarea aspectelor teoretice și practice ale dreptului familial și
penal, asigurarea pensiilor etc. este dificil să dai sfaturi unui client, să-l ajuți în rezolvarea problemelor
sale de viață, să-și apere interesele.
Versatilitatea și versatilitatea conținutului unui specialist în asistență socială se extinde la zona de
management. Prin urmare, managementul, împreună cu alte discipline academice, ocupă unul dintre
locurile de frunte în pregătirea specialiștilor.
 II. Dimensiunea metodologică a asistenței sociale

1. Sensul conceptelor ,, metodologie” „metodă” „tehnică” „procedeu”

În sens strict, cuvântul “metodologie” înseamnă “învăţătură despre metodă”. Conform etimologiei,
metodologia (gr. methodos +  logos) desemnează “ştiinţa metodelor”. În sensul cel mai general, 
metodologia este o ştiinţă în care se dezvoltă modalităţile de realizare a  cunoaşterii ştiinţifice. Pentru a
expune conţinutul şi principiile metodologiei cercetărilor  socioumane empirice e necesar să dezvăluim
mai întâi sensul noţiunilor  “metodă”, “tehnică”, “procedeu”.  
Prin “metodă” (gr. methodos – “cale spre ceva”) în genere se  înţelege un anumit sistem de principii
şi reguli de cunoaştere şi de  transformare a lumii obiective.
Termenul “tehnică” (gr. tekne – procedeu, vicleşug) reprezintă “ansamblul de prescripţii
metodologice (reguli, procedee) pentru o acţiune  eficientă, atât în sfera producţiei materiale, cât şi în
sfera producţiei  spirituale (tehnici de cunoaştere), precum şi în cadrul altor acţiuni umane.
Procedeul reprezintă “maniera de acţiune”, de utilizare a  instrumentelor de investigare, care nu
sunt altceva decât unelte  materiale (foaie de observaţie, fişă de înregistrare, ghid de interviu etc.),  de
care se slujeşte cercetătorul pentru cunoaşterea ştiinţifică a  fenomenelor socioumane.
În domeniul asistenţei sociale îşi găsesc aplicare o serie de teorii care provin din sociologie,
psihologie, drept, economie, antropologie, politici sociale etc. şi care se constituie în fundamente
disciplinare ale profesiei. Ştiinţele sociale creează o paradigmă intelectuală în formarea asistentului
social, oferind o varietate de perspective care pot să-l ajute să înţeleagă situaţia în care este implicat
pentru a oferi ajutor. Asistentul social trebuie să răspundă cerinţelor de integrare a rezultatelor
cercetării ştiinţifice din domeniul ştiinţelor sociale în cadrul propriei profesii. Este necesar de a
identifica metodele şi strategiile cunoaşterii şi intervenţiei, de a surprinde modalităţile în care asistenţa
socială asimilează metode “clasice” de genul observaţiei, documentării, interviului etc.Să precizăm mai
întâi, însă, ce se înţelege prin metodologie în general Metodologia poate fi definită ca un sistem de
principii şi mijloace de organizare a activităţii teoretice şi practice, precum şi ca învăţătura despre acest
sistem. Etimologic, din greceşte, ar fi vorba despre o “ştiinţă a metodelor”. Dar ce este metoda? Prin ce
diferă metoda de tehnică, procedeu sau de instrument în câmpul cercetării? Termenul de metodă este
frecvent utilizat fără prea multe precauţii semantice, trimiţând la modalităţi, etape şi niveluri diferite
de profunzime ale cercetării. Totuşi, este posibilă şi necesară o definiţie a sa mai riguroasă. Altfel spus,
metoda reprezintă un ansamblu de operaţiuni intelectuale ce permit analiza, înţelegerea şi explicarea
unei realităţi studiate. În acest sens în filosofie se vorbeşte, de exemplu, despre metoda deductivă şi
despre cea inductivă etc. Metodele (la plural) sunt căile generale alternative pe care le parcurge
subiectul cunoscător în încercarea de a înţelege şi a explica realitatea, indiferent de conţinutul
particular al respectivei realităţi. Tehnicile apar, deci, ca nişte instrumente de cercetare puse la lucru în
funcţie de o strategie generală definită prin metodă. Unii autori procedează la distincţii şi mai
accentuate, arătând că nu trebuie să confundăm tehnica cu procedeul şi nici cu instrumentul de
cercetare. Astfel, tehnica se defineşte ca un ansamblu de prescripţii metodologice (reguli, procedee)
pentru o acţiune eficientă; procedeul este o manieră de acţiune, de utilizare a instrumentelor de
cercetare, care nu sunt altceva decât unelte materiale. Dacă asistenţa socială are o metodologie
specifică, atunci trebuie să-i putem identifica următoarele elemente:teoriile de referinţă; metodele şi
tehnicile de cunoaştere şi intervenţie; procedeele de evaluare a realităţii empirice şi de reconstrucţie
teoretică a acesteia, precum şi de evaluare a gradului de eficienţă a demersului asistenţial.
Astfel, metodologia ne permite să distingem şi să studiem manierele de acţiune în asistenţa
socială, modul de a proceda potrivit unei ordini anume şi urmând anumite principii.
 2. Principii metodologice
Desfăşurarea cu succes a cercetărilor empirice privind  comportamentele individuale şi colective, personalitatea şi
societatea  presupune luarea în considerare a unor principii metodologice, precum  unitatea dintre teoretic şi
empiric, unitatea dintre înţelegere şi  explicaţie, unitatea dintre cantitativ şi calitativ, unitatea dintre  judecăţile
constatative şi cele evaluative.  
 Principiul unităţii dintre nivelurile teoretic şi practic are valoare  generală în metodologia ştiinţelor şi
demonstrează că raţionamentele  bazate pe cunoştinţele teoretice ghidează cercetarea directă,  observaţională, iar
aceasta, la rândul său, conferă valoare de adevăr  intuiţiei teoretice. Procesul cunoaşterii, realizându-se în formă de
spirală fără sfârşit, include în sine testarea ipotezelor, descrierea mai bogată a   realităţii, analiza conceptelor şi a
indicatorilor, stabileşte  generalizabilitatea rezultatelor şi necesitatea schimbării teoriilor formale.  
 Principiul unităţii dintre înţelegere (comprehensiune) şi  explicaţie pune în discuţie relaţia dintre subiectul şi
obiectul cunoaşterii  în ştiinţele sociale şi comportamentale. Filosoful german Karl Jaspers  (1883 – 1969), autorul
celebrei lucrări Filosofia existenţei (1938), dădea  următorul exemplu pentru a sublinia importanţa înţelegerii în
ştiinţele  sociale, inclusiv în asistenţa socială: când asistăm la pedepsirea unui copil  de către părinţii lui, ne explicăm
imediat ce s-a întâmplat, pentru că noi  înşine am trecut prin astfel de experienţe. Dar cunoaşterea intuitivă a 
socialului nu este suficientă. Uneori intuiţia ne conduce la rezultate  eronate
 Principiul unităţii dintre cantitativ şi calitativ impune utilizarea  convergentă a metodelor statistice şi cazuistice,
folosirea unor metode  care sunt deopotrivă cantitative şi calitative (de exemplu, analiza  conţinutului). În cercetările
empirice cazurile analizate sunt ordonate în  serii mai mult sau mai puţin extinse, sunt clasificate şi tratate statistic.
Pe  de altă parte, seriile statistice sunt ilustrate prin cazuri dătătoare de seamă,  relevante. În acest fel, imaginea despre
realitate se întregeşte.  
 În fine, principiul unităţii dintre judecăţile constatative şi cele  evaluative presupune angajarea morală a
cercetătorului în sprijinul  valorilor înalt umaniste şi a idealurilor naţionale, sociologia liberă de  valori fiind

Dacă asistenţa socială are o metodologie specifică, atunci trebuie să-i putem identifica  următoarele elemente:  

 teoriile de referinţă (respectiv marile modele);  

 metodele şi tehnicile de cunoaştere şi intervenţie;  
 procedeele de evaluare a realităţii empirice şi de reconstrucţie  teoretică a acesteia, precum şi de evaluare a
gradului de  eficienţă a demersului asistenţial.  
Cu alte cuvinte, metodologia asistenţei sociale trebuie să dovedească faptul că include deopotrivă o dimensiune
teoretică, una  normativă şi alta de sinteză între teoretic şi empiric
 III. Fundamente teoretice ale asistenței sociale

III.1. Rolul și funcțiile teoriei în practica asistenței sociale

Cea mai bună practică este, întâi de toate, o bună teorie. Nici o intervenţie corectă şi nici un rezultat
pozitiv, de mare eficienţă, nu pot fi realizate în afara “perspectivei teoretice” a domeniului vizat. Impactul
teoriei asupra rezultatelor obţinute este cu atât mai puternic şi evident cu cât domeniul de referinţă este mai
complex, iar mijloacele de cunoaştere şi intervenţie mai moderne. Într-un fel sau altul, implicit sau explicit,
fiecare dintre noi utilizează teoria în practică şi în viaţa cotidiană, întrucât fiecare om are o anumită concepţie
sau anumite idei, păreri, “opinii prealabile” - mai mult sau mai puţin preconcepute – despre ceea ce se
întâmplă în jurul lui1.

Trebuie să înţelegem însă că teoria are multiple forme de manifestare atât la nivelul conştiinţei
comune, al explicării nemijlocite a fenomenelor şi faptelor din lumea înconjurătoare, cât şi la nivelul
conştiinţei sistematizate, al ştiinţei şi explicaţiilor mijlocite prin demonstraţii logice şi investigaţii raţional
organizate.

Paradigma poate fi definită ca un sistem de enunţuri metateorice privind nu atât realitatea socială, cât
limbajul utilizat în analiza şi explicarea acestei realităţi. Există, din acest punct de vedere, o deosebire
semnificativă între teoria de tip clasic (în sensul strict al termenului) şi teoria de tip paradigmatic. Putem
construi, de exemplu, o teorie “cu rază medie de generalizare” (Merton) privind problematica asistenţei
sociale, cu accente pe originea, dinamica şi specificul aspectelor actuale ale domeniului.

Iată câteva asemenea idei, sau “sentinţe preconcepute”:

1. Asistenţa socială este o profesie sau, mai exact, o meserie imposibilă, întrucât ar conduce doar la
“probleme personale”. Acest lucru nu este adevărat - afirmă pe bună dreptate profesorul englez - şi cu atât
mai puţin ar putea fi adevărat în viitor, înţelegând destinul acestui domeniu.

2. Exigenţele care stau în faţa asistenţilor sociali trebuie să se afle în armonie cu “propriile
determinări interioare” pentru a putea face faţă “complexelor probleme descoperite în viaţa celorlalţi
oameni”. O personalitate echilibrată şi un înalt grad de autoconştientizare sau autocontrol sunt, desigur,
calităţi importante în orice muncă, dar un “interes narcisistic” pentru cunoaşterea de sine nu constituie o
condiţie esenţială pentru o practică eficientă în asistenţa socială.

3. Asistenţii sociali sunt mult mai buni decât alţi profesionişti ai “serviciilor umane” în înţelegerea
problemelor clienţilor săi. În opinia lui M.Davies, nu-i chiar aşa. Ei văd şi percep pur şi simplu problemele
clienţilor dintr-o perspectivă diferită (fără să condamne, să blameze, să eticheteze sau, într-un cuvânt, să
stigmatizeze faptele sau comportamentul clienţilor).

4. În fine, o presupoziţie mult mai gravă datorită discriminării pe care o promovează în chiar
interiorul profesiei: ”Toţi asistenţii sociali sunt socialişti sau ar trebui să fie”! Prima aserţiune este absolut
incorectă, indică M.Davies. A doua aserţiune depinde de validitatea mitului politic. Misiunea asistentului
social nu trebuie să depindă de “conformitatea politică” a performanţelor sale. Totuşi, consideră Martin
Davies, o profundă sensibilitate şi trăire comunitară şi o permanentă comunicare empatică cu cei
năpăstuiţi, loviţi de soartă, nedreptăţiţi sau aruncaţi în marginea societăţii, cu sau fără voinţa sau
participarea lor, sunt condiţii esenţiale ale unei practici sociale efective, eficiente şi de aici rezultă o
tendinţă naturală a majorităţii asistenţilor sociali de a se plasa în plan politic în stânga centrului .

3.1. Funcţiile teoriei în asistenţa socială

1. Funcţia orientativă în cercetarea şi aplicarea măsurilor de intervenţie socială, adică teoria
ghidează întreaga activitate a “lucrătorului social”, îi spune ce să caute, unde să caute, ce să înregistreze
sau să reţină pentru munca sa, cum să ierarhizeze “situaţiile sociale” sau care sunt criteriile de stabilire a
priorităţilor pentru acţiunile de sprijin.
Fără teorie domeniul ni se prezintă neinteligibil, confuz şi haotic şi, din această cauză, inabordabil
cercetării şi cunoaşterii ştiinţifice.
2. Funcţia cognitivă–descriptivă şi explicativă, întrucât teoria ajută asistentul social să descrie şi
numai apoi, în urma analizei datelor “văzute” şi înregistrate, să explice realităţile sociale pentru a putea
acţiona eficient asupra lor.
3. Funcţia critică a teoriei în raport cu practica socială. În primul rând, teoria critică opinia privind
propriul statut, potrivit căreia teoria aparţine bibliotecii şi sălilor de clasă sau spaţiilor academice, în timp ce
practica aparţine numai lumii reale, din afara şcolilor şi universităţilor. În al doilea rând, teoria critică opinia
despre statutul asistentului social, potrivit căreia acesta ar face parte dintr-o lume practică, iar lumea
practică nu are nevoie de teorie. În al treilea rând, teoria constituie prin însăşi calitatea ei o critică
fundamentală a cunoaşterii comune a “practicii bunului simţ”. Pentru a înţelege mai bine acest lucru, vom
da exemple din lumea ce ne înconjoară:
a) Bunul simţ ne spune, de pildă, că cea mai bună metodă de a realiza o anchetă sau “o simplă
convorbire” cu un client agresiv, chiar violent, este de a-i răspunde “cu aceeaşi monedă”, de a-l disciplina
manifestând acelaşi comportament.
b) Potrivit bunului simţ, se pare că banii sau, în general, sprijinul material direct, nemijlocit, ar
rezolva problemele protecţiei sociale sau necazurile oamenilor. Şi în acest caz teoria ne arată ca realitatea
este mult mai complexă, iar mijloacele de intervenţie, de sprijin sau ajutor - infinit mai diversificate şi
numeroase
c) Bunul simţ ne îndeamnă să oferim, ca orice creştin şi bun cetăţean, o haină, ceva încălţăminte,
mâncare şi mai ales bani unuia sau altuia dintre “copiii străzii” pe care îi întâlnim zilnic în drumul nostru, pe
diferite străzi ale oraşului.
4. Funcţia prospectivă şi previzională a teoriei, aceasta ajutând, de pildă, asistentul social să identifice
consecinţele şi evoluţiile ulterioare ale clienţilor sau ale “situaţiilor sociale” asupra cărora a intervenit.
5. În fine, funcţia acţionalistă şi trasformatoare a teoriei încheie în mod legitim, putem spune, acest
sistem funcţional coerent şi indispensabil pentru înţelegerea corectă a acestui domeniu vital pentru
existenţa normală a societăţii. Identificând sensurile lucrurilor şi semnificaţiile faptelor şi situaţiilor sociale
din jurul nostru, teoria conferă în acelaşi timp sens şi semnificaţie, în cazul analizei noastre, acţiunilor şi
proiectelor de protecţie şi asistenţă socială.
Teoria este prezentată în activitatea “lucrătorului social” de-a lungul tuturor etapelor,
“momentelor” şi acţiunilor pe care le întreprinde: atunci când întâlnim un “caz deosebit” sau o problemă
(vizând un individ, o familie, un grup, o comunitate etc.), teoria încearcă să o definească şi să o delimiteze
de fiecare dată când intenţionează să descrie o realitate anume, să clasifice sau să codifice anumite fapte,
date sau informaţii, cu atât mai mult atunci când caută un sens, o explicaţie sau încearcă să confere o
semnificaţie faptelor şi situaţiilor sociale cu care se confruntă şi pe care doreşte să le influenţeze, în fine,
atunci când intenţionează să analizeze interrelaţiile şi să măsoare interdependenţele care marchează
sistemul social. Vrem sau nu vrem, de fiecare dată când ne punem întrebarea “De ce?” gândim în mod
teoretic, sperând să dăm sens la ceea ce vedem sau auzim. Este o întrebare bună. Ne face să gândim. Ne
face să ne interesăm - de oameni, de ceea ce fac, de ceea ce spun. Cine vrea să lucreze cu oamenii trebuie
să fie o persoană foarte curioasă! Trebuie să fie interesat de ce spun şi fac alţii! Trebuie să-i pese de ceea ce
se întâmplă! Şi din momentul când ai început să fii curios şi interesat vei începe să cauţi şi să-ţi dezvolţi idei
despre comportamentul uman şi despre condiţia umană…

III.2. Criterii de clasificare a teoriilor aplicate în asistența socială

Două dimensiuni, patru paradigme
Ordinea şi conflictul sunt două dimensiuni conceptuale care pot cuprinde multe dintre
dezbaterile sociologice contemporane. Protagoniştii acestora scot în evidenţă meritele şi punctele
slabe ale societăţii, bazându-se numai pe aceste dimensiuni; ei decid dacă oamenii şi societatea
trebuie înţeleşi „obiectiv” sau „subiectiv”.
Burrell şi Morgan (1979) au combinat aceste două dimensiuni, generând patru paradigme.
Aşa cum explică cei doi autori (ibid. p. 23), această diagramă clarifică modul în care
fiecare paradigmă are câteva caracteristici comune cu celelalte, fie pe axa orizontală, fie pe cea
verticală.
„Cele patru paradigme definesc perspective fundamentale diferite de analiză a
fenomenelor sociale. Ele abordează fenomenele din puncte de vedere diferite şi generează
concepte şi instrumente de analiză diferite.” (ibid. p.23)
Această ultimă frază este extrem de importantă şi ne duce în miezul gândirii de „asistenţă
socială”. Practicienii nu se pot îndepărta în vârful picioarelor de această informaţie Trebuie spus
răspicat că practică este saturată de teorie, indiferent de cât de conştienţi de aceasta sunt asistenţii
sociali.
Fiecare teorie şi practica asociată ei se bazează pe presupuneri despre oameni ş societate,
presupuneri care le plasează în cadrul uneia dintre cele patru paradigme. Astfel, îi orice lucru pe
caz, problema percepută, explicaţia oferită, scopurile propuse şi metodele folosite vor varia
fundamental, în funcţie de paradigmă şi teoria aplicată. Whittington ş Holland (1985) preiau
avantajele cadrului dezvoltat de Burrell şi Morgan şi identifică patru paradigme paralele în
asistenţa socială, corespunzătoare celor patru teorii sociale. Lucrarea lor va fi menţionată, ulterior,
în această carte.
Teoreticienii sociali au continuat să exploreze natura teoretizărilor sociologice.
Johnson (1984) a reluat aceeaşi temă a celor patru paradigme descrise de Burrell şi
Morgan. El oferă patru strategii care rezultă din răspunsurile la două întrebări: Care este natura
realităţii sociale? Cum este cunoscută realitatea socială? Aceste întrebări produc o abordare mult
mai sofisticată ş dinamică a înţelegerii teoriei sociale.
Rojek (1986) face referire la lucrarea lui Johnson, încercam să le reamintească asistenţilor
sociali că munca lor este complexă şi nu se pot avea beneficii de pe urma războiului de supremaţie
între diferite teorii. Asistenţa socială nu este aşa.
Stenson şi Gouli (1986) exprimă, la rândul lor, rezerve cu privire la cadrul propus de
Wittington şi Holland, precum şi de Burrell şi Morgan. Ei citează lucrarea lui Rojek şi susţin că
teoria asistenţilor sociali trebuii să fie examinată în context istoric, politic şi ideologic, şi apoi
folosită în practică.
Pe termen lung, aceasta este o interesantă linie de gândire, doar există pe termen scurt
nevoie presantă de a explora teoriile sociale, mai ales pe cele care prezintă relevanţă pentru
practică.
Paradigmele lui Burrell şi Morgan oferă un punct de pornire folositor în vederea înţelegerii
naturii şi scopului asistenţei sociale şi teoriilor sale. Este adevărat că există o relaţie fascinantă şi
intimă între teoriile pentru asistenţă socială şi teorii ale asistenţei sociale. Oricum distincţiile şi
conexiunile între aceste două feluri de teorii nu sunt apreciate întotdeauna de analişti.
Natura acestor două relaţii va fi din nou analizată la sfârşitul acestui curs. Dezvoltarea
acestor idei necesită o combinaţie de deprinderi intelectuale, ambiţie şi aventură care se constituie
o fundaţie solidă. După ce am cartografiat terenul şi am învăţat să descriem peisajul putem să
începem să facem săpături de suprafaţă, ceea ce toţi structuraliştii fac cu plăcere.
Clasificarea teoriilor asistenţei sociale
Nu am folosit nomenclatura propusă de Burrell şi Morgan sau de Wittington şi Holland.
Am preferat să găsesc patru titluri care să ilustreze, oarecum plastic, cele patru orientări
teoretice majore în asistenţa socială.
Astfel, nomenclatura lui Burrell şi Morgan devine următoarea:
Funcţionalişti: Reparatori
Interpretivişti: Căutători de semnificaţii
Umanişti radicali: Cei ce ridică gradul de conştientizare
Structuralişti radicali: Revoluţionarii
Această formulă nu înseamnă renunţarea totală la folosirea nomenclaturii lui Burrell şi
Morgan sau a observaţiilor excelente făcute de Wittington şi Holland cu privire la locul teoriilor în
practica de asistenţă socială.
Teoriile asistenţei sociale şi structura practicii
În cursurile care urmează, fiecare paradigmă beneficiază de o scurtă prezentare. Apoi, mai
folosim şi alte principii de organizare a cărţii, şi anume acelea potrivit cărora procesul practicii
trebuie structurat după cum urmează:
1. Definirea problemei
2. Explicarea şi evaluarea
3. Scopurile
4. Metodele.
Combinând aceste două principii de organizare, vom ajunge la concluzia că teoria
îmbrăţişată de un asistent social determină caracterul practicii sale în fiecare etapă a procesului.
Fiecare paradigmă este însoţită de o argumentaţie care să permită asistentului social să înţeleagă
teoria şi să devină conştient de posibilul impact al respectivei teorii asupra practicii sale. După o
introducere generală a fiecărei paradigme urmează, în structura fiecărui capitol, prezentarea unei
teorii şi a practicii adiacente. Fiecare teorie foloseşte ca exemplu al modului de gândire specific
respectivei paradigma.
Definirea problemei: oameni cu probleme şi oameni ca probleme
Whittigton şi Holland accentuează faptul că multe dintre problemele sociale sunt rezultatul
unor conjuncturi nefavorabile, tragedii umane sau inadecvare personală.
Într-adevăr, în multe curente teoretice, cauza problemelor este catalogată drept patologie
individuală cu origini psihologice. Trecând pe teritoriul sociologiei, chiar socializarea incompletă
este definită ca problemă. Lumea clienţilor asistenţei sociale este împărţită în cei care au probleme
şi cei care reprezintă probleme, originea acestora aflându-se în deficienţe la nivelul învăţării şi
interiorizării unor reguli şi valori, la nivelul formării de deprinderi şi al comportamentului. Toate
acestea conduc la eşecul individului de a-şi îndeplini rolurile sociale (copil, părinte, soţ etc.)
Într-adevăr, este posibil să definim problemele ca disfuncţii în sistem. Mai degrabă decât
să considerăm că un individ are o problemă, putem considera problema ca fiind o proprietate a
întregului sistem. Relaţiile dintre părţile unui sistem pot determina constrângeri asupra individului
care încearcă să satisfacă cerinţele sistemului.
Comportamentul unei părţi a sistemului, să spunem tensiuni maritale, poate afecta
comportamentul altui element al sistemului familial; de exemplu, copilul poate afişa
comportament de retragere şi negare. Cele două subunităţi ale sistemului trebuie să fie analizate în
contextul funcţionării întregului sistem. Mai departe decât a vorbi despre indivizi „bolnavi”,
terapeuţii de familie preferă să gândească în termeni de procese de inadaptare familială.
Explicaţii şi evaluare: diagnostic şi analiză raţională
Faza de evaluare caută să identifice punctele nefuncţionale ale sistemului său cauzele ce
produc comportamentul inacceptabil. Practicienii caută cauzele pentru care lucrurile merg prost.
Ei caută o dovadă obiectivă a prezenţei problemei de comportament. Ei observă, adună fapte,
acumulează informaţii care să le permită să emită un diagnostic care să explice cauza problemei.
Diagnosticând problema, asistentul poate prescrie un tratament - un complex de acţiuni care să
ducă la rezolvarea problemei.
Explicaţiile pot fi aduse la cunoştinţa clientului (aşa cum fac comportamentaliştii) sau
clientul poate fi ajutat să înţeleagă explicaţia pe măsură ce capătă o înţelegere mai profundă a
dificultăţilor sale (ceea ce este exact ce încurajează Freud). Totuşi, în ambele cazuri, asistentul
social este cel care deţine explicaţiile. El rămâne expertul în înţelegerea problemei.
Asistenţii sociali învaţă să înţeleagă cum diferite părţi ale sistemului intră în relaţie şi cum
comportamentul unei părţi afectează comportamentele celorlalte. De exemplu, o evaluare iniţială
poate fi mult mai valoroasă dacă recunoaşte efectul pe care îl are lipsa unui grup de joacă şi care,
cuplat cu absenţa unei grădiniţe apropiate, afectează viaţa mamelor rămase la domiciliu pentru a-şi
îngriji copii. Aceasta nu explică numai depresia în care cad mamele, dar sugerează şi tipurile de
servicii care ar trebui oferite pentru a modifica această stare de fapt.
Scopuri: a repara şi a întreţine
În mod fundamental, scopul fiecărei intervenţii este acela de a readuce individul sau
sistemul social în parametrii normali şi armonioşi de funcţionare. Este bine că aceasta să se
întâmple concomitent, altfel se pot produce probleme, ca în exemplul care urmează.
O evaluare iniţială atestă faptul că o tânără mamă nu are deprinderile necesare să-şi
îngrijească copilul, ba chiar ar putea reprezenta un pericol pentru bună dezvoltare a copilului.
Scopul intervenţiei este de a îmbunătăţi calitatea deprinderilor sale de îngrijire, şi astfel să
reducem riscul la care ar putea fi supus copilul. În acest caz, ambele elemente se modifică. Mama
învaţă noi deprinderi, iar societatea îi creează condiţii optime pentru aceasta.
Un alt exemplu este cel al lucrului cu un delincvent, pentru a împiedica o eventuală
recidivă. Dacă urmărim să schimbăm politica departamentului pentru locuinţe, am putea sparge
ghetourile în care sunt concentraţi chiriaşi săraci care prezintă riscul de a comite delicte sau de a fi
victimele unor delicte. Aceste ghetouri au în prezent un efect negativ important asupra copiilor
care locuiesc acolo. Socializarea defectuoasă îi determină să manifeste comportamente nepotrivite
şi să devină o problemă socială.
Metode: tratament, sprijin, întreţinere
Tehnicile utilizate în conformitate cu teoriile comportamentaliste şi sistemice îşi măresc să
formeze comportamente conforme cu aşteptările societăţii, să ajute indivizii şi trăiască la un nivel
acceptabil de funcţionare în mediul social.
În toate tradiţiile şcolilor teoretice practicianul este expertul. El este cel care identifică
disfuncţiile. El aplică cunoştinţele obiective şi expertiza pentru a restabili buna funcţionare a
sistemului. El este cel responsabil în a contura o direcţie de acţiune.
Ca om de ştiinţă, asistentul social ştie cum „funcţionează” oamenii. El explică
circumstanţele în care se produc anumite probleme. În timp ce mecanicul auto recomandă
înlocuirea bujiilor uzate, asistentul social sfătuieşte o mamă să se comporte mai afectuos cu fiica
sa dificilă. În timp ce nutriţionistul prescrie vitamina C unui bolnav de scorbut, asistentul social
sfătuieşte o soţie nefericită să-şi cumpere nişte haine noi şi să fie mai amabilă cu soţul ei, dacă
vrea să-şi păstreze căsnicia.
În cazul teoriei sistemelor, explicaţiile modului de operare a unui sistem oferă o imagine
clară asupra elementelor care trebuie „reparate” atunci când sistemul este nefuncţional.
 Am precizat deja că modificarea unei părţi a sistemului produce modificări fie în tot
sistemul, fie într-o parte a acestuia.
Asistenţii sociali facilitează de cele mai multe ori îmbunătăţirea funcţionării sistemului. Ei
mediază funcţionarea diferitelor componente. Ei asigură şi creează canale de comunicare între
elemente, astfel încât acestea să ştie tot timpul ce se întâmplă cu sistemul.
Asistenţii sociali transmit informaţii de la un grup la altul. De exemplu, într-o secţie a unui
spital, dacă medicii nu comunică eficient cu pacienţii, tratamentul acestora vă fi necorespunzător.
În cazul descris de ea, comunicarea doctor-pacient a fost inadecvată. Informaţia nu a curs
liberă. Pacienţii nu îşi cunoşteau situaţia. În acest punct, asistentul social a intervenit în sistem. A
ascultat nemulţumirile pacienţilor, sentimentele şi ideile lor, şi le-a raportat medicilor şi
personalului auxiliar de îngrijire. Era clar că în cazul în care se dorea ca pacienţii să treacă mai
uşor peste perioada de boală, trebuia să se ia în calcul şi sentimentele lor. Ei trebuia să devină o
parte a procesului de luare a deciziilor care le afectau direct viaţa.
Prin mediere, prin deschiderea canalelor de comunicare, prin verificarea presupunerilor
diferitelor părţi ale sistemului, asistentul a produs îmbunătăţiri fundamentale în funcţionarea
eficientă a spitalului.

IV. Teoria sistemelor în domeniul asistenței sociale

IV.1. Teoria sistemelor cu cel
mai înalt grad de generalitate

IV.2. Teoria rețelelor din

perspectiva abordării sistemice
IV.3. Metoda rețelelor ca
formă de consiliere a macrosocialului cu microsocialului
V.