MIGRAȚIA EUROPENILOR ȘI ETNOGENEZA

Situația Imperiului Roman de Apus

Este cert faptul că în secolul al IV–lea Imperiul Roman traversa o criză fără
precedent. Practic, în fiecare domeniu existau dificultăți. “Capodopera de
imobilism”, cum a fost numit de către Le Goff, am putea considera că Imperiul își
semnase propria condamnare. După grava criză a secolului al III-lea, împăratul
Dioclețian încercase o restructurare, dar aceste reforme vor fi sortite eșecului. Vor
mai exista și alte încercări de reformă, mai mult sau mai puțin timide. Insistând pe
caracterul preponderent urban al Imperiului, Francois Guizot vorbește despre o
remarcabilă încercare a împăraților Honoriu și Teodosiu cel Tânăr de a îl menține
printr-o radicală schimbare a sistemului politic: instituirea unei guvernări
reprezentative ce avea drept scop menținerea unității acestui imperiu în disoluție.
În același timp trebuie amintit rolul din ce în ce mai mare pe care creștinismul
începuse să-l joace o dată cu convertirea împăratului Constantin.
Triburile germanice
Principalii actori ai acestui prim val sunt triburile germanice. În ciuda
faptului că, din punct de vedere cronologic, au întâietate, hunii au afectat mai puțin
societatea vest-europeană, cel puțin în mod direct, indirect reprezentând însă
motivul deplasării altor populații.
Tot ce ține de barbari apare ca total diferit de lumea civilizată a Romei.
Forma lor principală de organizare sunt comunitățile. Practic, viața lor se învârte în
jurul ideii de război, lucru reflectat atât în structura socială cât și în religie. Cu
toate acestea, ar fi hazardat să le afirmăm inferioritatea fără drept de apel în fața
romanilor. Față de civilizația aceasta antică, slăbită și măcinată, forța vitală a
1
barbarilor este extraordinară. S-a afirmat că sentimentul dominant al acestora a fost
“plăcerea independenței individuale, plăcerea de a se juca, cu forța și libertatea sa,
în mijlocul șanselor lumii și vieții”.
Acestea au fost considerate de către Le Goff o “fugă înainte” a unor
popoare împinse din spate de către altele, care la rândul lor vor fi dislocate.
Primii apăruți sunt germanii răsăriteni, vizigoții și apoi ostrogoții. În anul
410 regele Alaric al vizigoților reușește chiar să cucerească Roma. În 476 ultimul
rege roman este detronat de regele ostrogot Odoacru, care întemeiază un regat în
Italia. Sunt urmați de suebi, vandali și alemani, care trec Rinul tot la începutul
secolului al V-lea. În Galia înaintează burgunzii, francii și alemanii, iar iuții, anglii
și saxonii traversează Marea Nordului și se stabilesc în Britannia. În secolul VI, tot
în Italia, se stabilesc longobarzii. În aceleași secole, în Africa, ia naștere regatul
vandalilor.
Aceste invazii au fost caracterizate ca “o frenezie a distrugerii”,
caracterizare justă numai dacă ne limităm strict la momentele “invadării” propriu-
zise, marcate inevitabil de distrugeri materiale și atrocități.

IMPACTUL INVAZIILOR
Problema cea mai importantă care se pune aici este dacă, și în ce măsură,
căderea Imperiului de Apus, în anul 476, a fost o consecință a invaziilor triburilor
germanice. Formal, răspunsul e evident pozitiv, căci un rege barbar este cel care îl
detronează pe ultimul rege al Romei. Material, ne putem rezuma la întrebarea atât
de plastică: Imperiul Roman a murit de moarte bună sau a fost ucis mișelește? Ne
aflăm pe terenul unei celebre controverse istoriografice desfășurate între
“romaniști” și “germaniști”.

2
 După cum am arătat, dificultățile Imperiului erau de o gravitate
neobișnuită, în general istoricii fiind de acord asupra acestui aspect. Jaques Le
Goff vede situația în culori extrem de sumbre. El constata cum Occidentul își
pierde substanța în fața Orientului, criza demografică devine din ce în ce mai
evidentă, creștinismul este “un aliat înșelător” care erodează Imperiul din interior,
iar atitudinea romanilor față de barbari este oscilantă. Istoriografia mai recentă
atenuează radicalitatea acestei viziuni. Alți istorici, cu toate că descriu pe larg
situația Imperiului Roman, nu o prezintă ca fiind disperată, astfel că între anii 415-
423, practic în preziua catastrofei finale, “Roma nu abdică, ba pentru unii chiar
renăștea (…) tânărul Valentinian al III-lea moștenea un imperiu greu încercat, dar
pe care îl mai putea încă salva”.
Pentru a înțelege care a fost rolul barbarilor în această “moarte lentă” a
Romei, pe lângă distincția dintre cauze formale și materiale este necesară și o
distincție între cauze imediate și mediate. Ca o cauză imediată, Roma nu a căzut
datorită barbarilor, ci datorită propriei sale situații. Cea mai bună dovadă în acest
sens o reprezintă lentoarea procesului de dezintegrare care a dus în final la
evenimentele anului 476, fiind un loc comun în istoriografie faptul că finalul nu i-a
mirat pe contemporani, trecând aproape neobservat.
Cauzele mediate sunt cele care au dus la această degradare a situației
Romei, iar aici barbarii joacă un rol primordial încă din secolele II-III. Este de
ajuns să amintim criza din secolul al III-lea când o serie de invazii ale unor triburi
germanice au consecințe în toate planurile vieții Imperiului. Apoi, are însemnătatea
sa și faptul că Roma se va sprijini în unele momente pe barbari, atât în calitate de
soldați cât și în cea de locuitori ai unor regiuni din Imperiu. “Destinul Imperiului a
fost pecetluit în momentul în care, în interstițiile nucleelor de rezistență, barbarii au
reușit să se fixeze” afirma Musset. Unii istorici consideră că aceste acțiuni au
3
întârziat invaziile, dar este neîndoielnic faptul că au generat și o serie de mutații ce
vor favoriza transformarea marii unități care a fost Imperiul Roman în puzderia de
regate barbare de mai târziu.

Fărâmițarea. O nouă hartă politică a Europei

Anul 476 nu a creat, și nici nu ar fi fost normal să creeze, un vid de putere
în spațiul european. Teritoriile occidentale ale Imperiului fuseseră pierdute treptat
în favoarea barbarilor, iar unele dintre statele acestora erau deja create.
Configurația politică a perioadei este deosebit de dinamică. Dacă în secolele IV și
V preeminența aparține regatelor gotice și burgunde, un secol mai târziu
expansiunea francilor schimbă centrul de putere. Guizot vorbește de încercările pe
care aceste noi puteri politice le fac pentru a se legitima și, în același timp,
caracterizează perioada ca fiind una de “haos al tuturor elementelor, prima vârstă a
tuturor sistemelor, un talmeș-balmeș universal”.
Nu trebuie să uităm că tot acum apar regii, “de fapt niște căpetenii de trib”,
dar care vor deschide calea ideii de regalitate, atât de străină lumii romane, unde
împăratul a ramas atâta timp, măcar formal, “primus inter pares”, dar atât de
familiară Evului Mediu.

Concluzie - premisele Europei feudale

Din prăbușirea unui mare Imperiu pe ruinele căruia se edifică regatele
barbare amintite, sintetizând o moștenire, o formă pe care o umple cu un fond nou,
va lua naștere Europa feudală, o Europă a Evului Mediu originală în raport cu orice
alt ansamblu politic. Nașterea acestei Europe a stat în însăși ideea fărâmițării și
sintezei realizate între ideologiile imperiale și cele barbare. “Acum se zămislește
Europa” afirma Le Goff, vorbind despre structurile pe care Evul Mediu le așează la
4
temeliile Europei, din care fundația ar consta tocmai în această stabilire a
migratorilor pe fostul teritoriu roman.

IMPACTUL ASUPRA ECONOMIEI

Problema întoarcerii la o economie naturală
Despre economie naturală se vorbește cel mai des, relativ la impactul
migrațiilor asupra economiei occidentale. Am văzut deja criza ce exista la nivelul
societății romane în acest domeniu. Imperiul Roman “exploatează fără să creeze”,
iar în momentul când încetează afluxul de bogății și legăturile cu Orientul se află
într-o cădere liberă. Înăsprirea fiscalității și strategiile inflaționiste sunt doar soluții
de moment și declanșează reacții în lanț.
Chiar dacă a existat o certă prăbușire economică față de secolele
înfloritoare ale Imperiului în expansiune, este de domeniul exagerării a vorbi de o
“economie naturală”. Omenirea nu va putea uita dintr-o dată sistemul economic
atât de dezvoltat al antichității și nici nu va regresa la stadiul preistoric. Ar fi poate
mai potrivit termenul modern de “recesiune”, chiar dacă durata sa relativ lungă este
înșelătoare și poate duce spre alte concluzii. O dată efervescența politică potolită și
statele feudale cristalizate, lucrurile își vor relua mersul lor normal, chiar dacă pe
căi diferite. Să privim mai îndeaproape două procese determinante pentru
economia perioadei.

Ruralizarea
Orașele Romei, cu bogățiile lor, au fost ținta predilectă a migratorilor. A
jefui un oraș era o inepuizabilă sursă de bogății. Scăderea capacității militare a
Imperiului, și deci a forței sale de a apăra orașul, împreună cu imposibilitatea de a

5
mai hrăni plebea și cu apariția colonatului, mută o parte din populația urbană în
zonele rurale. Cei rămași în orașe “se înconjoară cu ziduri”.
Cu toate acestea, chiar dacă nu se poate nega un fenomen de migrație oraș-
sat, lumea rurală nu se modifică substanțial. Singura consecință notabilă este
creșterea ponderii agriculturii, chiar dacă mijloacele tehnice rămân același. Lucru
normal, în contextul pierderii contactului cu marile “grânare” ale Imperiului.
De cealaltă parte, chiar dacă își modifică aspectul și substanța, orașul
subzista într-o stare cvasi-latentă. Guizot vede în ideea municipală cea mai
importantă moștenire pe care “Cetatea eternă” o lasă Europei. Cum barbarii ignoră
viața urbană, după primul șoc al invaziei, clasa citadină va fi prima care va profita
de restabilirea păcii și de faptul că nu mai are de ce se teme, chiar dacă de o
relansare a orașelor se va putea vorbi doar secole mai încolo.

Comerțul
Jaques Le Goff apreciază că după năvălirile triburilor germanice a încetat
să mai existe un comerț important, moneda de aur devenind cvasi-inexistentă, iar
drumurile fiind distruse. Istoriografia mai recentă demonstrează însă faptul
supraviețuirii schimburilor precum și continuitatea circulației monetare.
Este neîndoielnic că, deși s-au menținut, schimburile cu Orientul și-au
pierdut din importanță, termenul de regionalizare fiind cel mai potrivit pentru
comerțul occidental al perioadei. Barbarii se vor dovedi refractari la folosirea
monedei și la viața urbană. Abia în jurul anului 700 se poate vorbi de o “renaștere
economică” a Europei, având drept cauze dezvoltarea puterii frizone și monedele
de argint răspândite de frizoni și de anglo-saxoni în Gallia, ceea ce duce la o
revigorare a schimburilor.

6
 SOCIETATEA
Dreptul
Poate una dintre cele mai mari moșteniri antice, dreptul roman, perfecționat
pe parcursul a aproape un mileniu, nu a dispărut o dată cu căderea Imperiului. Cel
puțin dreptul privat și măcar la nivel cutumiar, el a rămas aplicabil în majoritatea
regiunilor stăpânite acum de barbari. La rândul lor, germanicii vin cu propriile lor
cutume și în acest amestec începe să se simtă nevoia codificării, separate pentru
romani și barbari. Cum se va apela în ambele cazuri la juriști romani, singurii
capabili să realizeze această operă legislativă, dreptul barbar va fi contaminat cu
multiple elemente de drept roman,ceea ce va ușura fuziunea de mai târziu.
Cu toate acestea, în domeniul legislativ, întâlnim o limită clară barbari –
romani, primii fiind conștienți de inferioritatea lor numerică și nedorind să fie
complet asimilați.
Aș sublinia o greșeală frecventă care se face vorbindu-se de
“personalitatea” legilor barbare ca reprezentând o inovație față de dreptul roman.
Termenul de personalitate se referă la faptul că legile se aplică diferit, în funcție de
categoria de persoane căreia îi aparține subiectul. Totodată, un sistem juridic este
personal atunci când criteriul primordial de aplicare al normelor este cel amintit.
Într-adevăr, dreptul barbar cunoștea această metodă de aplicare, însă și dreptul
roman o cunoscuse. E destul să ne gândim la cele trei diviziuni ale dreptului roman
clasic: dreptul quiritar, dreptul ginților și dreptul natural. Or și aici legea aplicabilă
se determină în primul rând ratione personae. Dreptul postclasic va aduce o
atenuare a acestei diviziuni stricte, pentru ca în final să se ajungă la unificare, cum,
de altfel, se va întâmpla și în noile regate barbare, o dată cu dispariția diferențelor
și fuziunea populațiilor.

7
 Societatea. Fuziunea populațiilor
Dacă structura politică a Imperiului Roman a dispărut o dată cu acesta,
formele sociale au reușit parțial să se păstreze în noile state întemeiate de
cuceritori. Chiar dacă avem de a face cu două sisteme sociale substanțial diferite,
barbarii nu au avut cum să impună propriul lor sistem din cauza unei clare
inferiorități numerice. Cea mai pregnantă supraviețuire romană este, probabil,
clerul care, la momentul botezului lui Clovis, era în întregime roman.
Cu toate acestea, venirea barbarilor a determinat o “suprapunere” artificială
a două tipuri de societăți. Încă de la momentul de început al migrațiilor au existat
personaje care au considerat fuziunea drept soluția optimă a crizei. Obstacolele par
însă insurmontabile, căci, așa cum am arătat mai sus, aproape totul îi opune pe
barbari cetățenilor romani. Totuși, nu trebuie uitat faptul că “cetățeanul roman”
este un model uman care ar fi putut fi găsit cel mult în păturile superioare. Un
locuitor din, să zicem, Peninsula Iberică, nu are decât prea puține în comun cu
acest model.
Fuziunea este ușurată și de alte elemente, printre care pot fi amintite:
adoptarea limbii latine de către romani, creștinarea lor, unele împrumuturi
instituționale din dreptul public roman și, nu în ultimul rând, o admirație vie pe
care barbarii o au pentru Cetatea Eternă.
Unii istorici consideră fuziunea încheiată în secolul al VIII-lea. Ea a
însemnat premisa formării popoarelor Europei occidentale, acestea având cu
precădere un adstrat germanic.

Spiritualitatea
„După moștenirile antice, creștinarea este al doilea strat decisiv pentru
Europa” afirma Le Goff. Biserica creștină, prin supraviețuirea ei și preluarea de
8
către barbari, al căror “păgânism lipsit de forță” nu va găsi resursele pentru a se
opune misionarismului creștin, va însemna un factor de stabilitate în societatea în
disoluție a timpului. Oamenii Bisericii ajung în diferite situații să îndeplinească
rolul unor căpetenii politice. Calchiate după cele ale Imperiului, structurile
bisericești, cum ar fi diocezele, episcopatele sau patriarhiile, vor reprezenta un alt
factor coeziv și o ultimă urmă de “administrație”.
Sintetizând, Guizot afirma “prezența unei influențe morale, menținerea unei
legi divine și separarea puterii spirituale de puterea temporară sunt cele trei
binefaceri importante pe care le-a răspândit biserica asupra lumii europene în
secolul al V-lea”.
Inițial creștinii n-au privit cu ochi buni invaziile, fiind stăpâniți de un
sentiment de repulsie, cu câteva excepții notabile cum ar fi Sfântul Augustin sau
Salvianus. Dezbinarea este accentuată de faptul că unii barbari erau creștini de rit
arian. Este vorba în primul rând de goți care fuseseră creștinați de episcopul
Ulfilla, dar, în general, aceștia vor manifesta toleranță pentru populația catolică.
Din interacțiunea cu barbarii și Biserica va ieși schimbată, așa cum vor ieși
și cei din urmă prin creștinare. Un important element apărut acum este
monahismul, iar un al doilea cultura creștină. Bineînțeles, această instituție a avut
scăderile ei, clerul suferind o degradare, pierzându-și mult din cultura și demnitatea
sa.
Cultura
Învățământul
Chiar dacă nu putem vorbi de un învățământ instituționalizat în Imperiul
Roman, totuși ideea “educației” exista încă din timpurile clasice. În secolul al V-
lea ea era încă vie, pentru ca treptat “educația laicilor să devină ceva ieșit din

9
comun”. Biserica preia această sarcină a educării și devine principalul centru al
învățământului de diferite grade.
Dispariția învățământului laic va duce și la fragmentarea dialectală,
tendință care exista încă înaintea cuceririlor, dar pe care barbarii o vor grăbi și
accentua. Totuși, tot Biserica are meritul menținerii limbii latine prin păstrarea ei
în liturghie și în abații, călugării având nevoie de ea spre a citi Biblia.
Sfârșitul culturii clasice
Prima uitată este limba greacă, ceea ce înseamnă implicit renunțarea la
filosofia și literatura grecească. Încet, încet, mult din cultura clasică este lăsat la o
parte. Chiar dacă au avut și ei o anumită contribuție, nu poate fi aruncată pe umerii
barbarilor întreaga vină pentru aceste schimbări. Ei nu au fost împotriva culturii
clasice ci pur și simplu nu i-au arătat interes, preluând din ea doar partea care viza
realități practice și concrete, științe precum arhitectura și medicina. Totuși, unii văd
în literatura populară a germanicilor originea cântecelor de gesta de mai târziu.
Un alt factor care a dus la decăderea culturii clasice a fost apariția culturii
creștine. Un exemplu sugestiv este cel al literaturii bisericești care tinde să coboare
nivelul pentru a fi înțeleasă de mase. Locul eroilor antici este luat acum de sfinți,
dovadă stând impresionabilul număr de hagiografii al perioadei, unul dintre noile
genuri predilecte ale literaturii. Se vorbește în istoriografie despre o
“provincializare” a culturii, reenunțându-se firesc la universalismul greco-roman.

Concluzii
Este greu să tragi concluzii generale fără a degenera în truisme. Rolul
barbarilor, în speță al valului germanic, a fost deosebit de important pentru această
parte a lumii. Ciocnirea între “civilizația cetăților” și cea a triburilor a schimbat
definitiv aspectul acestei lumi. A spune că a fost “bună” sau “rea” înseamnă a face
10
judecări de valoare care nu își au locul în istorie și, mai mult, înseamnă să faci o
istorie “a ceea ce ar fi putut sa fie”, pe cât de inutilă, pe atât de înșelătoare.
Cunoscuta controversă, care a animat aceste pagini, între istoricii
“romaniști” și cei “germaniști”, poate fi considerată ca reprezentând teza și
antiteza. Sinteza nu este decât un alt fel de a spune că adevărul rămâne undeva la
mijloc. Fiecare personaj al acestei “drame” a avut geniul și scăderile sale. Meritul
unora este de a fi știut să păstreze și să perpetueze o moștenire, pe când meritul
celorlalți este de a fi adus un suflu nou în acest “corp” ostenit. În fond, cum această
invazie nu a fost prima și, probabil, nici cea mai puternică, ne putem gândi că
barbarii au fost “primiți” atunci când totul era deja copt pentru marea schimbare.

Bibliografie
* Carpentier, Jean; Lebrun, Francois (coord.) “Istoria Europei”,
București: Editura Humanitas, 2006
* Guizot, Francois “Istoria civilizației în Europa”, București: Editura
Humanitas, 2000
* Hanga, Vladimir “Drept privat roman”, București: Editura Didactică și
Pedagogică, 1970
* Le Goff, Jaques “Civilizația Occidentului medieval”, București:
Editura Științifică, 1970
* idem, “Evul Mediu și nașterea Europei”, Iași: Editura Polirom, 2005
* Marrou, Henri-Irenne “Biserica în antichitatea târzie”, București:
Editura Teora, 1999
* Mureșean, Ovidiu “De la antichitatea târzie la amurgul evului mediu”,
Cluj-Napoca: Editura Todesco, 2006
11
 * Musset, Lucien “Invaziile – valurile germanice”, București: Editura
Corint, 2002
* Riche, Pierre; Le Maitre, Phillipe “Invaziile barbare”, București:
Editura Corint, 2000
* Riche, Pierre “Europa barbară din 476 până în 774”, București: Editura
Corint, 2003
* idem, “Educație și cultură în Occidentul barbar”, București: Editura
Meridiane, 2001

12