AMORTIZAREA ACTIVELOR IMOBILIZATE

4.1. Problematica amortizării capitalului încorporat în active imobilizate

În activitatea practică, activele imobilizate mai sunt denumite capital fix, noţiune care indică
partea din capitalurile permanente ale întreprinderii plasată în activele imobilizate.
Deoarece activele imobilizate participă la mai multe cicluri de exploatare, recuperarea capitalului
imobilizat se va face pe tot parcursul duratei de viaţă a acestora.
Activele imobilizate se uzează ca urmare a folosirii sau nefolosirii lor, pierzându-şi treptat
valoarea. Pierderea treptată a însuşirilor tehnico-economice a activelor imobilizate, fie datorită utilizării
sau neutilizării, fie ca urmare a apariţiei unor active mai performante, decât cele din dotare, reprezintă
uzura activelor imobilizate.
Uzura fizică constituie baza materială a pierderii de valoare a activelor fixe ; este determinată de
intensitatea folosirii acestora în procesul de producţie, precum şi de efectele acţiunii unor factori naturali.
Intensitatea cu care se produce uzura fizică este determinată de: gradul de solicitare a activelor fixe,
condiţiile de păstrare şi utilizare a activelor, condiţiile specifice unor domenii de activitate. Uzura fizică se
manifestă prin scăderea indicilor de utilizare, pierderea preciziei de funcţionare, creşterea cheltuielilor cu
întreţinerea şi exploatarea.
Uzura morală este rezultanta scăderii preţului sau îmbunătăţirii parametrilor tehnici ai activelor
imobilizate, existente pe piaţă. Uzura morală, în fapt, determină accelerarea procesului de amortizare,
situaţie în care întreprinderea trebuie să reducă duratele normale de funcţionare ale activelor fixe.
În abordarea economică, amortizarea este un procedeu, care permite repartizarea costului unei
investiţii pe durata estimată de exploatare a ei. În acest fel cheltuielile de exploatare ale fiecărui exerciţiu
financiar, trebuie afectate cu o cotă parte din valoarea activelor imobilizate, utilizate în activitatea
întreprinderii.
În abordarea financiară, amortizarea este o tehnică de reînnoire a imobilizărilor. Prin amortizare
trebuie să se reconstituie sursele necesare întreprinderii, pentru menţinerea capacităţii de producţie şi
asigurarea reînnoirii permanente, a activelor imobilizate.
Funcţionarea mecanismului financiar al întreprinderii, impune necesitatea amortizării valorii de
intrare a mijloacelor fixe, valoare care rămâne neschimbată pe toată durata de funcţionare a activelor, cu
excepţia cazurilor când are loc o reevaluare a acestora.

4.2. Amortismentul şi implicaţii financiare

Prin noţiunea de amortizare înţelegem procesul de recuperare treptată a valorii unei investiţii, pe
parcursul duratei de viaţă a acesteia. Corespunzător acestei definiţii, prin procesul de amortizare
înţelegem procesul de calculare a amortismentului anual al activelor imobilizate amortizabile,
înregistrarea lui pe costurile de producţie, reţinerea din încasările obţinute din vânzarea produselor şi
utilizarea sa conform destinaţiilor aprobate de către acţionari.
Dacă amortizarea cuprinde un ansamblu de operaţiuni, atunci prin amortisment se înţelege suma
care se reţine din încasări, corespunzătoare, proporţiei uzurii fizice şi morale. Amortismentul fiind cuprins
în costuri, va influenţa atât nivelul profitului cât şi nivelul preţurilor practicate pe piaţă.
Amortismentul, prin conţinutul său, are o serie de implicaţii de natură financiară, atât la nivelul
întreprinderilor producătoare, al consumatorilor cât şi al statului, care îşi constituie o parte însemnată din
veniturile sale pe seama impozitului pe profit datorat de agenţii economici.
La nivelul întreprinderilor producătoare, implicaţiile amortismentului se manifestă în mod
contradictoriu.
În primul rând vom constata că el are un dublu caracter: pe de o parte, amortismentul este o
resursă bănească, utilizată în finanţarea activităţii, iar pe de altă parte este un element al costurilor de
producţie şi în această calitate este un element determinant al profitului întreprinderii.
În calitatea de resursă bănească, întreprinderea are interesul, de a majora valoarea
amortismentului, spre a-şi finanţa dezvoltarea activităţii, pe când în calitatea sa de element de cost,
întreprinderea ar fi tentată să-l reducă.
Amortismentul are şi un dublu rol, concretizat în aceea că amortismentul, pe de-o parte asigură
înlocuirea activelor imobilizate casate (reproducţia simplă a activelor imobilizate) iar pe de altă parte pe
seama amortismentului se vor efectua noi plasamente de capital, care vor asigura dezvoltarea sau
achiziţia de active noi (reproducţia lărgită a activelor imobilizate).
Reproducţia lărgită a activelor imobilizate, presupune creşterea plasamentelor de capital pe
Deoarece amortismentul nu se constituie ca şi o rezervă statică , el nu se acumulează nici măcar
pe durata unui an, deci este utilizat ca resursă de finanţare a investiţiilor, contribuind astfel la creşterea
volumului activelor întreprinderii.
Această operaţiune de creştere a volumului fizic al activelor fixe, pe seama amortismentului, este
cunoscută în literatura de specialitate sub denumirea de ''efectul multiplicator al amortismentului'' sau
''efectul Lohmann-Ruchti''.
Să presupunem că o întreprindere în primii ani de funcţionare are un echipament în dotare, a cărui
valoare de intrare este de 10.000 lei, cu o durată normală de funcţionare de 10 ani. În situaţia în care va
efectua anual investiţii noi, prin reinvestirea amortismentelor anuale, vom constata o sporire a volumului
activelor de la un an la altul.
În tabelul nr.17 vom prezenta calculul în dinamică a masei activelor imobilizate pe parcursul
duratei de amortizare.

Tabelul nr. 17 – lei –

Anul Valoarea de amortizat Amortismentul anual Investiţii suplimentare

1 10.000 1.000 1.000

2 11.000 1.100 1.100
3 12.100 1.210 1.210
4 13.310 1.331 1.331
5 14.641 1.464 1.464
6 16.105 1.610 1.610
7 17.715 1.772 1.772
8 19.487 1.948 1.948
9 21.435 2.144 2.144
10 23.579 2.358 2.358

În anul 11 ca urmare a casării activelor procurate în anul 1, valoarea totală a activelor aflate în
dotare va fi următoarea:
Vi anul 11 = 23.579 + 2.358 – 10.000 = 15.937 lei.
Se observă că prin reinvestirea anuală a amortismentului, pe parcursul celor 1o ani, valoarea de
intrare a activelor a crescut de la 10.000 lei la 15.937 lei ceea ce în procente reprezintă o creştere cu 59,37
la sută.

4.3. Elementele sistemului de amortizare

 Elementele definitorii ale oricărui sistem de amortizare în funcţie de care se previzionează şi
calculează efectiv amortismentul sunt: sfera amortizării, duratele de funcţionare şi normele de
amortizare. Existenţa mai multor sisteme de amortizare este determinată de reglementările diferite ale
modului de determinare a acestor elemente , graţie politicii financiare promovate de autorităţile publice
şi private specifice diferitelor grupe de state şi etape de dezvoltare economico-socială.
Procesul de amortizare presupune definirea prealabilă a unor elemente care în evoluţia lor se
intercondiţionează, ceea ce conferă acestui proces viziunea de sistem.
Elementele oricărui sistem de amortizare sunt legate de următoarele elemente:
 sfera amortizării capitalului încorporat în active imobilizate;
 evaluarea si reevaluarea activelor imobilizate amortizabile;
 stabilirea duratei normale de funcţionare a activelor imobilizate;
 determinarea normelor de amortizare;

4.3.1. Sfera amortizării capitalului încorporat în active imobilizate

Constituie un element major menit să asigure un calcul cât mai real al amortismentului. În acest
context trebuie delimitate, din sfera celor două categorii de active imobilizate, respectiv activele
imobilizate corporale şi respectiv activele imobilizate necorporale, acele active care sunt supuse
procesului de amortizare.
Imobilizările corporale sau de natură materială reprezintă bunuri de folosinţă îndelungată în
activitatea unei întreprinderi. Ele cuprind: terenuri si amenajările de terenuri, construcţii, instalaţii
tehnice, mijloace de transport, animale şi plantaţii, mobilier, aparatură, birotică, echipamente de
protecţie a valorilor umane si materiale; etc.
Celelalte active imobilizate amortizabile sunt reprezentate de obiectul sau complexul de obiecte
ce se utilizează ca atare şi care conform Codului Fiscal îndeplineşte cumulativ următoarele condiţii:
a) este deţinut şi utilizat în producţia, livrarea de bunuri sau în prestarea de servicii pentru a fi
închiriat terţilor sau în scopuri administrative;
b) are o valoare de intrare mai mare decât limita stabilită prin hotărâre a Guvernului;
c) are o durată normală de utilizare mai mare de un an ;
Imobilizările necorporale ce privesc capitalul imobilizat cuprind:
- cheltuielile legate de înfiinţarea şi dezvoltarea unităţii patrimoniale numite cheltuieli de
constituire;
- cheltuieli de cercetare dezvoltare;
- concesiuni, brevete, licenţe, mărci comerciale şi alte drepturi şi valori asimilate subscrise ca aport
sau achiziţionate.
- alte imobilizări necorporale, inclusiv programe informatice create în întreprindere sau
achiziţionate de la terţi se amortizează în funcţie de durata probabilă de utilizare, dar fără să depăşească
trei ani;
- fondul comercial care reprezintă diferenţa dintre costurile de achiziţie şi valoarea justă la data
tranzacţiei, a unei părţi din activele nete achiziţionate de către o persoană juridică;
În general activele necorporale se amortizează într-o perioadă de maxim cinci ani.
Cheltuielile aferente achiziţionării de brevete, drepturi de autor, licenţe, mărci de comerţ sau
fabrică şi alte imobilizări necorporale recunoscute din punct de vedere contabil, se recuperează prin
intermediul deducerilor de amortizare liniară pe perioada contractului sau pe durata de utilizare, după
caz. Pentru brevetele de invenţie se poate utiliza şi metoda de amortizare degresivă sau accelerată.
Imobilizările financiare reprezintă imobilizări ale capitalului permanent investit de întreprindere,
sub diferite forme, în patrimoniul altor întreprinderi. Aceste plasamente de capital pe termen lung nu sunt
supuse procesului de amortizare.
 4.3.3. Durata de funcţionare a activelor imobilizate
Unul dintre factorii cu influenţă asupra nivelului amortismentului anual, este reprezentat de
perioada de timp prestabilită pentru recuperarea capitalului încorporat în active imobilizate, adică durata
de funcţionare a activelor imobilizate.
Durata de funcţionare a activelor imobilizate exprimă perioada de timp exprimată de regulă în
ani, fundamentată din punct de vedere tehnic şi economic şi care se stabileşte din momentul punerii în
funcţiune a activelor imobilizate şi până la data scoaterii din funcţiune, ca urmare a uzurii acestora.
În stabilirea duratei normale de funcţionare trebuie să se aibă în vedere faptul că aceasta nu
trebuie să fie stabilită la limita maximă a duratei de funcţionare fizică a activului; trebuie luată în calcul şi
acţiunea unor factori specifici condiţiilor de exploatare a activelor, care pot determina scurtarea perioadei
optime de funcţionare.
Plecând de la acest considerent, în practica financiară, duratele normale de funcţionare se
determină sub forma unor mărimi medii, care în majoritatea cazurilor, sunt mai mici decât durata efectivă
de funcţionare a activelor imobilizate.
4.3.4. Normele de amortizare
Pentru calculul amortismentului anual, este necesară şi determinarea normelor de amortizare.
Norma de amortizare se determină ca şi o mărime procentuală şi exprimă intensitatea cu care se
amortizează activele imobilizate în decursul unui an. Prin aplicarea acestei mărimi procentuale, asupra
valorii de intrare sau asupra valorii de amortizat se obţine valoarea amortismentului anual.
În practica financiară sunt cunoscute mai multe metode de calcul a normelor de amortizare, dintre
care două sunt mai reprezentative:
 metoda normelor de amortizare egale în timp:
Acest procedeu este caracteristic sistemului liniar de amortizare şi constă în determinarea şi
utilizarea aceloraşi norme de amortizare pe întreaga durată normală de funcţionare a activului imobilizat.
În această situaţie norma de amortizare se calculează ca şi raport procentual între amortismentul
anual şi valoarea de intrare a activului imobilizat:
Vi
𝐴𝐴 =
Dn

Vi Vi 1
Iar Na = ∙ 100 = Vi ∙ 100= ∙ 100
A Dn
Dn
Unde:
A - reprezintă amortismentul anual;
Vi -valoarea de intrare a activului imobilizat;
Dn- durata normala de funcţionare;
Na − norma de amortizare

Metoda normelor de amortizare egale în timp se aplică din două motive:

- se caracterizează prin simplitate în utilizare şi efectuarea calculelor;
- oferă pentru investitor, informaţii rapide cu privire la valoarea rămasă neamortizată precum şi
la randamentul activelor analizate.
Această metodă de stabilire a normelor de amortizare prezintă dezavantajul că nu ia în calcul
efectele uzurii morale.

 metoda normelor de amortizare diferenţiate în timp:

 Porneşte de la constatarea că în decursul duratei normale de funcţionare a activelor imobilizate,
în fiecare an, normele de amortizare se micşorează succesiv în funcţie de randamentul şi gradul de uzură
al activelor imobilizate.
Această metodă se poate aplica sub două variante:
a) varianta normelor de amortizare regresive:
Această metodă de calcul a normelor de amortizare este indicată a se utiliza la acele categorii de
active, care sunt supuse acţiunii unor factori economici sau naturali, pentru a combate efectele financiare
negative datorate uzurii morale.
Potrivit acestei variante, normele de amortizare se calculează după relaţia:
Dn− (K−1)
𝑁𝑁𝑘𝑘 = ∑n
∙ 100
Unde:
Nk: reprezintă norma de amortizare pentru anul k;
k: reprezintă anul pentru care se calculează amortismentul;
Dn: este durata normala de funcţionare;

b) varianta normelor de amortizare progresive:

Varianta normelor de amortizare progresive, se caracterizează prin aceea ca amortismentul creşte
de la un an la altul, după formula progresiei aritmetice, adică amortismentul este mai mic în primii ani de
funcţionare şi mai mare spre sfârşitul duratei normale de funcţionare. Varianta, se recomandă a fi aplicată
activelor imobilizate care au o durată de funcţionare îndelungată.
Formula de calcul este:
K
𝑁𝑁𝑘𝑘 = ∑ ∙ 100
n

Această variantă este concepută astfel încât norma de amortizare cât şi amortismentul trebuie să
crească, corespunzător creşterii gradului de uzură

4.4. Sisteme de amortizare şi mecanisme de calcul a amortismentului

Cunoaşterea volumului amortismentului anual se impune atât din perspective cunoaşterii
cheltuielilor anuale cu amortizarea cât şi din perspectiva stabilirii volumului amortismentului, destinat ca
resursă de finanţare a investiţiilor.
În cadrul politicii de amortizare adoptată de diverşi întreprinzători s-au creat mai multe sisteme
de amortizare, şi anume: sistemul proporţional, sistemul variabil, sistemul accelerat şi sistemul progresiv.

4.4.1. Sistemul proporţional de amortizare

Este cunoscut şi sub denumirea de sistemul liniar de amortizare, deoarece amortismentele anuale
sunt egale între ele, pe toată durata normală de funcţionare.
Pentru a determina valoarea amortismentului anual activele se grupează în funcţie de durata
normală de funcţionare, deoarece au aceeaşi normă de amortizare. Amortismentele calculate pentru
fiecare grupă se însumează şi astfel rezultă valoarea amortismentului anual pe total întreprindere.
Baza de calcul o reprezintă valoarea de intrare a acestora sau o valoare medie calculată în funcţie
de volumul activelor intrate sau ieşite din funcţiune în cursul anului.
Dacă în cursul anului nu au loc modificări ale valorii activelor supuse amortizării, amortismentul
anual (A) se calculează prin aplicarea normei de amortizare Na , asupra valorii de intrare Vi , astfel:
Vi ∙ Na
A = 100
 Din practica întreprinderilor, se ştie că în cursul unui an, există mişcări ale activelor de natura
intrărilor şi a ieşirilor. Valoarea de amortizat a activelor va diferi pe parcursul anului şi de aceea se impune
să calculăm o valoare medie anuală pe fiecare grupă în parte.
Intrările de active se vor determina în funcţie de prevederile planului de investiţii care cuprinde
achiziţiile de utilaje noi şi punerile în funcţiune a unor proiecte de investiţie, iar ieşirile de utilaje se
stabilesc în funcţie de situaţia utilajelor propuse spre casare, a căror durată de funcţionare a expirat în
anul curent sau cele propuse spre vânzare chiar dacă nu sunt amortizate integral.
( )
Valoarea medie anuală V a se determină în funcţie de valoarea de intrare a activelor existente
în dotare la începutul anului (𝑉𝑉𝑖𝑖 𝑒𝑒𝑒𝑒 ), la care se adaugă valoarea medie anuală a intrărilor de active în cursul
anului (V ), diminuată cu valoarea medie anuală a activelor imobilizate programate a fi scoase din
ai

folosinţă în cursul anului (V ) . Astfel valoarea medie anuală va fi egală cu:

ae
𝑉𝑉�𝑎𝑎 = ������
𝑉𝑉𝑉𝑉𝑒𝑒𝑒𝑒 + ���� − 𝑉𝑉
𝑉𝑉𝑎𝑎𝑎𝑎 ����
𝑎𝑎𝑎𝑎

Valoarea medie anuală a activelor imobilizate programate a intra în funcţiune în cursul anului,
respectiv valoarea medie anuală a activelor imobilizate programate a ieşi din funcţiune, se determină ca
şi mărimi medii ponderate ale valorii de intrare a activelor. În cazul intrărilor se va lua în considerare
numărul lunilor întregi de funcţionare a activului imobilizat până la sfârşitul anului, iar în cazul ieşirilor
numărul lunilor de nefuncţionare până la sfârşitul anului. Cele două valori se determină astfel: V ����
aı =
Vi ∙ f Vi ∙ nf
şi ����
Vae =
12 12
în care: Vi - valoarea de intrare;
f - numărul de luni întregi de funcţionare, din luna următoare celei de intrare, până la
sfârşitul anului;
nf - numărul de luni întregi de nefuncţionare, din luna următoare celei de ieşire până la
sfârşitul anului;

Prin înmulţirea valorii medii a activelor din fiecare grupă, cu norma de amortizare stabilită în
funcţie de durata de funcţionare a activelor din grupa respectivă, se poate determina amortismentul anual
(A), adică:
� ∙N
V
𝐴𝐴 = a a
100
Prin însumarea amortismentului aferent fiecărei grupe se va obţine amortismentul anual
programat pe total întreprindere.
Amortismentul anual total At vafi egal cu: At = Aex + Ai - Ae
Avantajele sistemului proporţional de amortizare:
- simplitate în aplicare, întrucât permite folosirea unei metode globale de calcul al
amortismentelor lunare;

4.4.3. Sistemul accelerat de amortizare

Caracteristic acestui sistem este faptul că valoarea amortismentului este maxim în primul an de
funcţionare şi descreşte pe parcursul duratei de funcţionare; de aceea sistemul de amortizare se mai
numeşte şi regresiv.
 În literatura de specialitate, după cum şi în practica financiară, sistemul accelerat de amortizare
este abordat sub diferite variante: cu normă de amortizare variabilă, cu normă de amortizare constantă,
cu normă medie anuală multiplicată, cu normă de amortizare combinată.
Sistemul accelerat de amortizare cu normă variabilă, impune ca valoarea de intrare a activelor
imobilizate să fie constantă pe întreaga durată de amortizare, iar norma de amortizare este regresivă.
Amortismentul anual va fi egal cu:
Vi ∙ Nk
𝐴𝐴 = 100
unde: A - amortismentul anual;
Nk - norma de amortizare regresivă pentru anul “k”

Sistemul accelerat de amortizare cu normă constantă, constă în aceea că baza de calcul a

amortismentului o constituie valoarea rămasă neamortizată la începutul fiecărui an.
𝐴𝐴𝑖𝑖 = 𝑁𝑁𝑐𝑐 ∙ 𝑉𝑉𝑖𝑖 ∙ (1 − 𝑁𝑁𝑐𝑐 )𝑖𝑖−1
unde: Nc - norma de amortizare constantă;
Vi - valoarea de intrare a activului imobilizat;
i - anul pentru care se calculează amortismentul.

Sistemul accelerat cu normă medie anuală multiplicată poartă denumirea şi de sistem degresiv,
şi constă în multiplicarea normei de amortizare proporţională (sau liniară) cu unul din coeficienţii
următori:
a) 1,5 dacă durata normală de utilizare a activului imobilizat este cuprinsă între 2 şi 5 ani;
b) 2,0 dacă durata normală de funcţionare a activului imobilizat este între 5 şi 10 ani;
c) 2,5 dacă durata normală de utilizare a activului imobilizat este mai mare de 10 ani.
Sistemul degresiv se aplică sub două alternative: - fără influenţa uzurii morale (varianta AD1); cu
influenţa uzurii morale (varianta AD2).
Calculul amortismentului în sistemul degresiv fără influenţa uzurii morale se face astfel:
- amortismentul aferent anului întâi este egal cu valoarea de intrare a activului imobilizat la care
se aplică norma de amortizare;
- în anul al doilea şi următorii, se aplică aceeaşi normă asupra valorii rămasă neamortizată. Se
continuă calculele până în anul când valoarea amortismentului anual degresiv este egal sau mai mic
cu/decât amortismentul anual calculat după sistemul liniar, pentru perioada rămasă. Din acel an se va
trece la sistemul liniar de amortizare.
Calculul amortismentului în sistemul degresiv cu influenţa uzurii morale are la bază ideea că durata
de amortizare este mai mică decât durata normală de folosinţă; Calculul amortismentului se face în funcţie
de durata de amortizare totală, stabilită prin lege, în cadrul căreia sunt specificaţi numărul de ani în care
se calculează amortismentul în sistem degresiv şi numărul de ani în sistem liniar.
Sistemul accelerat de amortizare cu normă combinată, constă în calculul amortismentului, în
primul an de funcţionare, în proporţie de 50% din valoarea de intrare, iar pentru exerciţiile următoare
norma de amortizare se determină după sistemul proporţional (liniar) în funcţie de anii de utilizare rămaşi.

4.5. Repartizarea pe trimestre şi recalcularea amortismentului anual

Repartizarea amortismentului anual pe trimestre se face astfel:
- amortismentul aferent existentului de active la începutul anului se împarte în mod egal pe cele
4 trimestre;
 - amortismentul aferent activelor intrate în cursul trimestrului se determină astfel:
Ai
𝐴𝐴𝑡𝑡𝑡𝑡𝑡𝑡 = Fi
∙ fi
unde: Atri = amortismentul aferent intrărilor de active în trimestrul i;
Ai = Amortismentul aferent intrărilor pe întreg anul;
fi = numărul lunilor întregi de funcţionare din trimestrul i; Fi = numărul
lunilor întregi de funcţionare din întreg anul;

- amortismentul aferent activelor ieşite în cursul trimestrului se determină astfel:

A
𝐴𝐴𝑡𝑡𝑡𝑡𝑡𝑡 = e ∙ fe
Fe
unde: Ae = amortismentul trimestrial al ieşirilor în cursul anului;
fe = numărul lunilor întregi de nefuncţionare din trimestru;
Fe = numărul lunilor întregi de nefuncţionare în anul calendaristic;

Repartizarea amortismentului anual pe trimestre şi pe luni permite o evaluare a costurilor de

producţie cât mai corectă şi, în continuare, un calcul al randamentului activelor pe perioade mai scurte.
Amortismentul este în atenţia întreprinzătorului atât în calitatea de element al costurilor de
producţie cât şi în cea de sursă permanentă de finanţare, atât a activităţii de investiţii cât şi a celei de
exploatare.
În practica financiară s-a constatat că valoarea amortismentului previzionat, la începutul anului,
suportă modificări, deoarece termenele de intrare sau de ieşire din folosinţă a activelor imobilizate, au
unele abateri faţă de termenele previzionate.
Aceste modificări impun recalcularea amortismentului, în scopul evaluării cât mai corecte a
costurilor şi a resurselor create pe seama amortismentului.
O problemă aparte o reprezintă activele imobilizate casate înainte de expirarea duratei normale
de funcţionare, în sensul că valoarea rămasă neamortizată trebuie recuperată, prin includerea pe costurile
curente, într-o perioadă de timp, stabilită prin lege, dar care nu poate depăşi durata normală de
funcţionare.
Valoarea rămasă neamortizată (𝑉𝑉𝑟𝑟𝑟𝑟 ) se calculează ca diferenţă între valoarea de intrare şi
𝐷𝐷
amortismentele cumulate, calculate până la data scoaterii din folosinţă: 𝑉𝑉𝑟𝑟𝑟𝑟 = 𝑉𝑉𝑖𝑖 − 𝑉𝑉𝑖𝑖 ∙ 𝐷𝐷𝑐𝑐
𝑛𝑛
unde: Vi = valoarea de intrare;
Dc = durata consumată;
Dn = durata normală de funcţionare

În situaţia în care valoarea rămasă neamortizată este semnificativă, pentru recuperarea acesteia,
se eşalonează pe ani şi luni, calculându-se rata anuală de recuperat (𝑅𝑅𝑎𝑎𝑎𝑎 ), după formula:
( 𝑉𝑉𝑟𝑟𝑟𝑟 −𝑆𝑆𝑣𝑣 )∙𝑙𝑙𝑟𝑟
𝑅𝑅𝑎𝑎𝑎𝑎 =
𝐿𝐿𝑡𝑡
unde: 𝑆𝑆𝑣𝑣 - valoarea recuperărilor prin valorificarea activelor scoase din uz;
lr - numărul lunilor din anul de referinţă rămase pentru recuperare;
Lt - numărul lunilor totale pentru recuperarea valorii neamortizate.
În legătură cu activele menţinute în exploatare şi după expirarea duratei normale de funcţionare,
precizăm că acestea nu mai fac obiectul amortizării iar din punct de vedere financiar valoarea
amortismentului netrecut pe costuri va influenţa pozitiv rezultatul financiar al exerciţiului.