Capitolul 2_________________________________________________________

CAPITALUL ÎNTREPRINDERII

2.1. Conceptul de capital al întreprinderii

În sens economic, prin capitaluri se exprimă mijloacele băneşti necesare întreprinzătorului pentru
acoperirea cheltuielilor de înfiinţare a infrastructurii necesare, precum şi acoperirea cheltuielilor de
exploatare aferente primului ciclu de activitate, până la obţinerea de bunuri, lucrări sau servicii, care sunt
destinate vânzării.
Capitalurile pot fi clasificate după următoarele criterii:
 după modul în care participă la procesele economice, capitalurile, se clasifică în:
 capitalul fix – reprezintă acea parte a capitalului real deţinut de întreprindere, pe parcursul mai
multor cicluri de exploatare şi este format din construcţii, utilaje şi instalaţii tehnologice şi alte
echipamente de folosinţă îndelungată; este supus unei deprecieri treptate, care se recuperează prin
procesul de amortizare.
 capitalul circulant – este acea parte din capitalul real al întreprinderii care se consumă integral
pe parcursul unui ciclu de exploatare, urmând a se reconstitui în vederea reluării activităţii, pe parcursul
altui ciclu de exploatare.
 după conţinutul lor:
 capitalul economic – este format din totalul bunurilor şi valorilor reflectate în partea de activ
a bilanţului, respectiv sub forma drepturilor de proprietate şi a obligaţiilor din pasivul bilanţier;
 capitalul permanent – este format din capitalurile proprii ale întreprinderii, la care se adaugă
datoriile pe termen mediu şi lung;
 capitalul de lucru (fondul de rulment) – este reprezentat de acea parte din capitalul
întreprinderii care este destinat finanţării activelor circulante;
 după forma de proprietate:
 capitalul propriu;
 capitalul împrumutat;
Capitalul privit din punct de vedere al naturii sale se împarte în capital real şi în capital fictiv.
Capitalul real apare sub forma plasamentelor pe termen lung sau pe termen scurt.
2.2. Conţinutul şi structura capitalului
În funcţie modalităţile de procurare şi apartenenţa acestora, capitalul întreprinderii ia două
forme:
 capitaluri proprii;
 capitaluri împrumutate.

În funcţie de provenienţa resurselor cu ajutorul cărora se constituie şi sporeşte capitalul

întreprinderii, deosebim două modalităţi de finanţare: finanţarea internă şi finanţarea externă.
Finanţarea internă se realizează pe seama următoarelor resurse:profitul net sau partea
din profitul net rămasă după plata dividendelor;
 amortizarea activelor imobilizate, sume din valorificarea activelor imobilizate scoase
din funcţiune sau din vânzarea celor neutilizate;
  alte fonduri care pot fi asimilate celor proprii.
Finanţarea externă reprezintă modalitatea de constituire cât şi de majorare a capitalului
întreprinderii şi constă în:
 aporturile în bani sau în natură ale acţionarilor;
 contribuţii ale statului, ale unor colectivităţi publice şi organisme specializate;
 emisiunea şi vânzarea de noi acţiuni;
 emisiunea şi vânzarea de obligaţiuni, contractarea de împrumuturi bancare,
practicarea creditului comercial, a leasingului, sau alte operaţiuni similare.

Figura nr.1 Structura capitalului reflectat în activul şi pasivul bilanţier

ACTIV PASIV

1. 1.1 Amortizabile 1. Capital

CAPITA
A social
C
T 1.1.1.Corporale 2. Rezerve
I I 1.1.2 Necorporale asimilate P P
V M capitalurilor R E T
E O O R O
B P M T
3. Fonduri, R
I provizioane şi A A
L I
1.2. Neamortizabile rezultate N L
U
I E
Z N
A 4. Capital împrumutat T
T 1.2.1. Titluri de
pe termen mediu şi
E participare
lung
1.2.2. Creanţe
legate de participaţii
4.1. Creditul
2. 2.1. Valori de bancar pe termen
exploatare mediu şi lung
A
C 4.2. Creditul obligatar
C
T
I
I
R
V
C
E
U 2.2. Valori realizabile pe 5. Capital împrumutat pe
L termen scurt termen scurt
A
N
T
E 5.1. Creditul bancar pe
2.3. Lichidităţi termen scurt
5.2. Creditul furnizor
2.2.1. Capitalurile proprii
Acestea se constituie atât pe seama resurselor interne cât şi a celor din exteriorul întreprinderii.
În structura capitalurilor proprii sunt incluse:
• capitalul social al întreprinderii;
• primele de capital ;
• rezervele;
• rezultatul reportat şi rezultatul curent al exerciţiului financiar.

Capitalul social
Capitalul social reprezintă aportul în numerar şi/sau în natură subscris de către acţionari sau
asociaţi atât la înfiinţarea întreprinderii cât şi cu ocazia efectuării unor majorări de capital.
Sub aspectul mărimii sale, capitalul social se identifică cu valoarea nominală a tuturor acţiunilor
sau părţilor sociale, respectiv cu valoarea aportului în natură sau în numerar, a rezervelor încorporate şi a
profitului net repartizat pentru majorarea capitalului sau alte operaţii care conduc la modificarea acestuia.

Modificarea capitalului social

Ca urmare a derulării activităţilor întreprinderii pot apărea nevoi suplimentare de capital care se
pot acoperi prin majorarea capitalului social. Această operaţiune se poate realiza astfel:
 aporturi noi în numerar şi/sau în natură;
 încorporarea de rezerve sau a altor resurse proprii;
 conversia obligaţiunilor sau a unor datorii ale întreprinderii;
 plata dividendelor în acţiuni;
 fuziunea.
Majorarea capitalului prin aporturi noi în numerar se poate realiza prin două modalităţi, şi anume:
- subscrierea de acţiuni suplimentare numai de către acţionarii vechi, situaţie care presupune
creşterea valorii nominale, a acţiunilor emise iniţial.
-emisiunea de noi acţiuni, cu posibilitatea de a subscrie atât vechii acţionari cât şi alţii noi.
Acţionarii vechi pot subscrie în mod proporţional cu numărul acţiunilor deţinute pe baza dreptului
de preferinţă. Ei trebuie să facă subscrierea într-un termen stabilit de adunarea generală.
Cu ocazia majorării de capital întreprinderea trebuie să emită un număr de acţiuni noi (𝑁𝑁𝑎𝑎𝑎𝑎 ) care
se determină( Nistor,E., I., 2004) ca raport între suma aferentă majorării de capital şi preţul de emisiune
a acţiunii noi (𝑃𝑃𝑒𝑒 ), adică:
∆Cs
Nan =
Pe
Acţiunile noi pot fi emise la valoarea nominală a vechilor acţiuni sau la o valoare mai mare
corespunzătoare cursului acţiunilor vechi.
Deoarece prin creşterea numărului de acţiuni, se produce o scădere a rentabilităţii acestora, se
pune problema protejării vechilor acţionari; în acest scop ei vor fi recompensaţi cu nişte titluri de valoare,
numite drepturi de subscriere (Ds), pe care le vor putea vinde noilor acţionari.
Acţionarul nou care doreşte să achiziţioneze o acţiune nouă, va trebui să deţină un număr de
drepturi de subscriere(𝐷𝐷𝑠𝑠 ), egal cu raportul dintre numărul total al acţiunilor vechi (𝑁𝑁𝑎𝑎𝑎𝑎 ) ș𝑖𝑖 numărul de
acţiuni noi (𝑁𝑁𝑎𝑎𝑎𝑎 ), adică:
Nav
Ds =
Nan
 Preţul sau valoarea de emisiune a unei acţiuni noi, trebuie să se încadreze între două limite:
valoarea nominală (VNv) şi valoarea de piaţă (VPv), a acţiunilor vechi, astfel: 𝑉𝑉𝑉𝑉𝑣𝑣 ≤
𝑉𝑉𝑉𝑉𝑛𝑛 ≤ 𝑉𝑉𝑉𝑉𝑣𝑣

Diferenţa dintre valoarea (preţul) de emisiune şi valoarea nominală reprezintă prima de emisiune.
Pe seama cestei prime se suportă toate cheltuielile efectuate cu realizarea emisiunii de acţiuni noi.
Valoarea de piaţă a acţiunilor (VP) se determină în funcţie de valoarea de piaţă a acţiunilor vechi
şi valoarea de emisiune a acţiunilor noi, după relaţia:

𝑁𝑁𝑁𝑁𝑁𝑁 ∙ 𝑉𝑉𝑉𝑉𝑣𝑣 + 𝑁𝑁𝑎𝑎𝑎𝑎 ∙ 𝑉𝑉𝑉𝑉𝑛𝑛

𝑣𝑣𝑃𝑃 =
𝑁𝑁𝑎𝑎𝑎𝑎 + 𝑁𝑁𝑎𝑎𝑎𝑎
▪ Majorarea de capital prin încorporarea rezervelor, presupune încorporarea unei părţi din rezerve
în capitalul social. În urma acestei operaţiuni se acordă, în mod gratuit, acţiuni suplimentare către
acţionari, sau se majorează valoarea nominală a acţiunilor deţinute de aceştia.
În situaţia creşterii valorii nominale a acţiunilor, cursul acestora nu este influenţat, deoarece nu
se modifică structura acţionarilor şi nici valoarea dividendului pe o acţiune.
Dacă prin majorarea capitalului social, ca urmare a încorporării rezervelor se vor emite şi distribui
(gratuit), noi acţiuni suplimentare către acţionari, va scădea atât dividendul pe o acţiune cât şi cursul
bursier al acţiunilor.
▪ Majorarea capitalului prin conversia obligaţiunilor inclusiv a unor datorii ale întreprinderii în
acţiuni; presupune emisiunea de noi acţiuni, care se acordă deţinătorilor de obligaţiuni sau diverşilor
creditori. Această modalitate nu asigură un surplus de lichidităţi, dar modifică structura financiară a
întreprinderii.
▪ Majorarea capitalului social prin plata dividendelor în acţiuni sau conversia părţilor de fondator
în acţiuni. Se poate realiza fie prin creşterea valorii nominale a acţiunilor, fie prin realizarea unei emisiuni
de acţiuni noi, care se vor distribui beneficiarilor de dividende.
▪ Fuziunea, presupune majorarea capitalului social prin absorbirea unei întreprinderi de o altă
entitate.
În practică poate avea loc şi o diminuare a capitalului social al întreprinderii, atunci când aportul
acţionarilor se diminuează ca urmare a răscumpărării acţiunilor sau în cazul acoperirii unor pierderi din
anii precedenţi, pe seama capitalului social.

Primele de capital
Sunt prime de emisiune sau prime de fuziune şi reprezintă diferenţa dintre valoarea de emisiune
a acţiunilor şi valoarea nominală a acestora, rezultată în urma unei emisiuni de acţiuni, ca urmare a
aportului acţionarilor la capitalul social, fuziunii cu o altă societate sau conversiei obligaţiunilor
emise/datoriilor.

Rezervele
Rezervele sunt surse constituite anual din profitul societăţii conform reglementărilor în vigoare
(rezerve legale), conform statutului (rezerve statutare) sau potrivit hotărârilor Adunării Generale a
Acţionarilor (alte rezerve). Rezervele se constituie în scopul capitalizării unei părţi din profitul realizat, în
vederea creşterii gradului de stabilitate financiară a întreprinderii.
Alături de capitalul social şi rezerve, întreprinderile dispun de anumite fonduri şi provizioane care
se folosesc la finanţarea permanentă. Mărimea lor, în constituire şi dimensionare, este prevăzută fie de
legea anuală a bugetului de stat, fie prin legi specifice, fie prin statutul societăţii sau bugetul propriu de
venituri şi cheltuieli.
 Rezultatul reportat
Rezultatul reportat reprezintă rezultatul financiar din perioadele precedente (profit nedistribuit
sau pierdere), asupra căruia acţionarii nu s-au decis ce destinaţie să îi acorde.

2.2.2. Capitalurile împrumutate

De la înfiinţare sau pe parcursul activităţii, întreprinderile îşi completează capitalul propriu cu
împrumuturi pe termen mediu si lung respectiv pe termen scurt, ca urmare a unor nevoi suplimentare,
care depăşesc nivelul resurselor proprii.
Deoarece capitalurile împrumutate pe termen mediu şi lung, alături de cele proprii, se află la
dispoziţia întreprinderii o perioadă mai îndelungată de timp, ele formează aşa numitele capitaluri
permanente.
Capitalul împrumutat pe termen mediu şi lung, poate lua forma creditului bancar pe termen
mediu şi lung sau a creditului obligatar.

Creditul bancar pe termen mediu şi lung

Creditul bancar pe termen mediu şi lung, reprezintă un împrumut care se obţine de la o bancă
comercială şi care trebuie rambursat într-o perioadă mai mare de un an. Perioada pentru care se acordă
aceste împrumuturi variază în cazul creditului pe termen mediu între 1 si 5 ani iar a creditului pe termen
lung peste 5 ani.
Creditul pe termen mediu şi lung constituie o sursă importantă de finanţare a firmelor şi asigură
celui împrumutat un grad mai mare de siguranţă. Solicitantul acestui tip de credit va urmări să negocieze
o durată a creditului, similară cu durata de viaţă economică a activelor finanţate pe seama acestuia.
Majoritatea creditelor pe termen mediu şi lung sunt garantate, prin ipotecarea unor bunuri aflate
în patrimoniul împrumutatului.
Referitor la rambursarea creditului, în cuprinsul contractului de credit pe termen mediu sau lung
este prevăzut ca valoarea creditului să fie amortizată pe întreaga perioadă de acordare a creditului; în
acest fel solicitantul creditului va trebui să efectueze plăţi periodice, pentru rambursarea creditului şi plata
dobânzii.
Uneori părţile unui contract de credit pe termen mediu şi lung, pot conveni şi o perioadă de graţie
(perioada în care nu trebuiesc rambursate ratele). Acordarea acestei facilităţi, în favoarea împrumutatului,
îi oferă posibilitatea să îşi organizeze eficient activitatea, până va începe rambursarea creditului.

Creditul obligatar
Creditul obligatar se obţine prin emisiunea de titluri de credit, în principal de obligaţiuni.
Obligaţiunea este un titlu de credit pe termen lung emis de către o societate pe acţiuni sau de către o
instituţie publică, a cărei rambursare este garantată prin bunuri materiale sau ipoteci.
Creditul obligatar presupune emisiunea de obligaţiuni, prin subscripţie publică, întreprinderea
fiind obligată să publice un prospect de emisiune.
Prospectul conţine informaţii cu referire la: capitalurile proprii, situaţia generală a patrimoniului
întreprinderii, valoarea împrumutului, numărul obligaţiunilor emise, valoarea nominală, valoarea de
răscumpărare, durata împrumutului, rata dobânzii şi scadenţa de răscumpărare.
Leasingul
Leasing-ul reprezintă o alternativă de finanţare externă, pe termen mediu şi lung. Contractul de
leasing este o formă specială a contractului de închiriere prin care se obţine utilizarea unui activ pe o
anumită perioadă, fără a obţine un titlu legal asupra activului. Pentru cei care practică vânzarea în leasing,
acesta reprezintă o metodă de creştere a vânzărilor, în timp ce pentru cei care au nevoie de anumite active
pentru activitatea de producţie, leasing-ul reprezintă o procedură de finanţare.
 Principalii participanţi într-o tranzacţie de leasing sunt finanţatorul (lessor) şi utilizatorul (lessee),
între care intervine o convenţie de transfer a dreptului de folosinţă asupra unui bun, proprietatea
finanţatorului, în schimbul plăţii unei remuneraţii de către utilizator.
La sfârşitul perioadei de leasing, clientul poate opta pentru una din următoarele variante:
• să devină proprietar al activului fix, la un preţ avantajos (valoarea reziduală);
• să înapoieze bunul către proprietar;
• să reînnoiască contractul de leasing.
În doctrina şi practica mondială, leasing-ul înregistrează două forme principale: leasing financiar
şi leasing operaţional.

Capitalul împrumutat pe termen scurt

Ca urmare a insuficienţei capitalului permanent, pe parcursul ciclului de exploatare întreprinderea
îşi completează nevoia de capital prin apelarea la împrumuturi pe termen scurt, sub forma creditului
comercial acordat de furnizori sau a creditului bancar pe termen scurt.
Creditul comercial acordat de furnizori, numit şi credit furnizori, apare ca urmare a existenţei
între partenerii de afaceri, a unor înţelegeri sau contracte referitoare la condiţiile de livrare, termenele şi
modalităţile de plată. Existenţa unei distanţe în timp, între momentul livrării produselor şi cel al plăţii,
generează la cumpărător existenţa unor capitaluri, pe care acesta le foloseşte gratuit.
Creditul bancar pe termen scurt este destinat acoperirii nevoilor temporare de capital, pentru
finanţarea întreprinderii. El se poate acorda sub forma de: creanţe comerciale, credite de trezorerie şi
creditul de scont.
Creanţele comerciale se acordă sub forma de titluri de credit prin instrumente specifice, cum ar
fi: biletul de ordin, cambia şi cecul. Aceste înscrisuri sunt cunoscute si sub denumirea de efecte de comerţ.
Cu ajutorul lor, întreprinderea primeşte credit sau chiar poate să acorde credit.
Creditele de trezorerie sunt acordate întreprinderii pe termen de până la un an de zile, iar rata
dobânzii poate fi variabilă pe durata de angajare a creditului.
Creditele de trezorerie, sunt acelea deschise de bancă în funcţie de situaţia trezoreriei
întreprinderii, fără nici o legătură cu alte creanţe sau alte operaţiuni. Astfel de credite pe termen scurt se
acordă în cazul deficitului de trezorerie, fără alte garanţii deosebite, în vederea efectuării plăţilor curente.
Creditele de trezorerie sunt cel mai des utilizate pentru finanţarea activităţii de exploatare, fiind o sursă
externă de finanţare pe termen scurt.
Creditul de scont. Scontul este operaţiunea de credit prin care banca pune la dispoziţia unui client
o sumă de bani, în schimbul unui efect comercial (trată, bilet la ordin) înainte ca acesta să ajungă la
scadenţă. În schimbul acestei operaţiuni banca îşi va reţine un comision, care să acopere un anumit nivel
al dobânzii şi cheltuieli diverse ale băncii.
Scontarea constă în aceea că beneficiarul unui efect de comerţ (cambie sau bilet la ordin) poate
să-şi transforme creanţa pe care o are asupra unui terţ într-o sumă lichidă, fără să mai aştepte data
scadenţei.

2.3. Plasamentele de capital

După procurare, capitalul urmează a fi utilizat conform specificului activităţii întreprinderii.
Modalitatea de utilizare a capitalului reprezintă un plasament; plasamentele de capital se concretizează
în aşa numitele active. Plasarea capitalului în active imobilizate reprezintă un plasament pe termen lung
în timp ce plasamentele în active circulante reprezintă un plasament pe termen scurt.
Activele imobilizate
Activele imobilizate sau imobilizări ori bunuri imobile , cuprind toate acele valori economice, a căror
perioadă de utilitate şi lichiditate este mai mare de un an. Activele imobilizate se diferenţiază la rândul lor
în trei grupe: imobilizări necorporale, imobilizări corporale şi imobilizări financiare.
Imobilizările necorporale, denumite şi imobilizări nemateriale sau active intangibile, cuprind toate
acele valori economice care nu îmbracă forma unor bunuri materiale concrete. Ele sunt reprezentate de:
Cheltuielile de constituire, denumite şi de înfiinţare, cuprind cheltuielile cu înfiinţarea, dezvoltarea
şi funcţionarea societăţilor comerciale, cum sunt cele privind taxele şi alte cheltuieli de înscriere şi
înmatriculare, cheltuielile privind emiterea şi vânzarea de acţiuni, cheltuieli de prospectare a pieţei şi de
publicitate.
Cheltuielile de dezvoltare includ resursele economice alocate pentru implementarea unor
tehnologii noi sau introducerea în fabricaţie de produse noi.
Concesiunile, brevetele, licenţele, mărcile de fabrică şi alte drepturi similare cuprind toate
cheltuielile efectuate pentru achiziţionarea drepturilor de exploatare a unui bun, activitate sau serviciu,
în cazul concesiunilor, a unui brevet, a unei licenţe, a unei mărci de fabrică şi alte drepturi similare de
proprietate industrială şi intelectuală.
Fondul comercial cuprinde cheltuielile efectuate pentru menţinerea sau dezvoltarea potenţialului
de activitate al întreprinderii. Exemplu: clientela, vadul comercial, firma, segmente de piaţă etc.
Imobilizările corporale, denumite active fixe tangibile, reprezintă bunurile materiale de folosinţă
îndelungată utilizate în activitatea întreprinderii. Sunt o componentă a patrimoniului întreprinderii şi
cuprind: terenuri şi active fixe (clădiri şi construcţii, echipamente tehnologice, maşini, utilaje şi instalaţii
de lucru, aparatură de măsurare, control şi reglare, mijloace de transport, animale de muncă, plantaţii,
unelte, accesorii de producţie, mobilier şi birotică).
Activele imobilizate corporale, cu excepţia terenurilor, fiind expuse uzurii fizice şi morale , sunt supuse
procesului de amortizare.
Imobilizările financiare, denumite şi investiţii financiare sau de portofoliu; cuprind: acţiunile deţinute la
entităţile afiliate, împrumuturile acordate entităţilor afiliate, interesele de participare, împrumuturile
acordate entităţilor de care compania este legată în virtutea intereselor de participare, alte investiţii
deţinute ca imobilizări şi alte împrumuturi.
Prin interese de participare se înţelege drepturile în capitalul altor entităţi, reprezentate sau nu
prin titluri, fiind destinate să contribuie la activităţile entităţii. Deţinerea unei părţi din capitalul unei alte
entităţi se presupune că reprezintă un interes de participare, atunci când depăşeşte un procent de 20%.
Alte creanţe imobilizate cuprind garanţiile, depozitele şi cauţiunile depuse de entitate la terţi.

Activele circulante
Un activ este clasificat ca activ curent (circulant) atunci când:
– este achiziţionat sau produs pentru consum propriu sau în scopul comercializării şi se aşteaptă
să fie realizat într-o perioadă de până la 1 an;
– este reprezentat de creanţe aferente ciclului de exploatare;
– este reprezentat de trezorerie sau echivalente de trezorerie; echivalentele de trezorerie sunt
reprezentate de investiţiile financiare pe termen scurt.
Activele circulante se deosebesc între ele atât după natura şi permanenţa lor în circuitul
întreprinderii, cât şi după rapiditatea transformării lor în lichidităţi. În funcţie de aceste caracteristici,
activele circulante se pot structura în:
- valori de exploatare, determinate nemijlocit de ciclul de exploatare, în sfera cărora intră
stocurile de materii prime şi materiale pentru producţie, stocurile de producţie în curs de fabricaţie şi
stocurile de produse finite. Aceste tipuri de stocuri, reprezintă partea relativ constantă, stabilă, a activelor
circulante;
- valori realizabile pe termen scurt, se transformă în lichidităţi într-un termen mai scurt, decât
valorile de exploatare. Cuprind creanţele de la clienţi şi diverşi debitori precum şi titlurile de plasament
pe termen scurt;
- disponibilităţi băneşti (lichidităţi), cuprind disponibilităţile băneşti aflate în conturile deschise la
bănci, cele existente în casierie precum şi alte valori existente în trezoreria întreprinderii.