Floare albastră

Publicată în revista junimistă „Convorbiri literare” la 1 aprilie 1873, „Floare

albastră” este o capodoperă a lirismului eminescian din etapa de tinerețe, „ghinda din
care răsare stejarul” (Vladimir Streinu), anticipând viitoarele creații ale scriitorului.
Precedată de „Venere și Madonă”, „Epigonii”, „Mortua est”, poezia „Floare albastră”
își are punctul de plecare în mitul romantic al aspirației către un ideal înalt de fericire,
încununat de o iubire pură, desăvârșită, ideal spre care aspirase și marele poet italian
Giacomo Leopardi în „Ginestra” sau eroul lui Novalis din „Heinrich von Ofterdingen”.
Caracterul romantic este susținut de: teme (iubirea în corelație cu natura), motive
(floarea albastră, stelele, codrul, luna), îmbinarea speciilor literare (meditație, idilă,
eglogă), cultul sentimentelor.
Lirismul este de tip subiectiv, discursul alternând secvențele de monolog adresat
cu cele de confesiune. Aspectul este conferit de diferiți indici ai persoanei pronumelor și a
verbelor: „mi”, „eu”, „am râs” (persoana I), „te”, „ai cufundat”, „a ta” (persoana a II-a).
Titlul este alcătuit dintr-un substantiv comun nearticulat „floare”, ce
simbolizează ființa păstrătoare de secrete pe care le dezvăluie cu vrajă, și adjectivul
„albastră”, care reflectă infinitul, împreună formând o imagine de mare sensibilitate.
În opinia mea, la romantici tema iubirii apare în corelație cu tema naturii,
deoarece natura vibrează la stările sufletești ale eului. Creația amintită aparține
acestor teme și constituie aspirația către iubirea ideală, către perfecțiune.
Compozițional, poezia se structurează în jurul a două idei: cea a cunoașterii
absolute (primele trei strofe) și cea a cunoașterii terestre prin intermediul iubirii
(strofele 5-12). Cele două idei sunt legate prin strofa a patra, care conține meditația eului
liric. Creația este alcătuită dintr-o succesiune de imagini clar conturate, mai ales prin
intermediul monologului, dialogul fiind doar sugerat. Ca în lirismul de măști, eul liric
împrumută pe rând cele două ipostaze: masculin-feminin, el-ea, într-un „dialog al eternului
cu efemerul”. Poezia se construiește în jurul unei serii de opoziții: eternitate/moarte-
temporalitate/viață, masculin-feminin, vis-realitate, abstract-concret, departe-aproape,
atunci-acum.
Prima secvență poetică prezintă lumea rece a ideilor, lumea lui. Monologul fetei se
deschide cu un reproș, realizat prin intermediul adverbului „iar”, plasat în incipit. Tonul
adresării este familiar, într-un aparent dialog, în care sunt alternate propoziții afirmative și
negative, interogative și exclamative. Termenii populari „încalte”, „nu căta” susțin
adresarea familiară, iar cele două apelative: „sufletul vieții mele” și „iubite”, plasate simetric
la începutul, respectiv la sfârșitul primei intervenții a fetei, exprimă iubirea sinceră.
Universul spiritual în care geniul este izolat se configurează prin enumerația
simbolurilor morții-eternității, în prima strofă: „Iar te-ai cufundat în stele/ Și în nori și-n
ceruri-nalte?”. Aspirația spre cunoașterea absolută este sugerată de metafora „râuri în
soare/ Grămădești-n a ta gândire”. Domeniul cunoașterii guvernate de timpul infinit se
definește prin universul de cultură „câmpiile Asire” și universul de creație umană, proiectat
cosmic „Piramidele-nvechite/ Urcă-n cer vârful lor mare”.
 Avertismentul final al fetei, deși rostit pe un ton șăgalnic: „Nu căta în depărtare/
Fericirea ta, iubite!”, ascunde un adevăr: împlinirea umană se poate realiza doar prin
iubire, în planul terestru.
Cea de-a doua secvență cuprinde meditația bărbatului asupra sensului profund al
iubirii rememorate. Notarea unei stări de spirit „Eu am râs,/ N-am zis nimica” se realizează
prin utilizarea mărcilor gramaticale ale eului: pronume și verbe de persoana I („eu”, „am
râs”, „n-am zis”) și a verbelor la trecut: „Ah! Ea spuse adevărul”.
A treia secvență poetică corespunde strofelor 5-12. Monologul fetei se continuă cu
invitația la iubire în lumea ei, planul terestru: „Hai în codrul cu verdeață”. Cadrul natural se
conturează prin motivele romantice frecvent întâlnite în erotica eminesciană: codrul,
izvoarele, balta, valea, luna. Refacerea cuplului adamic presupune existența unui spațiu
ocrotitor (paradis terestru) și a unui timp sacru. Natura de început de lume, spațiu nealterat
de prezența umană, cu atributele sălbăticiei în viziunea romantică „Stânca stă să se
prăvale/ În prăpastia măreață”, asociază imagini vizuale și auditive: „Und-izvoare plâng în
vale”. Natura ocrotitoare ”Acolo-n ochi de pădure,/ Lângă balta cea senină/ Și sub trestia
cea lină,/ Vom ședea în foi de mure” are atributele spațiului sacru prin sugestia centrului:
„ochi de pădure”, „balta cea senină”.
Idealul de iubire se configurează în paradisul terestru. Abundența vegetației și
regimul diurn sunt exprimate prin sugestia cromatică a verii: roșu, verde, auriu. Căldura
zilei de vară se află în rezonanță cu pasiunea chemării, cu iubirea împărtășită: „Și de-a
soarelui căldură,/ Voi fi roșie ca mărul,/ Mi-oi desface de-aur părul/ Să-ți astup cu dânsul
gura”.
Confesiunea iubirii organizează secvența poetică gradat într-un ritual, având
următoarele etape: descrierea naturii umanizate, invitația în peisajul rustic și intim,
conversația ludic-erotică, jocul sau „încercarea” iubirii pe un fir de romaniță, portretul fetei
ca o zeiță terestră, gesturile de tandrețe, sărutul, îmbrățișarea, întoarcerea în sat,
despărțirea.
Trecerea de la regimul diurn la cel nocturn sugerează, la nivelul corespondenței
iubire-natură, trecerea de la peisajul intim, rustic la peisajul feeric, cu accent pe intimitate:
„Pe cărare-n bolți de frunze,/ Apucând spre sat în vale,/ Ne-om da sărutări pe cale,/ Dulci
ca florile ascunse”.
Ultima secvență marchează cea de-a doua intervenție a eului liric și sugerează
despărțirea, stingerea focului iubirii prin utilizarea verbelor la perfect compus „ai dus”, „a
murit”. Dubla exclamație retorică „Floare albastră! Floare albastră!” subliniază intensitatea
trăirii generate de contrastul dintre iluzie și realitate, iar versul final stă sub semnul
pesimismului de tip schopenhauerian „Totuși...este trist în lume”, anticipând
„Luceafărul”.
La nivel stilistic, expresivitatea este dată de: epitete („prăpastia măreață”,
„trestia cea lină”), personificări („izvoare plâng în vale”), comparații („roșie ca mărul”),
inversiuni („de-aur părul”, „de-a soarelui căldură”), metafore („ochi de pădure”, „sufletul
vieții mele”), interogația retorică („Iar te-ai cufundat în stele/ Și în nori și-n ceruri-nalte?”),
aliterații („porții pragul”).
 Muzicalitatea aparte este dată de elementele de prozodie: măsura versurilor de 8
silabe, rima îmbrățișată și ritmul trohaic.
În concluzie, poezia „Floare albastră” reprezintă o capodoperă a literaturii
eminesciene din perioadă de tinerețe, purtând în germene marile teme și idei poetice
dezvoltate mai târziu în „Luceafărul”.