Sunteți pe pagina 1din 4

UNIVERSITATEA CREȘTINĂ „DIMITRIE CANTEMIR”

FACULTATEA DE DE ȘTIINȚE JURIDICE ȘI ADMINISTRATIVE – DREPT –


BUCUREȘTI

IFR

ESEU

DISCIPLINA: FILOSOFIA DREPTULUI

TEMA:

Comparați următoarele afirmații, din perspectiva distincției dintre dreptul natural și cel pozitiv:
Adevărata lege este înțelepciunea dreaptă, conformă cu natura, prezentă în toți oamenii
(Cicero) și Nimeni nu este mai presus de lege (Constituția României, art. 16).

Cadru didactic titular


CONF. UNIV. DR. ALEXANDRU STEFANESCU

Student: PETRESCU IONUT-EUGEN

Anul III, Drept

Nr. matricol: 20416

Forma de învățământ: IFR

Grupa: 2205

Seria: II

-2021-

1
Dreptul natural este acel drept care decurge din natura omului, instituit „pe baza înţelegerii
esenţei fiinţei umane şi a colectivităţilor sociale”. Știinţa dreptului este „teoria dreptului pozitiv,
subiectiv, aşa cum este el conceput de către sistemul instituţional al unei organizări statale
determinate și pe baza unei doctrine juridice asumate”. Problema echității provoacă legătura
dintre dreptul natural și cel pozitiv, reprezentând etalonul conexiunii sănătoase dintre cele două.

Ideea nerespectării unor drepturi fundamentale ale ființei umane este o practică la fel de
veche ca umanitatea însăși. Treptat însă, odată cu apariția și instituirea unui concept al
drepturilor omului se produce, la mijlocul secolului XX, o răsturnare valorică. Declarația
Universală a Drepturilor Omului atestă ideea unor drepturi fundamentale, inalienabile, care nu
țin de conjuncturi socio-politice, ci chiar de esența ideii de om și umanitate. Așa încât, conceptul
drepturilor omului a fost văzut ca un mijloc de a combate „subiectivitatea producătorilor de
norme juridice” și astfel ca „instanță mediatoare între libertatea conţinută în natura generică
a fiinţei umane şi constrângerea impusă de funcționalitatea sistemului social”, deci între „dreptul
natural” şi „dreptul pozitiv”.

Cele mai evidente conflicte între dreptul natural și dreptul pozitiv pot fi identificate, de-a
lungul istoriei, în regimurile politice dictatoriale. În sistemele naziste și comuniste, dreptul
pozitiv a contravenit flagrant celor mai elementare principii de drept și drepturilor fundamentale
ale omului, ridicându-se astfel problema soluționării conflictului dintre dreptul natural și dreptul
pozitiv.

În acest context, prima trăsătură a dreptului natural identificabilă în urma conflictului


menționat este tocmai că acesta își dezvăluie natura mai ales atunci când este violat de normele
dreptului pozitiv. În măsura în care cele două tipuri de drept sunt concordante, dreptul natural se
reflectă în dreptul pozitiv, constituind o temelie invizibilă a acestuia din urmă. S-a susținut astfel
că ,,sunt foarte puține legi care să reproducă o regulă de drept natural, căci scopul legilor nu este
de a expune formule abstracte, ci din contră, de a arăta în mod precis și imperativ cum înțelege să
rânduiască anumite probleme. Măsurile conținute de legi pot fi în acord cu principiile dreptului
natural, fără chiar să le pomenească. Legile cu caracter administrativ sau legile privind drepturile
private nu reproduc preceptele dreptului natural. Ele sunt însă indirect inspirate din el, fiind
conforme, în fond (…), cu directivele sale”.  Pe de altă parte, atunci când există o contradicție

2
vădită între cele două tipuri de drept, ,,dreptul natural (...) strălucește cu o măreție neobișnuită
(...)”. De aceea, conflictul dintre dreptul pozitiv și dreptul natural este cel mai important punct de
pornire în definirea acestuia din urmă. Doar imperfecțiunile dreptului pozitiv ne fac să aspirăm
către dreptul natural sau spre cum ar trebui să fie dreptul. Așadar, pentru a defini dreptul natural,
trebuie să pornim de la ceea ce nu îl caracterizează: abuzul, inechitatea, inegalitatea, limitarea
disproporționată a drepturilor fundamentale etc. Toate acestea sunt consecințe ale deficiențelor
dreptului pozitiv, care, resimțite de destinatarii normelor de drept pozitiv, produc în conștiința
acestora o reacție adversă. Această reacție facilitează recunoașterea dreptului natural prin
contrastul dintre acesta și injustețea dreptului pozitiv.

Viziunea lui Cicero cu privire la lege “Adevărata lege este înţelepciunea dreaptă conformă cu
natura, prezentă în toţi oamenii”, consecventă, eternă, care ne cheamă la datorie şi ne dă porunci,
interzicându-ne să comitem fraude şi îndepărtându-ne astfel de ele. Divinitatea ne interzice să
modificăm în vreun fel această lege, să procedăm la vreo derogare sau s-o abrogăm integral; nu
putem fi exceptaţi de la ea nici prin intervenţia Senatului, nici prin cea a poporului. Ea nu va fi
una la Roma, alta la Atena, una acum, alta în viitor, ci toate popoarele din toate vremurile vor fi
stăpânite de o singură lege, eternă şi fixă şi va exista un singur zeu pentru toţi, învăţător şi
conducător al tuturor. ( Cicero, Despre stat, III, 22,33).

„Nimeni nu este mai presus de lege (Constituția României, art. 16)”.

Pornind de la aceasta afirmație, considerăm că legile sunt facute pentru a fi respectate si


pentru a-i determina pe ceilalti sa-si cunoasca drepturile dar si obligatiile. In cele mai multe
cazuri oamenii nu-si cunosc nici macar drepturile deci despre obligatii nici nu se mai poate
vorbi. Constitutia Romaniei, ca lege fundamental a tarii ar trebui sa fie cunoscuta de fiecare
cetatean pentru a evita neintelegerile.

Egalitatea este reglementată la nivelul legislației interne în cadrul Constituției României, art.


16 alin. (1)-(4), în cadrul art. 30 din Codul civil român și în dispozițiile procesual civile.

3
Conceptul de „egalitate” reprezintă un ,,principiu potrivit căruia tuturor oamenilor li se
recunosc aceleași drepturi și li se impun aceleași îndatoriri prevăzute de regula de drept”.
Egalitatea de drepturi (prin raportare la sfera de drept internațional) ,,înseamnă că toți indivizii au
drepturi – indiferent dacă sunt bărbați sau femei, copii sau adulți, cu handicap fizic sau psihic și
indiferent de originea lor, religia, culoarea sau orientarea lor sexuală”. S-a apreciat faptul că
egalitatea drepturilor între cetățeni nu interzice diferențierea dintre aceștia. Egalitatea de
drepturi ,,garantează că indivizii au drepturi egale și se pot dezvolta liber; conceptul nu împiedică
faptul că legea poate diferenția între diferiți indivizi sau grupuri de persoane, dar o astfel de
diferențiere este permisă numai dacă poate fi justificată din motive factuale specifice”. Egalitatea
în drepturi este înțeleasă și ca ,,egalitate juridică între persoane fizice (egalitate în fața legii, non-
discriminare, absența de privilegii)”. Principiul egalității ,,poate impune unui stat să ia măsuri
afirmative pentru a diminua sau elimina condițiile care provoacă sau ajută la perpetuarea
discriminării”.

BIBLIOGRAFIE:

1. https://legalup.ro

2. https://law.ubbcluj.ro