Profesoara, ciobanul și socialiștii

În ultimul an de gimnaziu, profesoara de limba română îmi preda materia, mă

asculta, îmi dădea note, apoi devenea de două ori pe săptămâna angajatul
informal al mamei mele. Făcea meditații.
Trebușoara aceasta se întâmpla întotdeauna la domiciliul dumneaei, într-un
apartament de la etajul nu-mai-țin-minte al unui bloc gri comunist, iar doamna
profesoară își aranja mereu cele fix 90 de minute de meditații cu dichis, 45 de
minute de gramatică apoi, fără nici o pauză, alte 45 de minute de ,,comentarii’’.
Pe acestea din urmă le-am socotit dintotdeauna drept una dintre cele mai
imbecile invenții din întreaga istorie a învățământului românesc. Nu fusese
suficient că niște prostovani introduseseră în programa școlară multe opere
imposibil de descifrat pe deplin de mintea crudă a unui copil de 10-14 ani -
toate acestea sictirind copiii și speriindu-i de lectură încă de la vârstă fragedă.
Nu, nu fusese suficient. Lucrările de control la limba română, iar mai apoi
examenele de admitere la liceu erau apreciate numai dacă erau împănate cu
fragmente cât mai vaste, din cât mai mulți critici. Astfel, în loc de a deveni o
unealtă pentru dezvoltarea gândirii și sensibilității elevului, pentru dezvoltarea
pasiunii pentru lectură și creație, ora de limba română se pervertise într-un
prozaic și lung curs de memorare mecanică.
De departe însă, comentariul ce dădea cea mai mare bătaie de cap era cel al
Mioriței. Aici profesoara de română se învârtoșa într-un slalom gigantic prin
însăși istoria criticii literare românești. Maiorescu, Lovinescu, Cioculescu, Vianu,
Crohmălniceanu și Caracostea ajunseseră să însemne cu mult mai mult decât
însăși balada!
Dacă va întrebați însă ce m-a apucat să vă povestesc despre toate aceste
istorioare, ei bine, trebuie să știți că acest lucru se întâmplă din cauza căldurii.
Acum e cald și este concediu și nu se mai întâmplă nimic. Noroc cu un personaj
precum ciobanul din Miorița care nu poate fi decât un atemporal. Adică poate
fi dincolo inclusiv de câteva zile libere petrecute la Techirghiol. Adică poate fi
un român care trăiește astăzi și vede până hăt, departe, culmile Sarmisegetuzei
vii și totodată un român care trăiește atunci și vede până hăt, departe,
împuțiciunea jivinelor socialiste de azi.
Dacă vă întrebați însă ce m-a apucat să va povestesc despre toate aceste
istorioare, ei bine, trebuie să știți că acest lucru se întâmplă și din cauză că am
îmbătrânit. Până la treizeci și ceva de ani, undeva foarte, foarte ascuns în inima
noastră, toți ne gândim că trebuie să fim imbecili dacă nu socotim personajul
principal din Miorița drept un imbecil fatalist. Abia după câteva decenii de
existență înțelegem că, aici, la marginea Bizanțului, orice formă de rezistență
este inutilă. Sau ma rog, nici chiar așa. #Rezist.

Si la multi ani, sotul meu! Sa fii fericit langa noi si noi fericiti langa tine!