din limba daco-geto-moeslenl-
lor, care s-au păstrat doar
•ntr-una dintre ele.
Pusă în valoarea ei reală,
alături de dovezile tot mal
grăitoare aduse la lumină de
arheologi, semnificaţia cuvin­
telor autohtone pentru defini­
rea condiţiilor de trai ale stră-
romanilor este de natură să în­
lăture îndoielile privind per­
sistenţa populaţiei daco-moe-
siene romanizate în ţinuturile
dunărene $1 carpatice, în pe­
rioada marilor migraţii, per­
sistenţă pînă la un punct ase­
mănătoare cu cea a populaţiei
romanice din apusul Europei,
Peste care s-au abătut valurile
invadatorilor germanici, dar si
huni sau alanl.
Anvergura sintezei pe care o
realizează l.l. Russu nu ne per­
mite un comentariu de rigoare
asupra tuturor aspectelor tra­
tate la care am fost îndemnaţi
a reflecta. Lectura cărţii ne in­
cita, totuţi, la o sumă de în­
trebări, dintre care vom ex­
pune mai Jos cîteva mai sem­
nificative.
'*toricâ grecească,
zvorind de la jumătatea mi­
leniului I î.e.n., vorbeçte des­
pre daco-geţi ca despre o ra­
mura nordică a tracilor (fireşte,
mtr-о perspectivă avînd ca
centru Marea Egee). Dar de
vreme ce astăzi ştim că grupul
tracic propriu-zis (de la sud de
B alaini) este cel care a imi­
grat in teritoriile sale istorice,
raspindindu-se pînă în Asia
Mica si in insule, s-ar cuveni
sa se abandoneze practica de
a-i aprecia pe daco-geţi în
funcţie de grupul tracic depla­
sat spre sud, căci primii sínt
ra!"?*| -acasă”, în zona
comunităţii primare daco-geto-
tracice, premergătoare migră­
ri. celorlalţi. Pe de altă parte,
daca pma la jumătatea primu­
lui mileniu î.e.n. vor maj fi ră-
mas urme ale comunităţii ini-
M e , traco-dacice. reflectate
n spusele lui Herodot, ce anu­
me, oare, ne îndreptăţeşte să
mai vorbim, peste încă 500 de
ani, despre o asemenea co-
Г г 'a E9ee Pînă
n Carpaţ" Păduroşi. în |jpsa
unei organizaţii statale şi po-
itice comune şi în faţa unei d -
ferenţier, clare de cultură ma­
teriala (după cercetările lui
,d~ ? După cum
se ştie, Strabon (care şi-a scris
opera la începutul erei noas-
m t i Qr? : , n f contexte sepa­
rate, ca, de fapt, moesienii
dintre Balcani şi Dunăre
unde amestecul de populaţie
este notoriu - vorbeau atît
limba geţilor cît şi pe cea a
tracilor.
„Diferenţe lingvistice puse în
lumina de cercetări mai noi
sugerează diferenţierea trep­
tata a zonei tracice (sudice)
Г ,fe° daco-geto-moesiană
(nordica), limita lor. care urmă­
reşte in mare culmea Balcani­
lor, coincizînd cu graniţa de mai
apoi dintre zona romanizată
am nord $| cea supusă în sud
influenţei greceşti (aşa-numita
„lin ie girecek-Philippide-Skok)".
Din punctul nostru de ve­
dere, aducerea în discuţie, pe
plan lingvistic, a illirilor pentru
elucidarea fondului autohton
albano-romăn constituie o în­
cercare discutabilă, ea fiind
mal degrabă o reminiscenţă a
discuţiilor cu coloratură pan-
llllrlzantă din prima Jumătate
a secolului nostru. Mal ales
după cercetările Iul R. Katició
(dintre anii 1962 şi 1972), prin
care zona denumită în mod tra­
diţional (şl oarecum convenţio­
nal) „llllrică" pare a cuprinde
cel puţin trei arii lingvistice
aparte, Imaginea unul lllyrlcum
unitar ca limbă, la finele mile­
niului I î.e.n., se arată a fi im­
probabilă. Cu atît mal mult
luarea în considerare, ca pre­
cauţie suplimentară, a Illirilor
ca element Important în etno-
geneza românilor (în pofida
delimitării clare a zonei mari
lllirice de cea tracică (p. 166—
167) nu concordă cu restul
argumentării atît de masive a
lui l.l. Russu. Altfel spus, în mă­
sura în care cantitatea consi­
derabilă de cuvinte comune
românei şi albanezei vorbeşte
în favoarea identităţii dintre
stratul albanezei şi substratul
românei (ultima avînd ca strat
latina populară şi ştiut fiind
că zona daco-moesianâ cu­
prinde şi o altă arie sud-du-
năreană, inclusiv Dardania),
dispare orice necesitate de a
introduce în discuţie illira (şi
aşa problematică) drept enti­
tate lingvistică. Cît despre exis­
tenţa de netăgăduit a unor
grupuri de imigranţi illirici în
zona dardanicâ şi în cea a
Carpaţilor Apuseni, ea nu este
de natură sâ modifice datele
problemei lingvistice atîta
vreme cît considerăm limba ca
un sistem: indiferent de intra­
rea unor vocabule „illirice*.
structura lingvistică autohtonă
- care nu poate să fi fost de­
cit daco-moesianâ — a fost
continuată în sud-vest prin al­
baneză (avînd ca suprastrat la­
tina, greaca, apoi graiuri sla­
ve), în timp ce latina populară,
învingătoare în nord-est, în aria
danubiano-carpatică, a fost
continuată de română, care
avea mai apoi, în timp, să se
despartă în dialecte : daco-ro-
mân (de nord-est), macedo- şi
megleno-român (sudice) şi
istro-român (de nord-vest). Aşa­
dar, însăşi definirea corectă a
raporturilor dintre albaneză şi
română interzice preluarea
„ipotezei illirice*.
Cu toate că autorul a subli­
niat cu tărie (p. 231-235) dife­
renţa categorică dintre evoluţia
lingvistică şi moştenirea et­
nică, precum şi dintre demer­
surile ştiinţifice respective de
cercetare a lor, datorită con­
siderării curente a limbii drept
un factor etnic de bază, întîl-
nim totuşi pe parcursul între­
gului volum -remarci asupra
„moştenirii* de cuvinte în ro­
mână din substratul daco-getic
(cf. p. 27, 34, 108, 113 şi urm.,
126-127, 141-142 etc.), vorbin-
du-se uneori chiar despre o
vechime implicit mai mare a
elementelor de substrat
(p. 126). Şi a id îndoielile sínt
risipite de înţelegerea stator­
nică a limbii ca sistem : ro­
mâna continuă (deci, stricto-
sensu, „moşteneşte*) structura
limbii latine populare vorbite
în sud-estul Europei, toate ce­
lelalte elemente, Inclusiv cele
de substrat, fiind în sine îm­
prumuturi de date diferite. Cele
mal vechi dintre acestea, cele
preluate din fondul autohton
(preexistente pe teritoriul dat,
dar mal nol în limba devenită
strat), sínt în continuare tra­
tate, după adoptarea (ş| even­
tual adaptarea) lor, la fel cu
elementele pur latine. Sub ra­
port lingvistic, noţiunea de
moştenire trebuie rezervată
elementelor latine, astfel că nu­
mai etnografii sínt îndreptăţiţi
să vorbească despre elemente
moştenite de la populaţia daco-
petlcă, nu puţine la număr şi
însemnate valoric.
Tot sub raport teoretic, ţi-
nînd seama în special de con­
tribuţia lui Gr. Brîncuş, va fi
de dorit o deschidere mai largă
spre ideea unei susţinute ana­
lize morfematice (rădăcini, su­
fixe de diferite grade, proce­
dee de compunere, inferenţe
asupra categoriilor gramati­
cale), atît pe baza atestărilor
antice cît şi pe baza cuvintelor
existente în română. Sub acest
raport sínt încă multe de fă­
cut, pe lingă cercetarea mal
aprofundată a istoriei limbii
albaneze fiind necesară şi o
reexaminare critică a unui nu­
măr nu mic de vocabule ne­
luate în considerare aici de
l-l; Russu (ca^bîr(â}# doina,
mire, rîmf, zîrnâ ş.a.), încercîn-
du-se o ierarhizare cît mai
acurată, de la elementele ca
şi sigure pînă la cele cu cel
mai mic grad de probabilitate.
In această ordine de idei se
înscrie şi cerinţa definirii mai
precise a acelor elemente care
ar .putea să reprezinte împru­
muturi în limba de substrat,
precum şi necesitatea luării în
considerare a unei posibile
evoluţii a acesteia, mai acce­
lerată către periopda stingerii
ei ca^ limbă vorbită ; ceea ce
ne dă explicaţia modificărilor
aparte din numele de rîuri ma­
jore : Dunăre, Mureş, Olt, So­
meş, unde intermediarul slav
postulat adesea (p. 82-83) are
aspectul unui artificiu de cal­
cul.
In ansamblu, cartea lui
l.l. Russu, o nouă şi utilă sin­
teză asupra chestiunilor refe­
ritoare la etnogeneza români­
lor, constituie un important pas
mai departe în investigarea
lingvistică sistematică a sub­
stratului românei în lumina
lingvisticii indo-europene, de­
mers hotărîtor în înţeleqerea
tot mai limpede a condiţiilor
dăinuirii poporului român. Ea
încheie o etapă a sintezelor,
arătînd totodată că, pentru
vremea analizelor viitoare, mai
trebuie învinse unele obstacole
care stau în faţa continuării
acestei întreprinderi de interes
naţional. Dincolo de semni­
ficaţiile ei de strictă speciali­
tate, este meritul lucrării
cărturarului clujean de a fi
pus în lumină unele învăţă­
minte importante, arătîndu-se,
deopotrivă, temeiurile pe care
ne putem sprijini în mersul
înainte al cercetării, ca şi ne­
ajunsurile de care se cade a
ne feri.
CUVÍNTUL CITITORILOR
FUNCŢIONALITATEA
SISTEMULUI
INSTITUTIONAL
AL
DEMOCRAŢIEI SOCIALISTE
IN ROMÂNIA
In legătură cu dezbaterea
„Funcţionalitatea sistemului insti­
tuţional al democraţiei socialiste
in România", publicată în nume­
rele 22 şi 23 din 1981 ale revis­
tei noastre, la redacţie s-au pri­
mit unele materiale in care cer­
cetători, cadre didactice care
predau ştiinţe sociale exprimă
opinii referitoare la tema pusă
in discuţie, la intervenţiile parti­
cipanţilor.
In contextul largului dialog ce
trebuie sâ caracterizeze orice
schimb de opinii, in nr. 2 din 1982
am publicat in formă prescurtată
o parte din materialele primite la
redacţie. In aceit număr al revis­
tei publicăm alte intervenţii.
Autoconducerea,
autogestiunea
in activitatea
consiliilor populare
In legătură cu dezbaterea con­
sacrată funcţionalităţii sistemului
instituţional al democraţiei socia­
liste, aş dori să-mi exprim şi eu
un punct de vedere asupra uneia
dintre cele mai noi caracteristici
ale democraţiei noastre socialiste,
şi anume asupra aplicării princi­
piilor autoconducerii muncitoreşti,
autogestiunii economico-financiare
şi autofinanţării în activitatea
consiliilor populare.
Aş dori să pornesc de la opinia
prezentată în cadrul dezbaterii
privitoare la caracterul politic al
autoconducerii muncitoreşti, încer-
cind sâ pătrundem mai adine în
înţelegerea acestei caracteristici.
Am în vedere, -în primul rînd, fap­
tul că toate elementele compo­
nente ale sistemului politic sínt
politice, atît statul cît şi partidul
sau organizaţiile de masă şi ob­
şteşti. In condiţiile existenţei orga­
nelor de partid, de stat şi obşteşti
au fost create organele autocon­
ducerii muncitoreşti în unităţile so­
cialiste de stat. Tocmai acest
fapt, al grefării unor forme noi pe
elementele sistemului politic, ne­
cesită o explicaţie mai adîncâ a
caracterului lor politic. Pentru
aceasta este necesar să facem o
distincţie între autoconducerea
muncitorească la nivelul unităţilor
socialiste de stat şi aplicarea aces­
tui principiu în activitatea consi­
liilor populare. A considera drept
politice adunările generale şi
consiliile oamenilor muncii este
pe deplin adevărat dar este ne­
voie să observăm că aceste forme
de conducere colectivă reprezintă
o îmbinare a activităţii de partid,
de stat şi obşteşti, o construcţie
politică nouă, menită sâ ridice pe
o treaptă superioară participarea
oamenilor muncii la conducerea
unităţilor socialiste, cointeresînd
şi implicind oamenii muncii în
aplicarea noului mecanism eco-
nomico-financiar prin ridicarea pe
un plan superior a fiecărui seg­
ment al muncii colective, pentru
a se ajunge astfel la o nouă cali­
tate în flecare domeniu.

Pe de altă parte, atunci cînd
avem In vedere consiliile popu­
lare, lucrurile se prezintă într-un
mod diferit ţi ele nu pot fi denu­
mite, pur ţi simplu, organe de
autoconducere. La o asemenea
concluzie conduce In primul rfnd
faptul că organele locale ale pu­
terii de stat au fost ţi rămîn, po­
trivit Constituţiei ţi legii, organe
cu caracter statal. Dealtfel, chiar
Legea nr. 57/1968, în forma sa ac­
tuală, dînd expresie cerinţelor
formulate la cel de-al ll-lea Con­
gres al consiliilor populare, nu
modifică natura statală a acestor
organe ; dimpotrivă, ea obligă
consiliile populare, în compunerea
pe care o au ţi in calitatea lor
de organe locale ale puterii de
stat, de a aplica în întreaga acti­
vitate pe care o desfâţoarâ prin­
cipiile autoconducerii ţl autoges-
tiunii economico-financiare. finind
seama de faptul că organele lo­
cale ale puterii de stat sínt organe
reprezentative, înzestrate cu ro­
iul de a conduce întreaga activi­
tate din unităţile administrativ-
teritoriale în care sínt alese, apli­
carea principiilor autoconducerii
ţi autogestiunii economico-finan­
ciare în activitatea consiliilor popu­
lare duce, în mod firesc, la conclu­
zia potrivit căreia în acest caz
este vorba de autoconducerea
judeţelor, municipiilor, oraşelor ţi
comunelor, a unităţilor adminis-
trativ-teritoriale. Realizarea auto­
conducerii unităţilor administra-
tiv-teritoriale presupune, înainte
de toate, armonizarea acţiunii tu­
turor factorilor de partid, de stat
ţi obşteşti, ridicarea pe o treaptă
superioară a funcţionalităţii între­
gului cadru democratic existent,
participarea conştientă şl respon­
sabilă a cetăţenilor Ja conducerea,
administrarea ţi autoaproviziona-
rea unităţilor administrativ-terito-
riale. Cu alte cuvinte, aplicarea
principiilor autoconducerii ţi auto­
gestiunii economico-financiare în
activitatea consiliilor populare nu
poate duce la schimbarea denu­
mirii sau a naturii politico-juridice
a organelor locale ale puterii de
stat, ci la o transformare calitativă
în funcţionalitatea cadrului insti­
tutional-local.
în aceeaşi ordine de idei este
necesar să subliniem că autocon­
ducerea unităţilor administrativ-
teritoriale nu reprezintă un scop
în sine, ci un mijloc specific orîn-
duirii noastre socialiste prin inter­
mediul căruia se realizează im­
plicarea conştientă ţi responsabilă
a oamenilor muncii din localită­
ţile şi judeţele ţării în punerea
în valoare a tuturor resurselor lo­
cale, în sporirea eficienţei acţiu­
nilor economice, sociale şl cultu­
rale, în autogestiunea economico-
financiară, în autoadministrarea ţi
autoaprovizionarea populaţiei —
toate acestea avînd drept scop
integrarea mai puternică a intere­
selor oamenilor muncii în deciziile
organelor locale, sporirea gradului
de mobilizare a cetăţenilor la rea­
lizarea obiectivelor politicii parti­
dului ţi statului nostru, reducerea
decalaielor dintre proiectat şi în­
făptuit în dezvoltarea armonioasă
a localităţilor ţârii, în beneficiul
satisfacerii crescînde a trebuinţe­
lor materiale ţi spirituale ale
membrilor societăţii noastre, al
asigurării depline a libertăţii ţl
demnităţii personalităţii umane, al
promovării cu consecvenţă a prin­
cipiilor şi normelor eticii şi echităţii
socialiste.
Se desprinde astfel Ideea potri­
vit căreia prin Intermediul auto­
conducerii unităţilor admlnlstratlv-
teritoriale se realizează autoges­
tiunea economico-flnanciară a
acestora, spre a se ajunge la auto­
finanţarea comunelor, oraşelor,
municipiilor şl judeţelor ţării.
In timpul relativ scurt care a
trecut de la aplicarea acestor
principii în activitatea consiliilor
populare, practica organelor lo­
cale relevă faptul că nu au fost
încă depăşite toate obstacolele,
obiective sau subiective, care se
interpun între lege şi aplicarea ei.
Sub acest aspect, aşa cum se
arăta în cadrul dezbaterii, mal
există situaţii in care unele con­
silii populare, comitete sau bi­
rouri executive, comisii perma­
nente, adunări cetăţeneşti din co­
mune, oraşe, municipii şl judeţe
se cantonează încă într-o stare de
rutină, caracterizată printr-o anu­
mită inerţie, în virtutea căreia sa­
tisfacerea unor trebuinţe umane
apare ca un drept ce rămîne fără
acoperire în implicarea beneficia­
rilor, în crearea condiţiilor reale
ca acest drept să poată fi exer­
citat.
Traducerea efectivă în viaţă a
principiilor autoconducerii munci­
toreşti, autogestiunii economico-
financiare, realizarea autofinanţă­
rii unităţilor administrativ-terîto-
rlale depind de modul în care
se realizează adaptarea legislaţiei
la condiţiile şi realităţile social-
economice specifice actualei etapo
de dezvoltare a ţârii noastre. Sub
acest aspect, se impune ca o se­
rie de reqlementări juridice adop­
tate anterior apariţiei Imperativu­
lui aplicării principiilor autocondu­
cerii şi autogestiunii economico-
financiare în activitatea consiliilor
populare să fie puse de acord cu
cerinţele acestor principii. Ne re­
ferim, în principal, la legislaţia
financiară, la actele normativa
care reglementează sursele veni­
turilor proprii ale bugetelor lo­
cale, pe baza cărora aceste bugete
se echilibrează în condiţiile rea­
lizării autofinanţării. Avem în ve­
dere reflectarea echitabilă în bu­
getele locale a impozitelor, taxelor
sau a altor surse de venituri prin
punerea de acord a prevederilor
planului de dezvoltare economico-
socială în profil teritorial cu cele
ale bugetului local. Practic, se
cere înlăturată situaţia existentă
în prezent, în virtutea căreia be­
neficiarul financiar al activităţii
desfăşurate de diferite secţii sau
ateliere, existente în comune sau
oraşe, aparţinătoare unor unităţi
economice ol căror sediu se află,
de regulă, in municipiul reşedinţă
de judeţ, îl constituie bugetul aces­
tui municipiu.
Pornind de la premisa că auto­
conducerea unei comune, oraş
sau municipiu trebuie să se re­
flecte în întreaga activitate eco-
nomico-socială de pe teritoriul
acestora, inclusiv in cea finan­
ciară, se impune modificarea aces­
tei stări de lucruri, asigurîndu-se
un mai just echilibru între efor­
turi şi rezultate, între participare
si beneficiile acesteia, la nivelul
fiecărei unităţi administrativ-terito-
riale, prin eliminarea situaţiei ac­
tuale potrivit căreia obligaţiile bu­
getare ale unităţilor de pe raza
comunelor sau oraşelor sínt reali­
zate în bugetul unui municipiu sau
al judeţului. Se creează, astfel, o
imagine inadecvată cu privire la
autofinanţarea unităţilor adminis­
trativ-teritoriale,' unele autofinan-
ţîndu-se pe seama altora, fapt ce
are multiple consecinţe negative
pe planul realizării autoconduce­
rii muncitoreşti, al sporirii cointe­
resării cetăţenilor şl al implicării
lor directe în realizarea sarcinilor
specifice unităţii admlnistrativ-te-
ritoriale în care muncesc şi trăiesc.
Situaţia este pe deplin valabilă
şi în ce priveşte finanţarea unor
obiective sau acţiuni de care be­
neficiază o comună, un oraş sau
un municipiu din bugetul jude­
ţean, influenţîndu-se inechitabil
echilibrarea bugetelor locale. Cre­
dem că este nevoie totodată de
introducerea unor criterii ştiin­
ţifice de stabilire a sumelor desti­
nate finanţării unor obiective sau
acţiuni economice şi social-cultu-
rale ce se desfăşoară pe raza
unităţilor administrativ-teritoriale.
In principiu este vorba de o anu­
mită raţionalizare a cheltuielilor
cuprinse în bugetele locale, me­
nită să elimine diferenţele actuale
existente de la un buget la altul
cu privire la finanţarea acţiunilor
agrozooveterinare, culturale, sa­
nitare sau a celor destinate‘ în­
treţinerii organelor locale, mai
ales în condiţiile în care nu există
deosebiri esenţiale între unităţile
administrativ-teritoriale respective
sau, mai precis, nevoile acestora,
considerate în baza unor criterii
obiective, sínt identice.
Dr. loan Vida
Academ ia
„Ş tefan G heorghiu "
Participarea
la conducerea
societăţii —
ca drept fundam ental
Sensul profund al democraţiei
noastre socialiste îşi trage seva din
principiul constituţional potrivit
căruia „întreaga putere în R.S.R.
aparţine poporului, liber şi stâpîn
pe soarta sa“. Dincolo de acest
principiu, acţiunea practică relevă
necesitatea stabilirii formelor prin
care poporul exercită puterea, a
structurilor şi măsurilor organiza­
torice menite a le da viaţă şi a le
face să răspundă adecvat coman­
damentului suprem - întărirea şi
dezvoltarea orînduirii socialiste.
Caracteristic pentru sistemul po­
litic socialist este îmbinarea a
două modalităţi principale de
exercitare a puterii de către popor,
de participare a acestuia la ela­
borarea, adoptarea şi înfăptuirea
politicii interne şi externe a
partidului şi statului : democraţia
reprezentativă, modalitate căreia
îi corespunde, pe plan organiza­
toric, un sistem de organe repre­
zentative supreme şi locale, şi
democraţia directă, respectiv par­
ticiparea nemijlocită a poporului
în cele mai diverse forme organi­
zatorice, în mod individual şi în
grup, la exercitarea puterii.
Democraţia directă . reprezintă
cadrul afirmării creativităţii mase­
lor, al inovaţiei sociale menite a
reflecta, prin intermediul unui nou
sistem instituţional, prin noi struc­
turi organizatorice, proprii actualei
etape de dezvoltare, mutaţiile
profunde intervenite în sfera for­
ţelor şi a relaţiilor de producţie, in
structura socială, în întregul sistem
CUVINTUL CITITORILOR
politic. Determinată, pe de o
parte, de complexitatea procesului
revoluţionar din România socia­
listă, de sarcinile deosebit de com­
plexe ale edificării societăţii so­
cialiste multilateral dezvoltate, iar
pe de altă parte de făurirea unei
conştiinţe politice şi morale noi,
de formarea şi manifestarea unui
nou civism al oamenilor muncii
- participarea directă la conduce­
rea societăţii reprezintă o necesi­
tate obiectivă a mersujui înainte
al societăţii socialiste, o condiţie
s in e qua non a trecerii spre
comunism.
Luînd parte nemijlocită la pro­
cesul de diagnoză, de adoptare a
deciziilor, la organizarea, înfăp­
tuirea şi controlul respectării
acestora, oamenilor muncii li se
asigură şi li se garantează politic,
material şi juridic posibilitatea de
a se manifesta ca adevăraţi con­
ducători ai tuturor domeniilor de
activitate ale vieţii sociale, econo­
mice, politice, culturale la nivel
micro şi macrosocial. Din această
perspectivă, relaţia socialism-au-
toconducere apare ca evidentă,
ultimul termen ţinînd de însăşi
esenţa democraţiei socialiste, fiind
o rezultantă a dezvoltării şi
adîncirii acesteia, contribuind la
dezvoltarea societăţii socialiste, la
afirmarea demnităţii şi personali­
tăţii umane în socialism.
Consacrarea pe plan legislctiv
a principiului autoconducerii mun­
citoreşti, a autogestiunii econo­
mico-financiare relevă, dincolo de
concordanţa cadrului legislativ cu
realitatea şi practica socială, cu
noile forme de conducere, un
aspect esenţial, şi anume acela al
obligativităţii participării. Obli­
gativitatea hotărîrilor noilor foru­
muri ale democraţiei atestă, o
dată în plus, că participarea p e-
supune drepturi, dar şi obligiţii
efective, noi competenţe şi o s-
ponsabilitate sporită, disciplir . şi
ordine în toate sectoarele e
activitate.
Procesul transformării pa i-
pării directe la conducere o
obligaţie legală mi se pare *c
şi necesar din moment ce p- -i-
ciparea directă reprezintă sensul
şi condiţia dezvoltării democraţiei
socialiste, aceasta din urmă fiind
la rîndul său o condiţie indispen­
sabilă pentru dezvoltarea întregu­
lui sistem politic şi implicit a
sistemului social global. Condiţio-
nînd, aşadar, amplificarea proce­
sului de dezvoltare şi adîncire a
participării directe a oamenilor
muncii, a întregului popor la con­
ducerea vieţii sociale, economice,
politice şi culturale, obligativita­
tea participării nemijlocite relevă,
cu puterea evidenţei, saltul de la
o categorie morală la una juridică.
In acest sens, consider că pan-
ticiparea directă la conducere,
autoconducerea reprezintă un
drept cetăţenesc, un adevărat
drept fundamental. Ca orice drept,
şi acesta presupune două su­
biecte : cetăţeanul şi statul socia­
list, precum şi un raport juridic
între ele, care este, de fapt, ce­
tăţenia, legătura politică şi juri­
dică permanentă dintre o persoa­
nă fizică şi stat.
Pornind de la această necesi­
tate a reflectării în cadrul Consti­
tuţiei a transformărilor ce intervin
în relaţiile sociale şi de producţie,
în baza economică a societăţii,
găsim încă un motiv temeinic
pentru cuprinderea în textul consti-
tuţional a dreptului de participare
directâ la conducerea societăţii.
In sprijinul susţinerii „existenţei“
acestui drept, sint ţi o serie de
legi, cum ar fi Legea nr. 5/1978 cu
privire la organizarea ţi conduce­
rea unităţilor socialiste de stat,
Legea nr. 12/1980 cu privire la în-
târirea autoconducerii muncito­
reşti şi autogestiunil financiare şl
valutare in activitatea de comerţ
O P IN II
pe marginea articolului
„Primordialitatea folosirii raţionale a fondului funciar*
semnat de acad. prof. Grigore Obrejanu,
în revista „Era socialistă" nr. 18/1981
„Pâmîntul nu se întinde” este o
vorbâ din bâtrîni valabilă dintot-
deauna.
Ţinind seama de faptul că su­
prafaţa arabilă utilizată efectiv în
agricultura românească reprezintă
circa 96% din totalul suprafeţei
potenţial arabile, consider că fo­
losirea raţională a pămîntului ca­
pătă o importanţă absolută.
Nemaiavînd terenuri de luat în
cultură, nu ne mai râmîne decit
să folosim integral şi cit mai ra­
ţional fondul funciar existent.
In această situaţie se impune
măsura generală de a reda cir­
cuitului agricol orice suprafaţă de
teren care devine disponibilă de
la alte sectoare economice. Pe
această linie sínt reglementări şi
preocupări, însă sínt şi destule
lipsuri, lată un aspect : trusturile
de foraj şi extracţie a petrolului
trebuie să redea în circuitul agri­
col anumite terenuri pe care au
fost sonde ;i să-şi restrîngâ ca­
reurile de exploatare. Pentru
această operaţie se întocmesc
proiecte, se „redă", se plătesc su­
me imoortante, dar terenurile nu
îndeplinesc nici pe departe Condi­
ţiile tehnice necesare, nu se asea­
mănă deloc cu terenurile din jur.
In unele cazuri redarea se rezumă
numai la nivelare şi la curăţirea
suprafeţei de pietre, fiare etc. In
sol, pe adîncimea de la 0 la
100 cm, rămîn hidrocarburi, săruri,
noroi de foraj, pietre, fiare etc.
care nu se văd, dar care împiedică
obţinerea de recolte. Nu se pune
nici un accent pe utilizarea îngră­
şămintelor organice, care trebuie
să neutralizeze agenţii poluanţi şi
să îmbunătăţească proprietăţile
fizice, chimice şi biologice ale
acestor terenuri. Nici despre în-
grăşămintele chimice cu care să
se realizeze raporturi optime N.P.K.
nu se pune problema.
Felul în care se recepţionează
în prezent lucrările de redare a
terenurilor în circuitul agricol nu
asigură calitatea necesară a aces­
tora pentru obţinerea de recolte
satisfăcătoare.
Pe baza acestor constatări, con­
sider absolut necesar ca redarea
terenurilor în circuitul agricol să fie
reglementată mai strict, printr-un
standard de stat, iar indicii cali­
tativi să fie stabiliţi prin studii de
sol şi analize agrochimice şi pe-
doloqtce.
Trebuie reţinut că proprietăţile
solului se refac foarte greu.
• 25 cm, sau la suprafaţa acestuia,
O altă expresie din bâtrîni :
„Oamenii se dau după pâmînt, nu
pămintul după oameni”.
Pentru ca eforturile agricultoru­
lui să fie materializate în producţii
ridicate, este necesar ca pămintul
să fie cunoscut foarte bine şi
lucrat numai in perioadele opti­
me, la adîncimi adecvate, pe di­
recţii anume, cu anumite maşini
etc. Acelaşi lucru trebuie spus
despre toate măsurile agrotehnice.
Să ţinem seama de factorii limi­
tativi ai fertilităţii solurilor, deoa­
rece intr-un fel se lucrează cer-
exterlor ş.a., care consacră, la
nivelul unităţilor economice, prin­
cipiul autoconducerii muncitoreşti,
al autogestiunil economico-flnan-
ciare.
Dan M ircea Popescu
Academ ia
„Ş tefan G heorghiu "
noziomurile, în alt fel se lucrează
solurile argilo-iluviale. De exemplu,
terenurile din judeţul Argeş impun
executarea de măsuri agropedo-
ameliorative mult mai costisitoare
faţă de cele din Dobrogea.
Referindu-ne la arabilul judeţu­
lui Argeş, solurile au textură fină
argiloasă, însoţită de compactare
pe 80% din suprafaţă, excesul
temporar de umiditate se resimte
pe 70% din suprafaţă, eroziunea
afectează 56% din suprafaţă, aci­
ditatea este prezentă pe 51% diri
teritoriu, iar sărăcia în materie
organică şi elemente nutritive pe
întreaga suprafaţă.
De aspectele menţionate mai
sus trebuie ţinut cont la planifi­
carea fondurilor necesare agricul­
turii, la repartizarea mijloacelor
mecanice, a sarcinilor de plan, a
îngrăşămintelor şi chiar a altor
elemente care condiţionează ob­
ţinerea producţiei.
Terenurile fiind extrem de com­
plexe în acest perimetru, măsurile
agrotehnice şi pedoameliorative
trebuie stabilite şi executate, în
funcţie de cerinţe, pe teritorii eco­
logic omogene, nu pe parcele
mari care să satisfacă numai ne­
cesităţile mecanizării.
Pentru a şti ce-i trebuie pămîn­
tului, este necesar să-l v e d e m şi-n
adîncime (pe profil), să nu-l pri­
vim numai la suprafaţă. Studii sínt,
dar nu se aplică, oamenii nu se
dau după pâmint, iar acesta se
răzbună şi ne dă producţii scăzute.
Un exemplu. Prin întîrzierea re­
coltării culturilor de toamnă, le­
gume, floarea-soarelui, porumb,
cartofi etc. se decalează însămîn-
ţarea cerealelor şi executarea
ogoarelor. In această situaţie se
execută ogoare cînd pămintul este
umed, uneori cu două tractoare
la un plug, cu care ocazie tasăm
solul în adîncime tot cam atît cît
îl afinăm la suprafaţă. Din această
cauză creşte compactarea solului,
fapt ce impune afînarea sau sca-
rificarea acestuia.
Pentru a preintîmpina acest fapt.
este necesară o mai raţională
repartizare a tractoorelor şi ma­
şinilor agricole în funcţie de pro­
blemele pe care le impune solul,
dar şi promovarea culturilor ame-
lioratoare (trifoiul), care realizează
o afinare a acestuia şi-l îmboqă-
ţeste în materie oraanică şi azot.
Din cauza tasării solului (com­
pactării), apa nu se mai infiltrea­
ză în profunzime, „stagnează" în
stratul lucrat, gros de circa 20-
iar o mare parte se scurge către
emisari, provocînd sau accentuînd
eroziunea de suprafaţă.
In aceste condiţii de tasare,
plantele nu-şi pot înfige rădăci­
nile decit în stratul afinat prin
lucrările curente ale solului, fiind
obligate, în funcţie de regimul de
umiditate, să trăiască intr-un sol
prea umed cînd se irigă sau plouă,
la o umiditate mai mult sau mai
puţin apropiată de optimum o
perioadă variabilă ca durată, în
funcţie de regimul ploilor sau udă­
rilor, sau în sol uscat dacă seceta
continuă.
In condiţiile de viaţă menţionate,
îngrâşâmintele nu sínt utilizate
Integral, din care cauză culturile
nu asigură recolte la nivelul po­
tenţialului biologic al soiurilor fo­
losite.
Trebuie reţinută obligaţia de a
cunoaşte solul sub toate aspectele
(însuşiri fizice, chimice şi biolo­
gice), de a cunoaşte necesităţile
plantelor pe faze de vegetaţie şi
de a asigura acestora la optimum
factorii de care au nevoie.
Dintre aceştia, Irigarea culturilor
impune cunoaşterea amănunţită a
indicilor hidrofizici ai solurilor.
Alături de alcătuirea granulome-
tricâ interesează tasarea (compac­
tarea sau afînarea) solului, care
se exprimă prin valorile densităţii
aparente, porozitâţii totale sau
gradului de tasare. In funcţie de
aceşti indici trebuie stabilite nor­
ma de udare, pluviometria şi tim­
pul de staţionare a aripii de
ploaie pe o poziţie. O udare in­
suficientă înseamnă cheltuială fără
corespondent în creşterea produc­
ţiei, iar depăşirea normei de
udare, pe lingă efectele negative
asupra producţiei, determină şi
degradarea accentuată a solului.
„După muncă şl răsplată". Dacă
lucrăm solul bine, acesta ne răs­
plăteşte prin producţii ridicate şi
ieftine.
Exemple sínt la. tot pasul. Men­
ţionăm însă că în condiţiile ac­
tuale de criză energetică nu ne
mai putem baza pe mecanizarea
lucrărilor la nivelul prevederilor
din planul de perspectivă. Devin
mai evidente necesitatea utilizării
forţei de tracţiune a animalelor şi
extinderea lucrărilor manuale.
Aceasta impune reorientarea
forţei de muncă spre agricultură
şi permanentizarea ei, instruirea
tehnică pentru însuşirea ultimelor
cunoştinţe în acest domeniu şi
plata muncii după efortul depus.
Din experienţa acumulată re­
zultă că acordul global pe fami­
lie sau individual scotea în evi­
dentă foarte bine munca depusă
de fiecare prin diferenţierea pro­
ducţiilor la hectar. Acest lucru
a determinat diferenţierea retribu­
ţiei şi a creat posibilitatea contro­
lului muncii prestate la nivelul fie­
cărui lucrător din agricultură.
In acelaşi timp consider necesar
ca fiecare familie (de ţăran sau
orăşean) să-şi producă singură o
parte, dacă nu în totalitate, din le­
gumele şi cartofii necesari consu­
mului propriu anual. Acest lucru
impune repartizarea anumitor su­
prafeţe celor care le solicită, lucru
care s-a şi realizat în unele oraşe.
Trebuie cunoscut că agricultura
nu este industrie, oricît am dori
noi, că este supusă legilor naturii,
capriciilor acesteia şi că ea de­
termină în mare măsură nivelul
producţiilor.
Agricultorul trebuie să aplice
cunoştinţele sale în direcţia di­
minuării efectelor negative ale fac­
torilor naturali.
Prevederile Congresului al
Xll-lea al Partidului Comunist
Român si ale noului plan cincinal
1981-1985 in domeniul aqricultu-
rii sínt absolut realizabile în con­
diţiile cînd solul este privit ca un
important (hotărîtor) mijloc de
producţie atît în ansamblu cît şi în
detaliu, în funcţie de însuşirile pe
care le are şi cînd îl lucrăm şi fer­
tilizăm, în strictă concordanţă cu
necesităţile lui şi nevoile plan­
telor.
Ing. Vasile Zarioiu
şeful O fic iu lu i de studii
pedologice şi agrotehnice
Piteşti
Avem nevoie
de specialişti
pe măsura cerinţelor
revoluţiei agrare
Ca vechi cititor şi abonat la
revista „Era socialistă'', aş dori să
particip cu cîtevo păreri pe mar­
ginea celor două articole : „Invă-
ţâmîntul agrar în pas cu cerinţele
dezvoltării intensive a agriculturii"
de Constantin Plntilie (nr. 19/1981)
şi „Economistul agrar - o profesie
de înaltă valoare socială" de
O. Parpală (nr. 24/1981).
In actuala etapă de dezvoltare
economică a agriculturii, de tre­
cere la înfăptuirea obiectivelor
noii revoluţii agrare, agricultura
are nevoie de un economist cu o
pregătire economică foarte com­
plexă. Competenţa lui profesiona­
lă trebuie să reflecte unitatea
dintre economie şi tehnică. El tre­
buie, aşa cum subliniază foarte
bine tovarăşul prof. dr. O. Parpală,
să exercite în principal funcţia de
economist-şef al întreprinderii (în­
locuind pe cea perimată de con-
tabil-şef), de conducător de în­
treprindere sau de factor de
decizie în organele şi organismele
de conducere ale agriculturii.
De exemplu, la nivelul C.A.P.-uri-
lor, Inginerul şef este cel care
răspunde de planificare, aprovi­
zionare, transporturi etc., atribuţii
prin excelenţă economice. In loc
să se ocupe de felul în care sínt
aplicate tehnologiile specifice fie­
cărei culturi şi fiecărei parcele,
inginerul şef este obligat să se
ocupe de statistică, dări de seamă,
note explicative ş.a.
Apoi, la nivelul direcţiei gene­
rale judeţene pentru agricultură,
majoritatea funcţiilor de directori
economici sínt deţinute de ingi­
neri agronomi, tot aşa cum ma­
joritatea lucrătorilor din direcţia
de planificare a Ministerului Agri­
culturii sínt ingineri agronomi etc.
Sínt de acord şi susţin propu­
nerea de a se acorda titlul de
inginer economist, ceea ce ar co­
respunde în cea mai mare măsură
conţinutului pregătirii şi funcţiilor
pe care' le are de îndeplinit eco­
nomistul în producţie.
Sínt pentru editarea unei reviste
de economie agrară, deoarece
aceasta ar întări încrederea eco­
nomiştilor din agricultură în utili­
tatea socială a cauzei pe care o
slujesc, ar contribui la propagarea
a tot ceea ce este înaintat în
gîndireo şi practica economiei
agrare din România.
Susţin astfel cele spuse foarte
bine de tovarăşul ^rof. dr.
O. Parpală în articolul său din
„Era socialistă".
loan C. Alistar
com una Erbiceni,
ju d e ţu l laşi