aprilie 2020

TRACI, GEÞI, DACI, GETO-DACI

CÃTÃLIN BORANGIC

O istorie sincerã a tracilor, în ansamblu, nu ºtiu sã se fi scris, iar de una completã sau
mãcar echidistantã nu cred cã poate fi încã vorba, subiectul fiind în centrul unor controverse
ºi dispute interminabile. Sursele antice interpretabile, informaþiile incomplete, ingerinþele
politice din modernitate ºi subiectul vast în toate dimensiunile lui sunt doar câteva dintre
motivele care au împiedicat scrierea unei astfel de istorii, chiar dacã unele încercãri au
existat. Nu este în intenþia mea sã dezbat aceste aspecte, deci mã voi limita la a puncta câteva
repere esenþiale, toate în legãturã cu moºtenirea tracicã din cultura ºi istoria geto-dacilor.

Etnonimul Thrax (în latinã vind originea tracilor, deºi

Thraces, în greacã Thrakes)
însumeazã un numãr mare de
triburi aparþinând familiei de
limbi indo-europene care s-au
stabilit, începând cu secolul
al XVII-lea î.Hr., în spaþiul vast
delimitat de malul nordic al
Mãrii Egee, sud-estul Serbiei
actuale, regiunea Boemiei ºi
nord-vestul Asiei Mici. Cel
mai probabil, iniþial, acest
etnonim a fost atribuit unor
clanuri sau triburi aflate fie în
sudul Balcanilor, fie chiar în
Grecia, el extinzându-se ulte-
rior asupra numeroaselor co-
munitãþi înrudite. Proces pe-
trecut ºi în nordul Dunãrii,
dar ceva mai lent, aici denu-
mirile locale fiind înlocuite
de etnonimul generalizator
„daci“.
Extinderea concepþiei et-
nice a grecilor referitoare la
traci ºi Tracia s-a solidificat
substanþial abia în timpul ma-
rii colonizãri greceºti (seco-
lele VIII – VI î.Hr.), odatã cu
pãtrunderea coloniºtilor ºi
negustorilor greci spre nord ºi
cu intensificarea schimburilor
cu triburile tracice din interio-
rul Peninsulei Balcanice. Pri-
sunt încã multe necunos-
cute, legate de fragmen-
tarea blocului indo-
european ºi dispersia
europeanã a triburi-
lor, cercetãtorii, în
majoritatea lor, sunt
de acord cã acestea au
pãtruns în sud-estul eu-
ropean la sfârºitul Epocii
Bronzului, venind din ste-
pele nord-pontice.
Tracii sudici
ºi cei nordici,
acelaºi neam
La nivel de detaliu, pro-
blemele care þin de etnoge-
neza ºi istoria timpurie a tra-
cilor sunt subiectul unor pu-
ternice controverse în rândul
specialiºtilor, departe, aºadar,
de vreun consens, astfel cã nu
se poate creiona foarte sigur
aproape nici unul sau altul
dintre aspectele relevante.
Pentru acest text am extras un
minim de informaþii, cât mai
generale ºi neutre, necesare
pentru contextualizarea apar-
tenenþei geþilor ºi apoi a
dacilor la neamul tracic. De
Masca de aur a regelui trac Teres I,
primul conducãtor
al Regatului Odrys
reþinut cã în zona nord-dunã-
reanã, rãdãcinile etno-cultu-
rale ale triburilor locale apar-
þin culturii Coþofeni. Denu-
mirea ºi detaliile regionale ale
acestei întinse culturi sunt o
convenþie larg acceptatã, în
spatele cãreia discuþiile conti-
nuã, devoalând, prin reflexie,
complexitatea subiectului.
Contactele dintre traci ºi
vecinii lor sudici, mult mai
numeroase odatã cu începutul
colonizãrii greceºti, au permis,
pe de o parte, accesul tracilor
la valorile Eladei, iar pe de
alta, contactul grecilor cu
misterioasa, pentru ei, lume
hiperboreeanã. Particulari-

15

tãþile spirituale ale veci-
nilor nordici au stârnit un
interes explicabil din par-
tea Greciei. Influenþa re-
ciprocã trebuie sã fi con-
tribuit la segmentarea
neamului trac în douã
mari grupe: tracii propriu-
ziºi, situaþi la sud de Bal-
cani, ºi gruparea tracilor de
nord, situaþi la nord de
acest lanþ muntos. Mult
mai corect am putea con-
sidera culmile Munþilor
Balcani ca delimitând, cel mai
adesea doar politic ºi doar
parþial cultural, tracii meri-
dionali de cei septentrionali.
Dacã este dincolo de orice
dubiu cã tracii sudici ºi cei
nordici sunt unul ºi acelaºi
neam, folosind graiuri asemã-
nãtoare (Strabon ne spune cã
geþii sunt un neam vorbind
aceeaºi limbã cu tracii) ºi cã
„dacii au aceeaºi limbã ca ºi
geþii“ ºi împãrtãºind aceleaºi
coordonate spirituale, este la
fel de neîndoielnic cã dife-
ritele grupãri ale tracilor au
suferit cu timpul modificãri
culturale datorate, în mare
mãsurã, numeroºilor lor
vecini, dar ºi evoluþiei
interne. Astfel, dacã tracii
de sud au interferat pu-
ternic cu grecii, ilirii ºi mai
puþin cu sciþii ºi celþii,
grupul nord-tracic a suferit
intense influenþe scitice ºi,
ulterior, o amprentã cel-
ticã. În acest ultim caz,
ambele contacte au lãsat
urme vizibile în cultura
dacicã, în vreme ce in-
fluenþa elenisticã a fost
mai moderatã. Modifi-
cãrile survenite, fãrã a fi
capitale, pot fi urmãrite,
teoretic, folosind Dunãrea
16
magazin istoric
Detalii din fresca mormântului tracic
de la Kazanlîk (sus ºi jos)
ca element de separaþie a
istoriei politice a celor douã
componente ale civilizaþiei
tracilor.
În sudul Dunãrii coagu-
larea tracilor într-un organism
statal a avut o finalitate sub
forma Regatului Odrys, o
excepþie notabilã a lumii sud-
tracice, cu o istorie politicã
cuprinsã între a doua jumãtate
a secolului V î.Hr. ºi prima
jumãtate a secolului I d.Hr.,
dar a cãrui putere efectivã a
durat între secolele V – III î.Hr.
În nordul fluviului dezvol-
tarea politicã s-a concretizat
ulterior într-o entitate coe-
rentã sub forma Regatului
Dac. Dacã formaþiunile
tracilor sudici au sfârºit
prin a deveni clientelare
Romei ºi prin romanizare
s-au integrat în universul
latin, Regatul Dac va urma
acelaºi destin ceva mai
târziu, cu preþul a douã
rãzboaie pe care istoria
anticã le-a consemnat ca
fiind printre cele mai crân-
cene (Magazin istoric, nr.
5/2019).
Spaþiului trac i-au lipsit
întotdeauna graniþele etno-
politice fixe, care sã cuprindã
în interior exclusiv anumite
grupuri etnice. Într-o bunã
mãsurã, istoriografia contem-
poranã delimiteazã arealul
trac între limitele expansiunii
populaþiilor de limbã tracã,
fãrã a þine cont de faptul cã,
între aceste limite, amestecul
de etnii a fost un fenomen
aproape permanent. Cel mai
adesea violente, dar nu nu-
mai, infiltrãrile diverselor gru-
puri de sciþi, greci, celþi, iliri,
sarmaþi sau germanici au
format adevãrate enclave
etno-culturale în mijlo-
cul populaþiilor tracice
(Strabon, Geographia),
care, la rândul lor, uneori
avansaserã în teritoriile
acestora.
Aceste conexiuni etno-
geografice au permis in-
tense schimburi, nu numai
în ceea ce priveºte cultura
materialã sau spiritualã,
ci ºi cu aplicabilitate prac-
ticã, referitoare la tehnicile
de producere a armelor,
tactici, strategii, artã, re-
ligie, mentalitãþi, toate
adoptate ºi adaptate de
oameni aflaþi aproape per-

manent în conflict, atât între
ei, cât ºi cu vecinii lor. Toate
aceste conjuncturi, puternic
mulate pe caracterul impulsiv
al tracilor (Lucian, Icaro-
menip, 16), au dat Antichitãþii
una dintre cele mai creative ºi
dinamice culturi.
Nu ºtim dacã
îºi spuneau geþi
Nu existã nicio certitudine
asupra momentului indivi-
dualizãrii geþilor în masa
tracilor. Descoperirile arheo-
logice aratã unele diferenþe
ale culturii materiale între
zonele de la sud ºi nord de
Balcani (Herodot, Istorii; la
trausi, trib getic, gãsim ace-
leaºi datini ca ºi la restul tra-
cilor – în afara celor legate de
naºtere ºi moarte). Se poate
vorbi de o reflexie a acestor
deosebiri în ce priveºte aspec-
tele spirituale, cãci Herodot,
vorbind despre geþi, deºi i se
par traci în bunã mãsurã,
remarcã o serie de elemente
care-i particularizeazã evi-
dent. În mod cert, situarea la
periferia blocului tracic a
permis influenþe asupra ge-
þilor venite de la populaþiile
vecine, în special cele de
stepã.
Asupra originii numelui
existã puþine date, depen-
dente desigur de nivelul cu-
noaºterii limbii tracice în
ansamblu. Singura variantã
propusã ºi necontestatã pânã
acum este cã etnonimul derivã
dintr-un i.e. *guet-, echiva-
lat cu a grãi; a vorbi. Privind
etnonimul din perspectiva
internã, nu avem nicio sigu-
ranþã cã geþii se numeau ei
înºiºi cu acest termen, sursele
aprilie 2020
antice îl folosesc relativ la
modul general, notând în
paralel numeroase nume de
triburi ce locuiau în arealul
getic.
Geografic, Tucidide îi loca-
lizeazã pe traci în secolul V
î.Hr. între Munþii Rodopi ºi
Munþii Haemus (Munþii Bal-
cani), iar pe geþi, oarecum vag,
dincolo de Haemus (spre nord
din punctul de vedere al
grecilor). Mai târziu, Strabon
spune cã geþii locuiesc de o
parte ºi de alta a Dunãrii.
Fãrã a mai relua toate
scrierile anticilor, concluzia
generalã este cã, începând cu
sfârºitul secolului VI î.Hr.,
geþii sunt atestaþi între Balcani
ºi Carpaþii Meridionali, Pon-
tul Euxin ºi Cazanele Dunãrii,
fragmentaþi, e drept, într-o
puzderie de triburi, diferite
sub aspect demografic. Desco-
peririle arheologice confir-
mã ºi ele aceastã dispersie.
Menþionarea geþilor în diferite
ipostaze, chiar ºi atunci când
principalul factor de putere
regionalã era Regatul Odrys,
sugereazã cã geþii fãceau
oricum notã discordantã în
masa sud-tracicã, chiar dacã
ocazional participau, de voie
Pegasul de la Vazovo (Bulgaria) ºi un coif tracic
sau de nevoie, la eveni-
mentele militare din acest
spaþiu coordonate de dinaºtii
traci. Ipoteza este credibilã
dacã þinem cont de libertatea
de miºcare oferitã de pustiul
getic ºi relaþiile militare cu
rãzboinicii stepelor, pe care
geþii le trãiau mai intens de-
cât lumea sud-dunãreanã. În
acest scenariu nu mai apare
atât de nechibzuitã decizia
unor triburi getice de a se
opune cu armele invaziilor
persane, în contrast evident cu
politica sud-tracicã a altor
entitãþi politico-militare sud-
dunãrene. Apropierea de lu-
mea nord-ponticã este vizi-
bilã în arta geticã, în adop-
tarea unor arme, harnaºamente
ºi comportamente ale sciþilor,
aºa cum, fãrã mirare, observa
Tucidide.
Dacã lãsãm la o parte men-
þionarea de cãtre Hecateu (is-
toric ºi geograf antic grec;
jumãtatea secolului VI î.Hr.)
a unor triburi (crobizi, trizi/
terizi), probabil getice, cea
mai veche consemnare a et-
nonimului getic îi aparþine
lui Sofocle (Edip rege), care
noteazã în tragedia, astãzi
pierdutã, Triptolemos despre
17

un oarecare „Charnabon, care
domneºte acum peste geþi“.
Numele dinastului, despre
care nu putem ºti peste care
trib ºi în ce regiune domnea,
este probabil getic ºi, mai
mult, reflectã un rege-rãz-
boinic. Pânã în secolul I î.Hr.,
istoriografia greacã este
unanimã în a-i numi geþi pe
aceºti traci. Dupã sosirea
romanilor în Balcani ºi apoi
la Dunãre, lucrurile devin
neclare, etnonimul geþi este
amestecat adesea cu daci,
fiecare autor, grec sau latin,
fiind tributar propriei cul-
turi sau unor conjuncturi oa-
recare.
Pe toatã perioada dintre
secolele VI – III î.Hr. geþii
rãmân grupul dominant din
punct de vedere demografic,
politic, economic, militar ºi
artistic în aproape tot bazi-
nul Dunãrii inferioare, pe
ambele maluri ale fluviului.
Intensa locuire este docu-
mentatã de puncte întãrite,
aºezãri numeroase ºi ne-
cropole. Monumentalitatea
unor tezaure sau a unor de-
puneri funerare fastuoase
(Cucuteni – Bãiceni, Poiana
– Coþofeneºti, Agighiol, Pe-
retu, Craiova, Porþile de Fier,
Tezaurele tracice de la Valchitran (stânga) ºi de la Panagiuriºte
18
magazin istoric
Capul din bronz
al regelui Seuthes I,
descoperit
la Golyamata Kosmatka
Sboryanovo – Svestari, Ro-
gozen, Borovo, Lukovit, Let-
niþa), cetãþile ºi nu în ultimul
rând implicarea dinamicã în
fenomenele din lumea meri-
dionalã, cu toate consecinþele
sociale ºi economice ce au
decurs de aici, reconstruiesc
profilul unei aristocraþii po-
tente, cu un caracter identitar
distinct. De altfel, aceastã
bogatã culturã materialã,
dublatã de o puternicã am-
prentã specificã doar cer-
tificau particularitãþile obser-
vate de scriitorii greci.
Un recul
prelungit
În interiorul lumii getice se
poate observa un anume grad
de uniformizare a valorilor.
Dincolo de indiscutabila uni-
tate culturalã sesizatã pe cale
arheologicã, este sigur cã
avem de-a face cu identitãþi
tribale ºi regionale, distincte
de la zonã la zonã, etnonimul
de geþi fiind, în ultimã in-
stanþã, un termen generic pen-
tru triburile tracice de la nord
de odrisi.
Armamentul, arta, construc-
þiile civile ºi militare, cera-
mica, amenajãrile funerare au
caracteristici similare în tot
spaþiul getic. Toate acestea de-
notã o ideologie relativ co-
munã, având în centru basi-
leul rãzboinic, eroizat. Afiºa-
rea acestei ideologii s-a fãcut,
în bunã parte, prin recursul la
metalele preþioase, din care
au fost realizate echipamente
militare de paradã – emble-
matice sunt vestitele coifuri
princiare –, veselã de ceremo-
nie, aplice de harnaºament,
podoabe. În mod cert pe lângã
aceste dovezi concrete putem
adãuga elementele discrete
arheologic: ritualuri, sacrifi-

Cãlãreþi traci reprezentaþi
în tezaurele de la Letniþa...
cii, ceremonii, generozitate,
etichetã, tatuaje, vestimen-
taþie, cult etc. Iconografia
prezentã pe toate aceste piese
– nu existã elemente nedeco-
rate – relevã teme mitologice
specifice geþilor. Ideologia
astfel exprimatã – a elitelor
desigur, pentru cã nu putem
vorbi de o omogenizare la
nivelul întregii societãþi –
aratã, prin complexitate ºi
repetitivitate ºi cã, cel puþin
în secolul de aur al prinþilor
geþi (cca 350 – cca 250 î.Hr.)
aceasta era extrem de bine
structuratã ºi articulatã pe un
spaþiu vast, pe toate coor-
donatele ei sociale. Dispersia
nu putea fi posibilã fãrã mo-
bilitatea elitelor, fie cã vorbim
despre diverse alianþe între
cãpeteniile ºi regii geþilor, fie
cã vorbim despre activitatea
politicã ºi mai ales militarã a
liderilor.
Puterea efectivã a acestor
basilei trebuie cã a fost consi-
derabilã, dacã ne gândim la
eforturile economice pe care
comunitãþile supuse a trebuit
sã le depunã. Este limitativ sã
ne gândim cã impunerea
deciziilor elitei s-a fãcut doar
prin forþã brutã, deºi e im-
probabil sã nu fi existat cazuri.
În principal însã proiecþia
aprilie 2020
puterii în teritoriu trebuie
sã fi fost realizatã prin
alte mijloace decât cele
coercitive, întrucât
nu existã nicio do-
vadã a unor con-
flicte interne de
amploare, deºi, în-
totdeauna, unele
fricþiuni erau fi-
reºti. Dimpotrivã,
un rege victorios,
Dromihete, este pus în
situaþia de a-ºi convinge
... ºi de la Lukovit (Bulgaria)
poporul în privinþa sorþii
captivilor macedoneni, lu-
ând hotãrârile politice cu
încuviinþarea mulþimii (Dio-
dor din Sicilia; prin mulþime
înþelegem numai partea ac-
tivã militar, cea care înfruntase
primejdiile rãzboiului, ºi nu
poporul de rând). Suntem
obligaþi sã admitem cã meca-
nismele de condiþionare, con-
trol ºi impunere în structurile
inferioare erau, în bunã parte,
de naturã psihologicã. Basi-
leii geþi, acei „prinþi de aur“,
posedau ºi cultivau o iden-
titate distinctã, puternicã,
eficace.
Pe aceste baze s-a asigurat
pentru câteva secole dinamica
întregii structuri sociale ge-
tice. În fapt, modelul identitar
folosit a fost atât de eficient,
încât, mergând în siajul lui,
societatea geticã s-a epui-
zat ºi începând cu mijlocul
secolului III î.Hr. civilizaþia a
intrat într-un recul prelungit.
Desigur, acest recul a afectat
în principal elitele, care nu
ºi-au mai permis cheltuielile
care-i alimentaserã gloria de
altãdatã, dar consecinþele au
fost resimþite din plin pe în-
treg palierul social. Nu se
poate neglija impactul extern
care a iniþiat ºi acutizat decã-
derea basileilor geþi, anume
invazia celticã în Balcani, pe
lângã atacurile propriu-zise
asupra teritoriilor tracilor ºi
geþilor („Brennus, conducã-
torul galilor, plecase în Gre-
cia, iar cei pe care îi lãsase sã
apere hotarele neamului lor,
ca sã nu parã cã numai ei stau
degeaba, au înarmat 15.000
de pedestraºi ºi 3.000 de cã-
lãreþi, au pus pe fugã trupele
geþilor ºi tribalilor ºi ame-
ninþând Macedonia, au tri-
mis soli la rege [Antigonos
Gonatas] ca sã îi ofere pa-
cea pe bani ºi totodatã sã
spioneze tabãra regelui“ –
Trogus Pompeius, Historiae
Filippicae). Multe aºezãri au
fost distruse, unele zone de-
populate, însã cursul eveni-
mentelor a luat o altã turnurã,
cãci valul celtic a fost oprit
de greci, dar rãul fusese fãcut.
Principala consecinþã a fost
cã legãturile tradiþionale cu
Grecia ºi mai ales Macedo-
nia au fost tãiate. Lumea
geticã s-a trezit singurã ºi în
pragul colapsului.
(Va urma)
19