Capitolul 1 - Despre daci și femei sau despre femei și daci

Despre viața de familie, dar în special despre viața amoroasă a geto-dacilor avem puține
informații. Primele știri despre năravurile geto-dacilor le găsim la Heraclit din Efes (n. cca. 535
î.Hr. - d. 475 î.Hr.), numit și "Obscurul" (Skoteinos): "Fiecare se căsătoreşte cu trei sau patru
femei. Sunt unii care au treizeci de soţii.[...] Au legături trupeşti cu numeroase femei şi se unesc cu
ele pe rând.” Peste timp, în secolul al III-lea, Solinus va adăuga despre acest obicei: „…bărbaţii se
fălesc cu numărul femeilor şi socotesc lucru de cinste să aibă mai multe soţii.” (Culegere de fapte
memorabile).
Grecii, care se considerau mult superiori triburilor băștinașe din spațiul Carpato-Balcanic
(geto-daci, traci, macedonieni, sciți, ș.a.), îi considerau (socoteau) pe aceștia barbari, iar obiceiurile
lor erau privite de multe ori prin prisma disprețului. Acest obicei va fi preluat ulterior și de romani.
De asemenea, grecii nu prea făceau deosebiri între traci și geto-daci, sau macedonieni și traci,
considerându-i pe toți ca parte a unui popor unic, poporul trac.
Primul care va sesiza însă deosebirile dintre popoarele Carpato-Balcanice, va fi istoricul
grec Herodot (n.484-d.425. î.e.n): „Neamul tracilor este cel mai numeros, după cel al inzilor. Dacă
ar avea un singur cârmuitor sau dacă tracii s-ar înțelege între ei, el ar fi de nebiruit şi cu mult mai
puternic decât toate neamurile, după socotința mea. Dar acest lucru este cu neputință și niciodată
nu se va înfăptui. De aceea sunt aceștia slabi. Tracii au mai multe nume, după regiuni, dar
obiceiurile sunt cam aceleași la toți, afară de geți, trausi (trauși?) și de acei care locuiesc la nord
de Crestonai.”
Datorită acestui fapt, relatările istoricilor despre daco-geți sunt denaturate, fiindu-le
atribuite obiceiuri și tradiții ale altor popoare balcanice. Herodot a cunoscut, prin sursele sale,
doar populațiile geto-dacice de la sud de Dunăre, cele de la nordul fluviului rămânându-i aproape
necunoscute.
Singura informație despre dacii de dincolo de Dunăre, Herodot o are despre misterioșii
agatârși: „Agatârșii sunt lipsiți de energie și foarte gingași. Ei poartă, cei mai mulți, podoabe de
aur. Au în devălmășie nevestele, ca să fie frați cu toții și, înrudindu-se, să nu mai existe nici o
pizmuire, nici vrăjmășie. Cât privește celelalte obiceiuri, se aproprie de traci.”
În general primii istorici și scriitori greci scot în evidență poligamia la geto-daci. În funcție
de statutul social și puterea financiară, fiecare dac își permitea să aibă de la una până la treizeci de
soții, acestea fiind cumpărate de la familiile lor. Scopul principal era procreerea unui număr cât
mai mare de copii care să asigure puterea și trăinicia familiei și a clanurilor dacice în special.
Viața femeilor în cadrul familiei nu era ușoară, ele ocupându-se de creșterea copiilor, de
bunul mers al gospodăriei și de cultivarea câmpurilor. „Femeia spală şi serveşte pe bărbatul cu
care a trăit. Cele mai multe, după împreunare, se culcă pe pământ”, precizează Heraclit din Pont.
Herodot remarcă și el rolul femeilor, scoțând în evidență aroganța masculină a dacilor/tracilor: “În
ochii lor, trândăvia trece drept cea mai mare cinste. A munci pământul e lucru cel mai de rușine, iar
când trăiești de pe urma războiului și a prădăciunilor – spun ei – faci un lucru cât se poate de bun.”
Cu toate că Herodot afirma despre agatârși că trăiau în devălmășie cu nevestele altora,
arăta și faptul că geto-dacii erau foarte geloși: „Își păzesc însă nevestele cu strășnicie,
cumpărându-le cu mulți bani de la părinți.” Istoricul grec are însă păreri contradictorii despre
libertatea vieții sexuale a tracilor și a celor înrudiți cu ei, deci nu putem fi siguri dacă era vorba și
de daco-geți: „Își vând străinilor copiii, iar pe fete nu le păzesc, ci le dau voie să aibă legături
trupești cu bărbații care le plac.”
Herodot, scriind despre obiceiurile de înmormântare ale dacilor/tracilor, evidențiază rolul
principal al femeii în ritualul înhumării sau al incinerării celui decedat: „Când unul din ei a murit, se
iscă între femeile mortului mari neînțelegeri, iar prietenii își dau toată osteneala și arată o nespusă
râvnă ca să afle pe care din neveste a iubit-o mai mult cel decedat. Femeia socotită vrednică să
primească cinstirea este lăudată de bărbați și de femei; apoi e înjunghiată de ruda ei cea mai
apropiată. Și după aceea, trupul acesteia este înmormântat împreună cu cel al bărbatului ei.
Celelalte femei socot o mare nenorocire aceasta, căci li se duce astfel o foarte mare ocară.”
Pomponius Mela (n.? – d.45, d.Hr.) aduce informații suplimentare textului lui Herodot,
evidențiind tăria și curajul femeii hotărâte pentru sacrificiul suprem: „Nici femeile nu au o fire mai
slabă. Ele doresc din cale afară de mult să fie omorâte deasupra cadavrelor bărbaţilor morţi şi să
fie îngropate împreună. Deoarece un bărbat are mai multe soţii, pentru a dobândi această cinste,
ele dau o mare luptă în faţa celor care trebuie să hotărască aceasta. Ea se acordă aceleia care are
moravurile şi conduita cele mai bune, iar cea care învinge la această întrecere este în culmea
bucuriei. Celelalte jelesc cu glas tare şi îşi arată deznădejdea prin plânsete foarte puternice. Iar cei
care vor să le liniştească aduc lângă rug arme şi daruri, spunând că sunt gata să trateze sau să se
lupte cu sufletul celui mort spre a şti dacă acela permite căsătoria. Dacă nu se dă o luptă şi nu are
loc o plată… le aşteaptă pe femei peţitorii.”
Acest obicei al sacrificării femeii, întâlnit și în spațiul sud-asiatic (India), va apărea ulterior și
în ritualurile de incinerare ale conducătorilor vikingi (vezi descriere la sfârșit de capitol).
O mărturie directă despre poligamia geților este făcută într-o piesă de teatru (păstrată
fragmentar) de către autorul grec de comedie Menandru (n.342-d.291,î.Hr.): „Aşa suntem noi,
tracii toţi, mai ales geţii. Mă mândresc că mă trag din neamul acestora din urmă: nu suntem din
cale afară de cumpătaţi. Niciunul dintre noi nu ia o singură femeie, ci zece, unsprezece sau
douăsprezece şi unii chiar mai multe. Când se întâmplă să moară cineva care n-a avut decât patru
sau cinci neveste, oamenii din partea locului spun: «Bietul de el n-a fost însurat, n-a cunoscut
iubirea».”
Povestind despre poligamia dacilor, poetul Horatiu (n.65 î.Hr.-d.8 d.Hr) înfățișează în mod
veridic sarcinile și ocupațiilor femeii în gospodăria dacă:
„La ei <la geți> soția cea de a doua este blândă și ia samă
De copiii mici din casă care sunt lipsiți de mamă,
 Și femeia cea cu zestre nu-i stăpână (nu-i stăpână ? sau nu-l stăpânea?) pe bărbat,
Nici și-mperechează traiul cu vreun tânăr destrămat,
Zestrea mare pentru dânșii e virtutea părintească.
Ei iubirea și credința înfrânând pofta trupească,
Căci păcatul aldulterul, cu îndemnu-i orbitor
Se răscumpără cu moarte, după datinile lor.”
Remarcabil în versurile lui Horațiu este menționarea adulterului, pedepsit conform
datinilor dace cu moartea.
De unde au apărut aceste datini? Știm că agatârșii trăiau în devălmășie cu nevestele altora!
Mai mult ca sigur de pe timpul regelui Burebista ( 82 – 44 î. Hr.), care a revoluționat modul de
viață al dacilor prin austeritate și severitate, obligându-i chiar să renunțe la licorile bahice:
„Ajungând în fruntea neamului său, care era istovit de războaie dese, Burebista, bărbat get, l-a
înălţat atât de mult prin exerciţii, abţinere de la vin şi ascultare faţă de porunci, încât, în câţiva ani,
a făurit un stat puternic şi a supus geţilor cea mai mare parte din populaţiile vecine. Ba încă a
ajuns să fie temut şi de romani.” (Strabon – Geographia)
În mod interesant însă, referindu-se la statutul femeilor nemăritate, a tinerelor, istoricii
antici completează informația despre cumpărarea fetelor de la părinții lor cu știri surprinzătoare.
Istoricul latin Pomponius Mela, în lucrarea „Descrierea pământului” face descrierea modului în
care se făcea târgul de cumpărare al fetelor: „Fetele de măritat nu sunt date bărbaţilor de către
părinţi, ci în mod public sunt cumpărate pentru a fi luate în căsătorie sau vândute. Târgul se face
într-un fel sau altul, după cât sunt de frumoase şi de cinstite. Cele cinstite şi frumoase au un preţ
bun”.
Acest târg al fetelor, al cărui obicei mai dăinuie și în zilele de azi la noi (târgul pe muntele
Găina), se făcea însă la solicitarea tinerelor (!), în scopul găsirii unor pretendenți cât mai arătoși,
viteji și mai ales înstăriți. Despre această tradiție a scris, prin secolul al III-lea și autorul latin Gaius
Julius Solinus: „...femeile de măritat se duc la bărbați nu după hotărârea părinților, ci acelea care
se disting prin frumusețe cer să fie vândute la mezat, și după ce li se îngăduie să se stabilească
valoarea lor, se căsătoresc nu după obiceiuri, ci după prețurile oferite; iar cele năpăstuite din
pricina urățeniei lor își cumpără cu zestrea lor soții cu care se mărită.”
Din descrierea lui Solinus observăm însă că fenomenul era și invers, femeia își cumpăra
bărbatul!
Heraclit menționează și despre dreptul femeii de a-și părăsi bărbatul, dacă era
nemulțumită de acesta, ea putându-se întoarce acasă la părinți cu zestre cu tot.
Istoricii actuali consideră însă că poligamia era atributul marii nobilimi dace, oamenii de
rând fiind monogami.
În mod ciudat atât istoricii antici cât și istoricii actuali consideră statutul femeii în civilizația
dacă ca fiind acela de sclavă. Ori pe Columna lui Traian femeile sunt prezentate mândre și semețe,
participând alături de bărbații lor în luptele purtate împotriva romanilor.
 Din păcate, din documentele antice ne lipsesc informațiile despre soțiile conducătorilor
daci. Prima mențiune este făcută abia în vremea regelui Dromichaites (cca. 320-280 i. Hr), despre
care se spune că a luat în căsătorie pe una din fiicele regelui macedonean Lisimach (cca.340-281
i.Hr.). Nu știm însă dacă Dromichaites a mai avut și alte soții.
A doua mențiune este facută de către Suetoniu, care se referea la intenția împăratului
roman Augustus Octavian Caesar (n.63 î.Hr. - d.14 d.Hr.) de a-și căsători fiica, Iulia, cu regele
geților, Cotiso. Iulia a fost inițial făgăduită de soție lui Antonius, fiul lui Marc Antoniu, dar urmare
conflictului survenit între Marc Antoniu aliat cu Cleopatra, regina Egiptului și Octavian, acesta din
urmă, în căutare de aliați, va propune o căsătorie dublă, între el și fiica regelui get și a acestuia cu
fiica sa Iulia. Acest deziderat al împăratului roman nu s-a materializat, nu știm însă din ce motive:
refuzul regelui get sau victoria lui Octavian asupra lui Marc Antoniu de la Actium din anul 31 î.Hr.
O altă informație, de data aceasta despre sora lui Decebal, ne-o prezintă Dio Cassius (n.
155 - d. după 229), care, în Istoria Romană, scria: „Traian puse mâna pe munţii cei întăriţi cu
ziduri... Din pricina aceasta şi mai ales după ce, în acelaşi timp, Maximus prinse pe sora lui şi luă o
cetăţuie puternică, Decebal fu gata să se învoiască la toate cele ce i s-ar fi poruncit...”. Legenda
spune că numele fiicei lui Decebal ar fi fost Dochia, iar salvarea ei ar fi fost motivul pentru care
regele dac a acceptat pacea din anul 102.



Deoarece acest rit al îmormântării sau după caz, al incinerării, nu este cunoscut ca mod de
desfășurare, nefiind menționat de istoricii antici, am preluat din cartea lui F. Donald Logan,
„Vikingii în istorie”, o parte din textul care face detalierea procesului÷ varianta vikingă. Motivația
prezentării acestui ritual este faptul că el, în mod cert, fost preluat de către vikingi de la celți, care
la rândul lor, l-au învățat de la daco-geți în perioada cât s-au interferat cu aceștia, până la
alungarea lor de către regele Burebista:
„Ibn Fadlan a asistat într-adevar la ritualurile funebre ale unui viking de vază. După cum
era obiceiul printre acești oameni, spune el, sclavele celui mort au fost întrebate care ar dori să
meargă cu stăpânul lor. Una dintre ele s-a oferit singură și a fost dată în grija a doua tinere femei
care stăteau cu ea. Ea a petrecut 10 zile cântând și bând și dedându-se la alte plăceri. În ziua
incinerării, varegii <vikingii> au tras corabia celui mort pe mal și au construit o schelă de lemn
pentru corabie; sub ea au pus lemne pentru foc. La mijloc au pregatit un culcus imbracat in panza
pentru trupul lui și totul a fost acoperit cu un cort. Trupul omului fu scos din mormântul temporar,
îmbrăcat cu veșminte frumoase și acoperit cu o bucată de blană.
Tovarășii lui i-au pus trupul în culcuș, l-au proptit în șezut cu perne, și i-au așezat mâncare
și băutură la picioare. Armele bărbatului decedat i-au fost puse alături. Câteva animale – un câine,
doi cai, două vaci, un cocoș și o găină au fost omorâte, tăiate în bucăți și puse pe corabie. Tânăra
lui sclavă era tot ce-I mai rămăsese pentru călătoria în lumea cealaltă. Ea a mers de la un cort la
altul, stăpânul fiecarui cort a avut relații sexuale cu ea, și i-a spus: Spune-i stăpânului tău că am
făcut aceasta din dragoste pentu el. A fost dusă spre ceva care semăna cu tocul unei uși. (Nu
semăna oare această ramă cu ușa, stâlpii de onoare, folosiți de preoți, pater familias vikingi, și
cunoscuți nouă după felul cum erau utilizați în Islanda și în alte părți ?). Ea stătea pe brațele
bărbaților și a fost ridicată de trei ori în așa fel încât să poată vedea pe deasupra acestei rame.
Prima oară ea a spus: Iată, îi văd pe tatăl și mama mea; a doua oară: Văd stând pe toate rudele
moarte și a treia oară: Îl văd pe stăpânul meu așezat în paradis iar paradisul este frumos și verde;
cu el sunt bărbații și copii servitori; mă cheamă; duceți-mă la el. Și au dus-o. Înainte de a intra în
cortul -camera funerară de pe corabia stăpânului său, ea i-a dat două brățări de aur femeii numite
Îngerul Morții și câte un inel fiecăreia din cele două femei care avuseseră grijă de ea. A băut și a
cântat din nou, dar a ezitat să intre în încăpere, dar Îngerul Morții a împins-o înăuntru. Războinicii
s-au strâns afară și și-au lovit scuturile cu săbiile pentru ca celelalte sclave tinere să nu audă
gemetele ei. Șase bărbați au intrat după ea în încăperea funerară și au avut fiecare relații sexuale
cu ea. Apoi au așezat-o lângă trupul stăpânului ei mort. Doi dintre bărbați o țineau de picioare, doi
de mâini, în timp ce ceilați doi țineau capetele unei frânghii cu care i-au înconjurat gatul. Îngerul
Morții s-a apropiat de ea cu un pumnal și, în timp ce cei doi barbați strângeau franghia, i l-a
împlântat de mai multe ori în piept până când n-a mai rămas în ea pic de viață. Toți s-au retras din
camera funebră. Apoi bocitorul principal s-a așezat gol în fața corabiei și a aprins o bucată de
lemn cu care a dat foc lemnului de sub corabie. Toți cei care priveau au luat câte o bucată de lemn
aprins și au pus-o pe foc. După o oră corabia, stăpânul, tânăra sclavă și lemnele erau cenușă și
scrum.”