Publicaţie editată de DACIA REVIVAL INTERNATIONAL SOCIETY

Nr. 75, martie 2012 * Serie nouă

Continuitate getica

))
în Dobrogea

Cetatea hallstatiană Argamum (Orgame)

Ilie Enciu

Nr. 75 (anul IX), martie 2012
I. EDITORIAL
Cetăţi getice din judeţul Tulcea
Ţinutul dintre Dunăre şi
Mare este plin de istorie, aici
aflându-se toate epocile, incluzând
chiar paleoliticul târziu. Cultura
Gumelniţa este prezentă chiar în
mijlocul Deltei Dunării (mileniul
5 î.d.Hr.), dar şi în teritoriul inte-
rior judeţului.
Vom începe a menţiona
principalele cetăţi al căror nume
este cunoscut şi vom încheia cu
acele cetăţi al căror nume nu este
cunoscut încă.
Cetatea Argamum (Orga-
me) este o cetate getică situată la
SE-ul judeţului Tulcea şi este con-
siderată deocamdată cea mai
veche cetate atestată din România.
Urmează la rând cetatea Gratiana,
transformată în castru roman prin
anii 2-3 î.d.Hr., cunoscută în
prezent ca fiind cetatea Zaporoje-
nilor (un mare fals acceptat de
Cetatea hallstatiană
Argamum (Orgame)
„ştiinţificii” de la Tulcea). O altă
cetate impunătoare de tip Hallsta-
tian este cetatea Salmorus, bote-
zată tot de „ştiinţifici” cu un nume
grecizat – Halmyris, unde în anul
2001 s-au găsit mormintele celor
doi martiri geţi – Epictet şi Asti.
La mai puţin de 15 km spre nord,
urcând pe braţul Sf. Gheorghe
(stroma), găsim cetatea getică
Salsovia (Beştepe). Numele de
Salsovia a rămas până pe la anul
1420. Documente turceşti o
menţionează încă aproximativ 50
de ani după care îşi schimbă nu-
mele în Beştepe (5 munţi). Pris-
dava se afla la o distanţă de
aproximativ 12 km faţă de Salso-
via, urcând pe fluviu. În epoca me-
dievală este cunoscută sub numele
Prislava. Ştim noi de ce, iar în
prezent este cunoscută drept
cetăţuia Prislăviţa.
DACIA
magazin
istoric Nicolae Nicolae
După încă 10 km parcurşi
pe fluviu în sus găsim faimoasa
cetate Aygyssus, menţionată chiar
de Ovidius cu apelativul „Vechea
cetate Aegyssus”. Părăsind Aegys-
sus şi deci Delta Dunării, mergând
spre vest, dăm de vestita cetate
Genucla, nerecunoscută de „şti-
inţifici”. Tot arealul cuprins între
satele Parcheş (Genucla), Celik
Dere şi Niculiţel este plin de arte-
facte getice. Astfel, dealul dintre
Somova şi Parcheş este numit de
localnici „la comori”.
Noi cercetări făcute de
prof. N. Rădulescu aduc argu-
mente solide în favoarea Vicinei,
care nu ar fi alta decât cunoscuta
Noviodunum –Isaccea (Ipoteză
susţinută de N. Iorga, V. Pârvan,
C. Giurescu). Mai la vest, în
apropierea oraşului Galaţi, de pe
celălalt mal al fluviului, aflăm
1

Nr. 75 (anul IX), martie 2012
cetatea Dinogeţia, funcţională
până în epoca bizantină târzie.
Continuând drumul de această
dată spre sud, după marele ocol al
fluviului, în dreptul oraşului
Măcin apare cetatea Arrubium,
părăsită şi distrusă sistematic de
mâncătorii de lebede, prezenţi în
număr destul de mare în oraşul
Măcin.
Mai la sud, la aproximativ
15 km, ar trebui să vedem cetatea
Troesmis, acolo unde a staţionat
multă vreme legiunea V Mace-
donica, dar nu vom mai găsi
nimic, deoarece, după eveni-
mentele din 1989, cetatea a fost
distrusă de localnici, care au cărat
piatra din zi-
duri, inclusiv
cărămizi pentru
construcţii per-
sonale. La apro-
ximativ 20 km
sud de Tro-
esmis, aflăm
cetatea Beroe
Piatra Frecăţei).
Conform „Co-
dex Rohonţi”,
între anii 1058-
1118, regele
Vlad al Daciei,
DACIA
magazin
cunoscute precum Cetatea Albă,
fostă Tiras, şi Aliobrix, aflate pe
teritoriul ucrainean. Pe malul ves-
tic al lacului Razelm se găseşte
cetatea Heracleea, botezată de
„ştiinţifici” ca cetatea Enisala,
după numele satului din apropiere,
unde s-a născut fostul director al
ICEM (Institutul de cercetări eco-
muzeale) Tulcea. Acestei cetăţi i
s-a tăiat cel puţin un mileniu de
existenţă fără niciun motiv. Este
adevărat că înainte de invazia tur-
cilor, cu aproximativ 10 ani,
Mircea cel Bătrân a renovat
această cetate strategică, dar acest
lucru nu înseamnă că Mircea a
făcut o cetate nouă, ea exista cu cel
puţin un mileniu mai devreme.
consultându-se cu mitropoliţii Da-
Alte cetăţi ale căror nume
ciei cu sediul în Rarău (Timarion
încă nu se cunoaşte ar fi: Jijila,
Sova Nelis şi Trasius), a dus lupte
Ceamurlia de Jos, Beidaud, Celik
grele cu migratorii pecenegi, uzi,
Dere şi necropola cetate Hallsta-
cumani şi unguri. Tot aici vom
tiană, Luncaviţa, Horia, Teliţa
găsi o necropolă getică (cercetată
Valea Morilor, Teliţa Amza, Bei-
parţial), cu peste 1100 de
daud Dealul Carabalâc.
morminte.
Toate aceste cetăţi au fost
Vom găsi în interiorul
cercetate mai mult sau mai puţin,
judeţului Tulcea, în satul Slava
numai pentru perioada zis romană,
Rusă, cetatea getică Ibida, unde au
extinzând epoca romană până în
fost martirizaţi prin ardere în cup-
secolul VII p.Hr. Pentru această
tor doi adolescenţi geţi, frate şi
îndrăzneală de falsificare a ade-
soră, pentru credinţa lor în Cristos.
vărului s-au obţinut nenumărate
Cetatea Triumf, foarte aproape de
doctorate. În momentul de faţă,
Ibida, lângă oraşul Babadag, este
avem mult mai mulţi doctori în is-
nerecunoscută de „ştiinţifici”. Mai
torie decât regi şi comandanţi mi-
sunt încă multe alte cetăţi, unele
litari ai neamului nostru.
Există la ICEM Tulcea un
domn arheolog ce lucrează intens
la obţinerea doctoratului, cu o teză
antidacică, domnia sa declarând
public că nu a existat vreodată o
civilizaţie Dacică, deci nu au exis-
tat nici daci sau geţi.
Fiecare cetate menţionată
are desigur particularităţile sale iar
elementele vechi evidente con-
turează un spaţiu de vieţuire getic
de o extraordinară valoare.
Va urma.
2
 DACIA
Nr. 75 (anul IX), martie 2012 magazin

II. CERCETARE, ANALIZE, SINTEZE

NOI, DACII
5. DRUMUL SPRE SARMISEGETUSA (IV)
Dr. Napoleon SĂVESCU

Personalitate eroică a istoriei noastre

străvechi, regele Burebista este un simbol al exis-
tenţei poporului nostru în timp.

Fig. 145
Împreună cu
profesorul
Augustin Deac,
sculptorul
Borborea şi
regretatul preot şi
istoric Bălaşa

Fig. 147 Armata îl salută pe adevăratul rege

al naţiunii noastre, cel reîntors acasă, după
o lipsă de 2045 de ani.

Fig. 148 Fanfara îl salută pe acest brav

Fig. 146 Burebista este cel care autentifică erou al neamului nostru.
actul de renaştere al poporului nostru Dac.

3
 DACIA
Nr. 75 (anul IX), martie 2012 magazin
suţă”, care-mi este foarte familiară. Trecem podul
şi în faţă ne apar cele 104 trepte mai înalte şi mai
abrupte decât în orice piramidă maya. Ne întâm-
pină credincioasa Mura, un câine mare, negru şi
prietenos, care mă recunoaşte după o absenţă de
aproape un an.

Fig. 149 Tineri ostaşi îi arată respectul.

Întregul oraş Orăştie este în sărbătoare.

Aerul vibrează de acest moment unic. El, Bure-
bista, este din nou cu noi. Mândrie, dragoste şi
respect pentru trecut. Şi de ce să nu spunem „La
trecutu-ţi mare, mare viitor”.

Fig.150 Nici nu ştiu cui să-i mulţumesc pen-

tru reuşita acestui eveniment care, într-un
fel, a schimbat soarta oraşului Orăştie:
preşedintelui consiliului judeţean – dr.
Mihai Rudeanu, primarului Iosiv Blaga,
Fig. 151 Ajungem pe Valea Rea unde
jurnalistului Vladimir Brilinsky ?
poposim într-o „căsuţă”, care-mi este foarte
familiară.
Dar să revenim la Sarmisegetusa şi la
misterele ei.
Ziaristul Nunu Brilinsky, redactorul pu-
De la Orăştie mergem sud spre Orăştioara
de Jos şi de Sus, trecem prin Costeşti, lăsăm pe blicaţiei „Dacia Magazin” şi preşedinte al Soci-
dreapta cetăţile dacice de la Costeşti şi Blidaru, etăţii „Re-învierii Daciei” pe Transilvania, ne
ajungem pe Valea Rea, unde poposim într-o „că- aşteaptă în capul scărilor şi ne grăbeşte să plecăm

4

Nr. 75 (anul IX), martie 2012
repede spre Sarmisegetusa deoarece, chiar dacă
este doar ora 2:30 după amiază, drumul şi vi-
zitarea cetăţii ne va lua mult timp şi, probabil, ne
vom întoarce pe înserat acasă. Aşa că, împreună
cu Nunu, Cornel şi Lucian Dajdea (doctorul din
New York al fetiţei mele Ioana), ne suim în
maşina lui Nunu şi... la drum. Drumul nu este cel
mai uşor, în special în maşina lui Nunu, deoarece
el, drumul, se prăvăleşte peste tot felul de bolo-
vani şi bolovănişuri, se rupe atunci când nu te
aştepţi, se inundă cu apă şi cu noroi, se prăvale în
Fig. 152 Drumul spre Sarmisegetusa se
rupe atunci când nu te aştepţi, se inundă cu
apă şi cu noroi.
DACIA
magazin
stânga şi în dreapta, într-un cuvânt te cam sperie.
Cu toate necazurile drumului, nu pot să
nu menţionez un fragment după „originalul”
manuscris al lui Iordanes (reprodus prin tipărire
în secolul XV şi aflat la Madrid), care se referă,
destul de explicit, la „Incinta Sacră ” (terasele ar-
tificiale IX –XI de la Dealul Grădiştei, munte pe
care cercetările de până acum l-au identificat a
mai avea încă … 200 terase artificiale, încă ne-
explorate arheologic!), după cum aflăm de la pro-
fesorul Timotei Ursu, din New York...
După toate probabilităţile, se afla aici, în
Munţii Orăştie, o mare confrerie cultural-ştiinţi-
fică (un fel de „Lassa Carpathică-Hiperbore-
ică”?!..), iniţiată şi condusă de Deceneu
(Dicineus), pentru care Iordanes, subliniind so-
liditatea informaţiilor pe care le deţinea, are cu-
vinte de remarcabilă apreciere.
Dar să-l lasăm pe Iordanes să ne spună ce
îi învăţa Deceneu pe daci:
„De unde văzându-i bravi şi gata a se
lega pe de-a întregul de sine şi că, într-adevăr, au
isteţime, pe fiecare bărbat l-a învăţat filosofia:
era cu adevărat, în aceasta, un maestru.
I-a învăţat Etica, încâât să-i înfrâneze din
tradiţiile lor barbare: predându-le Ştiinţele Na-
turii i-a făcut să trăiască firesc după propriile
legi, după cum spun până astăzi scripturile, den-
umite Bellagine: învăţând Logica, prin
cunoaştere s-au situat deasupra altor neamuri:
arătându-le în Practică cum anume, i-a sfătuit să
trăiască în fapte bune: demonstrându-le
Ipotezele, cele douăsprezece semne şi, prin
aceasta mişcarea planetară, i-a instruit pe de-a
întregul în examinarea astronomică, şi cum
suferă o creştere discul lunii sau se înjumătăţeşte
în descreştere prevăzută; şi le-a înfăţişat de câte
ori discul incandescent al soarelui întrece în
mărime suprafaţa pământului şi le-a înfăţişat cât
se înclină polul ceresc al semnelor sau se înalţă
cele 346 stele, grăbind de la răsărit la apus.
5

Nr. 75 (anul IX), martie 2012
Fig. 153 Cea mai veche copie a lucrării lui
Iordanes, Getica, se găseşte la Madrid-
Spania. Am obţinut o copie a acesteia de la
Timotei Ursu, N.Y.
Fig. 154 Vei vedea pe unul explorânnd dis-
punerea boltei cereşti, altul conformaţia
plantelor....
DACIA
magazin
Fig. 155 Cine e acela urmărind lucrarea
soarelui, şi cum rapida rotire a cerului revine
de-a-ndoaselea la apus după ce se grăbeşte
repezit la răsărit...
Vei vedea pe unul explorând dispunerea
boltei cereşti, altul conformaţia plantelor şi a
roadelor pământului; acesta creşterea şi des-
creşterea lunii, acela urmărind lucrarea soarelui,
şi cum rapida rotire a cerului revine
de-a-ndoaselea la apus după ce se grăbeşte
repezit la răsărit, cunoaşterea înţelegându-i
odihna...”
6
 DACIA
Nr. 75 (anul IX), martie 2012 magazin

Comentarii la „Problema secuilor”

Conf. univ dr. G. D. Iscru

De la o preocupare ştiinţifică – dar şi

aceasta cu tentă politică, în funcţie de naţionali-
tatea, interesul sau un eventual „mandat” încre-
dinţat autorului –, „problema secuilor” a revenit,
azi, ca o problemă politică, la fel ca o pârghie, în
cazul nostru, pentru destabilizarea şi disoluţia
Statului naţional. Şi ea este încorporată în pla-
nurile himerice ale celor care îşi adjudecă dreptul
să domine lumea. În zonă, ea a apărut, în Epoca
modernă, ca o „găselniţă” importantă a extre-
mismului maghiar pentru a-şi hrăni propria sa
himeră, istorică, aceea a „Ungariei Mari”, obiec-
tivul său major, himeră născută dintr-o spaimă
ancestrală, că naţiunea maghiară, puţină ca
număr şi ca forţă, ar putea să dispară din istorie,
cum s-a întâmplat cu atâţia migratori veniţi din
Asia, dacă nu va readuce la „coroana” Sfântului
rege „perlele” dobândite prin rapt şi jaf în „anii de
glorie” şi nu va maghiariza pe toţi autohtonii
spaţiilor cucerite.
Se ştie că noi, românii, cu acest extre-
mism maghiar – unul din cele mai agresive din
istorie! – avem un adevărat „contencios” istoric,
întrucât teritorii naţionale ale valahilor intraseră
cândva sub stăpânirea regalităţii şi a noblimii
maghiaro-cazare. Slab ca forţă proprie, dar agre-
siv „cât cuprinde”, extremismul maghiar, pentru Gheorghe Doja
a-şi realiza obiectivul, s-a străduit şi a reuşit, de-
a lungul istoriei, să-şi găsească, de la o etapă la
alta, un „spate” politic şi militar, el însuşi interesat erau „apele limpezi” în noul Imperiu, moştenitor,
să aibă la „îndemână” un „nebun” care să-i numit, eufemistic, Comunitatea Statelor Indepen-
servească propriile interese, de aceeaşi natură. dente (C.S.I.), şi cum în Europa se edifica o nouă
Acest rol l-au avut, pe rând, de la începutul Evu- construcţie politică, chiar cu mai multe stele în
lui mediu şi până azi, papalitatea, cu a sa bise- cinci colţuri, ca simbol, numită, tot eufemistic,
rică romano-catolică, apoi noul „Sfânt Imperiu „Uniune”, extremismul maghiar s-a „orientat”,
Roman”, sacralizat de papa; mai nou, cele două iarăşi operativ, pentru a o avea ca „spate” politic
„distrugătoare” lansate „la apă” de Forţele oculte şi nu numai, gândind – cu experienţa istorică
în etapa interbelică, fascismul musolinian şi acumulată – că sub devizele acesteia – trans-
nazismul hitlerist, abandonate însă după înfrân- parenţă şi democraţie –, amplu mediatizate, îşi
gerea în Cel De-al Doilea Război Mondial. Atunci va face „jocul”, în sfârşit, pentru realizarea ami-
extremismul maghiar s-a „orientat”, opertativ, „din ntitului obiectiv major, chiar dacă, după împre-
mers”, către aprigul extremism bolşevic, perso- jurări, va trebui să-l mai „amendeze”. Şi din
nalizat de Stalin, ajuns „salvator” al Europei şi al colaborarea de până acum cu noul „spate”,
lumii, primind de la acesta, „deocamdată”, la rezultă că nu şi-a greşit orientarea; mai mult, ex-
schimb, pe lângă sprijin şi protecţie, o „Regiune ponenţi ai săi, cu pricepere de cazari, au ajuns
autonomă maghiară” în hotarele Statului nostru chiar în rândul „doctrinarilor” U.E., la vârf, unde
naţional. După ce comunismul „a căzut”, cu el şi ideea de bază, deja expusă public în anii 2005-
primul Imperiu comunist, U.R.S.S.-ul, dar încă nu 2006, era aceea a „topirii” naţiunilor etnice şi a

7

Nr. 75 (anul IX), martie 2012
Statelor lor naţionale în Suprastate „civice şi mul-
ticulturale”, fără culoare naţională, într-o „Europă
postcreştină”.
Extremismul maghiar – în consens: cel
din Ungaria, din diaspora ei şi cel al minorităţilor
maghiare din Statele vecine, inclusiv de la noi-,
contând pe sprijinul noului „spate”, dar şi pe cel
al „extremismului – şef” al Planetei, şi el coin-
teresat şi doritor să poată „mişca” „nebunul” pe
„tabla de şah” a zonei, dar şi pe cedări din inte-
rior, acţionează azi în forţă pentru lichidarea
Statului nostru naţional, folosind şi „problema se-
cuilor”, ca pârghie în acest sens.
Cedări din lăuntrul ţării, suprem vinovate,
ale atâtor „ştiinţifici”, dar şi ale factorilor de de-
cizie politică, sub presiune străină cât şi prin
cointeresare1, azi, în cadrul diabolicei doctrine a
şocului din „era” capitalismului dezastrelor, au
fost şi mai înainte în istoria noastră, dar în „tran-
ziţia” post-decembristă, într-un context inter-
naţional primejdios, par să fi atins un punct
culminant. Căci obedienţa faţă de „Înalte Porţi” -
mai multe, nu una singură! – se adânceşte iar
ţara a fost adusă într-o situaţie limită. În acest
context, extremismul maghiar a ajuns să
acţioneze în voie şi pe faţă, fără vreo teamă că
va suporta consecinţele ce se cuvin.
Ce se urmăreşte? Ce se întrevede?
O carte apărută recent, având ca autor
un lider politic, fost senator, profesorul ardelean
Gheorghe Funar, cunoscător în detaliu al mersu-
lui evenimentelor, dă, prin titlul ei, un răspuns:
HOLOCAUSTUL ÎMPOTRIVA ROMÂNILOR2.
Este cel mai curajos semnal de alarmă, cu
demonstraţie convingătoare, pe care autorul o
continuă în presă.
Şi alţi autori simt şi scriu aproape la fel,
propunând şi soluţii pentru ieşirea din situaţia
limită în care s-a ajuns. În acest sens, doi soci-
ologi, profesori doctori, au publicat cartea cu titlul
semnificativ pentru urgenţa rezolvării: România
– acum ori niciodată! Şi propun „Un model de gu-
vernare care salvează România”3.
Acelaşi mesaj se degajă din cărţile recent
apărute ale d-lui general (r.) Gheorghe Dragomir,
un autor care, lucrând o viaţă în spionaj, a cunos-
cut multe şi a reflectat asupra lor4. Noi înşine ne-
am spus punctul de vedere, ca istoric, într-o
carte apărută recent, în care propunem şi o
soluţie pentru depăşirea situaţiei limită5. De
asemenea, din interviuri ale unor distinşi istorici,
academicienii Florin Constantiniu şi Dinu C.
Giurescu, apărute în presa scrisă şi video,
postate şi pe internet, se degajă răspunderea
profundă a istoricului îngrijorat de situaţie, cum
se degajă şi din interviurile altor specialişti, au-
DACIA
magazin
torităţi ştiinţifice în domenii importante, în timp ce
autointitulata „clasă politică” şi liderii ei se
lansează în ofensive crâncene pentru adjude-
carea puterii în viitoarea legislatură.
Am prezentat cele de mai sus, pentru că
în acest cadru favorizant acţionează extremismul
maghiar în vederea îndeplinirii obiectivului său
major, folosind, în modul cel mai agresiv, ca
pârghie de destabilizare şi disoluţie, şi „problema
secuilor”.
*
Căci altfel, logic şi ştiinţific, „problema se-
cuilor” este uşor de rezolvat după apariţia stu-
diului fundametal al savantului român ardelean,
Ion I. Russu, Românii şi secuii6. Dar în calea re-
zolvării corecte a „problemei” au pus obstacole
vicleniile şi răstălmăcirile extremismului maghiar,
mânat de amintita spaimă ancestrală, care nu
l-a părăsit niciodată şi hrănitor al celei mai
longevive himere a istoriei – „Ungaria Mare” a
„Sfântului rege” – şi cu sprijinul actualului „spate”,
dar şi al celor încă interesaţi ca naţiunea română,
sedentară şi paşnică ab initio, animată de o
dreaptă credinţă şi de cele mai umane senti-
mente, altruiste şi dezinteresate, poate mult prea
altruiste şi dezinteresate, să dispară, pur şi sim-
plu, din spaţiul etnogenezei sale atât de armo-
nios alcătuit, atât de bogat dăruit, atât de
strategic poziţionat în evoluţia geopolitică, ur-
mând să-i ia locul alţii, mai din apropiere sau mai
de departe, cu planuri de dominaţie cât mai
întinse până la cea planetară.
În ce priveşte istoriografia românească,
teza falsă a „romanizării Daciei” a fost până azi
un obstacol care i-a derutat pe exegeţi de la
înţelegerea faptului elementar al continuităţii au-
tohtonilor geto-daci şi după anul fatidic 106 d.Hs.
În plus, fără exagerare, n-au stăpânit ansamblul
izvoarelor istorice. Pentru că, altfel, este absurd,
împotriva oricărei raţiuni sănătoase, împotriva
evidenţei din ansamblul izvoarelor istorice, de la
cele arheologice până la cele de tradiţie, din
„arhiva vie a poporului” (N. Densuşianu), ca din
exagerarea unui panegirist al împăratului Traian,
Eutropius, să „răsară” o axiomă care să inducă
în eroare nu numai istoriografia naţională, ci o în-
treagă istoriografie mondială – eroare din eroare!
– şi să servească, astfel, nu numai longeviva
himeră a „Ungariei Mari”, ci şi pe cea mai primej-
dioasă himeră, de azi, aceea de dominaţie cât
mai întinsă, cu topirea celei mai importante per-
manenţe a istoriei, naţiunea etnică, cu Statul ei
naţional, în noi imense spaţii imperiale. Această
stare de lucruri, care nouă ne-a afectat atât de
grav istoria naţională şi, iată, a ajuns să ne
afecteze însăşi fiinţa naţională şi biologică, n-a
8

Nr. 75 (anul IX), martie 2012
fost şi nu este singură. În timp istoric, au trăit-o
şi o trăiesc şi alte naţiuni sub presiunea sau do-
minaţia imperiilor iar, azi, primejdia este plane-
tară. Însă, la nivelul „bătrânului continent”, de la
început naţiunea noastră a fost, în zonă, cea mai
vizată de împătimiţii dominaţiei.
Este, de asemenea, absurd să consideri
că într-un spaţiu atât de prielnic vieţii, în con-
secinţă atât de dens populat ca acela al Vechii
Dacii, în care s-a constituit prima naţiune euro-
peană, cu primele State naţionale, cu atât de
adânci rădăcini în pământul său edenic, recunos-
cut ca atare în epocă şi în continuare, în plus atât
de hotărâtă şi capabilă de a şi-l apăra, să dis-
pară, brusc, la o dată fixă şi să se nască în locul
ei, din „adunături” aduse/venite din „lumea ro-
mană”, un „tânăr popor”, condus prin legi impe-
riale, „civic şi multicultural”, cum le place să
gândească şi să spună celor care azi au început
să se vadă „stăpânii lumii”, aşa cum se consi-
derau odinioară „romanii” Romei imperiale, cea
numită în izvoare de epocă „rădăcina tuturor
relelor” („radix omnia malorum”).
Ştiinţific şi logic, ansamblul izvoarelor is-
torice, profesional şi responsabil studiate, coro-
borate, elimină absurdităţile menţionate.
Referindu-ne strict la secui, ansamblul
izvoarelor istorice, astfel abordate, ne permite să
susţinem că în inima Centrului Vechii Dacii, în
munţii de care strămoşii noştri reali erau atât de
strâns legaţi, „nedeslipiţi”, autohtonii au rămas la
casele lor, ori au revenit, s-o ia de la început,
după ce a trecut „necazul”. Iar regatul maghiar,
după ce s-a statornicit în pustă, n-a „survolat”
Ardealul pentru a-şi planta la Curbura Carpaţilor,
spre a-i apăra graniţa răsăriteană, un grup mare
de mercenari racolaţi din stepe. Chiar dacă în
secolul XIII vor fi fost aduşi şi ceva mercenari,
precum s-a încercat cu cavalerii teutoni sau
ioaniţi, aceştia au fost o mică minoritate – un
„mănunchi de secui”, cum spunea un scriitor
maghiar, (cf. I.I. Russu, op. cit. p. 92, s.n.),
„săcui”, cu o altă exprimare –, aşezaţi în masa,
majoritară, a autohtonilor valahi. De aceea, când
scriem cuvântul respectiv, acesta ar trebui pus
peste tot între ghilimele: „secui/săcui”, „secuime”.
„Secuimea – observa atent marele Istoric Nico-
lae Iorga, cu adânca lui cunoaştere şi înţelegere
a istoriei, inclusiv a zonei respective – s-a făcut
din pierduţii neamului nostru” (prin crâncena
maghiarizare a autohtonilor, împreună cu cea a
„mănunchiului de secui”, (cf. I.I. Russu, op. cit.
p. 93, s.n.). Un autor, A. Gociman, cunoscător al
realităţilor istorice şi contemporane lui, scria în
1935: „Atât de mult am dat, ca element uman,
secuilor, încât azi, populaţia secuiască este în
DACIA
magazin
marea ei majoritate de origine românească” (ibi-
dem) – şi I.I. Russu atestă în cartea sa acest
adevăr. Iar autohtonii valahi erau urmaşii stră-
moşilor geto-daci de la Curbura Carpaţilor, unii
numiţi, atunci, în izvoare, cauconi, cu o ţară a lor,
numită Caucaland, în care odinioară se retră-
seseră alţi fraţi ai lor, geţi, respinşi de primul şoc
al hunilor migratori7. Sau, poate, urmaşi ai altor
geto-daci din zonă, cu nume încă nedepistat în
izvoarele istorice, poate numindu-se chiar
„săcui”, după o meserie specifică zonei: tăietori
de lemne cu „săcurea”; am întâlnit în arhive ex-
presia: „au săcuit pădurea”; vezi mai nou, cuvân-
tul: „ţapinari”. Acordarea de drepturi şi privilegii,
de către rege, eventualului „mănunchi de secui”
aduşi în zonă va fi fost vremelnică, fiindcă ofen-
siva social-economică şi de maghiarizare a no-
bilimii maghiaro-cazare vizându-i pe toţi, ţărani
maghiari, valahi, ca şi pe „secui”, cu mult timp
înainte de căderea regatului, a provocat cel mai
puternic „război ţărănesc”, în Ardeal, condus de
secuiul Gheorghe Doja, în 1514, crunt reprimat
însă, după care s-a dat legea „iobăgiei veşnice”,
sintetizată, în forma ultimă, de cazarul Ştefan
Werboczy. Chipul lui Doja pe „tronul de foc”, sub
cleştele călăilor, a rămas pentru „secui” simbolul
„bunătăţii” nobiliare şi regale maghiare.
După căderea regatului (1526), intensi-
ficându-se exploatarea nobiliară în Principat, in-
clusiv în „Secuime”, „secuii” s-au răsculat în
câteva rânduri, dar din nou au fost reprimaţi cu
cruzime şi sadism. Aşa se explică adeziunea lor
la acţiunea unificatoare a lui Mihai Viteazul în
1599, cel numit de nobilii maghiari „dacul cel
Martiriul lui Gheorghe Doja –
după o gravură contemporană
9

Nr. 75 (anul IX), martie 2012
rău”.
Începând din secolul al XVII-lea, opre-
siunea social-economică şi de maghiarizare, cu
marea presiune a noii confesiuni, calvine, nou
adoptată de maghiari, dar şi sub noua mare
spaimă provocată de „dacul cel rău”, au condus
la noul cod de legi, ale iobăgiei în principal,
vizându-i îndeosebi pe valahi, Aprobatae Con-
stitutiones (1653), ulterior cu o ediţie mai com-
pletă – „Compilatae Constitutiones” (1669). De
reţinut că în „secuime” nu este vorba de „se-
cuizarea” autohtonilor, covârşitor români – căci
„secuii” nu erau maghiari! –, „secuizarea” fiind un
termen de acoperire, folosit mai târziu. Este
vorba de maghiarizarea, deopotrivă, şi a unora
şi a celorlalţi.
În secolul al XVIII-lea, cu înlesnirile
obţinute prin cel dintâi compromis dualist
maghiaro-habsburgic (1711), maghiarizarea încă
se intensifică. Un istoric secui, Mihaly Cserey,
avertiza în cartea sa: „Fereşte-te Transilvanie că
nu de puţine ori păsatul unguresc ţi-a fript
buzele”. Notăm că „secuii”, în simbioză cu valahii
din zonă, vedeau în Ardeal patria lor ancestrală.
Cartea stă la Biblioteca Academiei Române, ne-
tradusă.
Studiul fundamental, deja citat, al savan-
tului I.I.Russu, Românii şi secuii, oferă, pentru
evul mediu şi în continuare, un model de cer-
cetare şi de rezolvare a „problemei”. Autorul ar-
gumentează – şi indică direcţii şi metode de
aprofundare – preponderenţa autohtonilor valahi
în „secuime”, din secolul XIII şi, prin
maghiarizare, în continuare, până la consem-
nările, corecte, din etapa interbelică (vezi mai
sus). El atrage atenţia asupra falsului prin omisi-
une, defavorabil elementului românesc, din
multe statistici şi conscripţii ale autorităţii de Stat
maghiare şi din cele confesionale, inclusiv din
cele imperiale, ca şi din bogata bibliografie
maghiară în domeniu. Iar cercetătoarea Ioana
Cristache Panait, într-un capitol final, aduce în
plus argumente esenţiale. I.I.Russu învinuieşte
totodată autorităţile Statului român de după 1918
pentru marele dezinteres privind Ardealul din
acest punct de vedere.
Extremismul maghiar şi-a putut face
„jocul” sinistru în România şi în „etapa comu-
nistă” iar în „tranziţia” postdecembristă a acţionat
şi acţionează în voie, după cum se ştie şi se
vede. Aprecieri din gazete locale ce apăreau în
„Secuime” în etapa interbelică rămân valabile şi
azi: „Toată regiunea secuiască este un imens
cimitir al naţiunii române, de unde vin strigăte
desperate de ajutor” (I.I.Russu, p. 111, s.n.).
Cartea savantului I.I. Russu, devenită
DACIA
magazin
deja o carte rară, dar carte de referinţă, ar trebui
reeditată în ţinută tipografică mai bună, însă
adăugând şi mai multe ilustraţii şi într-un tiraj sa-
tisfăcător, cu un rezumat al editorului într-o limbă
de circulaţie. Ea ar fi foarte utilă azi, ca model de
cercetare dar şi ca imbold şi sprijin pentru apro-
fundarea, în continuare, a cercetării pe direcţii şi
surse sugerate, indicate.
Această carte însă, inclusiv capitolul final
(Ioana Cristache Panait), au, ca aproape în-
treaga istoriografie naţională în domeniu, un de-
fect major, tributul plătit tezei false a „romanizării
Daciei”. I.I.Russu afirmă şi demonstrează
prezenţa şi preponderenţa autohtonilor români
(valahi/olah) în „secuime”, dar pentru dânsul, ca
„romanist”, autohtonii aceştia nu-i continuă pe
strămoşii reali, geto-daci, ai lor şi ai noştri, ci pe
„daco-romani”, urmaşi ai Romei imperiale. Iar cu
aceasta, forţa argumentului privind majoritatea
valahilor în zonă, atunci, când regatul maghiar
va fi adus, eventual, „mănunchiul de secui”,
slăbeşte până la anihilare. Căci izvoare istorice
esenţiale ce indică prezenţa valahilor îşi au core-
spondenţe în mileniile anterioare de bogată
vieţuire a strămoşilor noştri reali. Personal, printr-o
scrisoare deschisă apărută în presă în 2011, am
făcut o sesizare către conducerea politică a
României şi către cea a Uniunii Europene, în ter-
meni foarte clari, asupra „problemei secuilor”. Au
însă medicii o vorbă de duh: „Frecţie la picior de
lemn...”.
Totodată, fără schimbarea radicală a ati-
tudinii factorilor politici de decizie faţă de primej-
diosul extremism maghiar şi faţă de alte
extremisme care îl sprijină, cointeresate, şi fără
o revenire la apărarea adevărului istoric şi a in-
teresului naţional, problema secuilor va rămâne,
ca „problemă”, politică.
___________________________
1
. Vezi Naomi Klein, Doctrina şocului. Naşterea ca-
pitalismului dezastrelor, Ed. Vallant, Bucureşti, 2088
2
. Ed. GEDO, Cluj-Napoca, 2011, 687 p.
3
. Ed. Ericsson, Bucureşti, 2011, 287 p., autori prof.
Dumitru Olimpius Bompa şi prof. dr. Dumitru Porojan.
4
. Recviem pentru Spioni, Vol. I şi II, Ed. România în
lume, Bucureşti, 2008-2009; idem, Europa cu capul
în stele şi cu trupul însângerat. Lumea care va să
vină, aceeaşi editură, Bucureşti, 2011, 331 p.
5
. Conf. univ. dr. G.D.Iscru, O nouă introducere în
epoca modernă. Cu privire special la istoria naţională,
Ed. Proema, Baia Mare, 2010, 512 p.
6
. Ed. de Ioan Opriş, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1990;
în cuprinsul cărţii, cercetătoarea Ioana Cristache
Panait a adăugat un capitol cu „alte mărturii” întregit-
oare.
7
. Acad. Alexandru Surdu, Pe urmele cauconilor, în
cartea autorului: Şcheii Braşovului, ed. a II-a revăzută
şi adăugită, Ed. Kron – Art, Braşov, 2010, p. 243-249.
10

Nr. 75 (anul IX), martie 2012
VULCAN ŞI ARDAL
Păstrat în tradiţiile egiptene şi feniciene, unul dintre
regii din dinastia divină – primii civilizatori –, era şi Vulcan
(Opas), numele lui fiind transmis şi prin cântecele epice
române.
Manethon din Sebennithos (sec. III î.H.), istoric
egiptean şi preot la Heliopolis, a afirmat că cel dintâi rege
care a domnit peste Valea Nilului, înainte chiar de Uranus-
Montus, a fost Vulcan, zeu al focului, al Soarelui şi al Lu-
minii. [1].
Homer subliniază că patria lui Vulcan a fost lângă
Oceanos Potamos (Istru-Dunărea), „acolo unde s-au născut
toţi zeii”.
Un fiu al lui Vulcan se numea Ardalus, spune Pau-
sanias [2], care a dat numele Ardealului (Transilvania), de
unde se vede cât de vechi a fost acest nume al ţinutului,
nume care a aparţinut unuia dintre cei mai vechi locuitori-
conducători ai acestor ţinuturi, stră-strămoşi ai dacilor şi ai
urmaşilor acestora, românii. Maghiarii, veniţi în Ardeal în
sec. IX, i-au tradus numele în Erdely.
Ca patrie originară a lui Vulcan şi a lui Ardalus, fiul
acestuia, Ardealul (Transilvania) a fost menţionat în vechile
scrieri greceşti, care mai spun că Ardalus inventase fluierul
(ailon, în gr.), cel mai vechi instrument muzical al popoarelor
latine. Tradiţia s-a păstrat şi în colindele religioase ale
românilor. Vulcan şi fiul său Ardal au realizat „fluiere de aur”.[3]
Vulcan, aparţinând Spaţiului Carpatic, a fost pre-
luat de greci şi numit Hefaistos, ca zeu, iar la egipteni a fost
numit Opas, nume specifice pelasgilor din nordul Istrului,
evidente prin sufixele: an, al, as, os, es, is, us, on, sau
diftongii ae, oe.
În Spaţiul Carpatic, Vulcan era rege şi zeu al
minelor, al fierarilor şi al focului.
Este de remarcat unitatea izvoarelor informaţionale
care conduc la aceleaşi izvoare vechi: în Carpaţi, lampa
tradiţională a ţăranului s-a numit „opaiţ” (hopaie) sau văpaie,
ceea ce duce la numele egiptean al lui Vulcan şi anume
Opas. Triburile pastorale pelasge au dus cu ele cultul di-
vinităţii Vulcan, în nordul Africii, civilizând, încă din neolitic şi
„întemeind apoi cea dintâi domnie politică peste Egipt”. „Cea
mai veche dinastie egipteană, aşa-numită a zeilor era de
origine pelasgă”. [4] Grecii le spuneau pelasgilor „dioi” (divini).
Prima perioadă a istoriei Egiptului este pelasgă.
Herodot spune că grecii sărbătoreau pe Vulcan
printr-o ceremonie în cadrul căreia participanţii alergau pe
străzi cu lămpile aprinse. [5]
Egiptenii şi grecii au preluat sărbătoarea
„Hopaiţelor” (lampadifotria), de la triburile pastorale pelasge,
dând sărbătorii numele „Hfaiotos” (gr.) „Afaiotos” (dorian).
DACIA
magazin
Michaela Al. Orescu
Vulcan-Hefaistos a figurat în mitologia greacă,
drept zeu al focului şi meşter în prelucrarea metalelor. Con-
fecţiona arme, platoşe, unelte de lucru, dar şi podoabe din
aur, fier şi bronz, cupe şi pocale, ca şi trepiede pe roţi. Grecii
antici au preluat mitologia Spaţiului Carpatic, precum şi pe
toţi zeii născuţi aici, între care pe Hefaistos-Vulcan, pe
seama căruia au ţesut poveşti neverosimile. Aceste legende
conţin informaţii cărora tindem să le dăm crezare. De pildă,
despre Hefaistos se spune că, alungat de Joe din Olymp,
ar fi lucrat timp de nouă ani într-o peşteră de lângă Oceanos
Potamos (Istru); în acest fel se justifică existenţa lui la nordul
Dunării (!) [6]
Folclorul românesc aduce informaţii interesante şi
semnificative în acest sens. Accentul cade pe imaginea lui
fizică şi pe virtuţile vitejeşti. În cântecele epice româneşti,
Vulcan este numit căpitan isteţ, voinic, „cu chică împleti-
tă-n coadă,/ cu barba ce-n brâu o înnoadă … El nu ştie ce
e frica …/ că-i voinic, viteaz de frunte, / ‘nalt ca bradul de la
munte …” [7]
În poemele medievale germane, Vulcan a fost
adus în Evul Mediu, sub numele de Wieland, Weland şi Val-
land, şi apare ca nepot al regelui Vilkinus. Poemele me-
dievale germane îl menţionează pe Wieland drept duce din
Hunaland, ţinutul în care Attila s-a aşezat cu hunii lui, Pa-
nnonia. Exilat, Wieland a învăţat arta de faur, devenind
vestit. Tradiţiile germane spun că el lucra în satul Kallova
sau Ballova, lângă Munţii Caucaz (munţii Banatului) [8]
(Munţii Carpaţi se mai numeau în antichitate şi Caucaz) şi
meşterea cu multă măiestrie, pahare de băut, ca şi „in urbe
Sigeni” (Sibiu). [9]
Legenda lui Vulcan este legată şi de piticii (pigmeii)
veniţi în timpuile preistorice din Africa Centrală spre Europa,
fiind semnalaţi în sudul Franţei, în munţii Elveţiei şi în
apropierea Mării Negre, poate în legătură cu expediţia lui
Osiris în Europa. [10]
Numele ţinutului românesc Ardealul îşi are, astfel,
o explicaţie mitologică, prin zeul Vulcan şi fiul lui, Ardal,
şi coboară până în timpurile străvechi ale istoriei noastre.
__________________
[1] Manethon, Fragmenta Hist, gr.II, p.251
[2] Pausanias, Descr. gr.II.31.3
[3] Frâncu, „Moţii”, p.118
[4] N. Densuşianu, Dacia preistorică, p.451
[5] Herodot, Cat.VIII.98
[6] Homer, Iliada, XVIII, v.402
[7] Poesii pop., p.550, Teodorescu
[8] Pesty A. Ször, (Báns.), II.10
[9] Grimm, Die deutsche Heldensage (Göttingen, 1829, p.29)
[10] Corresp. Blatt d. deutsch. Gesellschaft f.Anthropologie, 1894,
p.144
11
 DACIA
Nr. 75 (anul IX), martie 2012 magazin

ENIGMA
DE PE TIARANTOS
(II)
Traian Gruia Geţianu

Capitolul 2
REPERE

1. În „Dicţionarul de mitologie” găsim următoarele

precizări:
TIA = Fiica lui Castalia, preot al lui Dionisos. Orgiile
în cinstea lui Dionisos au fost create de ea. (Castalia – ninfă
greacă iubită de Apollo. Într-o zi, pentru a scăpa de ur-
mărirea acestuia, s-a aruncat în apele râului Dellfi, de la
poalele Parnasului, care păstrează de atunci numele ei. Apa
acestui râu sacru servea pentru purificarea în templul de la
Delfas şi inspira pe poeţi).
TIA MAT = Zeu al Haosului primordial, în mitologia
babiloniană. A fost învins şi ţinut în frâu de Marduk, care a
restabilit ordinea în Univers.
APSU = Tamuz – Zeul vegetaţiei la babilonieni, fiu
al zeiţei Apsu, adică al Apei, cu care el dă viaţă naturii.
Iată ce precizări găsim în „Dicţionarul religiilor”, au-
tori Mircea Eliade şi P. Culianu:
23. Religiile din Mesopotamia
„Enuma Elis (Când sus...), poemul babilonian al
creaţiei este asociat cu sărbătorile de Anul Nou (Akitu), ce-
lebrate în fiecare primăvară la Babilon. În povestea mitică,
Marduk este exaltat ca zeul cel mai mare între toţi zeii; acest
lucru ne arată că poemul a fost compus, se pare, în secolul
al XII-lea î.H. (1100-1200 n.ns.), când statuia lui Marduk se
întorcea la Babilon şi când supremaţia politică asupra
oraşului era socotită ca un triumf al zeului tutelar.
Prima din cele şapte tăbliţe ale poemului revelează
starea primordială a universului, când numai apa dulce (ASPU,
zeul masculin) şi apa sărată (TIA MAT, femela) existau.
Noile generaţii divine îi sâcâiau pe zeii cei vechi
cu gălăgia lor teribilă. APSU înfruntă pe zeii cei tineri, dar
este ucis de Ea, care zămisleşte un fiu, pe Marduc. Tiamat
vrea să-l răzbune pe Apsu şi numai Marduc, dintre zeii cei
tineri, îndrăzneşte să înfrunte monstrul feminin. El dobân-
deşte suveranitatea peste zei şi aduce cu el în luptă ful-
gerele şi vânturile. El împinge vânturile în gura larg deschisă
a monstrului femeie Tiamat şi cu o săgeată o ucide. Aliaţii
ei sânt împresuraţi şi capturaţi şi, între trofeele victoriei, fi-
gurează tăbliţa destinului, care fusese furată de Kingu, soţul
lui Tiamat.
Marduk despică în două trupul lui Tiamat şi făureşte din el
LUMEA. Din sângele lui Kingu îi făureşte pe oameni şi îi
meneşte să le slujască zeilor. Drept răsplată el primeşte su-
veranitatea divină şi i se consacră, la Babilon, un mare templu.”
Existenţa cuvântului TIA în cele două lucrări de
referinţă ne ajută să înţelegem sensul lui, dar suntem
cuprinşi, uimiţi chiar, de distanţa în timp şi spaţiu dintre
Sumer şi Spaţiul Carpatic, dintre sumerieni şi neamul nostru
românesc dintotdeauna şi totuşi cât de aproape – TIA – TIA-
MAT – APSU !!!
3. În BIBLIE, Apocalipsa lui Ioan, citim urmatoarele:
„1 4. Ioan, către cele şapte biserici care sunt în Asia:
Har şi pace vouă din partea celui ce este, celui ce
era şi celui ce vine, şi din partea celor şapte duhuri care
stau înaintea scaunului său de domnie,
5. şi din partea lui Isus Hristos, martorului credin-
cios, cel întâi născut din morţi, Domnul împăraţilor pămân-
tului! (...)
9. 10. 11. ...Eu , Ioan,... am auzit înapoia mea un
glas puternic, ... care scrie într-o carte şi trimite-o celor şapte
biserici: la Efes, Smirna, Pergam, Tiatira, Sardes, Filadelfia
şi Laodicea.” (...)
2.18 Îngerului biserici din Tiatira scrie-I: (...)
24-48. „Celui ce va birui şi celui ce va păzi până la
sfârşitul lucrurilor mele, îi voi da stăpânirea peste neamuri,
... şi-i voi da luceafărul de dimineaţă.”

12

Nr. 75 (anul IX), martie 2012
16. Eu, Isus, am trimis pe îngerul meu să vă ade-
verească acest lucru pentru biserici. Eu sunt rădacina şi
sămânţa lui David. Luceafărul strălucitor de dimineaţă.”
Dacă fixăm în timp informaţiile din Biblie, con-
statăm că atât cele patru Evanghelii, cât şi Apocalipsa lui
Ioan datează din secolul I d.H., deci cu circa 1000 de ani
mai târziu faţa de epoca sumeriană.
4.a) Hecateu – logograf din Milet ( c.540 – 470
î.e.n.), a scris prima lucrare special consacrată geografiei
„Înconjurul Pământului”, în care găsim într-un fragment, din
cele 2 păstrate, consemnate numele a 2 triburi care locuiau
prin sudul Dobrogei de astăzi – Crobizii şi TRIZII (sau TIRIZII).
( H. Daicoviciu, Dacii, Ed. enciclop. rom., Buc., 1972, p.19)
b) Scrierea istoriei începe cu Herodot ( c.484 –
425 î.e.n.) şi el este cu adevărat „părintele istoriei”, aşa cum
l-a numit Cicero cu două mii de ani în urmă. El este cel dintâi
care începe să scrie istoria, aşa cum o înţelegem noi azi,
el este cel dintâi care vrea să afle neapărat adevărul istoric.
Pentru istoria ţării noastre şi a ţărilor din sud-estul Europei,
înainte de veacul al V-lea î.e.n., Herodot este singurul izvor
istoric şi informaţiile sale au putut fi pe deplin verificate de
cercetările arheologice. El dă un mare număr de amănunte
despre popoarele care au trăit în antichitate pe pământul
patriei noastre, despre geţi, despre traci, despre agatirşi,
despre obiceiurile şi felul lor de viaţă.
În Cartea a IV-a, Herodot ne dă informaţii preţioase
privind râurile din ţara noastră. Iată ce scrie Herodot: „În
această parte de loc (se referă la Geto-Dacia, n.ns.) se
varsă în mare Istru, prin cinci guri.” Istrul este „cel mai mare
din toate apele câte le-am văzut; curge totdeauna la acelaşi
nivel, atât vara cât şi iarna. El este primul dintre râurile
Sciţiei... şi ajunge la o astfel de marime fiindcă se varsă şi
alte râuri întrânsul”, şi anume: „Poarta pe care grecii îl
numesc Piretos şi altul TIARANTOS şi Araros şi Naparis şi
Ordessos.” Primul din aceste cinci „e mare şi curgând în
partea răsăritului, uneşte apele sale cu ale Istrului, iar al
doilea, Tiarantos, curge mai spre apus şi este mai mic; cât
despre Araros, Naparis, şi Ordessos, ele, curgând între
acestea două, se varsă în Istru... . Pe de altă parte, râul
Maris curgând din părţile agatirşilor, uneşte apele sale cu
ale Istrului.”
Această informaţie foarte importantă pentru cer-
cetarea noastră, pe care ne-o dă marele istoric despre stră-
moşii noştri geto-daci, a fost interpretată în „Istoria
Românilor” astfel: „Identificarea unora dintre afluenţii Dunării
pomeniţi în acest important pasaj este uşoară: Piretos sau
Porata este, fără îndoială, Prutul, iar Ordessos, Argeşul –
(...). Pentru identificarea celorlalţi afluenţi ai Istrului, nu s-a
ajuns la un consens unanim. (!n.n.)
S-a considerat că Tiarantos ar fi Oltul şi Araros şi
Naparis corespunzând Siretului şi Ialomiţei; alţi cercetători
au identificat Tiarantos cu Siretul (! n.n.); problema nu e încă
lamurită.”
DACIA
magazin
c) Vasile Pârvan precizează în monumentala sa
lucrare GETICA următoarele: „Recitind pe Herodot în lu-
mina acestor mărturii precise arheologice, înţelegem de ce
el nu ne poate da informaţii care să alcătuiască un tot şi, cu
toate acestea, ştirile lui pot fi, pentru detalii, de cea mai
mare valoare.
Herodot ştie – din legendele şi povestirile auzite
de dânsul la Olbia şi în alte părţi ale Pontului (cf. IV 10) –
că: 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7. deoarece Scytia oficială a lui Herodot
se isprăveşte la TIARANTOS (subl. ns., T.G.), pus de el
acolo unde ar fi OLTUL (cf. IV 48) şi deci numai la apus de
OLT poate fi regiunea locuită de singynni, urmează că acest
neam scytic sau, în general, iranian, a trebuit să se întindă
în Oltenia, Banat şi mai departe spre vest, pe larga vale a
Savei, până spre Adriatica”. (Vasile Pârvan, GETICA, Ed.
Meridiane, Buc., 1982, p. 27)
5. Revista FLACĂRA – anul XXXV – Nr. 29 (1595)
– 10 ianuarie 1986, a publicat un interesant studiu intitulat
„Decodificarea întregii scrieri a antichităţii”. Autorii lui, Tudor
Diaconu şi Ilie Stanciu, au avut ca obiectiv al cercetării în-
treprinse refacerea întregii cunoaşteri a trecutului, folosind
atât datele istorice certe cât şi elementele de adevăr din mi-
tologie şi din cărţile de cult.
În acest studiu se arată: „...Apariţia limbilor este
consecinţa unei revoluţii alfabetice, care a fost provocată
premeditat şi care a constat în codificarea (încifrarea) în
patru moduri distincte a unei limbi unice, „pulverizată“ în
varii modalităţi de exprimare (mnemonică, pictografică,
ideografică, acrofonică), dar toate gândite fonetic şi com-
primate în literă. Autorii acestei veritabile „rebotezări“ a limbii
ar fi fost geţii, deci revoluţia alfabetică, şi prin aceasta ori-
ginea limbilor, ar fi plasate în spaţiul carpato – danubian. [...]
În consens cu majoritatea cercetătorilor, codul
identificat de noi confirmă anterioritatea, cu cel putin un
mileniu faţă de sumerieni, a primului alfabet, cel dacic, de
la Slon (despre care au scris Hasdeu şi Boliac) şi care a
apărut aici la noi, la Tărtăria (localitate în Ardeal, la cca. 15
km vest de oraşul Sebeş – n.ns.). [...] Cele patru coduri de
cult (ebraic, latin, elin (grec) şi sanscrit sunt cele patru sfer-
turi ale cunoaşterii. Aici este marele secret şi mister al
geţilor: „pulverizarea“ prin limbă, prin numire, a unităţii
cunoaşterii. Parcurcând în spirală, conform codului (algo-
ritmului), drumul invers acestei „risipiri lingvistice“ , ajungem
la anul 5508 înscris pe toate lăcaşurile noastre de cult şi
care datează „facerea lumii“, adică botezarea ei prin cu-
vânt, adică numirea.
Câteva exemple:
- celebrul Ezerovo (inelul) începe:
„Noroc, scrii limba odată spusă getă, imnul Troii
apare“ etc.;
- discul din Festos:
„Sumer e oraş, aici e domn Patesi Vlad, e bărbat“;
- Tărtăria (tăbliţa rotundă):
13

Nr. 75 (anul IX), martie 2012
„Olt e soare iniţial. Ra îi la orizont, e capul fiinţei... “.[...]
În Herodot, IV, se vorbeşte despre râurile din
Sciţia, între care şi mult discutatul Tiarantos. În „Izvoarele
privind istoria României“, la p.31, nota 29, se comentează
astfel: „În realitate, cele trei râuri, indiferent care ar fi ele,
curg între Prut şi Siret. Avem de-a face cu una din nu-
meroasele greşeli ale lui Herodot (! ? n.ns.), datorită infor-
maţiilor insuficiente despre regiunile noastre, din interiorul
continentului“.
Deci, Herodot ar greşi, dar aşa să fie? Luând cele
trei denumiri în cauză, OLTUL, ALUTUS şi TIARANTOS şi
aplicându-le separat algoritmul amintit pe scurt mai sus, se
obţine unul şi acelaşi rezultat, cifra 1 (vă amintiţi Tărtăria?
Oltul e soare iniţial... “ ! [...]
Citind inscripţiile, aflăm de pildă, amănunte despre
Dromikete, care avea într-adevăr cetatea Helis, cum scrie
Diodor, era Slonul din zona Buzăului. Citind criptograma din
Psaltirea Scheiană, p.483, aflăm că Ioan I (Burebista) este
ucis la Cozia, prin decapitare, exact la 5 mai 44 î.H. [...]
Sfera scrierii heratice este vastă, o aflăm în nordul
Africii, la Tassili, în zona mediteraneană, în Italia şi Grecia.
Diverse modalităţi de reprezentare redau unitatea acestei
scrieri, care, oricât ar părea de incredibil, fixează pe mar-
mură şi pe piatră sau pe aur limba latină „vulgară“ pe care,
de fapt, noi o numim latina dacilor sau românească. [...]
Spuneam că istoria noastră îndepărtată se implică în ceea
ce istoricii numesc „negura veacurilor“, care este în fond
apariţia omului european, cultural, care a creat baza întregii
civilizaţii şi culturi ulterioare. Geţii sunt aceştia, cei mai
drepţi şi mai viteji dintre traci. Nerecunoaşterea luptei
surde dintre biserica răsăriteană şi cea secretă, a Romei a
privat pe istorici de documentele de bază“.
6. În lucrarea „Getodacii ne vorbesc“ (Editura
Miracol, Bucureşti, 1994), autorul Iordache Moldoveanu
arată: „Punctul nostru de plecare pentru a înţelege tabletele
de la Tărtăria au fost descifrările de inscripţii alfabetice, din
limbile geto-dacă, tracă, pelasgă, phrigiană, illyră, etruscă
etc., trecând de la „Decebalus per Scorilo“ şi „Tia Marcia
Bacilia“ la descifrarea tabletelor de aur de la Sinaia. Au
urmnat apoi inscripţiile Herbului de la Ezer, Kiolmen, Celei,
Sucidava, Ohrigia, Etruria şi Lemnos, ale sacerdotului din
Dobrogea şi ale vasului ceramic din Orchomenos-Beoţia.
Cei care n-au descifrat corect nici o inscripţie alfabetică
geto-dacă-tracă de câteva cuvinte, nu pot să descifreze
tăbliţele de la Tărtăria. “ [...]
La Ocniţa-Vâlcea, în scrierea alfabetică getică,
zeiţa Lunei, Diana, apare în inscripţia necitită şi neînţeleasă
până acum: BACIΛOIA @IA MARKOS OΛOIA (@= T
n.ns.) Adică „regina zeiţă a lui Marte, iubita lui Mars Gra-
vidius, protectoarea culturilor.“ [...] În afara unor zeităţi cu
simboluri şi însuşiri identice, între Carpaţi şi Sumer mai sunt
şi alte similitudini. De exemplu, numele zeiţei sumeriene
Tiamat e compus din două teme: Tia = zeiţa şi mat = mare.
DACIA
magazin
Tia o găsim în limba etruscă, în sintagma RA @IA
FEΛA –Ra, zeiţa născătoare inscripţionată pe o ibulă de aur
din Clusium (Muzeul Luvru). La traci este identificabilă în
inscripţia de la Ezerovo (pe plăcuţa unui inel): ... TEA NE
SKOA (zeiţa născătoare) şi de la Ocniţa-Vîlcea ... @IA...
7. Referitor la acest misterios Tiamarcos, în co-
tidianul SCÎNTEIA din 12 ianuarie 1989, găsim notat: „Tia-
marcos, Scorilo, Dacianus. Foarte interesante constatări
desprinde C.C. Petolescu în urma cercetării unor inscripţii
romane. Este vorba despre o dedicaţie în piatră, pusă de
veteranii legiunii a VII-a, Claudia, în cinstea împăratului
Septimius Severus şi a fiului său Caracalla. ... între cele 177
de nume menţionate, unele aparţin unor soldaţi din Dacia:
de la Sarmisegetuza 4, Romula 1, Dierna 1 şi probabil Am-
pelum 2, ca şi din faptul că doi dintre soldaţi poartă nume
tipic traco-dacice: Drigisa şi Thiamarcos, ultimul amintind
de celebrul BACILOIA TIA MARKOS de pe o inscripţie de-
scoperită cu ani în urmă la Ocniţa-Vîlcea“.
Toţi termenii pe care i-am prezentat – TIA, TIA
MAT, TIATIRA, TIARANTOS, TIA MARKOS sunt asemănă-
tori ca formă prin elementul de structură comun – TIA. Sen-
sul lor este, aparent, diferit, dar elementul de structură TI
ne conduce, după cum se va vedea mai încolo, către
aceeaşi noţiune primară, aşa cum s-a putut observa din cele
notate despre fiecare termen. Deşi am arătat lucrurile cele
mai importante despre Tiarantos, acest hidronim, fiind ele-
mentul fundamental de la care am pornit cercetarea, vom
mai arăta că cei doi termeni – Tia şi Tiarantos – se susţin
reciproc. Localitatea cu acest nume se află chiar pe malul
drept al Oltului, care curge în partea de răsărit al Olteniei,
nu în Moldova.
Că Herodot a identificat corect râul Tiarantos, nu
mai încape nicio îndoială, având în vedere şi demonstraţia
făcută de cei doi cercetători, Tudor Diaconu şi Ilie Stanciu
şi comunicată în revista Flacăra din 1986. Herodot pre-
cizează clar că râul Porata (Prutul) „curge în partea răsări-
tului“, iar „Tiarantos (n.n – Oltul) curge mai spre apus“ şi
că, lucru de neînţeles pentru unii cercetători, „între acestea
două curg“ cele trei râuri „Araros (Siretul), Naparis (Ialomiţa)
şi Ordessos (Argeş) “, întocmai cu realitatea geografică. De
ce am căuta aceste râuri între Prut şi Siret? Aşa să fi înţeles
Herodot realitatea geografică a teritoriului getic la vremea
sa? În nici un caz, istoricul nu ar fi avut în vedere o zonă
restrânsă ca cea dintre Prut şi Siret, din moment ce el
ajunge până la Maris (Mureş), în Transilvania.
TIARANTOS este într-adevăr OLTUL de care se
leagă în chip firesc acest nume enigmatic al aşezării de pe
malul său – TIA.
Dacă Herodot a cules informaţii despre geţi şi ţara
lor, pe care le-a consemnat spre marele nostru folos, se
înţelege că aceste denumiri nu au fost născocite de greci,
ci proveneau din limba populaţiei autohtone. Deci acest
Tiarantos, ca şi Tia de mai târziu, are un sens pe care
14

Nr. 75 (anul IX), martie 2012
urmează să-l aflăm.
În ce împrejurări misterioase a fost schimbat nu-
mele râului din Tiarantos în Alutus rămâne totuşi o enigmă,
dar avem ca mărturie despre existenţa lui toponimul TIA.
În lucrarea „Despre animale“, Claudius Aelianus
arată: „... – cel mai mare fluviu al Europei, Istrul, care înain-
tează spre soare – răsare. Apoi, ca şi cum l-ar însoţi ca pe
un rege al apelor din partea locului, se adună multe râuri şi
apa lor nu seacă. Numele fiecăruia (dintre acestea) îl ştiu
locuitorii din jur. Când se varsă în Istru, le încetează denu-
mirea pe care o au de la izvoare, se despart de numele lor,
pentru a-l lua pe al acestui fluviu şi se varsă împreună în
Pontul Euxin. ”
Am arătat că acest cuvânt se află în lucrări care
aparţin unor culturi diverse, dar ne interesează relaţia de
sens care există între aceşti termeni şi care a fost vatra lor
primară.
Limba românească este o limbă străveche, care a
evoluat continuu, dar fără să distrugă o seamă de urme
arhaice pe care le-a încorporat şi le-a păstrat în ea, tot aşa
cum pământul românesc a păstrat mereu în el o seamă de
vestigii încă din preistorie. În limbă, se pot face „săpături“
Mioriţa – de la profanul formei la semiotica
sacrului
Motto:
„Menirea cea mai înaltă a unui popor
este să fie El însuşi, adică să-şi trăiască
din plin viaţa sa şi să reprezinte, dacă
poate, un chip original de a vedea lumea.
Altfel… a vegeta în umbra altora, a gândi
gânduri străine, a trăi simţiri şi a vorbi cu
fală limba străinilor, la ce bun să mai ţii
umbră pământului? (…) Ori sporim grab-
nic puterea noastră şi atunci vom trăi ca
neam care are de spus ceva lumii; ori,
dacă nu, vom fi osândiţi a lâncezi veşnic
în umbra altora mai puternici sau chiar
ameninţaţi cu pieirea.” (Simion Mehedinţi – Torna, torna
fratre, 1 Decembrie 1918)
„Acea inspiraţiune fără seamăn, acel suspin al
brazilor şi al izvoarelor din Carpaţi.”, (Mihai Eminescu), „cea
mai nobilă manifestare poetică a neamului nostru”, (M.
Sadoveanu), „cea mai frumoasă epopee pastorală din
DACIA
magazin
la fel de fructuoase ca cele efectuate de arheologi în
pământ. Pentru aceasta, va trebui să facem o întoarcere
mare în timp şi să încercăm să înţelegem cum s-au petrecut
lucrurile pe Terra, pe continentul Europa, şi nu numai aici,
dar mai cu seamă în Spaţiul Românesc. Greu şi anevoios
lucru, dar trebuie făcut.
Pornind de la părerile unor cercetători români şi
străini, acceptând consideraţiile lor, fie şi numai ca ipoteze
de lucru, adăugând dovezi incontestabile din ultima vreme
ca rezultate al unor cercetări multidisciplinare obţinut cu mij-
loace moderne, se poate ajunge la adevărul despre Spaţiul
Carpatic, pe care a trăit şi trăieşte neamul românesc, de-
spre locul său primar pe Pământ, despre relaţiile sale cu
lumea. Vom înţelege mai bine cum şi-au pus amprenta în
limbă ocupaţiile, credinţa, organizarea, evenimentele is-
torice, adică întreaga viaţă a strămoşilor şi moşilor noştri.
Vom constata că limba românească este un monument mai
fascinant ca Marea Piramidă de la Gizeh, căci în ea, ca şi
în dimendiunile piramidei, se găsesc uluitor de multe
informaţii.
(va urma)
Lector drd. Oana DUGAN
Jiang Nan Da Xue, China
lume”, (Alecu Russo), „o capodoperă
a literaturii populare, comparabilă
decât poate cu Luceafărul marelui
Eminescu” (Tudor Arghezi), Mioriţa se
constituie lesne în chintesenţa
sacralităţii spiritului românesc.
Considerată de George Călinescu
drept unul dintre cele patru mituri fun-
damentale ale neamului nostru, sim-
bolizând „existenţa pastorală a
poporului român”, Mioriţa depăşeşte
facil statutul de mit pastoral, îm-
brăcând haina unei suite de mituri,
dintre care, dominant nu e cel pastoral, aşa cum ni-l prezintă
forma, ci tocmai cel al spirito-genezei şi evoluţiei elemen-
tului sacru la români. Cufundându-şi originile în negurile
munţilor trashumanţei românilor, de pe ambele maluri ale
Dunării, Mioriţa surprinde exegeza prin profunzimea
filosofică a ideilor pe care le poartă un text în aparenţă sim-
plu şi, desigur, extrem de profan în formă: povestea unei
15

Nr. 75 (anul IX), martie 2012
crime între ciobani, pe principiul rivalităţii ivite din pizmuirea
unui păcurar mai avut. O lectură atentă a textului lui Alec-
sandri, dar şi a variantelor (nu mai puţin de 930, cum reve-
lează Adrian Fochi în monumentala sa carte Mioriţa,
tipologie, circulaţie, geneză, texte, 1964), scoate în evi-
denţă numeroase discordanţe ale unei astfel de interpretări
a unui text garantat corupt de „elemente noi”, specifice
fiecărei epoci în care a circulat, ce l-au revitalizat, menite,
evident, în opinia barzilor populari, să-l „încadreze în lumea
în care circula”, după cum observă Mioara Căluşiţă Alecu.
Ca o simplă exemplificare a acestei ipoteze, aflăm că
„baciul moldovean e mai ortoman” etc, termen, desigur,
împrumutat din limbile turcice, marcând astfel circulaţia
baladei în perioada feudală, dar şi pe o arie geografică eu-
ropeană vastă, acoperind teritorii aflate sub influenţă
otomană, ca Macedonia şi alte ţări din Yugoslavia. Încer-
carea de a vedea în Mioriţa numai atestarea unui ritual ini-
ţiatic, asemuit de Teohari Antonescu în cartea Cultul
cabirilor în Dacia (1889) cultului cabirilor sau de Theodor
D. Speranţia căluşarilor, în Mioriţa şi Căluşarii, urme de
la Daci şi alte studii de folclor (1915), rămâne incom-
pletă, deoarece poezia populară cea mai dragă românilor,
(îmbrăcând atât de multe forme, de la colind, la bocet şi mai
apoi la baladă), sintetizează în rândurile sale elemente clare
de manifestare a sentimentului religios şi sacru la români
în diachronia manifestării sale. Aparţinând clar thraco-
dacilor, fenomen demonstrat de prezenţa variantelor sale
în Macedonia, Bulgaria, Yugoslavia şi la hotarul de nord al
Greciei, dar şi la nord de Dunăre, remarcabil păstrând în
semantica seninătăţii baciului înaintea morţii elemente de
sacru zamolxian, Mioriţa îşi trimite rădăcinile, de fapt, într-o
fecundă eră matriarhală, Nicolae Densuşianu argumentând
că „geto-dacii erau pelasgi, descendenţi din Pelasgos, cel
născut din Pământul Negru. Ei erau fii Gaeei, zeiţa Pămân-
tului Negru.” Mioara Căluşiţă Alecu remarcă în studiul
Tradiţii şi simboluri – obârşia unor tradiţii, că: „Turcii încă
numeau Muntenia Valahia Neagră, deşi nici dacii, nici
valahii nu erau negri. Ei moşteneau atributul mamei or –
Pământul Negru – căreia, cum se arăta în Iliada, i se jert-
feau oi fecioare negre, ca Mioriţa. După creştinare, ţara ado-
ratorilor Gaeei a devenit Grădina Maicii Domnului.
Continuând tradiţia precreştină, un Negru Vodă a întemeiat
Valahia Neagră, un alt negru Vodă a ridicat Mănăstirea de
la Curtea de Argeş. Marea geţilor a devenit Marea Neagră.”
(Dacia Magazin, p. 31)
Că în Mioriţa se identifică elemente din epoca
precreştină, prezamolxiană, din perioada prepatriarhală o
demonstrează însuşi titlul: o mioară şi nu un berbec capătă
funcţia de sibilă, o mioară, prin urmare o entitate de parte
femeiască are capacitatea de a descărca prin spovedanie
sufletul îndoit de „voluptatea” trăirii pământeşti a baciului,
căpătând astfel rol de preoteasă antică, cu atât mai mult cu
cât exegeţii îi identifică puritatea, prin asemuire cu miturile
DACIA
magazin
greceşti de contaminare prezente în Iliada, aşa cum am
văzut.
Un alt argument al adâncimii matriarhale este
prezenţa măicuţei bătrâne, căreia i se vesteşte despre
starea ciobănelului şi nu a tatălui.
„Înveşmântarea” ciobănelului în trena-aură a Mân-
drei Crăiese - alter ego-ul nefiinţial al său - se face nu întru
Dumnezeu Tatăl, ci în cel al Lumii Mirese, entitate energe-
tică superioară de tip feminin, specifică matriarhatului. De
altfel, prezenţa repetată a nuntirii cu această entitate ener-
getică de tip feminin atestă perioada de sacrificii aduse
Gaeei (a „Lumii Mireasă”), mitul sacrificial dispărând în vari-
anta publicată de Alecsandri, întrucât sub influenţa creştină,
sacrificiul uman nu mai era de actualitate.
Întreaga creaţie populară se conturează ca un
epos în cheie joasă a sublimului eminescian de factură
filosofică. Dar dacă în opera geniului de la Ipoteşti se în-
trezăreşte filonul cult de inspiraţie atât autohtonă, cât şi alo-
genă, în Mioriţa nu putem vorbi decât de inspiraţie pur
autohtonă, ceea ce-i conferă cu atât mai multă valoare, cu
cât intuim că este esenţa celei mai înalte culmi a trăirilor
spiritului românesc.
Încercând o descifrare a terminologiei ocu-
paţionale de largă răspândire în zonele montane, anume
cea a păstoritului şi a orizontului cultural al acesteia, aşa
cum l-au modelat veacurile prin care a trecut până a ajuns
în contemporaneitate, atunci întregul text al Mioriţei îşi re-
capătă originea semantică. Iar aceasta se îndepărtează de
profanul odioasei crime, păstrată atât de bine în profanul
formei textului şi îmbracă haina „misterului sacramental”.
(M. Eliade) În lumina acestei interpretări a simbolurilor care-i
alcătuiesc corpusul, Mioriţa scapă de absurdul textului, im-
punându-i, aşa cum observase Mircea Eliade, un sens pro-
fund, ce depăşeşte puterea comună de înţelegere. Moartea
biologică se consumă, în lumina gândirii oculte a tuturor tim-
purilor şi a bio-structurii umane, în plan filosofic, pur imate-
rial, într-un plan care are menirea de a influenţa întregul
Univers, în toate aspectele manifestării sale, în toate dimen-
siunile care-l alcătuiesc.
Urmând această idee, cei trei ciobănei, „stăpâni”
a trei turme, sunt trei lideri spirituali, turma fiind simbolul
adepţilor unor curente de gândiri religioase, mitico-magice,
capabile să asigure evoluţia către o formă existenţială su-
perioară.
Ceea ce pare un complot al unei crime premedi-
tate este în fapt pregătirea jertfei celei mai alese, care să
fie adusă zeităţii supreme. Întâlnim aici ritul Zamolxian al
alegerii feciorului celui mai vrednic. În cazul Mioriţei, baciul
moldovean, liderul spiritual al „turmelor” moldave, se
dovedeşte ca şi în alegerea mitropolitului Moldovei pentru
calitatea de patriarh, cel mai spiritualizat dintre cei trei baci
– lideri spirituali. Se confirmă astfel, din vremuri precreştine,
calitatea spaţiului moldav, capabil să furnizeze o întreagă
16

Nr. 75 (anul IX), martie 2012
geografie spirituală, dominantă peste celelalte teritorii ale
spaţiului geto-dac. Să înţelegem că vrânceanul poate fi
văzut şi ca reprezentantul Ţării Româneşti. În spaţiul Vran-
cei sunt enclave munteneşti în trecere spre populaţia
Moldovei (vezi Soveja, Rucăreni şi Dragosloveni – enclave
munteneşti şi la ora actuală).
Fiecare dintre cele trei „turme” spirituale poartă o
amprentă genetică distinctă, care evident procură în plan
imaterial o amprentă genetică spirituală specifică,
(Moldovan, 2000), fiecare în parte fiind capabilă să
servească o entitate spirituală diferită, după modelul ie-
rarhiei cereşti (de tipul Heruvimi, Serafimi, Tronuri). Doar
baciul moldovean e capabil să se contopească direct cu en-
titatea energetică superioară a Universului, „Mândra
Mireasă a Lumii Crăiasă”, nici pe departe metaforă a morţii,
ci a acelui eminescian „mie, pe mine redă-mă”.
Aflăm în poezie că baciul moldovean e mai „or-
toman”, „are oi mai multe” (adepţi), „mândre şi cornute” (ca-
pabili de trăiri mistice superioare), „şi cai învăţaţi” (spirite
libere de vază) şi câini mai bărbaţi (viteji cu corp spiritual
dinamizat, capabil să supună corpul fizic). În varianta sove-
jană, caii sunt „negri” şi „neînvăţaţi”, lucru ce pare mult mai
plauzibil pentru explicaţia în cheie spirituală a baladei,
deoarece aceştia nu sunt daţi „iepelor”, sunt puri, „feciori”,
nedaţi viciului, având în vedere că verbul „a învăţa” provine
în limba română din latinescul invitiare -iniţiere în viciu (Şer-
ban, 2002). Şi, aşa cum observa Mioara Căluşiţă Alecu, au
acelaşi atribut ca şi mioara, ca şi populaţia umană – sunt
„negri” – aparţin astfel Pământului Negru şi roditoarei Gaea.
Aşadar, baciul moldovean, deşi rudă cu ceilalţi doi
baci, aşa cum o sugerează varianta sovejană a textului -
măicuţa bătrână considerându-i pe fiecare veri cu al său fe-
cior iar ei, apelând-o „mătuşă”, (fiecare are structură gene-
tică distinctă, dar toţi aparţin aceluiaşi pat genetic comun –
„Unu-i moldovean, unu-i ungurean şi unu-i vrâncean”), este
reprezentantul unei populaţii cu o structură genetică supe-
rioară, capabilă a naşte în rândurile sale sibile, („Mioriţă laie,
laie bucălaie”) şi tineri de o frumuseţe fizică şi spirituală
asemenea zeilor, apropiată de perfecţiune: „Mândru
ciobănel” (inteligent, entitate superioară, cu trăiri afective
superioare, în înalte sfere); „tras printr-un inel”, (perfecţi-
une a corpului fizic capabil să susţină şi să suporte un „trup
de slavă” atât de bogat pe cât o arată „mândria”; „Feţişoara
lui – spuma laptelui, mustăcioara lui – spicul grâului,
Ochişorii lui – mura câmpului” sunt atributele perfecţiunii
frumuseţii divine, ale Adonisului divin.
Din această perspectivă dar, mai ales, a faptului
că întreaga scenă sacrificială se petrece într-un spaţiu
nedefinit, la confluenţa celor trei mari regiuni spirituale atât
ale spaţiului românesc, cât mai ales ale celui terestru, (co-
incidenţă cu îmbinarea plăcilor tectonice?!), „pe un picior
de plai” – spaţiu de trecere al transhumanţei spirituale de
la o zonă mai înaltă vibraţional la o zonă de mai joasă
DACIA
magazin
frecvenţă, sugerat de ondulaţia deal-vale a tărâmului româ-
nesc, de mici dimensiuni („picior”) – „pe o gură de rai” –
imagine răsturnată în oglindă a acestui spaţiu terestru, ca-
pabil să-i asigure transcenderea spre Infinit, spre Raiul Cos-
mic, baştină a Mândrei Crăiese, aşadar, într-o zonă de
interferenţe a cel puţin două dimensiuni fizice diferite de
spaţiu-timp, se subînţelege că „omorul” pus la cale de
ceilalţi doi lideri spirituali are alte conotaţii decât cele ale
unei banale crime. Locul este bine ales, în regiune de
munte, aşadar de rarefiere atmosferică, unde undele vi-
braţionale se „subţiază”, într-o vale capabilă să cuprindă
mulţimea celor trei „turme” de adoratori şi de participanţi la
ritualul sacru, la hierogamia cosmică şi la transformarea
acesteia în hierofanie. Nu întâmplător este dialogul cu
mioara-fecioară „laie bucălaie”. Membră a „turmei”, aşadar
a grupului de adoratori ai Gaeei, Mioriţa depăşeşte în
această cheie interpretativă dimensiunile unui animal cu
puteri supranaturale iar relaţia de iubire spirituală pură dintre
cei doi, dar mai ales dintre entitatea femeiască – denumiă
Mioara – şi baciul său, sau îndrumătorul său spiritual, acel
guru indic al persoanelor ce-şi caută căile sufletului, cu care
are afinităţi certe de ordin vibraţional, depăşeşte la rându-i
dimensiunile unei relaţii anormale, împotriva legilor firii. Tan-
dreţea dialogului înmagazinată în dativul etic, în puterea
previziunilor (care, în ciuda inexistenţei deznodământului
clar din forma textului, îl anunţă irefutabil în plan semantico-
pragmatic), dar mai ales în modalitatea de transmitere a
sentimentelor din partea baciului, surprinsă în diminutivul
apelativului şi în repetiţia cu rol de minimalizare a pericolului
(„Mioriţă laie, / Laie bucălaie”), sugerează o adevărată re-
laţie sentimentală superioară, plasată în registrul hierofant-
sibilă, necum în cel al iubirii comune muritorilor de rând.
Încă un indiciu că balada populară Mioriţa exprimă
sublimul trăirilor spirituale ale acestui popor în variatele
trepte ale adoraţiei sale divine, îl constituie acceptarea sa-
crificiului de către baciul moldovean, cu o seninătate speci-
fică nu indolenţei şi nepăsării poporului, ci importanţei
actului ritualic ce urmează a se împlini. Cu acest eveniment
al „acţiunii” baladei, pătrundem în aria semantică zamolxi-
ană, în epoca geto-dacă, clar marcată de seninul meditativ
al unui act de jertfă ritualică.
Astfel, ciobanul moldovean devine conştient atât
de calităţile sale moral-spirituale superioare, cât şi de mi-
siunea ce-i revine, aceea de mesager al tuturor turmelor
peste care păstoresc cei trei baci – lideri spirituali, mari pre-
oţi. Conştient de ceea ce va urma şi de împlinirea ritualului
de abia în cealaltă dimensiune, când se va contopi cu
Mama Universală, Mândra Crăiasă, mireasă nu a unei sin-
gure entităţi pământene, ci a Lumii Mireasă, a multiversurilor
vacuolă pulsatilă, capabilă a naşte din fiecare contopire un
microcosmos sau macrocosm, în funcţie de calitatea şi pu-
terea vibraţională / oscilantă a mirelui. În acest scop, în ca-
litate de Mare Preot, superior energetic celorlalţi doi mari
17

Nr. 75 (anul IX), martie 2012
preoţi, baciul moldovean îşi regizează cu atenţie momentul
trecerii dincolo, indicându-le cu precizie fârtaţilor săi atât
spaţiul fizic cât şi cel metapsihic care să-i permită rapid de-
plasarea în lumea de dincolo: câmpul să fie de „mohor” –
încărcat cu multă energie stocată în graminee, (se ştie că
mohorul are un bogat conţinut de fosfor, aşadar de energie
de tip foc), la cap cerând să i se pună trei fluiere, din esenţe
lemnoase diferite, fiecare capabil a emite un sunet într-o
altă tonalitate vibraţională, întregul ritual având menirea să
desprindă cât mai repede sufletul de trupul fizic şi spiritul
de suflet şi să-l îndrepte către spaţiul de origine al Marii
Crăiese.
Sacrificarea sa ritualică are consecinţe nu numai
pentru turme şi liderii lor spirituali, aşadar jertfa sa nu este
neapărat una cu consecinţe imediate, reparatorii pentru
vreun păcat vremelnic al supuşilor Mândrei Crăiese, ci pen-
tru întreg Universul, având rol generator şi regenerator, uni-
unea făcându-se într-o logică păstrată inconştient şi de
vremurile creştine datorită limbilor de origine thraco-latină,
prin trimiterea unui generus, a unui ginere, Marei Mume.
Observăm, aşadar, cum Mioriţa este atât de veche,
încât cel puţin trei ere de gândire religioasă sunt manifeste
la nivelul textului: era matriarhală, era patriarhală zamolxi-
ană şi cea a patriarhatului creştin. Mândra Crăiasă a Lumii
Mireasă este indiciul pentru matriarhat. Bucuria sinuciderii
rituale indică epoca zamolxiană. Turmele de oi şi miei sunt
apanajul influenţei erei creştine.
Gheorghe Şeitan notează că „nu există nici o rup-
tură între societatea feudală valahă şi societatea geto-
dacică.” (Dacia Magazin, p. 22). Tot aşa, Mioriţa scoate în
evidenţă faptul că nu a existat nici o ruptură între marile ere
religioase pe acest teritoriu cuprins între Carpaţi şi Mare,
cu atât mai mult cu cât tot Şeitan observă că: „A existat pe
teritoriul Daciei în perioada hiperboreană un centru spiritual
universal, condus de un monarh sacerdot, numit Bha-
sarabha”. Dacia devine astfel, în opinia lui Şeitan, un loc de
formare a marilor mituri indo-europene, centru de civilizaţie
al indo-europenilor.” (Id, ibid) Parţial în sprijinul acestei ar-
gumentaţii vine elementul comun celor trei mai ere reli-
gioase, ce s-au succedat de la momentul originării şi până
în prezent, înmagazinat şi păstrat peste timp de Mioriţa,
anume speranţa regenerării matricei universale, sporirea
„tainei lumii” prin intermediul celui mai misterios moment al
vieţii omului – moartea, element prezent la toate popoarele
indo-europene şi azi.
Cheia de boltă a interpretării acestei trăiri, dar şi a
esenţei semantice a Mioriţei, o constituie fantasticul nunţii
cosmice, moment ce a suscitat multe interpretări, plecându-
se de la ideea imaginarului haotic al unui om înaintea morţii
iminente. Or, moartea fiind pusă sub semnul ipotezei de
către baciul-mare preot, sigură doar din predicţiile sibilinice
ale Mioriţei, nu se explică precizia regizorală cu care se în-
tregeşte scena „nunţii-n cer”. Nunta cosmică se petrece
DACIA
magazin
sub auspiciile augurale şi evenimenţiale ale unei stele căză-
toare. („Că la nunta mea / A căzut o stea”). Interpretată ca
simbol al morţii, când în Creştinism aceasta este simbolul
naşterii, al regenerării, se subînţelege importanţa momen-
tului ce are să urmeze şi faptul că nuntirea cosmică nu va
fi un eveniment oarecare, ci unul de o maximă importanţă,
necum legat de distrugere. Întreg Universul participă la ri-
tual, atât cel terestru, cât şi cel al spaţiilor cereşti, dar nu
pentru a crea un tablou de basm sau de fantastic, ci ex-
plicând pe înţelesul omului profan etapele unui întreg act
sacru de ridicare la ceruri a unui suflet purtător de spirit su-
perior. E inversul unei epicleze creştine. De data aceasta
nu se pogoară Duh Sfânt, nu se obţine o catabază cosmică,
ci, din contra, o ridicare a unui suflet îngreunat de un trup,
fie el şi marcat de atributele perfecţiunii. Cu atât mai mult
spaţiul în care se petrece acest fenomen trebuie să fie unul
demn („picior de plai şi gură de rai”) iar participanţii e musai
să aibă capacităţi energetice deosebite. Soarele şi Luna,
brazii şi păltinaşii, munţii mari sunt trepte vibraţionale ener-
getice de intensităţi diferite. Nimic nu e mai propice dez-
voltării, „inflamării” sufletului, expansionării acelui corp astral
al filosofiilor extrem-orientale decât lumina lunii şi nimic nu
sporeşte mai bine energia spiritului decât puterea calorică
şi luminoasă a astrului zilei. Aşadar, cele două îi încu-
nunează nu capul, ci extremitatea energetică aflată în per-
manentă conexiune cu Universul, sporindu-i puterile,
ajutând sufletului să se detaşeze cât mai uşor de corpul ma-
terial. Odată început acest proces de desprindere (la fel de
dificil ca şi cel al întrupării), sunt necesare diferite etape
pentru ca sufletul să urmeze drumul ascendent, către
punctele cosmice care l-au originat. O serie de elemente
cu vibraţii diferite, toate ascendente, aşadar urmând o
traiectorie verticală, îi stau întru ajutor. Brazii şi păltinaşii îi
asigură „rampa de lansare”, munţii îi stabilesc, prin rolul de
hierofanţi ai naturii şi prin calitatea vibratorie a ecoului pe
care-l pot produce, un con energetic de eliberare spre alte
dimensiuni. Paserile şi păsărelele, nu întâmplător şi doar
de dragul elementelor prozodice în text, ascund semiotica
rolului corului dintr-o biserică de rit creştin-ortodox, diminu-
tivul sugerând implicit şi emiterea unor sunete - unde ener-
getice de înaltă frecvenţă, menite la rându-le să
dezintegreze corpul energetic încă îngreuiat de apropierea
gravitaţiei terestre şi să-l înalţe la cer, iar stelele făclii, sim-
boluri pentru elementul foc, îi asigură transformarea, tran-
scenderea spiritului în spaţiile Mândrei Crăiese, acele
hiperspaţii ale traseului străbătut de Lucefărul eminescian.
Nu întâmplător tabloul începe cu cei doi aştri, Soarele şi
Luna, care ţin mirelui cosmic cununa nunţii. Se delimitează
de la început nu numai fantasticul situaţiei, ci mai ales
scopul pe care evenimentul sacrificial şi ritualic trebuie
să-l îndeplinească, anume regenerarea unui cadru spaţio-
temporal cu puteri modulatoare şi de transformare a mate-
rialului. (Luna modifică nivelul apelor, asigură germinaţia şi
18

Nr. 75 (anul IX), martie 2012
creşterea plantelor, Soarele hrăneşte, dospeşte, re-
generează). În sfera vibraţională a celor doi aştri trebuie să
ajungă spiritul baciului-hierofant. Iar întreaga natură terestră
are în componenţa sa toate elementele ce în ştiinţele oculte
delimitează atât compoziţia macrocosmosului, cât şi a mi-
crocosmosului numit om. Doru Bem (2010) identifică, în
acord cu primele legi ale Kybalionului, următoarea structură
evolutivă a universului dinamic: „Spiritul cel mai de jos, care
are secunda cea mai lungă, este pământul. El are ca per-
sonalitate forma amorfă. Când zic lungă, la el o secundă
înseamnă o sută de milioane de ani. Un nivel superior este
piatra, care e primară, dar are mai puţin de o sută de mil-
ioane de ani – secunda. Oameni cu spirit amorf avem
1,99%, oameni cu spirit primar avem 29%, urmează primi-
tivul, care este de forma vegetală sau lemnul, care repre-
zintă în oamenii din jurul nostru 47%, o proporţie de 14%,
care sunt abilii şi care au ca reprezentativitate apa, nu poate
fi comprimată, dar are o calitate, ia forma vasului în care
stă, ea se modelează imediat în orice situaţie, urmează
deştepţii care sunt ca aerul, aproape nul. Îi bagi în seamă
– ai nevoie de ei, îi simţi, sunt necesari – ei sunt numai 6%,
vin inteligenţii – au ca reprezentativitate vântul, mişcarea –
sunt numai 2% şi ultima treaptă a spiritului ca evoluţie este
înţeleptul – ca reprezentativitate focul – iar distribuţia în oa-
meni este de 0,001%.” Urmând această logică şi observând
atent textul Mioriţei, înţelegem că baciul moldovean, fiu al
unei mame energice, prezentată mereu în tablouri dina-
mice, moşteneşte prin ADN-ul mitocondrial aceste carac-
teristici, specifice aşa cum am văzut, elementului aer.
Caracteristici necesare în momentul desprinderii de trupul
fizic, care-i vor asigura zborul cosmic, ascensiunea, acestea
sunt evidenţiate în text de cântul păsărilor, mai precis de
conotaţia implicită a văzduhului umplut de cântul acestora.
Dar baciul are şi o fire contemplativă, meditativă, ce-i asi-
gură contopirea şi afinitatea cu toate elementele Universu-
lui, specifică elementului apă, yin, calitate vibratorie
susţinută în cununa-i energetică de Lună. Frumuseţea şi
perfecţiunea trupului fizic îi întregesc elementul pământ,
susţinut de vibraţiile munţilor-preoţi, iar elementul lemn îi
este sporit de brazi şi păltinaşi. Pentru a sublinia predomi-
nanţa în aceste componente a superiorităţii spirituale şi ast-
fel a hotărârii corecte de a-l trimite pe post de generus
Mândrei Crăiese, elementul foc, este susţinut nu numai de
Soare, dar şi de stele-făclii, aşadar de stele vii (comete), ce
se aprind, ard, strălucesc şi iluminează hiperspaţiile prin
propria putere.
Baciul moldovean nu e o entitate fizică şi spirituală
oarecare. Nu i se permite nuntirea pământeană nici măcar
cu o entitate superioară de tip mioară-sibilă, deoarece a de-
păşit cu mult „clipa cea repede” a elementelor terestre şi
s-a „îmbunătăţit” de-a lungul generaţiilor, s-a selectat din
sânul ramurilor unui popor spre sporirea „aceluiaşi Dum-
nezeu al Geniului”, ce ţinteşte superioriatea asemenea
DACIA
magazin
„Soarelui ce soarbe un nour de aur din marea de amar.” (M.
Eminescu)
„Ceasornicul veşniciei nu bate la fel pentru toţi.
Pentru munţi, crugul vremurilor se schimbă domol ca şi mer-
sul stelelor pe cer, pentru copacii pădurilor, mai repede; pen-
tru vietăţile codrilor şi mai repede, iar pentru oameni, repede
de tot. De la dacii lui Decebal, până la bacii stânelor din
munţii de azi ai Vrancei, au trecut doar câteva săptămâni
de veacuri. (S. Mehedinţi, Popas la Soveja din volumul,
Premise şi concluzii la Terra, 1946) Aceeaşi ecuaţie tempo-
rală se aplică şi Mioriţei. Parcurgând veacurile veşniciei,
balada a păstrat intact elementul filosofic de-a lungul Mare-
lui Timp, redând o semiotică a sacrului specifică spaţiului
de formare a popoarelor indo-europene. Contaminată de
profanul cotidian al vieţii regiunilor de munte unde s-a con-
servat şi s-a dospit, Mioriţa atestă irefutabil, prin tabloul
central, acela al morţii transformată alegoric în nuntă – în
fapt, explicitare magistrală a legilor fizicii moderne, conform
cărora nimic nu se pierde, nimic nu dispare, ci totul se trans-
formă – continuitatea unui popor într-un teritoriu lăsat lui de
„zeul” său cu scopul clar al hierofaniilor cosmice. Că s-a
numit Gaea, Zamolxe, Dumnezeu, atitudinea în faţa
evoluţiei spirituale a celor ce i s-au închinat a rămas una şi
aceeaşi, inculcată în ADN-ul matriceal originar, anume po-
zitivarea, îmbunătăţirea, exerciţiul filosofico-spiritual pentru
„sporirea tainei lumii”.
Îmbrăcând actualmente forma profană a unei
crime, decodând la nivelul unei profunzimi imediate un sa-
crificiu ritualic, aşadar, o semiotică superioară şi identi-
ficând, în sâmburele textual, tabloul alegoric al morţii-nuntă,
nucleul ocult, profund filosofic cu valenţe mitico-magice dar,
în acelaşi timp, cu conotaţii profund spiritualizante, Mioriţa
se înveşmântă în sensul axiomei sacrului la români.
Bibliografie:
Bem, Doru. (2010). Dezvăluiri şocante. Experimentul Geneva s-a
şi terminat, în Oglinda Literară, nr 104, anul IX / august, Focşani.
Căluşiţă-Alecu, Mioara. (2008). Tradiţii şi simboluri. Obârşia
unor tradiţii, în Dacia magazin, nr. 50/martie, p.30-31, Deva.
Fochi, Adrian, (1964). Mioriţa: tipologie, circulaţie, geneză, texte,
Ed. Academiei Române, Bucureşti.
Mehedinţi, Simion. (2009). Oameni de la munte, Ed. Terra,
Focşani.
Mehedinţi, Simion. (1946). Popas la Soveja in, Premise şi con-
cluzii la Terra, apud Florica şi Iulian Albu (2009). Monografia co-
munei Soveja, Ed. Litera Nova, Galaţi.
Moldovan, Victor, Toni. (2000). Programul Terra - un atentant
extraterestru asupra omenirii, Ed. Conexiuni, Sibiu.
Şeitan, Gheorghe. (2005). Mitul Sarabha în simbolistica tezau-
rului de la Agighiol, în Dacia Magazin, nr. 23 /iulie, p. 22, Deva.
Şerban, Gheorghe, I. (2002). Etimologia verbului a învăţa, în
Analele Universitas Galatiensis, nr. XIV.
19

Nr. 75 (anul IX), martie 2012
ÎNSEMNĂRI FILOLOGICE
Am tradus cartea ilustrului savant suedez
CAROLUS LUNDIUS (1638-1725) “ZAMOLXIS
PRIMUS GETARUM LEGISLATOR” din latina me-
dievală în română, apărută la Editura AXA, Botoşani
2002 şi ediţia bilingvă, română-engleză, traducător
fiind fiul meu HONORIUS CRIŞAN, la Editura Arvin
Press, în 2004 – fiind prima ei traducere pe plan mon-
dial. (Toate cheltuielile acestui important demers cul-
tural de rang naţional şi internaţional – dată fiind
extinderea ei juridică şi morală, bază a legislaţiei an-
tice, medievale şi actuale a multor ţări – le-a asigurat
Domnul Dr. Napoleon Săvescu, cărturar-patriot
român stabilit la New York).
Odată cu publicarea acestei valoroase cărţi,
în limba română, „Zámolxis primul legiuitor al
Geţilor“, s-a făcut cunoscut, mai înainte de toate, nu-
mele exact al acestui OM/ZEU; ZEU/OM sau, cum îl
definesc şi Herodot şi Platon, θεоς ίατςός = zeu medic
şi anume ZAMOLXIS, sau, şi mai corect,
SAMOLSE. Deci, începând cu primul capitol al cărţii,
Autorul explică cititorului numele acestui mare
legiuitor, din care s-au inspirat multe alte legislaţii,
i.a. cea romană (LEX DUODECIM TABULARUM
– primul cod roman de legi) care, la rându-i, şi din
LEX ANTIQUA VALAHORUM şi care a fost în
vigoare, ca atare, în unele ţinuturi transilvane, i.a.,
Ţara Făgăraşului, Ţara Haţegului, până în secolul al
XIV-lea d. C. (ea data însă din secolul al XIV-lea î.C.,
căci iţită fusese la Valahi (Faliscii) din Etruria (de-
venită mai apoi TOSCANA<TUSCI=ETRUSCI)
printre alte populaţii, ei fiind cei mai numeroşi - în
Etruria -, cei mai frumoşi, cei mai vrednici, exact cum
îi descrie Herodot pe Geţi în cartea a IV-a a Istoriilor
sale (VALAHII sunt numiţi aici FALISCI, unul din
nenumăratele etnonime, alături de cele de VLAH,
BLAC, OLAH, OLUF/V, BOLOG…, VOLOS-cum
îl găsim şi la Homer (Il. II, versul 739).
Iată cum glăsuiesc primele rânduri din primul
capitol al acestei preţioase cărţi: „Tăbliţele cerate, îm-
preună cu celelalte manuscrise, atunci când vorbesc
despre originea legilor paternale (naţionale), fac
referire la SAMOLSE. Despre el nu se ştie foarte exact
dacă a fost sau nu om şi când s-a născut. Totuşi, cei
mai muţi autori afirmă, cu cea mai mare uşurinţă că
DACIA
magazin
Maria Crişan
s-a născut într-
un loc pe Pă-
mântul tracic.
Pe atunci,
acolo locuiau
Geţii “θρεικών
ανδςειότατοί και
δικιιότατοι“
(Hdt. IV, XCIII,
spre final) adică cei mai curajoşi şi cei mai drepţi din-
tre Traci”.
Aşadar, stimată Redacţie, stimaţi cititori, con-
sider că dacă până la apariţia acestei cărţi în româneşte
(2002 şi 2004) era o scuză, pronunţându-se şi
scriindu-se ZALMOXE, după apariţia ei, s-ar cuveni
ca – Dacologii sau Nedacologii – să se conformeze
unui adevăr onomastic, ca atare.
Chiar şi renumitul lingvist german, Wilhelm
Tomaschek, i.a., - autor al studiului „Les restes de la
langue dace”, Louvain, Typ. De Charles Peeters”,
1983, - scrie SAMOLSE, explicând că prima silabă
SA, înseamnă sămânţă/a semăna.
Deci, să respectăm pe Autorul acestei
preţioase cărţi „ZAMOLXIS primus Getarum legis-
lator - CAROLUS LUNDIUS, i.a., – profesor de Şti-
inţe Juridice la Universitatea din Upsala, Asesor
Regal….Preşedinte al Curţii Supreme de Justiţie şi în-
zestrat cu un caracter deosebit de onest, fusese însăr-
cinat de regele Carol al XI-lea cu întocmirea unei noi
legislaţii (sub acest rege şi, prin anexare, Regatul Sue-
diei număra 18 ţări şi regiuni, deci punerea la punct a
unei noi legislaţii era o necesitate spre a duce la bun
sfârşit această importantă şi grea sarcină, a întreprins
o călătorie de studii de 15 ani, cercetând pe la cele mai
mari biblioteci din Europa spre a se informa şi com-
para între ele documente rare privitor la legislaţii şi
comparându-le între ele: (luase cu el CRONICA
SUEONIEI şi alte documente de bază). [Pe bogata do-
cumentaţie din cartea lui Lundius s-au sprijinit şi se
sprijină în continuare jurişti români de vază, i.a. Dl.
Doctor GEO STROE şi teologi de aceeaşi talie, i.a.,
Dl. Gh. Gavrilă Copil – în studiile Domniilor lor].
Iată raţiuni care m-au determinat să mă apro-
pii, cel mai mult, de cărturarii nordici:
20

Nr. 75 (anul IX), martie 2012
1) respingeau cu tărie amestecul politicului în
cercetarea ştiinţifică (la noi, din păcate, a avut priori-
tate politicul, mai ales în probleme de limbă, în ultimii
50 de ani);
2) respingeau vehement ideile preconcepute
(la noi, dimpotrivă, se preluau cu sfinţenie, mai ales
când erau lansate de somităţi ştiinţifice sau de perso-
nalităţi politice,- ca în cazul lui Ovidiu- şi cum foarte
corect o taxează C.C. Giurăscu: „Cela prouve une fois
de plus de quelle vie tenace, peut jouir une fausse opi-
nion lorsqu’elle a été, initiallement, formulée par une
sommité scientifique ou par une grande personna-
lité”);
3) aşterneau pe hârtie numai ceea ce vedeau
cu proprii lor ochi sau auzeau cu propriile lor urechi;
4)întreprindeau călătorii de studiu care durau
15 ani, mai înainte de a elabora o carte importantă (la
noi, nu rareori, se scrie istorie- geografie între patru
pereţi).
La Biblioteca Vaticanului, unde a zăbovit cel
mai mult, Carolus Lundius a cules din manuscrise şi
alte documente, numeroase cuvinte gete, comparabile
cu cele existente în cabinetele de manuscrise şi Arhi-
vele upsaliene; cu ele a întocmit mai apoi un Dicţio-
nar de cuvinte gete care la noi în ţară, din păcate, nu
există, dar în cartea „ZAMOLXIS primus Getarum le-
gislator”, oferind o sumă suficientă de cuvinte gete,
din fondul principal de cuvinte, mi-au permis să în-
treprind nişte umile cercetări etimologice.
Am început cu cel desemnând substantivul
Pământ, – inclusiv ca planetă – GE, GEA, însuşit de
limba elină a însemnat şi zeiţă a Pământului, – GAIA
– idem etnonimul GET, care se trage din verbul getic
GAETA = a rodi din plin, a da roade; expresia get-
beget –, identică şi în persană şi turcă (şi posibil, în
multe alte limbi: în orice caz, engl. true born este un
calc semantic) – datează de la Hesiod (sec. 8,9 î.C.)
γειτής έπί Γείτου (= geites epi geitu) căci greaca, după
vechea scandinavă, a fost limba care a luat cuvinte din
getă. Pentru substantivul PĂMÂNT limba getă mai
are un cuvânt – AIRTHA (identic în gotică). Pe acesta
îl recunoaştem în engl. EARTH, în nem. ERDE, în to-
ponimul ARDEAL idem, în maghiarul ERDELY;
La fel stau lucrurile şi cu cuvântul OGOR,
care în getă este ACR, exact ca în skr.- şi în hindi –,
unde mai înseamnă şi o măsură de suprafaţă, egali-
zând o prăjină, dar tot ACRE este şi în engl. modernă
şi în suedeză şi în daneză, iar nemţescul ACKER este
aproape ca în getă; în gr. ACR a devenit AGROS (C,
G, H sunt consoane permutabile), împrumutându-l la-
tinei, a devenit AGER; id. cuvântul desemnând sub-
stantivul CASA, a fost în getă HUS (în inscripţii,
HUUS) tot HUS este şi pe o bună parte din teritoriul
Elveţiei (în germ. este HAUS); latinescul CASA în-
DACIA
magazin
seamnă colibă (hrubă , grotă, colibă cum trebuie să
fi fost, la început CASA) în gr.οίκος; dar este prezent
şi în maghiară, sub forma HÁZ, limbă fino-ugrică; nu-
mărându-se printre cele mai vechi cuvinte de pe
TERRA; cum mai multe cuvinte, i.a., cele desemnând
Pământul, apa, neamul, numele, mama, tata…sunt
şi în maghiară, foarte aproape de primordiala getă, si-
tuaţie prezentă şi în alte limbi asiatice, am concluzio-
nat că limba getă este limba protoindoeuropeană
(am scos şi o cărţulie cu acest titlu, oferind multe
exemple).
De altfel, aceleaşi cuvinte pe care Lundius le
consideră ca fiind gete, le-am găsit şi în hitită. (Isto-
riografia ignoră locul de obârşie al Hitiţilor, dar pe
bază de lexic comun, mi-am permis să pun semn de
egalitate între ei şi Geţi, considerând că s-au desprins
din Geţi şi aşa din mândrie (?) şi-au creat un alfabet
propriu bazat pe un singur semn – CUIUL – aşezat în
diferite poziţii. Am listat circa 400 de cuvinte hitite
egale cu cele din română. Grecii recunosc făţiş că ei
au luat de la Hitiţi întreaga gramatică, nu numai lexi-
cul – dar repet: tot ce este hitit este get, idee sprijinită
pe lexic comun.
De subliniat că cercetările mele sunt bine do-
cumentate, fiind susţinute şi de o serie de dicţionare
etimologice: a lui J. Ménage pentru limbile franceză
şi italiană, a lui Fr. Kluge pentru limba germană, a lui
Olshausen şi Onion pentru engleză, a lui Erich Ber-
neker pentru limbile slave, a lui Dankovszky pentru
limba maghiară, plus o serie de tratate, printre care cel
al lui S. P. Festus „De verborum significatu” a lui Jo-
hannes Friederich „Hettihisches Elementarbuch; Vul-
canius. De litteris et lingua Getarum sive Gothorum”,
dar şi de „Roma-Threicia” a lui Dan Botta, precum şi
de interesanta carte „Die Ursprünge der rumänischen
Sprache”, semnată de profesorii M. Sala şi Ion Co-
teanu, Domnul Marius Sala fiind şi Vicepreşedinte al
Academiei Române.
Concluzii:
1) Cel mai vechi alfabet este cel getic, iar
opinia că cel ebraic, despre care unii filologi spun că
ar fi cel mai vechi, este greşită, după părerea mea; vor-
bind de sec. X î.C., distanţa este de secole între ei şi
Greci, de pildă: Homer a trăit între anii 1017-913 î.C.
iar limba greacă era deja formată; aşadar, Ebraicii au
luat alfabetul de la Greci şi nu invers. (! N.B.: Războ-
iul Troian s-a terminat în anul 1185 î.C), (iată numai
primele patru litere cum sună: aleph, beth, gimel,dalet,
iar în gr.: alpha, beta, gamma, delta – dar întregul al-
fabet elin este o dovadă a acestei afirmaţii) iar Grecii
recunosc în scris – la rândul lor –, că l-au luat din hi-
tită, ca şi întreaga gramatică elină (în cartea „Concor-
danţe…” am oferit exemple începând cu declinarea
21

Nr. 75 (anul IX), martie 2012
şi, cum am stabilit, pe bază de lexic comun că hitita
este tot una cu geta, e limpede obârşia, cel mai lim-
pede este lămurit acest ADEVĂR de către profesorul
belgian de limbă şi literatură greacă de la Universita-
tea din Bruges în cartea sa, cu totul preţioasă „De lit-
teris et lingua Getarum sive Gothorum = Despre
literele şi limba Geţilor sau Goţilor”, Lugduni Bata-
vorum, 1597.
2) Fenicienii nu au inventat nici un alfabet, ci
Geţii au fost aceia care l-au inventat, căci ei au fost
cei dintâi iţiţi, din Pământ, după ultima Glaciaţiune =
cu 10-12.000 de ani în urmă; meritul Fenicienilor se
reduce doar la acţiunea de a-l fi răspândit în lume.
CATO MAJOR/CATO CEL BĂTRÂN (234 –149
î.C.), om de ştiinţă roman şi la fel de ilustru politician,
în opera sa ORIGINES pecetluieşte acest ADEVĂR
al istoriei civilizaţiei de pe Terra. Iată-i mărturisirile:
„GETAE ETIAM ANTE ROMAN CONDITAM HE-
ROUM SUORUM RES PRAECLARE GESTAS CAR-
MINE CONSCRIPTAS AD TIBIAM CECINERINT;
QUOD MULTO POST TEMPORE À ROMANIS FAC-
TITATUM” (= Geţii aveau deja o scriere cu multă
vreme mai înainte de întemeierea Romei, căci ei cân-
tau, în ode scrise faptele de vitejie ale eroilor lor; aşa
ceva s-a înfăptuit de către Romani, la multă vreme
după Geţi). N.B.: Cetatea Roma a fost întemeiată în
anul 753 î. C.; cu siguranţă că savantul roman a dispus
şi de alte elemente/documente în afara acelei roci
uriaşe pe care era încrustat alfabetul getic şi care, plu-
tind pe un gheţar, în vremea ultimei glaciaţiuni, (cu
10-12 mii de ani în urmă), a ajuns finalmente să fie
depozitată în Muzeul Regal de Antichităţi din Upsala,
al cărui Director era istoricul şi arheologul Johann
Axehielm (1608-1692) (foarte posibil ca acea rocă să
mai fie şi azi acolo, numai o deplasare la faţa locului
ar putea lămuri lucrurile, dată fiind perioada de timp
pe care o traversează azi omenirea, în care banul este
pe primul plan, cultura pe al câtulea?
3) Fondul principal de cuvinte din limba
greacă, este get/hitit, căci, după vechea scandinavă,
greaca era eceea care se înfrupta din getă cu lexic (a
se vedea mai sus exemple de acest fel) şi apoi le dădea
latinei, iar latina, unor limbi zis-romanice.
Iată şi o „demascare”: „Si les Grecs avoient
autant lû Platon, qu’ils le luoient sans le lire, ils y au-
roient pu voir que ce philosophie, en tout de bonne
foi, avoûé qu’il faut avoir recours aux étrangères, ou
barbares pour decouvrir la principale source, où les
Grecs ont puisé leur langue”. (p. 8 a Prefaţei, „Prin-
cipes” din „Discours sur les étymologies françoises”
pour servir de préface aux Origines de Monsieur Mé-
nage – în Dictionnaire étymologique de la langue
DACIA
magazin
française du G. Ménage.).
4) Cel mai important datum care se poate
intui din umilele mele cercetări etimologice este că
limba vorbită de Geto-Daci poate fi reconstituită cu
ajutorul limbii germane [dar şi a sanskritei] care, la
rândul ei, se sprijină pe cea vorbită de Goţi (eu am
găsit 16 cuvinte străromâneşti numai în rugăciunea
gotică Tatăl Nostru (Ev. Matei 6,9-13) din BIBLIA
lui Ulfila (311-383), analizat în conferinţa pe care am
prezentat-o la cel de-al 2-lea Colocviu Internaţional
„Le livre. La Roumaine. L’Europe”, intitulată
„CODEX ARGENTEUS UPSALIENSIS écrit par-
tiellement en gétique”: N. B. - Nemţii sunt urmaşii
Goţilor, iar Goţii, ai Geţilor.
Celţii, purtători ai culturii La Tène, au fost
prezenţi în M-ţii Apuseni, subliniază arheologul ame-
rican Gordon Childe, încă din sec al XVIII-lea î. C.;
ei, împreună cu localnicii, au săpat minele aurifere
(aşa că, faimoasele „galerii romane”.66 sunt de, fapt,
celte); de la Celţi avem două cuvinte; MARE, subst.
şi adj. (prima silabă MA fiind prezentă cu sensul ad-
jectival şi în alte limbi, începând cu greaca homerică)
şi PETORA – PATRU, cf. SEXTUS, citat susţinut şi
de sanscrită: deci rom. PATRU nu vine din lat. quat-
tuor!
Următorii autori antici şi medievali susţin
ideea – de necontestat – că Goţii sunt totuna cu Geţii:
DIO CHRYSOSTOMUS – sec.II. „De Getarum sive
Gothorum origine et rebus gestis” = Despre originea
şi faptele Geţilor sau Goţilor; JORDANES- – sec. VI
„De origine actibusque Getarum sive Gothorum“ =
Despre originea şi faptele Geţilor sau Goţilor; JUSTI-
NUS – sec.XI: „GOTHI GETARUM SUBOLES” =
Goţii sunt urmaşii Geţilor; BONAVENTURA VUL-
CANIUS BRUGENSIS – secolul XVI: „De litteris et
lingua Getarum sive Gothorum” = Despre literele şi
limba Geţilor sau Goţilor; CAROLUS LUNDIUS –
sec.XVII: „Zamolxis primus Getarum legislator” =
Zamolxis primul legiuitor al Geţilor; în Peninsula
Scandinavă Goţilor li s-a spus întotdeauna Geţi.
Subsemnata, i.a., la cel de-al 8-lea Congres
Internaţional de Studii Sud-Est-Europene, 1999,
prezentând comunicarea „L’Ubicuité des Geto-
Daces”(= Ubicuitatea Geto-Dacilor) am arătat că vina
de a respinge ideea/faptul că Goţii se trag din Geţi, că
sunt totuna cu ei, o poartă traducătorii care au misti-
ficat conţinutul lucrărilor celor antici, începând cu ti-
tlul operelor. Got=Get este un adevăr incontestabil –
pe care unii istorici îl mai neagă, plătind tribut ideilor
preconcepute – şi apoi este vorba de alternanţa voca-
lică E/O, frecventă în latină. Renumitul filolog român
I. I. Russu în „Die Sprache der Thrako-Daker” =
22

Nr. 75 (anul IX), martie 2012
Limba Traco-Dacilor, îl aprobă pe Jakob Grimm „Ge-
schichte der deutschen Sprache” = Istoria limbii ger-
mane, vol. I, p.204-215, care consideră că, cu ajutorul
limbii germane am putea reconstitui limba Geto-Da-
cilor/la care s-ar mai adăuga şi sanscrita după alţi lin-
gvişti, idee la care ader şi eu pentru că, numai pe baza
unora dintre cele mai vechi cuvinte de pe Terra,( i.a.
şi cel care desemnează cuvântul OGOR, care în getă
este ACR, exact ca în sanscrită dar şi, în hindi, este în
germană ACKER, deci aproape ca în getă, în engleză
id. ACRE şi tot ACR este în limbile scandinave; în
greacă este άγρος, iar în latină AGER; id. HUS (=casă)
este în getă, în germană HAUS), se poate cimenta
acest Act de cultură şi civilizaţie a strămoşilor noştri.
Pentru substantivul PĂMÂNT geta, în afară
de GE, GEA, mai oferă substantivul AIRTHA, (tot
AIRTHA este şi în BIBLIA lui Ulfila), care în ger-
mană este ERDE, iar în engleză EARTH, dar - şi to-
ponimul ARDEAL, care în maghiară a devenit
ERDELY. Ştiu că am repetat exemplele, dar am făcut-
o voit cu speranţa că pe cei implicaţi în etimologie,
precum Domnul academician Marius Sala, îi voi în-
demna astfel să citească „Zamolse primul legiuitor al
EMINESCU – PRIMA JERTFĂ POLITICĂ
PE ALTARUL DACIEI MARI
III
Din momentul respectiv (când Eminescu a
văzut vânzoleala creată de poliţie la sediul Societăţii
„Carpaţi” către care se îndrepta, n.red.), reconstituirea
acelei zile (28 iunie 1883) este dificilă, întrucât s-a
făcut, în bună măsură, pe baza relatărilor lui Grigore
Ventura (cel pe care I.L.Caragiale avea să-l „imorta-
lizeze” sub numele personajului Rică Venturiano!),
consemnate abia în anul 1911 de Al. Ciurcu în ziarul
„Adevărul”. Potrivit acestora, Mihai Eminescu,
schimbându-şi traseul, s-ar fi dus la Capşa, unde l-a
întâlnit pe Grigore Ventura, care l-ar fi informat despre
interzicerea Societăţii „Carpaţii”. El ar fi reacţionat
violent, începând să ţină un discurs „politico-socialo-
naţional”. Apoi, înfierbântat, ar fi scos un pistol, ar fi
ameninţat-o pe soţia patronului, Marie Obeline Vau-
tier, şi ar fi strigat că „la toate aceste nu-i decât un
leac. Să îl împuşc pe rege!”
DACIA
magazin
Geţilor” unde va afla suficiente cuvinte gete din al
său Dicţionar de cuvinte gete spre a-i permite o in-
cursiune etimologică deloc neglijabilă.
Dacă nu mi se rătăcea cererea – de a vizita
Suedia, – cu folos –, cu aprobarea dată de Adjunctul
Culturii din urmă cu aproape un deceniu – Domnul
Profesor Doctor Florin Rotaru (mai ales că era Anul
Internaţional al Relaţiilor Culturale Româno-Suedeze)
– poate azi am fi fost mult mai avansaţi în cercetare,
chiar dacă acel Dicţionar de cuvinte gete nu s-ar mai
fi găsit – voit sau nevoit –, se găseau însă multe alte
documente de arhivă demne de luat în seamă; apoi,
Muzeul Regal de Antichităţi din Upsala care adăpo-
steşte toate obiectele – de artă, de construcţii Mss., −
vechi… de pe întregul teritoriu al Peninsulei scan-
dinave, adunate şi catalogate cu profesionalism de
către istoricul şi arheologul Johannes Axehielmus, din
ordinul regelui Carol al XI-lea (Axehielmus era şi
prieten apropiat al lui Carolus Lundius), tot acolo fu-
sese depozitat şi acea rocă uriaşă pe care fusese
încrustat alfabetul getic – poate se mai găseşte şi
astăzi, poate nu, dar ceva documente despre ea, cu si-
guranţă că da.
dr. Aurel V. David
Grigore Ventura i-ar fi propus să meargă îm-
preună la palatul Cotroceni pentru a-şi pune planul în
aplicare. Mihai Eminescu a fost de acord, astfel că au
plecat împreună, au ajuns la poarta palatului, însă
„poarta nu s-a deschis”, regele nefiind în Bucureşti.
Apoi Grigore Ventura l-ar fi convins să meargă la Mi-
traşevschi, la baie!
Aceasta a fost versiunea oficială, vreme de
aproape 70 de ani, deşi, între timp, apăruseră şi rela-
tările Liviei Maiorescu şi ale lui Constantin Dimitriu.
Din aceste relatări reiese clar că Mihai Eminescu n-a
trecut pe la Capşa, nu a ameninţat pe nimeni cu pisto-
lul şi, totuşi, a fost ridicat „de acolo” (baia Mi-
traşevschi) de către „prietenii” săi, care doreau să-l
ducă…la „balamuc”.
„Scena cu pistolul de la Capşa” şi „afirmaţia
lui Eminescu că îl va omorî pe rege” au constituit
23

Nr. 75 (anul IX), martie 2012
piesele tezei nebuniei sale. Ele au fost asumate numai
de către Grigore Ventura, după ce Mihai Eminescu
fusese declarat nebun, iar internarea sa în ospiciu jus-
tificată cu „acte în regulă”. Cel mai important martor
al scenei „cu pistolul” a fost, fără îndoială, Marie
Obeline Vautier, soţia patronului de la Capşa, prezen-
tată de Grigore Ventura ca persoana ameninţată de
către Mihai Eminescu. Însă, în anul 1909, această
doamnă şi-a publicat „Memoriile” la Paris, dar n-a
menţionat absolut nimic despre „scena cu pistolul de
la Capşa”, deşi nu putea omite o asemenea întâm-
plare din viaţa sa!
În ultimii ani, unii cercetători ai scenei jertfirii
lui Mihai Eminescu sugerează că prezenţa lui la Capşa
ar fi avut ca scop întâlnirea altor confraţi cărora să le
aducă la cunoştinţă cele ce făceau în acea zi guvernul
şi Curtea regală. Există şi percepţia potrivit căreia
Mihai Eminescu ar fi fugit la Capşa, unde se afla re-
prezentantul diplomatic al Americii în România (sunt,
probabil, speculaţii, dar cercetările ulterioare vor
avea darul să clarifice şi acest aspect încă nedesci-
frat!).
Traseul lui Mihai Eminescu din acea zi a fost
lămurit prin relatările lui Constantin Dimitriu şi Ioan
Slavici. Este foarte probabil ca, simţind că vor să-i
pună laţul, Mihai Eminescu s-a refugiat în baia publică
Mitraşevschi (aflată nu departe de sediul Societăţii
„Carpaţii”), unde agresiunea Poliţiei asupra sa deve-
nea mai puţin probabilă! Această ipoteză este confir-
mată de Constantin Dimitriu, care, la două săptămîni
de la „internarea” lui Eminescu, într-o scrisoare tri-
misă lui Mihai Brăneanu, redactorul-şef al ziarului
„România liberă”, afirma că Mihai Eminescu „a
simţit totodată că vor fi siliţi cei de lângă el să-l asi-
gure la Balamuc. Deci a fugit într-o baie unde a stat
mai toată ziua ascuns”. Astfel era relatat, probabil,
evenimentul în lumea jurnaliştilor, la scurt timp după
producerea sa. La fel avea să relateze şi Ioan Slavici,
care confirmă că „La d-l T. Maiorescu el s-a stăpânit,
dar s-a dus apoi să ieie o baie ca să-şi potolească ner-
vii şi de la baie a fost dus (cu forţa, n.ns !) la casa de
sănătate”.
Pentru conspiratorii care lucrau potrivit unui
plan, izolarea lui Mihai Eminescu în baia publică Mi-
traşevschi a fost o şansă de a-l imobiliza fără inci-
dente, întrucât baia publică era singurul loc în care
acesta era nevoit să intre fără a avea asupra sa arma
de apărare (în orice alt loc, Mihai Eminescu ar fi putut
opune rezistanţă, iar arestarea sa putea genera un
scandal public!). În procesul-verbal întocmit de Poliţie
în aceeaşi zi, în jurul orei 19.oo se afirmă că „Emi-
nescu a venit singur la Băile Mitraşevschi şi, fiind
DACIA
magazin
atins de alienaţie mintală, s-a încuiat singur pe
dinăuntru şi a refuzat să deschidă”.
Grigore Ventura, care cunoştea planul privind
imobilizarea lui Mihai Eminescu şi internarea sa în os-
piciu, primise misiunea să-l reţină pe acesta într-un loc
de unde să poată fi ridicat fără incidente. Astfel, l-a în-
cuiat în baie, unde, după informaţiile furnizate şi de
alţi martori, apa fierbinte a curs timp de opt ore. Po-
trivit propriei declaraţii, Grigore Ventura a plecat „să
înştiinţeze pe prefectul poliţiei” de faptul că un nebun
s-a închis în baia publică şi că „trebuie să ridice un
nebun de la baia Mitraşewschi” (afirmaţia sa nu se
confirmă; declaraţia a fost făcută, cu siguranţă, pen-
tru a-şi scăpa pielea, el arătând că a sesizat Poliţiei
un caz deosebit, de nebunie manifestată cu violenţă!;
cu siguranţă că şeful Poliţiei cunoştea numele Emi-
nescu, purtat de redactorul şef al ziarului „Timpul”!)
Tot Grigore Ventura a fost cel care i-a anunţat pe doi
dintre prietenii lui Mihai Eminescu: Gheorghe Ocă-
şanu şi V. Siderescu de la Societatea „Carpaţii”, care
au ajuns acolo după aproximativ 8 ore (este interesant
de aflat ce s-a întâmplat timp de 8 ore, când nici Po-
liţia, nici „prietenii” lui Eminescu n-au intervenit!).
Probabil că V. Siderescu, odată sosit la baia Mi-
traşevschi, a crezut că Mihai Eminescu fusese atins de
alienaţie mintală, dar Gheorghe Ocăşanu, care era „om
de încredere al şefului Poliţiei” (fapt dat în vileag de
Ioan Slavici!) ştia ce are de făcut şi din ce raţiune.
Cei doi „prieteni” ai lui Mihai Eminescu au
plecat să anunţe Poliţia, informându-l pe comisarul
C.N.Nicolescu de la Secţia 18 Poliţie de faptul „că
amicul lor d-l Mihai Eminescu, redactorul ziarului
Timpul, ar fi atins de alienaţie mintală, că s-au dus
la stabilimentul de băi din str. Poliţiei nr. 4, de acum
8 ore şi că, încuindu-se-n baie pe dinăuntru, refuză
să deschidă”. Tot ei l-au căutat şi l-au informat pe
Constantin Simţion despre situaţia „prietenului” său
(poate se va afla vreodată unde a stat în acest timp şi
cu ce s-a ocupat acest Constantin Simţion!).
Astfel a fost pus în aplicare, împreună cu Po-
liţia, planul de imobilizare a lui Mihai Eminescu (care
trebuia să pară legal!). Cei trei s-au deplasat la baia
Mitraşevschi, fără Grigore Ventura („maurul şi-a făcut
datoria”), cu o dubă cenuşie trasă de cai şi cu un
echipaj condus de comisarul C. N. Nicolescu. După
cum reiese din procesul-verbal întocmit de Poliţie,
l-au găsit „pe nenorocitul Mihail Eminescu, dezbră-
cat, silindu-se să închidă uşa-i şi avea aerul de a fi
speriat de vederea noastră...”). Cei de faţă au încercat
să-l calmeze, dar „drept răspuns, se repede la amicii
săi şi la servitoarea băii, îmbrâncindu-i pe uşă, apoi
aruncându-se în baia plină cu apă, stropea pe oricine
24
 DACIA
Nr. 75 (anul IX), martie 2012 magazin
voia să-l scoată afară”. Mihai Eminescu l-a rugat pe
V. Siderescu „să-i aducă o pereche de pantaloni negri,
negri de tot”. Acesta a plecat să-i îndeplinească do-
rinţa, iar ceilalţi „prieteni” ai săi au forţat uşa cabinei
băii pentru a pătrunde înăuntru. Mihai Eminescu s-a
împotrivit, dar „prietenii” săi l-au doborât şi l-au îm-
brăcat în cămaşa (comisolul) de forţă, apoi l-au târât
afară şi l-au urcat cu forţa în birja morţii. Ion Russu-
Şirianu, care a văzut scena, alergând prin Bucureşti
să-l caute pe Mihai Eminescu, avea să afirme ulterior
că: „Am auzit glasul său cel adevărat strigând cu
deznădejdea celui care se îneacă - Ajutor!”.
Răpitorii l-au condus apoi la Institutul „Ca-
ritatea”, unde l-au „confiat” doctorului Alexandru
Suţu, iar comisarul de poliţie l-a rugat pe acesta „a-i
da îngrijiri excepţionale”. Între timp, Poliţia, cu com-
plicitatea soţiei lui Ioan Slavici (madam Kati), i-a per-
chiziţionat locuinţa, i-a ridicat bunurile, a umblat prin
hârtii şi manuscrise, sperând să descopere ceva com-
promiţător. Dar nu a deschis o anchetă, aşa cum pro-
ceda de obicei în asemenea cazuri şi cum cerea legea.
Comisarul C.N. Nicolescu, împreună cu
„amicii” lui Mihai Eminescu, s-a întors la baia Mi-
traşevschi şi a constatat că „toate hainele şi chiar cio-
rapii erau aruncaţi în apa din baie”. Apoi au fost
inventariate toate lucrurile găsite, inclusiv cheia de la
camera lui Mihai Eminescu (lipsea pistolul despre Nu credeam să-nvăţ a muri vrodată;
care pomenise Grigore Ventura!), după care s-a întoc- Pururi tânăr, înfăşurat în manta-mi,
mit procesul-verbal de constatare a situaţiei. Acesta a Ochii mei nălţam visători la steaua
fost semnat de comisarul C.N. Nicolescu, Constantin Singurătăţii
Simţion, V. Siderescu, Gh.Ocăşanu, Mark David (un Când deodată tu răsărişi în calea-mi,
client sau asistent al dr. Suţu, probabil cel care a adus Suferinţă, tu, dureros de dulce...
cămaşa de forţă !), Johan Paulina (femeia de serviciu Pân-în fund băui voluptatea morţii
a băii) şi Ana Mitraşevschi (patroana băii). Hainele lui Neîndurătoare.
Mihai Eminescu au fost duse acasă la Ioan Slavici şi *
aruncate în camera unde locuise poetul, apoi uşa a fost Jalnic ard de viu chinuit ca Nessus,
sigilată (faptul este atestat într-un Post-scriptum, sem- Ori ca Hercul înveninat de haina-i;
nat de comisarul C.N. Nicolescu, Ecaterina Slavici şi Focul meu a-l stinge nu pot cu toate
V. Siderescu). Apele mării.
În acea după-amiază, Titu Maiorescu a plecat
*
tainic într-o lungă vacanţă prin Europa occidentală,
De-al meu propriu vis, mistuit mă vaet,
pentru refacere, iar Eminescu a fost închis într-o casă
Pe-al meu propriu rug mă topesc în flăcări...
de nebuni, pe malurile Dâmboviţei, pentru meditaţie!
* Pot să mai renviu luminos din el ca
Presimţindu-şi sfârşitul, cel care în „Lucea- Pasărea Phoenix?
fărul” se considera în „lumea lui”, „nemuritor şi *
rece”, în decembrie 1883, oficial declarat nebun, a Piară-mi ochii turburători din cale,
putut să creeze cel mai tulburător poem filosofic al Vino iar în sân, nepăsare tristă;
său, Odă (în metru antic). Ca să pot muri liniştit, pe mine
Citiţi-l şi recitiţi-l şi reflectaţi. Mie redă-mă!
Cât de nebune puteau să fie mintea şi simţirea care (1883, decembrie)
l-a creat? Il redăm integral:

25

Nr. 75 (anul IX), martie 2012
Este Epitaful pe care Eminescu singur şi
l-a scris!
Acesta poate fi inscripţionat pe o placă de
marmură, la mormânt, ca acuzaţie veşnică şi vinovă-
ţie imprescriptibilă pentru autorii şi făptuitorii crimei!
Concluzii:
Planul pentru o „Dacie Mare” - pe direcţia
planului dacic care ne-a traversat istoria! - a îngri-
jorat pe spionii imperiali şi îi speria (pentru compli-
caţii) pe politicienii autohtoni şi pe agenţii/poliţişti,
fapt pentru care au pus la cale complotul (pentru toţi
binevenit, după atâtea „flagelări” din partea lui Mihai
Eminescu). La aceasta - nota bene! - s-a adăugat con-
tribuţia forţelor oculte; pe agenţii acestora sau pe obe-
dienţii lor îi găsim implicaţi continuu.
„Cazul Eminescu” constituie unul dintre cele
mai nefaste exemple de manipulare a conştiinţelor prin
intermediul aşa-numiţilor „oameni politici”, al presei
scrise şi al unor „experţi” cu abilităţi de critici sau cu
pretenţii de istorici. În istoria modernă a României este
primul exemplu tipic al modului în care pana unui ga-
zetar autentic şi patriot poate fi frântă de către forţe
oculte, iar un geniu naţional poate fi pus în cămaşă
de forţă de către o putere politică violentă. Contem-
poranii lui Mihai Eminescu, neimplicaţi în politică sau
DACIA
magazin
în organizaţii oculte, n-au bănuit că destinul tânărului
poet a fost influenţat şi abătut din făgaşul său natural
de către indivizi şi forţe oculte interesate să-l scoată
din viaţa politică şi să-l transforme într-un nebun.
Prin eliminarea lui Mihai Eminescu din viaţa
publică a fost comis un asasinat moral şi politic, aso-
ciat cu apelative şi epitete, precum: nebun, sifilitic, al-
coolic, pericol public, atentator la adresa regelui,
reacţionar, paseist, antisemit, xenofob, şovin etc. Cei
care au avut interesul să-l asasineze moral şi politic au
urmărit ca Mihai Eminescu să rămână în memoria ro-
mânilor doar ca poet, şi acesta epuizat intelectual,
după cum Titu Maiorescu i-a conceput volumul de
versuri (vestita „ediţie Maiorescu”) -, cu toate că prin-
cipala sa activitate, considerată „periculoasă”, a fost
cea de ziarist.
La mistificarea adevărului despre motivul în-
lăturării lui Mihai Eminescu din viaţa publică au par-
ticipat, într-o cârdăşie tainică la momentul respectiv,
cum s-a înţeles, forţe interne şi externe. Pentru a-l
scoate dintre simbolurile naţionale, publicistica lui a
fost mereu trecută sub tăcere, pentru posteritate fiind
prezentat doar ca un „poet romantic”, epuizat şi el în
monmentul 1883: „ediţia Maiorescu” a lucrat con-
tinuu în acest sens, iar pentru unii încă mai „lu-
crează”.
Mihai Eminescu a fost jertfit pe altarul Da-
ciei Mari - cel mai important proiect etno-politico-
statal gândit de români şi pentru români în a doua
jumătate a secolului XIX; în fond, întreaga istorie a
Neamului spre acest liman se îndrepta! Dacă exista
înţelepciune politică şi conştiinţa valorii geniului, în
„momentul 1883”, după conştientizarea soluţiei adec-
vate pe care Mihai Eminescu a dovedit-o cu claritate
şi curaj, crima putea fi evitată. Dar la niciuna din
forţele ostile lui Mihai Eminescu n-a existat - atunci
şi în anii asasinatului sadic, până în 1889, - nici înţe-
lepciune şi nici voinţă politică.
Reconsiderarea operei, vieţii, mesajului şi
imaginii lui Mihai Eminescu din perspectiva viziona-
rului împlinirii idealului naţional în vatra vechii
Dacii este o necesitate. Soluţia întrevăzută de el, for-
mulată în mod expres în anul 1881, a rămas mesaj tes-
tamentar: „TOTUL TREBUIE DACIZAT
OARECUM DE ACUMA-NAINTE”! *
__________________________________
*
Mihai Eminescu, Opere, XII, Publicistică, 1 ianuarie-31 de-
cembrie 1881, Editura Academiei R.S.R, 1985, p. 267; Eminescu
a înţeles dacizarea, ca „întoarcere parţială la trecut, la elementele
lui bune, sănătoase, proprii de dezvoltare” (Ibidem., p. 379).
26

Nr. 75 (anul IX), martie 2012
III. TRADIŢII, OBICEIURI
MĂRŢIŞORUL –
O TRADIŢIE PREHOMERICĂ
Despre obiceiul numit ,,Mărţişor” nu există o
literatură prea bogată şi în plus destul de contradicto-
rie. Nu se ştie cât de vechi este: unii susţin apartenenţa
la cultura traco-geto-dacică, alţii afirmă că derivă din
Matronalia romană, sărbătoarea femeilor celebrată la
1 Martie, când bărbaţii ofereau daruri soţiilor.
,,Mărţişorul” este şi denumirea populară a
lunii Martie, luna echinocţiului de primăvară, când
ziua şi noaptea sunt egale, permiţând renaşterea ve-
getaţiei, fenomen cosmic cu care a fost asociat obi-
ceiul de care discutăm aici, acela de a oferi un şnur
bicolor, cel mai adesea fetelor şi femeilor, dar nu
numai.
După Ion Ghinoiu, numele oficial al lunii
martie a influenţat în ultimele decenii generalizarea
denumirii sărbătorii care cade de 1 Martie,
,,Mărţişorul”, în defavoarea altor denumiri mai vechi,
precum Dochia sau Dragobetele (1). Însă, ceea ce se
omite de obicei, atunci când se discută despre Baba
Dochia, este calchierea acesteia peste pomenirea în
calendarul creştin a Sfintei Evdochia (Ev-Dochia,
n.n.) chiar în această perioadă. De aceea raportul de
vechime între denumirile Mărţişor şi Dochia este
posibil să fie exact invers, faţă de cum se afirmă.
Sunt controverse în ceea ce priveşte cele două
culori care formează şnurul – alb şi roşu sau negru şi
alb – cât şi în privinţa semnificaţiilor – funie a anului,
opoziţie a contrariilor, precum lumină – întuneric,
vară – iarnă, cald – frig, fertilitate – sterilitate, viaţă –
moarte, asupra cărora merită discutat. Romulus Vul-
cănescu, în tratatul Mitologie română (1987), prezintă
mărţişorul ca fiind un element de cult solar şi având
caracter de talisman solar al darului (pg.371).
Ivan Evseev combate părerea exprimată de
George Coşbuc, după care mărţişorul ar fi un simbol
solar, arătând că mai multe elemente pledează în
favoarea recunoaşterii caracterului său lunar şi femi-
nin (2), însă atâta timp cât şnurul dăruit este întot-
deauna bicolor şi îngemănarea este atât de prezentă
prin răsucirea firului, credem că orice discuţie despre
DACIA
magazin
Gheorghe Şeitan
aparteneţa la Soare ori dimpotrivă numai la Lună şi
nu la amândouă deodată, nu îşi au rostul.
Majoritatea etnologilor consideră că banul de
argint sau obiectul artizanal adăugat mărţişorului este
de dată mai recentă şi că doar şnurul bicolor împletit,
care se prindea la piept ori, după alte mărturii, la gât,
la mâini şi la picioare şi care se dăruia atât fetelor cât
şi băieţilor, constituie tradiţia cea mai veche.
Cât priveşte răspândirea obiceiului, se re-
cunoaşte că el există doar la români şi aromânii din
sudul Dunării, de la ei fiind preluat şi de alte popoare
din centrul şi sud-estul Europei, precum bulgarii şi al-
banezii, dacă nu cumva aceştia să-l fi moştenit direct
dintr-un fond cultural comun traco-geto-dacic (aşa
cum se pretinde în Bulgaria, spre exemplu).
Informaţia furnizată de I.Aurel Candrea, cum
că în Abruzi (Italia) se leagă la 1 Martie un fir de lână
roşie, numit ,,marzaruola”, la încheietura mâinii spre
a fi ferit de soare (3), merită reţinută, dar trebuie cunos-
cut contextul în care apare, ori alte informaţii nu
avem. În plus, pare mai degrabă o relaţie de consub-
stanţialitate decât de legătură directă cu obiceiul
românilor prin inexistenţa unui element de bază –
bipolaritatea dată de cele două culori.
După cum arăta folcloristul Tache Papahagi,
27

Nr. 75 (anul IX), martie 2012
la aromânii din sudul Dunării, mărţişorul se numeşte
,,marţu” , se face din două fire – roşu şi alb – şi se
pune la gât, la mâini şi la picioare şi se ţine până vor
sosi rândunelele sau berzele.(4)
Unele informaţii arată că momentul când
mărţişorul se purta legat la mâini sau agăţat la gât era
decis de apariţia pe cer a Lunii Noi, în cursul lunii
martie (5).
Culegerile mai vechi de folclor precizează că
mărţişorul nu era un atribut sau un privilegiu exclusiv
al fetelor şi nevestelor (Ghinoiu, 1988) iar acesta ar fi
un argument solid că el nu provine din Matronalia ro-
mană. Se mai crede că mărţişorul protejează faţa de
arsurile soarelui, fereşte de şerpi, dă siguranţă mersu-
lui (Papahagi, 1979), dar se dă şi ,,pentru a avea noroc
la rodirea câmpului” (Fochi, 1976).
Această trimitere la fertilitatea terenurilor cul-
tivate arată cât se poate de clar că mărţişorul ve-
hiculează energiile zeului Marte despre care Iordans
scria: ,,Până într-atât au fost lăudaţi geţii, încât s-a
spus că la ei s-a născut Marte, pe care fantezia poeţilor
l-a numit zeu al războiului, de unde şi Virgiliu spune:
Tatăl Gradivus, care ocroteşte ogoarele getice”. (6)
Ca şi Ares al grecilor, divinitate înzestrată cu
natură dublă, Marte era atât zeul războiului, cât şi
ocrotitorul agriculturii. Nu s-a studiat suficient faptul
că şi în culegerile de folclor ale românilor fierul de
plug constituie şi armă de luptă şi instrument de arat,
ba chiar apare şi în ritualul de nuntă, fapt ce provine
din polivalenţa zeului Marte getic, Mărţişorul. Marte
se află pe pământul getic la el acasă, întrucât , după
cum afirmă şi Anna Ferrari, în Grecia, cultul lui Ares
a avut o răspândire limitată, fiind introdus probabil
din Tracia (7) Despre Ares s-a spus că era venerat la
Tegeea ca ,,zeu al femeilor”. Se crede că în
străvechime Ares era o zeitate tutelară a fertilităţii
feminine, proprietate extinsă după aceea la fertilitatea
ogoarelor.
În antichitatea greacă a existat o tradiţie a
luptelor ritualice legate de iniţiere şi fertilitate (Fer-
rari, 2003), dedicate lui Ares ce îşi au analogia în
bătăile rituale cu ciomege, numite Malanca, în diverse
localităţi din Moldova, în ultima zi a anului.(8)
Sărbătorile dedicate lui Marte latin cădeau, în
general, în lunile martie şi octombrie (Ferrari, 2003)
şi ceea ce nu s-a observat, folclorul românilor înre-
gistrează printre obiceiurile de peste an doi Martini –
Martinii de iarnă (1-3 februarie) şi Martinii de toamnă
(9), cel mai probabil ca rezultat al împărţirii anului
dacic în două anotimpuri – vara şi iarna.
În vechiul calendar lunar al romanilor, 1 mar-
tie coincidea cu începutul Anului Nou, iar luna respec-
DACIA
magazin
tivă era dedicată zeului Marte (Evseev, 1994).
Anul Nou traco-geto-dacic trebuie să fi fost
un calendar luni-solar şi avea un început variabil, în
jurul datei de 1 februarie, funcţie de fazele lunii, după
reguli precise, fiind un calendar deosebit de eficient
în măsurarea timpului, ca dovadă că nici astăzi ţări
precum China şi Japonia nu au renunţat la el (10). Spre
exemplu, Anul Nou 2012 a început în ţările din Ex-
tremul Orient la data de 23 ianuarie, dar în 2011 la pe
3 februarie, funcţie de cum cade Luna Nouă. O dată
importantă pentru populaţiile asiatice este prima zi de
primăvară ce cade întotdeauna pe 4 sau 5 februarie
(Ionescu, 1990), ceea observăm, coincide cu Martinii
de iarnă din România. Ar mai fi de spus că Martinii,
Marte şi Moş Martin (ursul) ne face să ne întrebăm
dacă nu cumva Virgiliu a avut dificultăţi să traducă
geticul Moş Gradivus, adoptând formula ,,gradi-
vumque patrem”. În opoziţie, existenţa unei babe
(bătrâna), un feminin al lui Marte (Marţa ori Maţolea,
chiar există în folclorul românilor), sterile, care
părăseşte scena cosmică spre a face loc tatălui Moş,
dezbrăcându-se de cojoace şi trecând în nemanifestare
(stana de piatră) este posibilă, chiar dacă numele ei nu
este creştinescul Dochia. Contradicţiile se realizează
pe calităţile opuse - babă şi sterilitate contra tânăr şi
fertil. Emitem ipoteza că Marte, chiar de se numea
moş, el era un veşnic tânăr şi extrem de viril, pentru
că moş nu înseamnă neapărat bătrân întrucât acest cu-
vânt, aşa cum am mai scris, provine din cuvântul san-
skrit ,,moksha”, care înseamnă eliberare. Un moş prin
excelenţă este Zalmoxis, întrucât el apare în baladele
române ca fiind Deal’ Moşului. Deosebit de interesant
ritualul dezbrăcării de cojoace a babei, care provine
din credinţa în călătoriile astrale de după moarte, cele
nouă cojoace fiind de fapt cele şapte staţii planetare
plus două – Soarele şi Luna, dar această chestiune ar
depăşi scopul prezentului studiu.
Anna Ferrari menţionează de-a lungul anului
şapte sărbători dedicate de romani lui Marte. În-
sumând, constatăm la români trei – cei doi Martini,
ce jalonează vara şi iarna, plus Măţişorul propriu-zis.
Poate că mai sunt şi altele, întrucât cercetări din
această perspectivă nu s-au făcut.
Când se dăruia în străvechime mărţişorul? În
nici într-un caz nu avea o dată fixă ca acum, deoarece,
din chestionarele primite de Nicolae Densuşianu,
rezultă că în prima zi din Luna Nouă din cursul lunii
martie, de unde reiese că respectând tradiţia stră-
moşilor, în 2012 ar trebui să dăruim mărţişoare de 22
martie, la o zi după echinocţiu. Printr-o fericită coin-
cidenţă avem cea mai bună exemplificare că
mărţişorul simbolizează cele două polarităţi egale în
28

Nr. 75 (anul IX), martie 2012
importanţă, de data aceasta complementare şi nu con-
trare.
Mărţişorul vehiculează simboluri extrem de
vechi, foarte posibil pre-dacice, care trimit la ţesere
şi împletire, unirea energiilor celor doi poli, mas-
culinul şi femininul, Soarele şi cu Luna, valabil în tot
universul manifestat. Aromânii spun: „ficioril i arun-
cară mârţăle s lă ţâsă arândurile cămeşile” (copiii
aruncară mărţişoarele pentru ca rândunelele să le ţeasă
cămăşile) (Papahagi, 1979)
Or toate aceste simboluri şi altele ne trimit la
ştiinţa secretă tantra pe care John Grimes o defineşte
ca urzeală, război de ţesut, regulă, ritual, scriptură,
tratat religios.(11). ,,Scopul sadhanei tantrice scria
Mircea Eliade este reunirea celor două principii polare
în chiar sufletul şi corpul disciolului”.(12)
Penelopa, ţesând şi desfăcând pânza, nu
efectuează un act de magie tantrică? Iana Sânziana,
din balada românească Soarele şi Luna, ţesând pânza,
nu se află în centrul unui ritual tantric semnificând
unirea dintre sus şi jos, stânga şi dreapta? Personajul
masculin, reprezentat stând pe scaun şi ţinând ambele
braţe ridicate, cu şoimul şi rithonul, din tezaurul de la
Agighiol, nu semnifică unirea stângii cu dreapta?
Acestea sunt ritualuri prehomerice pentru că
altminteri Homer nu le-ar fi putut înregistra.
În legătură cu cele două culori ale şnurului
împletit şi semnificaţia lor, Tache Papahagi spune că
nu ştie ce reprezintă roşul şi albul celor două fire; Ion
Ghinoiu acordă mai multă importanţă cazurilor când
mărţişorul era compus din alb şi negru, simbolizând
o ,,funie a anului” (Ghinoiu, 1988).
Din punctul nostru de vedere, cele două culori
trebuie să fie obligatoriu roşu şi alb, nu doar pentru
că spre această concluzie ne împinge realitatea vi-
zibilă, ci mai ales datorită structurii simbolice care
este tantrică, sacră şi multimilenară. Ele au la bază cu-
lorile celor două energii ce se află la originea apariţiei
noii vieţi – sămânţa bărbatului viril (albă) şi menstrele
femeii (roşie), dacă nu ar exista aceste două nu ar ex-
ista nici perpetuarea speciei umane; orice scandalizare
cu privire la folosirea unor motive sexuale într-un ritul
sacru nu-şi are rostul, pentru că el vine dintr-un timp
istoric şi preistoric, care avea valori diferite faţă de
cele actuale.
Mărţişorul îşi extinde valabilitatea prin cele
două forţe cosmice misterioase şi asupra macrocos-
mosului, pentru că el se dă şi pentru fertilitatea
ogoarelor, animalelor, păsărilor şi copacilor; de aceea
el se agaţă în copaci, la sfârşitul perioadei de purtare,
de aceea se ţine până sosesc berzele (aducătoare de
copii) sau, după caz rândunelele, ori se aruncă în sus
DACIA
magazin
după o pasăre sau se agaţă în coarnele animalelor..
Dar textele tantrice merg şi mai departe,
omologând macrocosmosul cu microcosmosul uman:
Pentru că sperma este Luna / şi umoarea roşie
este Soarele / adevăratul yoghin năzuieşte / în adâncul
său la / unirea celor două. (13)
Cu alte cuvinte, fiecare individ iniţiat, bărbat
ori femeie, trebuie să-şi unească în propia sa fiinţă
cele două polarităţi, lunar şi solar, ynul şi yangul chi-
nezesc, pentru a obţine acel Unic Absolut, egal cu Di-
vinitatea Supremă.
Cât este de vechi mărţişorul cu înţelesurile lui
fizice şi metafizice pe scara istoriei? Cercetările arhe-
ologului Vasile Boroneaţ în aşezarea epipaleolitică de
la Schela Cladovei, datată acum 8.000 ani, au scos la
lumină pietre de râu vopsite în culorile alb şi roşu,
aducând o dovadă de majoră semnificaţie.
_______________
1). Ion Ghinoiu, Vârstele timpului, Ed.Meridi-
ane,1988, pg.202.
2). Ivan Evseev, Dicţionar de simboluri şi arhetipuri
culturale, Ed.Amacord, Timişoara, 1994, pg.103. A
se vedea şi George Coşbuc, ,,Mărţişorul” în ,,Şeză-
toarea săteanului”, nr. 3 din 1906
3).I.Aurel Candrea, Folclorul medical comparat,
Ed.Polirom, 1999, pg. 260
4). Tache Papahagi, Mic dicţionar folcloric, Ed.Mi-
nerva, 1979, pg. 325-328
5).Adrian Fochi, Datini şi eresuri populare de la
sfârşitul sec. XIX-lea, Ed. Minerva,1976, pg. 198
6).Iordanes, Getica, Fundaţia Gândirea, 2001, pg.15
7). Anna Ferrari, Dicţionar de mitologie greacă şi ro-
mană, Ed.Polirom, 2003, pg.93
8). Despre bătaia rituală cu ciomege a se vedea arti-
colul nostru ,,Malanca de la Rugionoasa” publicat în
unul dintre numerele relativ recente ale revistei, dar
chestiunea este departe de a fi epuizată. Obiceiul se
ţinea şi în Egipt şi despre el a scris Herodot.
9). Ion Ghinoiu, Obiceiuri populare de peste an.
Dicţionar, Ed. Fundaţiei culturale române, 1997, pg.
116.
10). Virgil Ionescu, Zodiacul chinezesc. O abordare
ştiinţifică, Ed.Coresi, 1990, pg. 9-36 şi celelalte
11.John Grimes, Dicţionar de filozofie indană, Ed.
Humanitas, 199, pg.269
12). Mircea Eliade, Yoga-nemurire şi libertate,
Ed.Humanitas,1993, pg.182
13).Jean Varene, Tantrismul, Ed.Herald, 2002, pg. 178
29
 DACIA
Nr. 75 (anul IX), martie 2012 magazin

1 MAR.ŢIE ... MĂR-TIŞOR

Sărbătoarea RUMÂNILOR
Gheorghe Bârdan-Raine

RUMEN înseamnă cu faţa îmbujorată, care

bate în roşu, semn al sănătăţii, al tinereţii.
La 1 Martie, rumânii serbează primii zori ai
primăverii. Oamenii ies pe uliţa însorită a satului unde
zăpada începe a se topi, îşi zâmbesc şi îşi spun: bună
dimineaţa! Albul trandafiriu ... faţa lui de rumân este
stema ce o poartă de la Moşii lor, semnul distinctiv al
neamului pe care-l reprezintă şi cu care se mândreşte.
În poarta casei, în mijlocul uliţei, la fântână ori la bi-
serică, pe unde se întâlnesc, rumânii schimbă între ei
mărţişoare pe care le-au pregătit în lungile zile de
iarnă. Mărţişoarele iau diferite forme, fie ele
însemne geometrice ce ascund tainice semne rămase
din străbuni, flori sau coroniţe, fie chipuri de animale,
insecte, păsări, peşti şi tot felul de imagini viu co-
lorate. Mărţişorul se leagă cu un fir de bumbac roşu
şi altul alb. Roşu este simbolul Omului, al pământean-
ului, albul este simbolul.... Îngerilor, în mijlocul căruia
rumânii s-au născut şi au trăit întreaga lor copilărie.
Între roşu şi alb punem ghiocelul cu frunza
lui verde, care sfidează zăpada ce-l înconjoară, simbol
al renaşterii. În luna Martie, ursitoarele puneau la
capul noului născut ghiocei.
mânilor pe care noi trebuie să o îngrijim, să o prote-
1 Martie este însă şi ziua în care Fecioara se
jăm şi să o apărăm pentru că România este casa noas-
dăruieşte alesului inimii ei, o amintire a vremurilor în
tră strămoşească.
care fetele oamenilor au fost alese de Îngerii Domnu-
Ca-să-cu-geţi ... în casa cu geţi!
lui, unire din care am apărut, aci, în Carpaţi, noi, ru-
mânii. Şi dacă 1/A Martie este un simbol al focului 1 Martie era momentul în care rumânii se pre-
iubirii, 8/H Martie este un simbol al marii prefaceri, găteau să întâmpine Noul An, momentul în care fierul
care urmează acestei iubirii. Mărul este simbolul sâ- (plugul), roş din pricina vremii, este scos din hambar
nului feciorelnic, aşa după cum para este simbolul sâ- şi pregătit a fi dus în ţarina care „ţipă” să fie arată.
nului matern. Martie este cunoscută luna lui Marte (Mars
Mărul este rodul pe care omul îl culege de pe ultor - Marte răzbunătorul). Marte sau Ares de pe
ramul pomului pe care-l îngrijeşte. ...Arieş, de pe DonAris ... Domnul care fură inimile
Noi, oamenii, suntem merele de pe Ra- fetelor şi ale nevestelor ... divinul becher.
mul Arborelui VieţiiEterne ... Marte era prima lună din Noul An care
Când scriem A V E MARIA ! ...citim destro- se Năştea pe 14/N Martie. Babele îl moşeau şi Moşii
grad AI RAM EVA ... Acest RAM este iubitul ...EVEI, beau şi se veseleau împreună cu toţi ai lor.
al MĂR-iei, RAM îi Şarpele, bate-L-ar vina, EL îi ... A venit vremea să ne luăm înapoi tăt ce este
„Zburător cu negre plete ...”, EL îi DragoBetele ... În- al nostru!
gerul căruia îi erau dragi toate Fetele.
Ea, Mar-ia, şi EL, ...Mar-in, au zidit, aci, în
1 Martie 7520 (2012)
Carpaţi, „Ramania - Ţara Zeilor”, ţara noastră, a ru-

30

Nr. 75 (anul IX), martie 2012
IV. OPINII, DEZBATERI, POLEMICI
ANUL GALACTIC
În studiul istoriei nu s-a ţinut seama de evoluţia
climei.
Cei care au cercetat viaţa Pământului au arătat
existenţa în trecut a unor perioade glaciare, care i-au afectat
evoluţia. În fapt, acestea sunt iernile anilor galactici, pe care
le trăieşte planeta Pământ.
Dacă analizăm atent clima Pământului, atunci se
impune concluzia că trebuie să ţinem seama de ea şi în
studiul istoriei pământenilor.
Când perioada glaciară se sfârşea (scădeau
gerurile iernii glaciare), gheţarii se topeau şi apele îşi
creşteau nivelul.
Aşa cum arăta N. Densuşianu, Marea Mediterană
şi-a ridicat nivelul, a spart înălţimile de la Dardanele şi
Bosfor şi a invadat un lac cu apă dulce, care de atunci a
devenit mare, actuala Mare Neagră. Pe de altă parte, actu-
ala Britanie a fost despărţită de trupul Europei prin Marea
Mânecii.
Pe acea vreme, regiunea cea mai favorabilă dez-
voltării civilizaţii era nordul Africii – Egiptul.
Pe măsură ce clima se încălzea, ţărmurile Mării
Mediterane deveneau tot mai prielnice pentru viaţa oame-
nilor.
Cu circa două milenii înaintea erei noastre, au în-
ceput să se dezvolte civilizaţiile ariene, din centrul Europei
până în India.
Cum clima se încălzea, viaţa se dezvolta şi ni se
transmiteau mai multe informaţii despre condiţiile de trai din
acele timpuri.
Pe vremea poetului Ovidiu, clima din zona Daciei
era încă dură. Ovidiu nu exagera când spunea că, iarna,
geţii trec călări peste Dunărea – Istrul – îngheţată.
ABONAMENTE «DACIA MAGAZIN »
Începând cu data de 1.01.2012,
preţul unui abonament la revista noastră
este:
semestrial: 31 lei şi anual: 62 lei
DACIA
magazin
Mioara Căluşiţă-Alecu
Atunci s-au format popoare ariene cu limbi puter-
nic înrudite.
Este posibil ca migraţiile de popoare din primul
mileniu după Hristos să fi fost influenţate şi de încălzirea
climei, fapt care a favorizat înmulţirea populaţiei.
În unele cazuri, migratorii şi-au impus tradiţiile la
localnici. Este probabil că aşa s-a întâmplat în Danemarca,
Spania, Suedia, unde învăţaţii se considerau urmaşi ai
dacilor lui Boerebista.
În alte situaţii, năvălitorii şi-au însuşit tradiţia
locurilor în care s-au aşezat, aşa cum, poate, s-a întâmplat
cu goţii în Dacia.
Învăţaţi din acele vremi ne-au lăsat şi scrieri, multe
astăzi greu de descifrat. Ar fi interesant, dacă cineva ar
încerca să studieze comparativ limba din Codexul Rahon-
czi, scris de un ierarh de la Vicina, cu limba textelor din Bi-
blia tradusă în gotă de Vulfila şi cu cea scrisă pe plăcile de
plumb, geto-dacice, găsite la Sinaia.
Revenind la problema iniţială, trebuie să facem
constatarea, pe care trebuie s-o luăm foarte serios în con-
sideraţie, că şi clima Terrei este în schimbare.
Acum nu mai recunosc iernile din copilăria mea.
Trăim într-un an galactic şi se spune că solstiţiul
de vară al acestuia va fi peste vreo sută de ani. Atunci,
România va avea o climă subtropicală. Mai apoi, clima va
începe să se răcească, oferind condiţii de viaţă mai bune
popoarelor din sudul Europei.
În asemenea condiţii şi cu o astfel de evoluţie
probabilă a climei, se naşte firesc o întrebare: De ce con-
ducătorii, decidenţii la nivel naţional nu iau măsuri pen-
tru atenuarea dezavantajelor pe care le va produce
evoluţia climei şi la noi?
31
 DACIA
Nr. 75 (anul IX), martie 2012 magazin

V. DOCUMENTE, RECENZII, INTERVIURI

Dacii de la capătul lumii

– Urme „româneşti” în Marea Britanie –
Dragoş Bogdan

III
Pe urmele dacilor, în Anglia
Anglia – Stonehenge
Văzusem o mulţime de fotografii şi filmări cu com-
plexul megalitic de la Stonehenge. Ştiam unde e situat şi
cum arată, îi ştiam istoria şi interpretările, dar, cu toate
acestea, nu aveam cum să bănuiesc ce mă aşteaptă. De
la Londra nu e foarte mult de mers cu maşina până în Stonehenge - centrul universului
câmpia Salisbury, unde e situat Stonehenge.
Drumul coboară, iar în partea stângă, în mijlocul
unui câmp verde şi rotund se zăresc pietrele. În jurul lor,
într-un cerc larg, pasc oi. Mai aproape, într-un cerc multi-
color ce se învârte lent, sute de oameni dau ocol, în tăcere,
monumentului. Iar deasupra, zeci de păsări negre se rotesc
cu tot cu cer. Cercuri concentrice, alunecând spre un centru
al lumii care pare că atrage totul în jurul său, ca un sorb.
Imaginea e halucinantă. Acolo, în acel peisaj ireal, megaliţii
de la Stonehenge se dezvăluie a fi cu totul altceva decât
în fotografii. Încerc să înţeleg pentru ce au fost ridicaţi
acolo, privesc pietrele şi ascult explicaţiile ghidului audio,
dar, destul de repede, „sorbul” mă atrage vrăjitoreşte şi mă
trezesc învârtindu-mă hipnotic în jurul monumentului, la fel
ca toată lumea, cu gândul gol, dar cu o linişte de nedescris
în suflet şi incapabilă să îmi mai pun întrebări.
Este o linişte foarte stranie. Copiii veniţi în excur-
sie nu strigă, cei mari vorbesc în şoaptă. Şi, deşi suntem
mulţi, şiruri-şiruri de curioşi, veniţi să vadă minunea, liniştea
este aproape materială. Doar ţipetele păsărilor se mai aud
din când în când. Sunt păsări multe, negre, cuibărite în pia-
tră, la subsuoara trilitonilor uriaşi, ori aliniate pe lespezi ca
nişte gardieni, păsări mute ce se scaldă în ochiurile de apă
din pietrele culcate la pământ, ori păsări gureşe ce fâlfâie
ameţitor în jurul monumentului. Toate par să aparţină pietrei Casa păsărilor
şi se învârt în acelaşi loc, ca şi cum din piatră s-ar fi des-
prins bucăţi cu aripi ce au prins să zboare. Cerul de la
moşii britanicilor le simţeau, îl fac să fie aşa. Poate de
Stonehenge este coborât până în creasta pietrei, cu nori
aceea în această zonă sunt cele mai frecvente apariţii de
groşi şi soare ireal între ei. Locul acesta a fost ales cu
cercuri în lanuri de grâu. Şi poate nu e o întâmplare nici
anume ştiinţă, căci el însuşi este magnific, dumnezeiesc,
faptul că meridianul zero trece nu departe de aici, la Green-
chiar dacă nu s-ar fi construit deasupra lui cercurile de pia-
wich.
tră. Poate energii misterioase din adâncuri, pe care stră-

32

Nr. 75 (anul IX), martie 2012
Crăciun străvechi românesc
Teoriile cu privire la scopul pentru care a fost con-
struit complexul de la Stonehenge sunt foarte numeroase:
calendar, sanctuar, loc de îngropăciune, centru de vinde-
care a bolnavilor, loc de contact cu divinitatea şi de cele-
brare a strămoşilor, observator astronomic şi multe altele.
S-a spus multă vreme că aici se celebra solstiţiul de vară,
însă ultimele cercetări arată că, din contră, nu sunt semne
ale unor activităţi pe timp de vară, ci pe timp de iarnă.
S-au găsit cantităţi impresionante de oase de porc, ce
provin de la ospeţe ritualice, iar analizele au arătat că aceş-
tia au fost sacrificaţi în luna decembrie. Deci, un ospăţ în
decembrie, la solstiţiul de iarnă, când ziua este cea mai
scurtă din an, iar întunericul pare că se luptă cu lumina,
pentru a pune stăpânire asupra ei. În acest moment se săr-
bătorea victoria luminii, când soarele câştiga bătălia, iar
ziua începe să crească. Sacrificiile de animale erau făcute
pentru a îndupleca întunericul şi a ajuta lumina să învingă.
Acest scenariu seamănă foarte mult cu un Crăciun
străvechi românesc. Noi am uitat demult că de Crăciun se
sărbătorea victoria luminii, iar ziua naşterii lui Hristos a venit
să reconfirme că lumina credinţei învinge întunericul, însă
am păstrat viu spiritul acestei sărbători.
Hiperboreea
Complexul de la Stonehenge a fost construit pe
etape, de-a lungul timpului, acum 4500-5000 de ani. Ca şi
Skara Brae, a fost abandonat la un moment dat, din motive
neştiute. Romanii nu îl pomenesc niciodată, iar despre celţi
nu ştim dacă l-au utilizat în ritualurile lor. În forma sa finală,
este alcătuit dintr-un cerc de 30 de megaliţi din sarsen (un
tip de gresie), în interiorul căruia se afla o potcoavă formată
din cinci trilitoni (grupuri de trei pietre), din care două în pi-
cioare şi o lespede culcată peste cele două), din acelaşi
material. Ambele formaţiuni sunt dublate de câte un cerc
alcătuit din pietre albastre, de mici dimensiuni, aduse de la
o depărtare de peste 250 km, dintr-un loc cu ape vindecă-
toare, ce izvorau chiar din aceste pietre. S-au găsit multe
schelete umane ce prezintă urme de boli sau infirmităţi, de
aceea s-a presupus că Stonehenge putea fi şi un loc de
tămăduire. Legendele greceşti spun că Apollo, zeul luminii
şi al vindecării, se retrăgea în lunile de iarnă în Hiperborea.
Poate cobora la Stonehenge, în carul său solar, pentru a-i
vindeca pe cei bolnavi. În acest mit al hiperboreenilor,
Dacia se întâlneşte cu Marea Britanie. Unii învăţaţi so-
cotesc că hiperboreenii erau o populaţie mitică din insulele
britanice. Dar cum unele legende susţin că hiperboreenii
locuiau la nord de Dunăre, şi Dacia a fost socotită patrie a
lor.
Tot ansamblul este înconjurat de un şanţ ce are
exact acelaşi diametru cu cercul lui Brodgar din insulele
DACIA
magazin
scoţiene: 104 metri. Ce e cu adevărat straniu este că sanc-
tuarul mare circular de la Sarmizegetusa are acelaşi di-
ametru cu Stonehenge, diferenţa fiind doar de 0,01m: 29,57
m la Sarmizegetusa, respectiv 29,56 m la Stonehenge.
Cercul exterior de la Sarmizegetusa este alcătuit din 104
pietre, acelaşi număr obsedant divizibil cu 13, pe care îl în-
tâlnim şi în Orkney, şi la Stonehenge. Cercul următor este
alcătuit din 30 de grupuri de 6+1 pietre, pe când la Stone-
henge sunt 30 de megaliţi. Iar în interior, sanctuarul de la
Sarmizegetusa are tot o potcoavă, ca şi Stonehenge. Nu e
deloc surprinzător că sanctuarul de la Sarmizegetusa este
orientat solstiţial, la fel cu multe alte sanctuare dacice cir-
culare de mai mici dimensiuni, care celebrau acelaşi mo-
ment din an: solstiţiul de iarnă. Sanctuarele de mai mici
dimensiuni, construite pe vârfuri de munte, precum Rudele,
Meleia, Pustiosul, prezintă acelaşi plan ca şi Sarmizege-
tusa şi Stonehenge: un cerc în interiorul căruia se află o
absidă (potcoavă), orientate toate spre solstiţiul de iarnă.
De ce au ales această formă şi cum se explică această co-
incidenţă? Încă nu avem răspunsuri. Unii specialişti care
au făcut calcule complexe afirmă că la noi, datorită po-
ziţionării pe paralela 45, calculele astronomice făcute de
daci sunt mult mai precise decât cele ale constructorilor de
la Stonehenge.
Dacă e să acceptăm o abordare para-ştiinţifică,
poate a existat o vreme când iniţiaţilor li s-a revelat simul-
tan, în mai multe locuri, o cantitate mare de informaţii
matematice şi astronomice, aşa cum se presupune că a
existat o vreme când vracilor li s-a dat de către zei să
cunoască toate plantele de leac şi utilizările lor, şi cum a
existat o vreme a marilor profeţi-reformatori, care i-au în-
văţat pe oameni cum să comunice cu zeii. În istoria civi-
lizaţiei au existat perioade de vârf, când transformările au
venit în valuri, fără explicaţii logice. În acest caz, informaţiile
au ajuns independent în mai multe părţi. Din punct de
vedere ştiinţific, e posibil să fi existat un contact direct între
cele două zone, ori o deplasare de populaţie neolitică din-
spre zona dunăreană spre cea britanică, dar aceste supo-
ziţii nu pot fi demonstrate deocamdată.
În Marea Britanie există peste o mie de cercuri de
piatră, toate datând din neolitic şi demonstrând o extraor-
dinară efervescenţă religioasă. În preajma anului 2500 î.Hr.
vremea s-a răcit şi s-a trecut de la clima atlantică, umedă
şi caldă, la cea sub-boreală, mai rece şi mai uscată. În
această perioadă, majoritatea siturilor neolitice au fost
abandonate, populaţia s-a retras spre sud şi s-a produs o
ruptură, o lipsă de continuitate. O nouă înflorire a civilizaţiei
se produce după încă două mii de ani, când îi găsim pe
celţi, care însă nu pot fi asociaţi cu aceste construcţii, decât
în sensul că poate le-au folosit şi ei la unele ritualuri. Bri-
tanicii au foarte puţine elemente care ar putea aminti de
33
 DACIA
Nr. 75 (anul IX), martie 2012 magazin
tradiţii vechi de milenii.
La noi, clima a fost întotdeauna mai blândă decât
în nord, şi în vremea când Marea Britanie era sub calota
glaciară, aici comunităţile de agricultori erau în creştere. Au
fost mereu condiţii pentru continuitate de locuire şi, în ciuda
teoriei oficiale, nimic nu poate demonstra o ruptură între
lumea neoliticului şi ce a urmat după ea. Mai târziu, dacii
pun în practică cunoştinţe transmise din generaţie în generaţie,
de mii de ani, tocmai din acele vremuri de bunăstare ale
mileniilor IV-III înainte de Hristos. Ei sunt păstrătorii unei
tradiţii cu rădăcini incredibil de adânci. Aşa se explică
asemănările uluitoare, adesea, dintre monumentele mega-
litice din Marea Britanie şi Sarmizegetusa. Iar numeroasele
asemănări dintre lumea dacilor şi cea a celţilor s-ar putea
să aibă la temelie şi acest străvechi strat neolitic comun.
Urmaşii dacilor, în ciuda valurilor de neamuri care au trecut
peste ei, au păstrat până astăzi o parte din acest bagaj,
chiar dacă în mare măsură fără să îi mai conştientizeze
semnificaţiile. Englezii nu mai sacrifică porci la solstiţiul de
iarnă, aşa cum au făcut-o strămoşii lor din neolitic, pentru
a îndupleca forţele întunericului şi a ajuta ca lumina să tri- Momâie pe vârful Godeanu
umfe. Nici egiptenii nu o mai fac, deşi o făceau în vremuri
îndepărtate, în cinstea lui Osiris, tot la solstiţiul de iarnă.
De fapt, din marea civilizaţie a Egiptului nu s-a transmis
aproape nimic până la egiptenii de azi. În schimb, românii
încă mai practică sacrificiul porcului înainte de Crăciun, fără
să mai ştie de ce o fac. Este un mister adânc, o taină de
nedezlegat, cum de aici, mai mult decât în orice parte a
Europei şi poate chiar în afara ei, există o continuitate de-
a lungul miilor de ani, un fluviu subpământean de ances-
tralitate ce curge pe sub pojghiţă înşelătoare a istoriei
oficiale.
Lumea dacilor de acasă
Dacia – Sarmizegetusa
La Sarmizegetusa e o toamnă de vis frumos. ecranul televizorului ori al computerului, azi nu mai
Pietrele dacilor tac, aşa cum tac şi pietrele vechilor britanici. înţelegem cât de importantă este legătura cu natura. Atât
Dar dincolo de tăcerea lor, se aud loviturile de târnăcop de importantă, încât pierzând-o, am pierdut şi legătura cu
care au doborât la pământ construcţiile sacre ale dacilor. Dumnezeu şi ne-am pierdut pe noi înşine. Am pierdut sen-
Locurile acestea nu au fost părăsite de bună voie, aşa cum timentul unităţii creaţiei şi am învăţat singurătatea şi frica
s-a întâmplat la Skara Brae sau la Stonehenge. de moarte. Am uitat că nu suntem nici singuri, nici izolaţi,
Aici a avut loc un măcel. Aici pietrele tac de ci suntem una cu tot ce există şi, prin urmare, nemuritori.
durere, nu din neştiinţă. E octombrie, şi florile s-au trecut, Dacii ştiau acest lucru, de aceea mergeau la luptă desculţi
dar cineva a sădit pansele galbene în mijlocul sanctuarului şi fără armură. Şi tot de aceea celebrau în egală măsură
mare, rotund. De jur împrejur sunt iconiţe. O cărticică cu viaţa şi moartea, ca faţete ale aceleiaşi monede. Dar nouă,
„Drumul Golgotei” este aşezată cu grijă la exteriorul ulti- românilor, ne-au rămas tradiţiile, ca un ecou şi un semn de
mului cerc, iar pe ea sunt aşezate patru cruciuliţe. Oamenii aducere aminte, care să ne readucă pe drumul cel bun,
vin aici şi se roagă, ştiind că e un loc sacru, simţind că, din- înapoi la natură şi la Dumnezeu.
colo de timp, Dumnezeu este acelaşi. Acelaşi şi în in- Dacă îţi imaginezi incinta sacră ca pe un ceas, un-
vocările dacilor, acelaşi şi în rugăciunea creştinului. Supuşi deva în dreptul orei 11 se face o cărare printre fagi. După
zeului banului şi trăitori între betoane, departe de lumina un urcuş abrupt de mai mult de două ore, se deschide plaiul
binefăcătoare a soarelui, şi luminaţi, adesea, doar de Muncelului.

34
 DACIA
Nr. 75 (anul IX), martie 2012 magazin

Identităţi tulburătoare

sanctuarele din incinta sacră de la Sarmizegetusa sunt ori-

Sarmizegetusa Regia
Vârful Godeanu, socotit de mulţi drept muntele
sfânt al dacilor, răsare în apropiere ca un sanctuar de pia-
tră. El este cel mai înalt vârf din zona cetăţilor dacice, iar
entate către el. Cât cuprinzi cu ochii, e singurul loc în care
vezi piatră - în rest, doar păşuni. Aici se încheie călătoria
mea, deasupra munţilor, cu un orizont mai deschis şi mai
curat decât cel al câmpiilor britanice. De la Stonehenge sau
de la Brodgar nu poţi vedea departe, prin ceţurile şi ploile
eterne ale Scoţiei şi ale Angliei. Nici nu ai cum, din câmpie,
din locuri atât de joase. De pe Godeanu, în zilele reci, când
cerul e senin, vezi până departe, pe văi, până la Alba Iulia
şi până în Apuseni. Iar în zilele calde, când ai inima senină,
poţi vedea şi mai adânc, până acum câteva mii de ani, când
aici oamenii se întâlneau cu Dumnezeu şi celebrau viaţa,
moartea şi învierea.

NORME DE REDACTARE A TEXTELOR PENTRU PUBLICARE

l Textele trimise la redacţie pentru publicare vor fi redactate cu mijloace moderne: fişier
word, pe o singură coloană, text cu diacritice, Times New Roman, mărime 12 pct;
l Fiecare text va avea la sfârşit numele autorului, localitatea şi telefonul fix sau mobil de contact;

l Trimiterile vor fi scrise la sfârşitul materialului, evitându-se generarea lor automată ca

notă de subsol, fiind numerotate normal în text şi la final, încadrate în paranteze pătrate;
l Articolele vor fi însoţite de 1 - 3 imagini sugestive;
l Pentru fondul de imagini al revistei se vor trimite fotografii, filme, precizându-se locul,
data, evenimentul, participanţii şi realizatorul imaginii;
l Corespondenţa se primeşte pe adresa: GETIA MINOR, str. Florilor, nr. 37, Tulcea,
cod poştal: 820035, jud. Tulcea, România.
l Materialele se vor trimite la următoarele adrese de mail:
revistadaciamagazintulcea@gmail.com; pozerevistadaciamagazintulcea@gmail.com

35
 DACIA
Nr. 75 (anul IX), martie 2012 magazin

INTERVIU ACORDAT DOMNULUI NICOLAE NICOLAE DE

PREŞEDINTELE SOCIETĂŢII CULTURALE ROMÂNE „DACIA”
DIN KAZAHSTAN, DOMNUL NICOLAE PLUSHKIS
Rep.: Dpmnule Nicolae Plushkis, sunteţi te tragi, şi cine sunt
preşedintele S. Culturale Române DACIA din strămoşii şi cred că
Kazahstan. Cum v-a venit ideea creării Fundaţiei generaţiile care vin
DACIA în Kazahstan? după noi n-o să ne
N.P.: Ideea de a deschide o Societate cum ierte).
este DACIA din Kazahstan s-a născut demult, încă în Rep.: Ce se
anii 1981, când am ajuns în Kazahstanul sovietic. Dar mai păstrează din
aşa ceva pe timpul sovietic era practic imposibil (cu tradiţiile şi obice-
atât mai mult să te numeşti ROMÂN, că pe noi tot tim- iurile strămoşeşti?
pul ne-au numit moldoveni şi pe românii din Bucovina N.P.:Tradiţi-
de nord – ucraineni, iar limba pe care o vorbim este ile, obiceiurile stră-
limba moldovenească şi nicidecum româneasca). Dar moşeşti le păstrăm,
timpurile s-au schimbat; când a venit ambasadorul avem ansamblu etno-
României în Kazahstan – un mare patriot, un mare folcloric „DORU-
sufletist al neamului românesc, domnul Vasile Soare, LE”, cu dansuri,
s-a ocupat şi singur a găsit foarte mulţi etnici români. balade, folk româ-
Şi atunci, având o susţinere din partea ambasadei nesc, prezent la toate
române, am hotărât să deschidem o societate cultu- manifestările, sărbă-
rală română (este singura S.C. Româna după râul torile.
Volga pe fostul spaţiu a URSS-ului). De ce DACIA? Rep.: Există
De ce Români? Unii spuneau că sunt moldoveni, alţii în Kazahstan şcoli şi biserici ortodoxe în limba
bucovineni ş.a.m.d. română?
Atunci am întrebat: Care sunt strămoşii N.P.: Biserică ortodoxă rusă aveam (acolo
voştri? ne botezăm copiii, cununăm, împărtăşim, sfinţim co-
Răspuns: Dacii! Şi am propus să numim so- zonacii şi alte slujbe), biserica în limba român nu-i.
cietatea DACIA, unde nu s-a mai discutat. Avem o mare susţinere din partea Departamentului
Ziua înfiinţării S.C.R. DACIA este 28 aprilie Pentru Românii de Pretutindeni, fără ajutorul din
2005. partea lor e foarte greu să existăm.
Rep.: Câţi români (daci) trăiesc acum în Rep.: Ce ştiţi dumneavoastră despre isto-
Kazahstan şi câţi din ei vorbesc limba română? ria adevărată a neamului geto-dac?
N.P.: În momentul de faţă, în Kazahstan, N.P.: Despre istoria adevărată a neamului
locuiesc oficial 21000 de etnici români (care s-au de- geto-dac? Ştim ceea ce ni s-a predat în şcolile sovie-
clarat moldoveni), cu bucovinenii e mai greu, unii tice – NIMIC. Abia acum încet, încet aflăm câte ceva
s-au declarat români, unii au rămas tot ucraineni, (vreau să vă mulţumesc pentru revistele primite de la
neoficial în a doua, a treia generaţie naţionalitatea li dumneavoastră, care merg din mână în mână la toţi
s-a scris după naţionalitatea tatălui (deci dacă mama Dacii din Kazahstan).
– româncă, tata – rus, kazah, ucrainean sau altă naţi- Rep. Aţi dori să creaţi o bibliotecă cu cărţi
une, copilul automat se scrie după naţionalitatea în limba română?
tatălui), aşa, că 21000 trebuie înmulţit cel puţin la N.P.: Referitor la biblioteca în limba română,
doi. Limba practic o vorbesc din prima generaţie (de- noi am strâns tot ce am avut pe aici în limba română,
portările staliniste din 1941-53), al doilea val 1954- ce mai aducem din Ţara mumă (am avut şi un cadou,
61, destalinirea, şi al treilea 1965-81, trimişi la peste 150 de cărţi în limba română de la Traian Bă-
muncă, construcţii ş.a.m.d. Dar copiii acestora, prac- sescu, fiind într-o vizită oficială şi aflând de noi), nor-
tic, nu mai ştiu limba. Facem foarte mari eforturi, am mal că vrem şi ne străduim să adunăm. Un mare
deschis o Şcoală duminicală „Mihai Eminescu” pen- ajutor avem şi de la Ministerul Culturii din România.
tru a învăţa limba, istoria, tradiţiile şi obiceiurile RO- Rep.: Care sunt greutăţile pe care le au
MÂNEŞTI. (E mare păcat să nu ştii limba, şi de unde românii din Kazahstan?

36

Nr. 75 (anul IX), martie 2012
N.P.: Greutăţile? a mai rămas frica de
regimul stalinist, că mulţi ca să poată supravieţui şi-
au schimbat naţiunea (s-au scris ruşi, ucraineni şi al-
tele); durerea cea mai mare e că nu vor să fie uniţi,
să se mândrească că sunt urşmaşi ai DACILOR, să
înveţe limba. Acum avem drepturi egale cu toate naţi-
unile din Kazahstan (ÎN KAZAHSTAN LOCUIESC
PESTE 140 DE NAŢIUNI), mai e nevoie de VOINŢA
şi MÂNDRIE (ceea ce au încercat să ucidă sovieticii).
Rep.: Puteţi recepţiona Radio Bucureşti
sau una din televiziunile din România?
N.P.: Cu antena satelitică putem privi TVR 1,
radio nu, dar mai avem internet.
Rep.: Aţi dori să ascultaţi muzică uşoară şi
populară din România?
N.P.: Muzica populară este un tratament pen-
tru sufletul ROMÂNULUI, când o auzim deseori
plângem.
Rep.: Se cunoaşte faptul că acest cuvânt
„dor” are o semnificaţie profundă numai în limba
română şi în cea lituanieană, cum se manifestă la
dumneavoastră acest dor?
N.P.: Dorul meu nu-i călător, că s-a pus aşa
de bine, că nu pleacă de la mine! Că să ştiţi la mine
mama e româncă, tata – lituanian, dorul, l-am prins
din două părţi TARE. De asta şi ansamblul „Daciei”
se numeşte „DORULE”.
Rep.: Aţi primit revista Dacia Magazin în
DACIA
magazin
trei numere. Ce părere aveţi?
N:P.: Da, am primit revistele Dacia Magazin,
părerile sunt cele mai … n-am cuvinte să mă exprim, e
ceva nemaipomenit, încă o dată vă mulţumesc din suflet.
Rep.: Care ar fi numărul de exemplare din re-
vista Dacia Magazin pentru românii din Kazahstan?
N.P.: Pentru noi orice număr de exemplare
din revista Dacia Magazin e foarte bine venit. Vă
mulţumesc, Nicolae Nic, preşedinte al DRIGM –
Tulcea.
ANUNŢ
Membrii Fundaţiei şi simpatizanţii care doresc
să contribuie la formarea unui
FOND DE CARTE ROMÂNEASCĂ
ŞTIINŢIFICĂ şi BELETRISTICĂ
- de autori români consacraţi -
pentru Fundaţia „DACIA” din Kazahstan,
să trimită donaţiile la adresa:
Dl. Nicolae Nicolae, str. Florilor nr. 37,
Tulcea, cod poştal 820035, jud. Tulcea.

ANUNŢ EXCURSIE
Filiala Geţia Minor - Tulcea organizează în data de 02.07.2012

EXCURSIE LA CETĂŢILE GETICE DIN DOBROGEA DE NORD

incluzând două zile de sejur în Delta Dunării cu hotel plutitor de 4 stele
(cazare şi masă - incluse în preţ, agrement, pescuit, muzică, dans etc).
Traseul este următorul:
*ZIUA 1: 02.07 - Bucureşti (plecare de la Ateneul Român, ora 6,30) - cetatea Capidava
- Tulcea (îmbarcare pe nave) - Crişan (agrement cu bărci cu motor,
urmată de seară distractivă)

* ZIUA 2: 03.07 - Mila 23 - traversarea lacurilor 3 Iezere, Bogdaproste, Canal Eracle

(concurs de pescuit, recompensat cu premii, diplome din partea firmei)

* ZIUA 3: 04.07 - plecare spre Tulcea - cetatea Halmyris - cetatea Heracleea - cetatea Argamum
- cetatea Ibida - Hârşova - Bucureşti

PREŢ: 200 euro / persoană

Banii se trimit prin mandat poştal pe adresa: Dl. Nicolae Nicolae, str. Florilor nr. 37,
Tulcea, cod poştal 820035, jud. Tulcea

37
 DACIA
Nr. 75 (anul IX), martie 2012 magazin

VI. DIN ACTIVITATEA FUNDAŢIEI ŞI A FILIALELOR

POEŢII DACIEI
ION BURCIN
„Să nu ne uităm strămoşii” (3)

Bristena:
Munţi şi ape, zvârcolire,
Întoarcă-se susu-n jos
Urmând, Doamne, nemurirea
Daciei, pământ mănos.
Bristena:
Ura nu mi se îndreaptă
Numai spre conducător.
Vreau întreaga-mpărăţie
Să nu aibă viitor.

În adâncuri cu romanii, Doamne, vrerea mea e

Cu toţi care jefuiesc dreaptă
Şi întunecă pământul Izvorâtă din dureri:
Cu praful ce îl stârnesc. Ţara mi-a fost cotropită,
Păgubită de averi;

Corul: Tatăl, Decebal, un rege

Andrada:
Nu le văd zile-nsorite
La romani, ci negre, reci!
Ei greşesc crezând că dacii
S-or supune lor pe veci.
Înceta-vor să-i ajute
Pân` la urmă zeii lor;
Depăşit-au în păcate
Pe toţi monştrii mărilor.
Corul:
Prada, prada i-a fost scopul
Romei, nu ne îndoim.
Fala şi nemulţumirea
Duc mai iute-n ţintirim.
Dacă vrea să crape, las-o,
Nu e un exemplu bun.
N-o va plânge aşadară
Decât poate un nebun!
Cine-atacă de plăcere Cum puţini în lume sunt,
Strivind oameni mari şi prunci Iată, mai mult prin trădare
În întunecimi va piere Fu surprins, nu-n luptă frânt...
Condamnat la grele munci.
(va urma)
În întunecimi va piere,
Întunecimi de-a dorit!
Nu se poate să stea cerul
În veci de veci împietrit...
Andrada:
Jertfele de pe altare
Ardă-n fum înecăcios!
Din toţi zeii lor, doar Marte
Va înghiţi copios.
Ruga noastră sfântă, dreaptă
Împlinească-se acum:
Cine ne-a mânjit pământul
Să se prefacă în scrum!
Unul să nu mai apuce
Să revadă pe cel drag.
Membrele-i să se usuce
De nu-i ard până la prag!

38
 DACIA
Nr. 75 (anul IX), martie 2012 magazin

ANUNŢ - INVITAŢIE
AL XIII-LEA CONGRES INTERNAŢIONAL
DE DACOLOGIE
Târgu - Jiu, 30 iunie, 2012
Sala Teatrului „Elvira Godeanu”
Organizatori:
Dacia Revival International Society
Preşedinte: Dr. Napoleon SĂVESCU
21-26 Broadway, New York, NY 11106, U.S.A.
Phone: (718) 932- 1700 or 031 810 6172;
FAX: (718) 728- 7635;
E- mail: revistadaciamagazintulcea@gmail.com
Website: http://www.dacia.org
şi
Consiliul Judeţean Gorj, Primăria Municipiului Târgu-Jiu
Doamnelor şi domnilor,
«Dacia Revival International Society» are deosebita onoare de a vă invita să participaţi cu lucrări
ştiinţifice la cea de-a XIII-a ediţie a Congresului Internaţional de Dacologie - 2012
Cu aceeaşi pasiune pentru adevăr, cu aceeaşi Vizitaţi www.dacia.org pentru noutăţi,
dorinţă de a releva rolul primordial al strămoşilor daci schimbări şi adăugiri.
în făurirea istoriei poporului nostru, sesiunile şi pro- Cu stimă,
gramele asociate congresului vor acoperi multiple as- Directorul comitetului de organizare,
pecte ale istoriei Daciei. Aceste variate oportunităţi de
Andrei Bănică
schimb intelectual vor marca stadiul actual al
cercetărilor şi vor sugera direcţiile lor viitoare dând, în
acelaşi timp, atât cercetătorilor consacraţi, cât şi celor Aşteptăm confirmarea participării dumnea-
mai tineri, un forum în cadrul căruia să-şi prezinte co- voastră, precum şi un rezumat al prezentării pe care doriţi
municările. să o susţineţi la Congres, rezumat care să nu de-
Temele congresului din acest an sunt o provo- păşească 2 pagini (font Times New Roman, cu diacritice,
care ştiinţifică, intelectuală şi patriotică, cu atât mai mărime 12 puncte), în format electronic, pe adresa:
mult cu cât lucrările „părintelui sculpturii moderne”,
Constantin Brâncuşi, îşi trag seva din tradiţiile ances- revistadaciamagazintulcea@gmail.com
trale ale Daciei, precum şi adevărul despre „dacii din
sau sub formă de CD în format
curbura interioară a Carpaţilor” (tribul ciculilor) suscită
Word, prin poştă, pe adresa:
interesul istoricilor, filologilor şi al tuturor acelora care
sunt cu adevărat interesaţi în descifrarea şi evaluarea dl. Nicolae Nicolae,
nivelului ridicat al culturii dacilor, întemeietori de ţară. Tulcea, str. Florilor nr. 37, jud. Tulcea, România;
Programul ştiinţific al congresului se va des- Telefon : +40 752104184, +40729 011 003,
făşura cu următoarele teme: +40722274551
* MOTIVE ARTISTICE TRACO-GETO-DACICE ÎN Pentru confirmări de participare şi orice
SCULPTURA LUI CONSTANTIN BRÂNCUŞI nelămuriri, vă rugăm să ne scrieţi la adresa
* DACII DIN CURBURA INTERIOARĂ A revistadaciamagazintulcea@gmail.com
CARPAŢILOR

39
 DACIA
Nr. 75 (anul IX), martie 2012 magazin

Adresele distribuitorilor revistei «Dacia Magazin»

în ţară şi în străinătate
DACIA REVIVAL INTERNATIONAL SOCIETY Association «Dacia-Helvetia» Case postale 78,
Dr. Napoleon Săvescu CH-1800 Vevey 1. Compte UBS-Vevey,
21-26 Broadway, New York 11106 USA numéro : 0255-101181.M1D
Tel. 7189321700, 0318106172 Fax. 7187287635 11. Eugenia Semenciuc
e-mail: nsavescu@nyc.rr.com Spania - Madrid
Telefon: 00346 440 65 372
2. Ilie Enciu, director DRIS 12. Societatea Culturală Română „Dacia”
str. Arbustului nr. 2B Plushckis Nicolae - preşedinte
Bucureşti, sector 2 Republica Kazahstan
Telefon: 021 240 1218; 0745033960 100017, Or. Caraganda, str. Tulepova, 17-14
3. Asociaţia Dacologică Barboşi – Galaţi, Telefon: 7212/42-14-85, 476848
Prof. Aurel Manole Mobil: +77012189472, +77776931280
Str. Serei Nr. 4, bl. A 14, Sc. B, et. 4, ap. 36, Galaţi , Jud. Galaţi Telefon: +40743939727
Tel. 0754022616 E-mail: romani_kazahstan@yahoo.com
4. Clinica de Medicină Integrată, 13. Uniunea Scriitorilor din Moldova
Dr. Corneliu Băbuţ Mihai Cimpoi - academician, preşedinte
Comuna Maşloc, Jud. Timiş Str. Alecu Russo, nr. 18, bl. I, ap. 13
5. Ing. Eugen Ciobanu Chişinău, MD - 2004
B-dul Nicolae Bălcescu, bl. 2, sc. D, et. 3, ap. 65 Telefon: 00373 22 333 007
Buzău, cod 210246, Tel. 0760176649 Mobil: 00373 69 14 78 00
6. Asociaţia Culturală Craidava, E-mail: mihaicimpoi@mail.ro
Prof. Dr. Danciu Elena Tereza 14. Comunitatea Românilor din Serbia
Str. Sergent Constantin Popescu Nr.15, (Zajednica Rumuna U Srbiji)
Bl.42A, Sc.A, Et. 3, Ap.8 Ion Cizmaş - preşedinte
Craiova, Jud. Dolj str. Vasco Popa, nr. 16, cod. 26300
Tel. 0765211880 Oraş: Vrsac, Serbia
7. Rodica Florea Telefon: +381 13 837 336
str. Aleea Saturn, bl. 24, sc. 1, ap. 5 Mobil: +381 63 38 22 23
Deva, jud. Hunedoara E-mail: comunitatea@gmail.com
8. Gheorghe Mihăilescu www.comunitatea-romanilor.org.yu
str. Pescarilor nr. 26, bl. MZ 11, ap. 12, 15. Ion Gâju - preşedinte Marisdava
cod. 900538 Str. Ion Buteanu nr. 14, Ap. 17
Constanţa, jud. Constanţa Târgu Mureş, jud. Mureş
9. Domniţa Raţiu Tel: 0721 59 48 79
str. Freziei nr. 12, bl. 10, sc. A, ap. 5 16. Filiala Getia Minor – Tulcea,
Braşov, jud. Braşov Preşedinte Nicolae Nicolae
10. M. Alexandru Stan, Str. Florilor Nr. 37, Tulcea, Cod 820035, Jud. Tulcea
Tel. 004021 944 93 36 ; Tel. 0729011003, 0752104184
E-mail : alstan@hispeed.ch e-mail: getiaminor@yahoo.com

I. EDITORIAL: Nicolae Nicolae: Cetăţi getice din judeţul 1 IV. OPINII, DEZBATERI, POLEMICI
S Tulcea Mioara Alecu-Căluşită: Anul galactic 31

II. CERCETARE, ANALIZE, SINTEZE V. DOCUMENTE, RECENZII, INTERVIURI

U
1. Dr. Napoleon Săvescu: Noi, Dacii, partea a V-a,
Drum spre Sarmisegetusa, 4
2. G. D. Iscru: Comentarii la „problema secuilor”
3. Michaela Orescu: Vulcan şi Ardal
3 32
1. Dragoş Bogdan: Dacii de la capătul lumii (III)
2. Nicolae Nicolae: Interviu acordat domnului Nicolae 36
7 Nicolae de către preşedintele Fundaţiei culturale
11 române „Dacia” din Kazahstan, dl. Nicolae Plushkis

M
4. Traian Gruia: Emigma de pe Tiarantos (2) 12
5. Oana Dugan: Mioriţa – de la profanul formei la 15 VI. POEŢII DACIEI
semiotica sacrului 1. Ion Burcin: Să nu ne uităm strămoşii (3) 38
6. Maria Crişan: Însemnări filologice 20

A
7. Aurel David: Eminescu – prima jertfă politică pe 23 VII. DIN ACTIVITATEA FUNDAŢIEI ŞI A FILIALELOR
altarul Daciei Mari, III ANUNŢ - INVITAŢIE - Cel de-al XIII-lea Congres 39
Internaţional de Dacologie - 2012
III. TRADIŢII, OBICEIURI Adresele distribuitorilor revistei „Dacia Magazin” în 40

R
1. Gh. Şeitan: Mărţişorul – o tradiţie prehomerică 27 ţară şi străinătate
2. Gh. Bârdan Raine: 1 MAR.ŢIE…MĂR-TIŞOR 30
www.dacia.org

40
 Cu ocazia zilei de
8 MARTIE,
colectivul de redac]ie al revistei ureaz\ tuturor
colaboratoarelor, cititoarelor, doamnelor [i domni[oarelor,
membre ale societ\]ilor dacologice
bucurii, s\n\tate [i
o prim\var\ fericit\!

SERVICII OFERITE DE EDITURA

editura
- Consilierea editoriala
- Corectura manuscrise
- Revizuiri
- Tehnoredactare
- Prepress
- Proiectare coperta, pregatire grafica
Www.karograf.ro - Publicare (ISBN, CIP, tiparire)
- Promovarea cartii online
Tulcea,
- Sprijin pentru autorii incepatori
Str. Slt. Gavrilov Corneliu, nr. 302, et. 1
telefon: 0240 526046 , 0741436128
 Preţ: 3,50 lei
5$ pentru străinătate