Publicaţie editată de DACIA REVIVAL INTERNATIONAL SOCIETY

(1876 - 1957)
 Director fondator
Dr. Napoleon Săvescu

Redactor - şef
Prof. Gheorghe Bucur

Redactor - şef adjunct

Prof. Mariana Terra

Secretar de redacţie
Istoric Nicolae Nicolae

Publisher:
ing. Dorin Săcală

Tehnoredactare
Ing. Gheorghe Dascălu
R. Căliman

Colaboratori
Prof. Gheorghe D. Iscru
Prof. Dr.Tereza Danciu
Prof. Dr. Mărioara Godeanu
Prof. dr. Zenovie Cârlugea

Publicaţie editată de fundaţia

DACIA REVIVAL INTERNATIONAL

Revista DACIA MAGAZIN este o tribună a ideilor istorice,
deschisă oricăror păreri oneste.
Întreaga responsabilitate a informaţiilor apărute, a modului
de redactare şi a imaginilor folosite aparţine în exclusivitate
autorilor articolelor publicate.
Redacţia
Str. Florilor nr. 37, cod. 820035, Tulcea,
jud. Tulcea , România
Tel. 0729011003 ; 0752104184 ; 0722274551
e-mail: revistadaciamagazintulcea@gmail.com
www.dacia.org
www.karograf.ro/daciamagazin.html
Tiparul executat la ARTPRINT SRL Slobozia
ISSN 153-5316

Nr. 74 (anul IX), februarie 2012
I. EDITORIAL
Un sondaj cu cântec
Pentru că tot ne aflăm la momentul în care sonda-
jele electorale sunt la modă, dorind să definească opţiunile
poporului în diferite probleme, o să comentăm astăzi rezul-
tatele unui sondaj efectuat pe site-ul revistei Historia, o pu-
blicaţie care s-a obosit să dedice aproximativ 30 de pagini
unei dezbateri pe cât de interesante pe atât de incitante.
Sunt Dacii strămoşii noştri? Dincolo de faptul că deontologia
profesională este brutal călcată în picioare de către editorii
acestei publicaţii prin faptul că au fost intervievate doar per-
sonalităţi care şi-au făcut, de-a lungul carierei, din deni-
grarea istoriei dacilor un mod de viaţă, rămâne o întrebare:
La ce mai era nevoie de semnul de întrebare din titlu din
moment ce nu a existat o dezbatere? Sau de ce titlul nu a
fost mai categoric, gen „Dacii nu sunt strămoşii noştri”, chiar
urmat de 3 semne de exclamare. Era mai corect din punct
de vedere profesional.
Sondajul de pe pagina de internet a revistei a fost,
se pare, unul cinstit. Cu vot electronic venit de la cititori. La
ora la care acest material pleacă spre tipar, erau înregistraţi
ca votanţi 4250 de cititori, o cifră deloc de neglijat, care tre-
buia să răspundă dacă „Sunt dacii strămoşii noştri”. Dintre
aceştia, 25% erau cei îndoctrinaţi de învăţământul erei co-
muniste, moştenit din gândirea Şcolii Ardelene şi de un imn
al României, ales neinspirat, ambele promovând aceeaşi
teză falsă a „romanizării Daciei”, teză care ne-a traversat
circa 4 secole de istorie, ne-a dăunat în plan ştiinţific şi
politic naţional, iar în contemporaneitatea postdecembristă
a fost reconfirmată în cel mai important manual de profil din
preuniversitar, în varianta cea mai dură. Aceştia au votat
cum că ne tragem, simplu, din Decebal şi Traian. Cei fără
prea multă bătaie de cap şi fără nicio deschidere către dia-
log spun un NU răspicat. Nu suntem urmaşii dacilor, spun
ei, fără a se încadra într-o altă categorie. Aceştia formează
un pluton chinuit, de 5 procente, cam tot atâtea câte adună
la un loc partidele pe cale de dispariţie în România. 28 de
procente sunt mai deschise unei învăţături mai liberale în
gândire, mai deschisă spre alungarea dogmelor, şi spun că
dacii au un rol laolaltă cu toate popoarele care s-au perindat
vremelnic pe meleagurile noastre. Cu totul categorici sunt
cei ce îmbrăţişează teoriile „savantei” Zoe Petre, care
formează un umil 10% şi care spun că „Nu putem defini
societatea de azi într-o legătură directă cu populaţia geto-
dacă”. Ultimul contingent al repondenţilor îl formează cei
care răspund că „Dacii sunt unicii care merită titlul de stră-
moşi ai românilor de azi”. Ei sunt cei mai consistenţi din
punct de vedere procentual şi ajung la 30 %. Dacă ar fi să
privim atent, să analizăm şi vom aduna pe cei 28% de la
aceia care adaugă la moştenirea dacică influenţele aduse
de imigranţi cu cei care spun că originea noastră este cu
adevărat dacică, ajungem la o confortabilă majoritate în
parlamentul gândirii libere, gândirii eliberate de dogmele
prăfuite ale istoriei bătute în cuie de mai bine de 300 de ani.
Cu atât mai mult este edificator acest scor daco-
DACIA
magazin
Vladimir Brilinsky
electoral, cu cât cititorii au lecturat în prealabil materialele
care au apărut în revistă, atât în format electronic cât şi în
print. Iar aceste materiale au fost scrise de nume mari ale
istoriei noastre. Atât de mari, pe cât de contestate.
Zoe Petre, dascăl de renume, om de o cultură
vastă dar selectivă atunci când vine vorba de istoria dacilor.
Aceeaşi Zoe Petre, care pe timpul vremelnicei domnii fa-
nariote de la Cotroceni, asista impasibilă la vandalizarea
patrimoniului arheologic, aflat în acea perioadă în plină în-
florire, aceeaşi Zoe Petre care va rămâne cu siguranţă în
istorie ca unul din principalii factori ai eşecului politic numit
„Emil”. Alt corifeu al istoriei noastre care emite, în acest
dosar, păreri uneori vecine cu reaua-credinţă este profe-
sorul Alexandru Vulpe, un alt dispreţuitor al istoriei dacilor,
cu toate că tinereţile sale profesionale l-au purtat prin Munţii
Orăştiei. Acelaşi Alexandru Vulpe, care este direct răspun-
zător de bagatelizarea Tăbliţelor de la Sinaia şi, mai ales şi
mai grav, de dispariţia lor pe vremea când conducea Insti-
tutul Naţional de Arheologie. Îşi mai lasă amprenta pe
dosarul în cauză Adrian Cioroianu care, în afară de persi-
flarea dacismului şi a activităţii doctorului Napoleon
Săvescu, bate apa în piuă, aşa cum a făcut-o pe vremea
când se afla în fruntea diplomaţiei româneşti. Şi domnia sa
va rămâne în istorie prin degetul ridicat (nu cel din mijloc)
în semn de salut către regele Spaniei, un gest de o rară
penibilitate dâmboviţeană. În acelaşi grupaj, nelipsita Irina
Manea încearcă din nou (şi pentru a câta oară!) să ne urce
pe pluta pe care o conduce către istoria dacilor, văzută de
ea asemenea unui tărâm horor, o istorie pe care nu a înţe-
les-o niciodată şi nici nu o va înţelege prea curând. Şi, în
fine, coordonatorul întregii epopei Ciprian Plăiaşu este cel
care vorbeşte bombastico-ştiinţific de moştenirea dacică,
păstrată, semnificativ diluată în ADN-ul nostru, de parcă ar
fi gurul geneticienilor. Şi asta fără a şti că există studii ge-
netice, probe, care demonstreză lucruri poate prea greu de
digerat pentru cultura sa.
Amuzante sunt însă câteva dintre ilustraţiile care
însoţesc aceste texte. Apar aici un ornament dacic rotund,
pe care vestiţii istorici de la Historia îl cataloghează ca scut,
el fiind în realitate altceva, şi o brăţară de aur, despre exis-
tenţa căreia, dacă îi povesteai profesorului Vulpe acum
câţiva ani, erai trimis direct la balamuc, dat fiind faptul că
domnia sa nu concepea că dacii prelucrau aurul. Comun
ambelor obiecte din ilustraţii este faptul că ele nu au fost
redate istoriei de arheologi sau savanţi ai vremurilor noas-
tre, ci de nişte bieţi scormonitori de comori, care ne-au re-
scris un consistent capitol al istoriei noastre.
Despre fiecare articol în parte, din revista Historia,
vom vorbi în numerele viitoare ale Daciei Magazin şi vom
încerca să demontăm aberaţii, minciuni sau prostii, care
s-au strecurat, mai mult sau mai puţin voluntar, în paginile
acestei reviste de elită a culturii româneşti contemporane.
1

Nr. 74 (anul IX), februarie 2012
II. CERCETARE, ANALIZE, SINTEZE
NOI, DACII
5. DRUMUL SPRE SARMISEGETUSA (III)
Identificarea hiperboreilor cu pelasgii îl
face pe N. Densuşianu să-i considere ca un „ram al
naţiunii celei mari şi puternice pelasge”.
Fig. 138
Cum pelasgii au locuit şi în Grecia înainte de
venirea aheilor (după Heordot), tradiţia care s-a for-
mat în legătură cu fondarea templelor din Delos şi Delfi
nu face altceva decât să înregistreze o realitate etnică,
pre-helenică, nu face altceva decât să accepte faptul că
poporul carpato-dunărean, ai cărui strămoşi au fost
fondatorii vechii Europe, este constructorul ce stă la
baza viitoarelor „civilizaţii” norocoase să-l întâlnească
şi să-l copieze.
Aplu - divinitate pelasgă prin excelenţă,
însemnând alb, a fost preschimbat de greci în Apollo.
Şi, ca o rămăşiţă a cultului apolic la daco-români,
avem săptămâna albă, dinainte de Paşti şi Duminica
Tomii.
La etrusci, găsim aceeaşi divinitate pelasgă,
Aplu sau Apulu, însemnând Alb (Thomashek Die Al-
tentharaker, II, p.48), iar după Festus, ceea ce latinii
numeau Album (Alb) sabinii îi spuneau Alpum.
Aşa-i descoperim pe pelasgii-hiperborei,
carpato-danubieni, constructori ai celor mai vestite
temple ale antichităţii europene, ca Delfi (Pausanias:
DACIA
magazin
Dr. Napoleon SĂVESCU
călătorie în Grecia, vol.II, IX, 27.2), unde hiperbore-
anul Olen a fost cel dintâi prezicător al lui Aplu
(Apolo).
Şi, cum istoria nu este în mare parte nimic
altceva decât un şir de ipoteze, vă întreb pe dum-
neavoastră atunci: cine credeţi că a construit com-
plexul astronomic de la Sarmi-seget-usa? Dar
sanctuarul lui Aplu (Appolo), aşa-zisul „Soare de
Andezit”?!, înconjurat de cei zece ucenici ai săi,
din incinta Sarmisegetusei?
Fig. 139 Marele disc de andezit, aşa-zisul „Soare
de Andezit”, despărţit în 10 arii inegale -
Sarmisegetusa .
Cert este că, cu o sută de ani î.Hr., ea,
Sarmisegetusa, exista.
Se vorbeşte de BUREBISTA, cel mai mare
dintre Regii Traciei, care ar fi construit ori reconstruit
acest centru religios, cam pe la începuturile secolului
I î.Hr., la mai mult de 2000-3000 de ani de la
prăbuşirea Marelui Imperiu Pelasgic.
Dar cine a fost el, Burebista?
2
 DACIA
Nr. 74 (anul IX), februarie 2012 magazin
AcornIon (80 -70 î.Hr.), prietenul său, în
vârstă de 30 de ani, este trimis în misiune diplomatică
la Argedava, la tatăl lui Burebista (pe atunci în vârstă
de 60-70 de ani).
Tot în aceeaşi perioadă istoria îl aminteşte pe
tracul nostru Spartacus, forţat să-şi părăsească Munţii
Rodopi şi să ajungă gladiator la Capua. El, Spartacus,
între anii 73-71 î.Hr, în fruntea a mii şi mii de nedrep-
tăţiţi va zgudui chiar centrul Imperiului Roman.
Dar să revenim la primul diplomat din istoria
noastră, să ne întoarcem la AcornIon. Acesta îl va în-
tâlni, din partea lui Burebista, pe Pompei. Oare ce
soartă am fi avut noi astăzi dacă Pompei l-ar fi învins
pe Cezar? La anul 44 î.Hr. la vârsta de 67 de ani, dupã
o domnie de 38-40 de ani, Burebista va muri, se pare,
asasinat, soarta fiindu-i împărtăşită aproape în acelaşi
timp, dar la 1.500 de Km. depărtare, de duşmanul său,
de Cezar.

Fig.140 Aşa se năştea Burebista, la Bucureşti, în

atelierul sculptorului Borborea, după o machetă
executată la New York de sculptorul Ovidiu Colea
împreună cu subsemnatul.

În 111 î. Hr., se naşte la Argedava, ca fiu al

regelui burilor, un tânăr care va readuce spaţiul Fig.141 Cezar
carpato-dunarean şi locuitorii acestuia din nou în frun-
tea Europei, Burebista.
La anul 84 î. Hr., la vârsta de 27 de ani,
pleacã în fruntea unei armate, primitã de la tatăl său,
şi cucereşte Costeştii, unde se instaleazã ca reunifica-
tor al regatelor dacice. In anul 2001 am dedicat cel de „Al II-lea
Întăreşte şi fortifică cetatea de la Costeşti, Bli- Congres Internaţional de Dacologie” lui Burebista,
daru şi Vârful lui Hulpe. Ridică o serie întreagă de
dezvelind pe 18 august la Orăştie, judetul Hunedoara,
cetăţi şi centre religioase în zona Gradiştei Muncelu-
lui. Zideşte aproape un întreg munte ca cel de la Fetele prima statuie închinată acestui rege nemuritor, închi-
Albe. Captează apele printr-un sistem de conducte de nată lui, lui Burebista.
ceramică, uneori acestea perforând chiar munţii. Şi de ce să nu încercăm să revedem puţin acel
Cam tot atunci, la Roma, punea mâna pe moment istoric.
putere Lucius Cornellius Sulla (88-78 î.Hr.).

3
 DACIA
Nr. 74 (anul IX), februarie 2012 magazin

Fig. 142 Fig. 144 18 August 2001 Orăştie - Hunedoara. Rege

Al II-lea Congres Internaţional de Dacolo- al tuturor regilor, Burebista s-a întors acasă.
gie: Burebista 2001

Acest
moment istoric a
readus o sclipire din
gloria strămoşească
în faţa celor dispuşi să
o admire, să o vadă,
să o simtă.

- va urma -
Fig. 143
Nu ştiu dacă Burebista realizează unde se găseşte, dar îi pot spune cu
siguranţă că este acasă.

4
 DACIA
Nr. 74 (anul IX), februarie 2012 magazin

Kogaiononul - mit şi realitate

Andrei Vartic
Partea a II-a
Au fost descoperite o mul- Astfel, Calea Laptelui, Dra-
ţime de cruci pe locurile unde au gonul şi polul Nord Ceresc for-
trăit dacii. Şi noi am fotografiat des- mează o echipă geometrică
tule. {Fig. 13} senzaţională, temeinică din punct
Este clar că aceste cruci, ca de vedere al stabilităţii triunghiu-
şi cele cucuteniene sau turdasine lui dreptunghic în actuala devenire
(dăm numai un exemplu), decon- cosmică, la vedere tocmai din
spiră o realitate gnostică şi cosmo- cauza acestui argument, şi, în ace-
gonică a stravechilor populaţiuni laşi timp, aflată în necontenita
Fig. 13
carpato-dunărene, populaţiuni nor- mişcare precesională, mişcare care
dice prin excelenţă, aflate mereu în schimbă tot timpul unghiul de că-
preajma formidabilei rotaţii zilnice şi a Lebedei, şi a dere al razelor solare pe pământ, lucru care influ-
W-ului Casiopeii, şi a Urselor, dar, mai ales, a Drago- enţează benefic dezvoltarea necontenită a materialului
nului, care străjueşte marea precesiune a Polului Nord biologic de aici.
Ceresc şi care menţine astfel şi Soarele, şi Luna pe li-
niile de Fiinţare ale omului.
Or, legătura Kogaiononului cu Crucea Lebe-
dei, care este orientată magnific pe Fâşia Colosală a
Căii Laptelui, ne-a permis să lămurim încă un mister
al topografiei cosmogonice dacice. Linia vf. Pătru -
Banita a triunghiului dreptunghic de bază descoprit
de noi în 1995, pusă în coordonatele topografiei ce-
reşti, este paralelă cu Calea Laptelui, adică şi cu linia
care leagă Crucea Lebedei cu W-ul Casiopeii. Iar mă-
reţul triunghi dreptunghic însemnat pe pământ de daci
nu este altceva decât un reper inteligent pentru cei
care urmăresc şi stelele pe cer, şi legea morală din ei.
{Fig. 14} Fig. 15

Desenarea asemănătoare a triunghiului vf.

Pătru-Banita-Piatra Roşie pe datele Marii Linii Da-
cice Pecica-Vf. Omu (Fig. 15) ne arată că aşa-zisa
construire romană a podului de la Drobeta este o mis-
Fig. 14

tificare a istoriei de către Traian, cum susţine dr.Na-

poleon Săvescu [N. Săvescu, Noi nu suntem urmaşii
Romei]. Chiar şi astăzi nu se poate construi în 3-4 ani
un pod peste Dunare într-un loc atât de dosit şi de ne-
potrivit. Or, noi credem că punctul topografic Drobeta
reprezintă inteligent la daci originea celor care au cu-
noscut precesiunea cerului înstelat încă din preistorie
şi care au transmis aceste cunoştinţe din generaţie în

5

Nr. 74 (anul IX), februarie 2012
generaţie cu simboluri geometrice, ca în preistorie, nu
cu ajutorul alfabetului fonemic, care transmite de cele
mai multe ori deşărtăciuni, nu date (amintim că şi
Cuina Turcului, şi Schela Cladovei se găsesc tocmai
în aceste locuri şi că nu întâmplător şi zadarnic desco-
perim atâtea paralelisme între iconografia culturii
Garna, formată la Porţile de Fier ale Dunării şi con-
temporană naşterii scrisului fenician, şi cea dacică [A.
Vartic, Puterea Spiritualităţii dacice, Dava Internatio-
nal, N2, februarie, 2001]).
Podul de la Drobeta, loc destul de ascuns în
meandrele de fier ale Dunării, o fi fost construit de
Burebista în timpurile când Dacia se întindea şi din-
colo de Dunăre (pentru a cuprinde şi vărsarea Mureşu-
lui în ea), şi când hotarele Imperiului roman se aflau
departe de acest loc (noi credem că dacii au construit
stâlpii de susţinere a podului într-un an deosebit de
secetos din timpul lui Burebista). La apropierea aces-
tor hotare, dacii au demolat arcurile podului, nu şi
stâlpii de susţinere. Dat fiind importanţa deosebită a
punctului Drobeta în religia dacilor, Traian şi sfetnicii
lui, printre care îl amintim pe viitorul împărat Ha-
drian, cel mai erudit împărat al Romei, au hotărât să
cucereasca mai întâi acest pod, să-l reconstruiască şi
să înceapă al doilea razboi, cum se şi vede pe Co-
lumnă, prin trecerea lui ritualică pentru a umili firea
demna a dacilor şi, astfel, pentru a-i slabi şi cuceri.
Lupta din anul 101-102, care e arătată pe Columna la
apele unui râu mare, nu poate avea altă motivare pen-
tru daci decât hotărârea de a-şi recuceri unul din cele
mai importante puncte strategice ale statului lor, adică
Drobeta. Şi numai aşa noi lămurim faptul că lupta de
la Tapae a fost mai repede o înscenare a deşteptului
general roman care i-a permis să ocupe nestingherit
Drobeta, unul din cele mai însemnate locuri pentru
echilibrul moral al dacilor.
Or, acest uriaş triunghi, pe ipotenuza căruia
este construit Dragonul ceresc de la Apusul de soare
de la solstiţiul din vara anului 494 BC, coincide, cum
bine se vede, cu Dacia Romana, cu Dacia Felix. Totul
arată că dacii lui Decebal ocupau tocmai acea ţară care
coincidea cu imaginea Zeului lor ceresc, oglindită in-
teligent în superbul triunghi dreptunghic vf. Omu-
Drobeta-Pecica, asemănător cu triunghiul vf.
Pătru-Banita-Piatra Roşie.
Aşa se lămureşte faptul că Traian nu a cucerit
alte teritorii dacice (vezi, de pildă, cum sta hotarul Da-
ciei Romane pe Mureş), că acele teritorii nu intrau în
statul lui Decebal, iar certarea/conflicte/ cu alţi regi
DACIA
magazin
geto-daci nu îi trebuia lui Traian.
Dar ce eveniment s-a putut întâmpla în anul
494 BC? Legarea pe care Herodot şi alţi scriitori antici
o fac lui Zalmoxis de Pytagoras, cel care s-a întâmplat
să moară tot în preajma anului 500 BC, ne dă dreptul
să dăm încă o ipoteză ce poate fi controlată ştiinţific:
la solstiţiul de vara din anul 494 BC, la Apus de Soare,
s-a întâmplat ceva excepţional cu zeul dacilor, care a
fost şi regele lor. Ce a putut să se întâmple într-o zi
atât de bine însemnată astronomic şi cosmogonic?
Doar sacrificiul zeului, care era şi regele lor, sacrificiu
care marca un eveniment ceresc major din punctul lor
de vedere. Acest eveniment putea fi doar unul: trece-
rea Polului Nord Ceresc prin linia care uneste steaua
Lamda din coada Dragonului cu centrul Constelaţiei
Lebedei. Iar Crucea Lebedei s-ar putea astfel să în-
semne locul din cer unde sta zeul dacilor, tatăl lor din
cer, care flutura Dragonul pentru a-i păzi pe daci, tot
aşa cum efigia acestui Dragon era fluturată de cetele
dacilor.
Şi încă un lucru tulburator ne prezinta Marea
Linie dacică. Polul Nord Ceresc a intersectat această
Mare Linie în anul 44 BC. Este anul când a plecat şi
Burebista la Zalmoxis, trimis acolo, probabil, tot prin
sacrificiu, de cei mai buni dintre dacii săi.
Limitele omeneşti ale acestui Congres ne
opresc aici comunicarea. Cercetările viitoare, la care
credem că va pune serios mâna şi Guvernul României,
şi Academia Română, şi alte instituţii private şi de
stat, vor arăta felul cum strămoşii noştri au cunoscut
şi transmis din generaţie în generaţie ştiinţa despre
precesiunea Polului Nord Ceresc şi, mai ales, cum a
fost posibil să se realizeze în acele timpuri construcţii
topografice atât de precise pe un teritoriu muntos atât
de vast.
Noi, care am văzut cu ochii instrumentelor
moderne din dotare puritatea excepţională a fierului
dacic, proprietăţile inteligente ale mortarelor lor,
imensele cariere de la Măgura Călanului, felul magni-
fic de tăiere a andezitelor, uriaşele terasări, care mă-
soară în adâncime zeci de metri, noi care am calculat
colosala cantitate de piatră tăiată de daci pentru a rea-
liza „zidirea munţilor“, cum spune Dio Casius, nici
măcar nu ne mirăm de faptul că strămoşii noştri, cas-
nici şi rustici, au putut cunoaşte şi drumul precis
al stelelor pe cer, şi oglindirile lor pământeşti, şi ne-
cesitatea imperioasă a curăţeniei sufletului pentru
devenirea omului [Platon, Harmides].
6
 DACIA
Nr. 74 (anul IX), februarie 2012 magazin

CONTRIBUŢII PRIVIND
MIGRAŢIA ARIENILOR ÎN EURASIA
Dr. Simona Condurăţeanu

II
Abrevieri: alt. = altitudine, C. = câmpie, com. =
comună, lângă = l., loc. = localitate, Piem. =
piemont, reşed. = reşedinţă.

Avansând spre răsărit, întâlnim în Japo-

nia - populaţia ainu de rasă ariană provenită din
Asia Centrală şi Siberia şi stabilită acolo în Neo-

Munţii Piatra Craiului

litic. Ainu, despre care se crede că întrunesc su-
pravieţuitorii paleo-asiatici dinaintea sosirii
mongoloizilor, au găsit în noul lor teritoriu o etnie
sedentară sosită din Indonezia prin lanţul insule-
lor din Oceanul Pacific (Filipine, Taiwan). În
epoca numită generic „Cultura Jomon” (10 000 -
300 î.Ch.) s-au produs unele amestecuri între lo-
calnici şi noii veniţi, cărora li s-au adăugat
elemente din centrul Chinei. J. Stocklassa (1991)
şi surse de pe Internet afirmă că ainii au apărut
în Japonia acum 14 000 de ani, cu 10 000 de ani
înaintea japonezilor. N. Săvescu (2002, p. 253)
menţionează că aceşti arieni au sosit acum 5
000 de ani în Peninsula Kamceatka în a cărei ex-
tremitate sudică trăiesc, precum şi în arhipelagu-
rile japonez, Kurile şi Aleutine, de unde au trecut 199-202). Motivele ornamentale specifice lor
în America de Nord etc, folosindu-se de canoele sunt: şarpele, bucla, valul marin asemănător
lor lungi de 15 m. Ainii au caractere rasiale do- celui grecesc, cruci concentrice în trepte, care
minant albe (ariene/ caucaziene) – statură înaltă, apar la români, mongoli etc. Apelativul “ainu”
hirsuţi, ochii albaştri, dar şi unele trăsături antro- semnificând “om” are acelaşi sens şi la inuiţi/
pologice australoide (ex. nasul lat) rezultatul unor eschimoşi/ laponi. Autori români începând cu M.
metisaje; 60% din femei au amprentă genetică Eliade, S. Al. George, T. Simenschy, Mioara
europeană. După multe războaie cu japonezii/ Alecu-Căluşiţă, C. Brăneanu afirmă că silaba
yayoii veniţi din China prin Coreea (300 î.Ch.- OM este o mantră sacră, ce reprezintă primul
300 d.Ch.), care au şi o mare vitalitate demogra- bărbat, un zeu vedic, care l-a cunoscut pe Dum-
fică, ainii înlocuiţi din insula Honshu, au fost nezeu şi a condus umanitatea pe drumul luptei
împinşi (sec. XIX) spre nord în insula Hokkaido. cu răul. Apelativul are o largă răspândire în to-
Etnologul Romulus Vulcănescu (1988, pg. 89- ponimia carpato-danubienilor, unde ar fi
90) preia informaţia atestării documentare de reprezentat locul unor concentrări ritualice iniţi-
către japonezi a ainilor în sec. X î.Ch. Vânători, atice mai ales pe culmile muntoase şi dealuri –
pescari, culegători de plante sălbatice şi într-o Omu (M-ţii Bucegi, Rodna, Suhard, Cozia), La
mică măsură cultivatori de cereale, ainii au făcut Om (M-ţii Piatra Craiului), Poiana Omului şi Omu
încă de acum 2 000 de ani comerţ cu popoarele (Grădiştea Muncelului, M-ţii Şureanu) ş.a. El de-
de peste mări de unde au împrumutat anumite semnează totodată hidronime şi arii toponimice.
elemente culturale (Tolstov P. şi colab. 1961, p. Ainii îşi numesc ţara Ainu Moshiri/ Ţara Omu-

7

Nr. 74 (anul IX), februarie 2012
lui, satele/ (k)cotane, casele din pământ întreţe-
sut cu trestie – chise/ chaschi, iar forturile –
chasi. R. Vulcănescu descrie satele ainilor
având case rectangulare, realizate din bambus
şi fag, trestie întreţesută cu pământ, asemănă-
toare vechilor case româneşti din zonele de
luncă şi baltă; acoperişul şi exteriorul clădirilor
sunt de trestie. Anexele se dispun în jurul sin-
gurei încăperi, unde sunt sacre vatra şi fereastra
orientată spre răsărit în dreptul căreia este altarul
interior mărginit de capete de cocoşi (totemice)
atârnate pe pereţi, ca în bordeiele din Oltenia.
Cocoşul este considerat o pasăre solară. Pe al-
tarul exterior se depun ofrande apotropaice: flori,
scoici, pietre semipreţioase etc. Ainii politeişti
omagiază pe Zeul Zeilor (kami sama), Stăpânul
cerului (kando koro kami), Soarele (kiup kami),
Luna (kuna kiup kami), Ursul (komun kami) etc.
Ei consideră Marele Urs drept zeul muntelui;
puiului de urs jertfit ritualic i se bea sângele pen-
tru a fuziona cu divinitatea, evenimentul având
menirea să unească toate triburile. (J. Stock-
lasso, 1991). R. Vulcănescu (1985, p. 501-503)
arată că ursul animal sfânt şi totemic al dacilor
avea un rol cosmogonic; se interpretau anumite
semne pe corpul lui sacrificat, părul îi era utilizat
în medicina magică, iar colindele cu ursul, ce
moare şi învie, aminteau mitul renaşterii naturii.
Zamolxis, marele pontif al confreriei ursinilor,
purta o piele de urs pe umăr. În regiunea stân-
coasă greu abordabilă din SV insulei Hokkaido,
lângă oraşul Otaru şi golful omonim de la Marea
Japoniei, Florea Ţuiu (1975, p. 220) a văzut la
Osho(ro) cea mai mare „horă a pietrelor”, numită
astfel de localnici. Sanctuarul circular, cu aspec-
tul unui calendar astronomic, este alcătuit din
lespezi de piatră (menhire) de înălţimea unui om,
dispuse într-un cerc cu diametrul aproximativ de
30 m, asemănător Marelui Sanctuar Circular de
la Sarmisegetusa (diametrul de 29,478 m). Astfel
de construcţii, mărturiile unei “culturi necunos-
cute” au fost mai multe în trecutul Japoniei. La
Otaru în parcul Temya pereţii unei peşteri (4x2
m) au gravată o scriere necunoscută. Ainii, când
se îmbolnăvesc grav, îşi schimbă numele (Olim-
pia Cotan–Prună, 2008, p. 46), ceea ce echiva-
lează cu o reînviere, obicei întâlnit în Europa. J.-
P. Roux (2007, p.149), abordând preistoria tibe-
tană, arată abundenţa menhirelor şi pietrelor
aşezate în aliniamente şi cercuri din centrul ţării
la sud de marile lacuri, precum şi a obiectelor
prelucrate din metal datate în jurul anului 500
î.Ch. El menţionează universalitatea culturii me-
DACIA
magazin
galitice numeroasă în Asia SE, asemănătoare
celei din Galia şi Anglia, care se extinde şi în Po-
linezia. Remarcăm o unitate conceptuală pentru
schiţarea monumentelor megalitice, a căror si-
tuare predilect în regiunile înalte răspundea unor
criterii religioase (ofrandariu) şi practice de ob-
servatoare astronomice, calendare solare legate
de echinocţii şi solstiţii, determinarea orei în func-
ţie de umbra stâlpilor componenţi, instalaţii me-
teorologice; doar incintele deschise puteau fi
multifuncţionale. Se consideră că modelul de
bază, provenit din regiunea carpato-danubiană,
a fost răspândit de migratori după ultima gla-
ciaţiune Würm. Forturile ainilor de mari dimen-
siuni, aflate pe dealuri, comunică între ele şi sunt
construite din bucăţi de andezit legate cu lut „ci-
mentul ainu”. Dedicate zeului protector al satu-
lui, acestea se numesc Enkaru Chasi, Een Chasi
ş.a. Rinnai Chasi/ Tsururaie, însemnând “stâlpii
pământului”, a fost ridicat în arealul Bihoro-cho
lângă loc. Bihoro din NE insulei Hokkaido.
Toponimul Bihor/Biharia, întâlnit predi-
lect în Europa, Asia şi Egipt, poate zugrăvi su-
gestiv roirea arienilor, plecaţi din zona carpato-
danubiană în perioada de tranziţie de la Neolitic
la Epoca de Bronz. J. Udolph (1979, p. 430-432),
enumerând variantele şi schimbările dialectale
survenite în radicalul acestui etimon în Europa,
conchide că apelativul este preslav. Acest rezul-
tat, confirmat de lingviştii români Sufleţel şi Io-
niţă, citaţi de V. Frăţilă (2007, p. 134), îi indică
originea traco-dacă transmisă limbii române;
apelativul are sensul de izbuc/ izvor din zona cal-
caroasă. Toponimul, ce prezintă şi consoane per-
mutabile B/ P, G/ H este întâlnit în:
România - Munţii Bihor cel mai înalt
masiv din Munţii Apuseni (1849 m) este un cas-
tel de ape, ce se scurg către Câmpia Tisei; Bi-
haria, aşezare dacă din epoca romană; Biharia,
cetatea medievală (sec. X) a Voievodului Menu-
morut (14 km N Oradea), com. Biharia din Jud.
Bihor (provincia istorică Crişana); Jud. Caraş-
Severin - Bigăr. Ungaria – Bihar reşedinţa
judeţului înfiinţat de regele ungar Sf. Ştefan (sec.
XI); Provincia Hajdú-Bihar din Câmpia Tisei, la
graniţa cu jud. Bihor din România, include loc.
Biharkeresztes, Biharnagybojom, Bihardanc-
sháza, Bihartorda, Biharugra, Biharom lângă
Karcsa(g). N. Drăganu (1933, p. 305-306) şi J.
Udolph citează oiconimul şi variantele sale în
Peninsula Balcanică: Bulgaria – Gigor l. Ar-
nissa, Bigar l. Siga. Bosnia-Herţegovina - Bihač
pe râul Una; Bigrenica l. Cuprija. Croaţia – Bi-
8

Nr. 74 (anul IX), februarie 2012
harinocz lângă Požega, între râurile Sava şi
Drava; Dalmaţia – Bihorinie/ Biorine, în distr.
Spalato; Muntenegru – Bigor pe râul Moracka l.
Podgorica. Albania – Bigor(i). Cehia - Bychory,
loc. l. Kolin pe Elba, Est de Praga. Slovacia –
Bigor, Munţii Cerna Hora. Italia – Bigorio l. Lu-
gano, pictorul Domenico Bigordi alias Ghirlan-
daio; Franţa – Bihorel l. Rouen şi Bagnères-
de-Bigorre în Munţii Pirinei; R.F.Germania –
Dealul Picher-Berg (alt. 51 m) şi lacul Picher-
See, l. Parkim, N Mecklenburg. India – în Statul
Bihar, dominat de câmpia Gangelui, unde se
vorbeşte limba Bihāri cu trei dialecte, apar loc.
Bihar (l. Patna), Bihar Shariff, Koch Bihar/
Behar, Bijar, Bijapur, Bijnor, Bijawar. În anul
1500 î.Ch, triburile ariene au invadat câmpia
gangetică în regiunea actualului Stat Haryāna
din NV Indiei. Arealul a devenit casa dinastiei
legendare Bharata, care a dat ţării numele hin-
dus Bharat; lupta dintre două ramuri ale familiei
pentru dreptul la tron reprezintă subiectul
epopeei sanscrite Mahabharata. Cel mai vechi
membru al familiei Bharata a deprins arta teatru-
lui direct de la Brahma, iar Bharata Natyam este
un stil de dans antic. Uzbekistan –originea nu-
melui oraşului oază Buhara cu numeroase locuri
de cult se consideră a proveni de la Vihara/
Mănăstire în sanskrită. Egiptul are o diviziune
administrativă numită Behaira/ Al Buhayreh.
Bihar, apelativ străvechi, ce poate fi interpretat
în sanskrită (DSF, pg. 752) drept “ţinut de două
ori fermecător” (bi – sens de dublare; hâri – fer-
mecător/ minunat), îl considerăm originar din
spaţiul carpato-danubian, unde are o largă di-
fuzare. El este răspândit mai ales în regiunile cu
o mare densitate hidrografică, unde a creat
areale toponimice al căror sens etimologic este
insuficient cercetat de geografia istorică. După
cum arăta marele geograf român Simion Mehe-
dinţi (Dobrogea cinzeci de ani de viaţă
românească, 1928, Bucureşti) în Preistorie ele-
mentul geografic cel mai însemnat în viaţa omu-
lui era lunca râurilor, care oferea adăpost şi
hrană obţinută din pescuit, vânat şi culegerea de
vegetale.
Înmulţindu-se populaţia în aceste regiuni,
oamenii s-au îndreptat către Carpaţii abia scăpaţi
de gheţuri, dar şi spre alte zări. Dacii şi înaintaşii
lor considerau apele datătoare de viaţă şi munţii
înalţi sfinţi, principii după care s-au ghidat de-a
lungul migraţiei, când au întâlnit regiuni
asemănătoare le-au botezat cu acelaşi etimon.
DACIA
magazin
BIBLIOGRAFIE
* Bournouf, E., Leupol, L., 1865, Dicţionarul Sanskrit-
France (DSF), Ed. Maison Neuve, Paris.
* Buza M., Badea L., Dragomirescu Ş., 2008, Dicţio-
narul Geografic al României. Acad. Română – Insti-
tutul de Geografie, vol. I, Edit. Academiei Române,
Bucureşti.
* Cerchez, Cr., 2002, Dacia preistorică şi istorică, Ed.
Ararat, Bucureşti.
* Cotan-Prună, Olimpia, 2008, Cotanii – triburi sacre
din Munţii Carpaţi, rev. Dacia Magazin, nr. 53, iunie,
pg. 46, Orăştie.
* Drăganu N., 1933, Românii în veacurile IX-XIV pe
baza toponimiei şi onomasticii, Edit. Academiei
Române, Bucureşti.
* Edwards, M., 2004, revista National Geographic -
România, febr., Bucureşti.
* Frăţilă, V., 2007, Din oiconimia Banatului, Analele
Univ. Timişoara, p. 134-167.
* Giurescu, Dinu, Giurescu, C. C., 1986, Istoria ilus-
trată a românilor, Bucureşti.
* Kruger, R., 2005, O istorie a Chinei, Ed. Artemis, Bu-
cureşti.
* Lăzărescu, E., 2011, O ipoteză privind originea de-
numirii de Ardeal, rev. Dacia Magazin, nr. 70, Tulcea.
* Roux, Jean-Paul, 2007, Asia centrală, cultură şi ci-
vilizaţie, Ed. Artemis, Bucureşti.
* Macrea D., Petrovici E. et colab., 1955, Dicţionarul
explicativ al limbii române literare contemporane (D.
ex. l. r.) vol. I. A - C, Edit. Academiei R.P. Române,
Bucureşti.
* Săvescu N., 2002, Noi nu suntem urmaşii Romei,
Ed. Intact, Bucureşti.
* Stocklasso, J., 1991, Ainu, Publisher Harry N.
Abrams, New York
* Tolstov, P., Levin, M.,G., Ceboksarov, 1961, Etno-
grafia continentelor, Asia, I.; Partea asiatică a URSS,
II, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti.
* Ţuiu, F. 1975, Japonia, un miracol ?, Ed. Politică,
Bucureşti.
* Udolph, J., (1979), Studien zu slavischen Gewäs-
erbezeichnungen. „Beiträge zur Namen forschung
Neue Folge”, Beiheft 17, Heidelberg, “Carl Winter”
Univ.
* Uhlig, H., Drumul mătăsii, 2008, Ed. Saeculum, Bu-
cureşti.
* Vinereanu, M., 2008, Dicţionar etimologic al Limbii
Române, S.C. Alcor Edimpex, Bucureşti.
* Vulcănescu, R., 1985, Mitologie română, Ed. Aca-
demiei R.S. Române, Bucureşti.
* Vulcănescu, R., 1988, Izvoare de cultură, Ed. Sport-
Turism, Bucureşti.
9
 DACIA
Nr. 74 (anul IX), februarie 2012 magazin

Stema celor şapte

constructori ai Universului
Gheorghe Bârdan-Raine

„Cărţile înţelepciunii sunt închise,

cu excepţia urechilor Raţiunii.” Kybalion
II
Unirea celor trei degete ale bărbatului se suprapun (OctoGonul) şi care este un stră-
(degetele arătătoare notate cu 4 şi degetele mari vechi simbol raman prezent în arta lemnului şi în
notate cu 5), la fel şi cele trei degete ale femeii, cusăturile de pe straiele rumânilor. OctoGonul
alcătuiesc stema în şase colţuri. Suma numere- format din două pătrate suprapuse simbolizează
lor cu care am notat degetele bărbatului este cele două lumi, cea celestă şi cea pământeană.
18/S. Suma numerelor cu care am notat dege- Imaginea spaţială a unui pătrat este faţa unui
tele femeii este tot 18/S. Adunate aceste sume cub, simbol al Casei lui Dumnezeu (vezi Toni Vic-
(4+4+5+5) x 2, obţinem numărul 36 a cărui sumă tor Moldovan, Programul Terra), în vreme ce Pă-
(1+2+3+…+36) este 666. mântul este simbolizat printr-o piramidă
Cifra 6 este litera F. Ţinând cont de cele patrulateră. Octogonul este un simbol pe care-l
arătate mai sus, vom nota 6.6.6. şi vom înţelege aflăm şi în cultura islamică (reprezentată prin
că acest număr este un rod al Fanteziei, al Far- Allah)5. Suma numărului 8/H este 36. Suma nu-
mecului şi al Frumuseţei vieţii. mărului 36 ne arată 666. Stela Iubirii este alcă-
Iată aşadar un alt înţeles al stemei în tuită şi ea din doi de „S/18”6 împreunaţi. Suma
şase colţuri – simbol al Creaţiei Omului. termenilor celor doi de 18/S face 36. Suma nu-
În anul 2006 s-au făcut ample modificări mărului 36 este 666. Zvastica (ambele variante:
ale grotei de la Pleşu (Şinca Mare), ocazie cu poziţionată către Soare Apune, arătând mişcarea
care au fost demantelate toate scrierile de pe pe-
reţii grotei. Personajul principal al acestor cos-
metizări a celebrei grote, numită „Templul
ursitelor”1, a fost Maria Bagiu Marino2 (pseudo-
nim literar), medic din Braşov, concesionara stră-
vechiului Templu Raman. Cu dalta s-au
îndepărtat toate literele şi picturile, ne spunea un
localnic din Ohaba, Gheorghe Dobrin.
Stema/Stela/Marca în şase colţuri este
un simbol al Creaţiei Divine. 2/B într-Unul de
unde B-Unul Dumnezeu; Bâc şi Bâca (părinţii),
„Bab-acii”=Ba d’acia!. Stema se compune din
două triunghiuri care se opun unul altuia (BA/AB
= B/2 Aba=2 părinţi). Paternitatea acestui sim-
bol însă ne revine nouă rumânilor, cei care l-am
cărat în limba noastră rumânească de când
Muma ne-o făcut3. Astăzi acest simbol aparţine
culturii ebraice4, fiind meritul acestei culturi mile-
nare că l-a scos din negura timpurilor. Pătratul lui
6/F este 36, iar suma numărului 36 este 666.
Gheorghe Dobrin
Ideea se reia în simbolul celor două pătrate care

10

Nr. 74 (anul IX), februarie 2012
de rotaţie şi de revoluţie a celei de a şaptea pla-
netă către Soare, ori poziţionată către Răsărit,
simbol al voinţei de schimbare a ordinii cosmice)
conţine doi de Z/23 (un N/14 răsturnat) a căror
sumă face 46 (în celulele omului aflăm 46 de cro-
mozomi). Suma cifrelor numărului 46 (aceeaşi
sumă o aflăm în adunarea cifrelor numărului
14/N) este 10/J. Suma numărului 10/J (X) este
55, cod numeric pentru cuvântul S A T A N A.
Existenţa Lui DuMNeZău anulează ideea
de coincidenţă/întâmplătoare ori hazard, Creaţia
Divină fiind una intenţionată, controlată. Pre-
zenţa coincidenţei evenimentelor justifică existe-
nţa Haosului7. Ex nihilo nihil (din nimic rezultă
nimic8). Dar nimic nu este întâmplător. „Ne naş-
tem spre a muri şi murim spre a ne naşte“ (Mihai
Eminescu).
Triunghiul cu vârful în sus este un simbol
DACIA
magazin
al focului/Naru (masculin, de unde Uran, cuvânt
care ne apare şi în curprinsul hidronimului „DU-
NĂRE”), în vreme ce triunghiul cu vârful în jos
este un simbol al apei/Vaeta (simbol feminin, de
unde Veta, simbol adânc crestat în stânca Pos-
tăvarului ori expus ca atare în două uriaşe stânci
la Cetăţeni/Argeş). Cultura chineză ne arată In şi
Yang. În vorbă, aşa cum am arătat avem BA
(opoziţia) şi DA (Afirmaţia). BA este un U/21
(deschis), în vreme ce DA este un N/14 (închis).
Prin DA şi NU ajungem a înţelege că avem de-a
face cu două voinţe îngemănate: UN A/U versus
1/21 = ANU, MunteAnu, Ur-Anu, Ceriu – TaTăL
alături de care, discret, o vedem pe UNA ... pe
Iea ... G-aea, Aia, adică Dacia. Din complemen-
taritatea Focului (NARU=URANU) cu cea a Apei
(VAETA=G-aia ori Tina) s-a născut viaţa în Uni-
Vers, cât şi pe planeta „P-amant” – a şaptea
(G/7) planetă numărată de la marginea sistemu-
lui nostru planetar către Soare. Spunem amant
pentru că taman din înGemănarea acestor două
TriUnGhiuRi ni se arată ... cei doi amanţi primor-
diali: Gaea (Vaeta sau Beta) şi Uranu (Mun-
teanu, Anu, Ceriu ...Gicu), dinastia Divină din era
Taurului (4300 î.e.n.), care a urmat erei Gemeni-
lor (OchiAnos/Titu+Tita/Titeea - 6450 î.e.n.). Titu
şi Tita sunt numele şarpelui (timp) şi al şerpoicei
(spaţiu) la argeşeni9. În mijlocul stemei ramane
este poziţionat un „S” răSturnat. Semn al Schim-
bării Suferinţei în Satisfacţie, al Spaimei în Sigu-
ranţă. Un Semn al ameStecării întregii Creaţii
Divine, al răSturnării Ordinii Celeste. Saturn+
Rhea şi Zeus+Hera simbolizează era Berbecului
(2150 î.e.n.), în vreme ce zorii erei Creştine (anul
33 al domniei lui Octavian Augustus) este pre-
zentă în zodiac prin era Peştilor, ca an terminus,
5508 î.e.n. fiind Anul Facerii Lumii Ramane. Nu-
mele „I-sus” ne arată că 9/I îi sus, aşadar EL,
Emanuel, nu a murit, în vreme ce „Ii-sus” ne
arată că EL ...ii (merge) sus, la Ceriu, la Anu.
Observăm că în iudaism, creştinsim şi islamism
rolul femeii se reduce la un simplu decor. Ştiind
că Gemenii Divini devin soţ-soţie, ne întrebăm şi
noi: Isus a venit singur pe lume sau a avut o soră
geamănă? În cazul culturii creştine de rit iudaic
ştim că Isus a fost singurul fiu al Mariei. Dar în
cultura rumână, acolo de unde s-au luat aceste
simboluri, „IS-US” – rumânul (de pe tărâmul lui
BABELOR10) a avut ca soră pe „IS-TINA” (istină=
11

Nr. 74 (anul IX), februarie 2012
adevărat, drept). Numai în limba română evoluţia
Lunii pe Cer descrie cuvântul DOmnu.
În anul 2150 vom păşi în era Vărsătoru-
lui. Anul 2011 este anul 7519, socotit de la Face-
rea Lumii (cultura Atlantă-Ramană-Getă-Dacă).
Rumânii de astăzi sunt urmaşii de drept ai ra-
manilor de odinioară, iar România de astăzi
ocupă centrul vechii Ramanii - Ţara Zeilor şi a
Zeiţelor acestui Pământ numit Dorinţă, iar noi,
rumânii, suntem ...pui de zei.
Dacă vom scrie „MAGEN DAVID”, vom
citi destrograd MAGEN şi vom afla cuvântul ro-
mânesc NEGĂM. Noi, rumânii, avem aici, în
munţii Făgăraş (fă o mulţime de oameni, gălă-
gioşi!), vârful NEGOI, megalit cu chip de OM,
care priveşte către constelaţia Tronul lui Dumne-
zeu (W). Din antroponimul „DAVID” aflăm arhai-
cul cuvânt românesc „VĂDID”, adică dovedit cu
sensul de învingător, doveditor, izbânditor, izbaş.
Stema în şase colţuri ne arată izbânda Vieţii asu-
pra Morţii. Viaţa (Sufletul) se transmite din gene-
raţie în generaţie prin înGemănarea masculinului
cu femininul. Cele două triunghiuri pot fi alcătuite
folosindu-se deGetele celor două mâini (numai
de către OM care are deGetul mare opozabil),
prin lipirea deGetelor arătătoare cu deGetele
mari. DeGetul arătător este al patrulea deGet,
numărând de la deGetul mic (suleGetul), deGe-
tul arătător fiind un simbol al lui Saturn-Zalmoxe
(Salmocse), a patra/D planetă (către Soare) - fiul
lui Ceriu sau Uranu, a treia/C planetă (către
Soare).
Soaţa lui Saturn, alias Tursan, a fost
Rhea/Zalmoxa (Salmocsa). DeGetul mare este
al cincilea deGet şi el este un simbol al lui Joe,
Zeus/Jupiter/Diaus-Pitar. De remarcat că Zeus,
citit destrograd, ne arată Suez. La noi, la rumâni,
Zău înseamă DA şi îl aflăm ca sufix în cuvântul
„DuMNeZău”, nume în care MN=13.14=DaCa.
Soaţa lui Joe a fost Divina HERA, al cărui
ASTRU străluce în ...Bucureşti. Aşadar, bărbatul
formează cu deGetele sale un triunghi cu valo-
rile: 4/D+4/D+5/E+5/E= 18/S, număr care se ci-
teşte: AH(1.8.) şi HA(8.1.)= Suferinţă/Durere şi
Satisfacţie/Bucurie/Înţelegere).
Este această Stemă Ramană o Stemă a
păcii (linişte şi bine peste tot). Arabii se SAL-
UTĂ: SALAM ALECUM. Desfacem această fru-
moasă expresie arăbească şi obţinem: ACUM
DACIA
magazin
AM SAL(CAP) EL (SATURN/ZALMOXE).
Femeia formează şi ea acelaşi triunghi şi,
împreună, bărbatul/bâc (18/S) cu femeia/bâca
(18/S) alcătuiesc (în alfabet românesc) cifra 36,
a cărui sumă este ... 666. Aşadar, celebra sumă
666 ne arată Divinul Act Creator = D.A.C. şi ni-
cidecum un număr malefic, aşa cum se zice ...din
necunoaştere. De remarcat că suma numărului
8/H este 36, număr a cărui sumă ne arată 666.
Acest 8/H poate arăta un act benefic sau
unul malefic, 8/H poate da viaţa sau o poate lua.
Analizând numărul 666, vedem că fiecare ”6”
marchează litera ”F”. Spuneam că a şasea po-
runcă biblică este: „să nu ucizi”. De ce? Pentru
că nu tu ai creat viaţa ca să ai dreptul de a o lua.
În a şasea zi, spune Biblia, Dumnezeu l-a făcut
pe OM. Şi iată că Întâiul F/6 este Însuşi DuMNe-
Zău, căruia numai rumânul îi spune „Mamă
Doamne”11. Al doilea F/6 este simbol al Fecioa-
rei, care îl întruchipează pe DuMNeZău în Fapt,
al treilea F/6 este FiuL (Lui F/6), pe care Fe-
cioara-L naşte de la ...B-unul DuMNeZău, DuM-
NăZău Însuşi.
De vom scrie: RUMÂNU RĂMÂNE RU-
MÂNU vom număra 6 (şase) litere în fiecare cu-
vânt. RUMÂNU are valoarea numerică 87/15/6/F
şi RĂMÂNE are valoarea numerică 51/6/F. Din
punct de vedere al numărului literelor fiecărui cu-
vânt vom alinia: 6.6.6., tot 6.6.6 vom alinia soco-
tind valoarea numerică a fiecărui cuvânt. Suma
termenilor: 6+6+6=18/S, cod identic pentru cu-
vântul DACIA ori APA, ambele cuvinte fiind într-o
legătură indisolubilă, dat fiind că Dacia este Ţara
Apelor... Valahia12.
Adunând 18/S, cod al numărului literelor,
cu 18/S al sumei literelor fiecărui cuvânt, vom
obţine cifra 36, a cărui sumă, după cum am ară-
tat este 666. Împletirea celor doi de ”S” ne arată
„Svastica” cu cele două sensuri de rotaţie ale
sale: unul în sensul de rotire al Pământului,
Svastica benefică (NINA Buna), şi contrariul
acestei rotiri, Svastica malefică, folosită de către
NAZI (ZINA cea ...Rea).
Iată aşadar Dacia – Eden13-ul Biblic-,Ţara
Creaţiei Divine !
Chinezii au şi ei, în a lor magnifică cul-
tură, împreunarea forţei IN cu YANG (IN, în ro-
mâneşte, ne arată ÎN, aşadar masculinul
(care intră şi dă) iar YANG (care ia şi face = a)
12

Nr. 74 (anul IX), februarie 2012
ne arată, în permutarea literelor/numere, GYNA
adică femininul - Gaya - Fecioara). Noi rumânii
am botezat IND-ul cu numele IND-ului nostru
(Edenul nostru), care este astăzi Dunărea,
dar mai ieri a fost DonAris, IstRu, EriDan ori Nun.
Stema în şase colţuri (Y) este, credem
noi, un străvechi simbol RAMAN (ATLANT=
ÂNALT= URIEŞ). Stema în şase colţuri se află
pe teritoriul de astăzi al României pentru că
acum 7519 ani Dacia (AIA) era Centrul Suprem
de Conducere al Imperiului Pelasg (al omului de
rasă albă, carpatină). Vezi Nicoale Densuşianu,
Dacia preistorică, Ed. Mentor 2000.
Dacia este MaicaDomnului! AVE MARIA
se citeşte destrograd AI RAM EVA (RaM are aici
sensul de prunc). Femeia rămasă grea poartă
MĂR-ul în pântec, nu-i aşe? Pruncul este
Fiul Timpului (TaTă) şi Spaţiului (ŢaŢă) ... EL, în
Carpaţi este Anu, Noroc, Gruia, îi CÂR-ul... Pur-
pureus. În Egipet este Horus.
Ataşamentul fabuloasei culturi ebraice la
acest simbol raman14 ne arată evoluţia străvechii
culturi a urieşilor pornită din murii Carpaţilor şi di-
versificată mai apoi în Pământul de Mijloc şi în
nordul african. Această cultură ramană
(atlant=talant), plămădită în bazinul carpato-da-
nubian (locul de coborâre al Îngerilor Domnului
pre Pământ), se oglindeşte cu prisosinţă şi în tă-
bliţa rotundă de la Tărtăria, care atestă indubita-
bil o cultură primordială carpatină a Omului de
rasă albă, mult mai veche decât cultura surorilor
şi fraţilor noştri sumărieni cu circa 1500 - 1700
de ani.
DACIA
magazin
Această stemă în şase colţuri15, un arc
peste timp între cele două culturi milenare, ne
onorează, ne bucură şi ne împlineşte convinge-
rea că ... tot ce-i rumânesc nu piere.
________________________
1
Ursită, Soartă, Noroc. Unul din numele purtate de
Saturn era Noroc, adică Dracu (Preutul Cleopa). La
rumâni, bafta se mai numeşte şi NOROC CHIOR.
Cine ne priveşte cu un ochi? În mitologia egipteană
se spune că Seth i-a scos un ochi lui Horus (Hor ar
înseamna chip) iar Seth şi-ar fi pierdut testiculele. Re-
ducerea vederii – scăderea capacităţii de înţelegere.
Lipsa testiculelor – incapacitatea procreerii. Seth, Ty-
phon reprezenta lumea urieşilor, a titanilor.
2
Bagea înseamnă ferăstruică, lucarnă. Mar are sen-
sul de Rod, iar Ram are sensul de sevă creatoare.
3
De când Muma ne-o făcut, expresie rumânească,
care ne arată credinţa rumânului în Muma . Spunem
îndeobşte Mamă Doamne şi nu Tată Domnule.
4
Y = 6/F+1/A+7/G
5
۞ = 4/D+4/D = 8/H.
6
18=AH (Suferinţă); 81/HA= Satisfacţie. Codul nu-
meric final este I/9 ..care mere SUS.
7
Haos în sens de altă ordine. În cadrul unui sistem
putem vorbi de o dezordine dar nu de haos.
8
Nimic în sensul absolut, nu există.
9
ARGEŞ = ŞARGE (ŞARGĂ) adică ...MAMĂ.
10
În Evanghelia după Iuda (Codex Tachos) suntem
informaţi că Isus venea din pământul lui BARBELO
= BABELOR.
11
Polonezii rostesc „Mamă Doamne”, spunând „curva
mac”.
12
În Biblie apare Havilah.
13
Cultura rumână are NEDEIA, vârf de munte în Se-
menic, sărbătoare populară în Haţeg.
14
Namar înseamna număr=rumân, arim=mari, adică
urieşi, arimn=mărin, arameu =prelucrători de aramă
(Aram este vechea denumire a Siriei, AcaD),
ARIAN=termen care anagramează ...IARNĂ.
15
Amănunte privind Stema Ramană, Stela Arimă ori
Marcă Rumână, le puteţi găsi în lucrarea Paradisul
Tăinuit, vol. II, Ed. Printech, 2010. (carte unde sunt
prezentaţi 46 de megaliţi din Carpaţi). Se poate vedea
pe you-tub video-clipul denumit „Megaliţii din
Carpaţi” - completare). Cartea se doreşte a fi o încer-
care de armonizare a lingvisticii statistice şi etimolo-
gice cu lingivstica matematică şi istorică.
13

Nr. 74 (anul IX), februarie 2012
Stindardul geto-dacilor - invocator cultic
de sacre energii cosmice
II
Stindardul dacic este un captator de energii
cosmice şi reprezintă invocarea forţelor sacre ale ceru-
lui, ale puterilor mega energiilor universale, con-
cretizare a expresiei păstrată în rugile ortodoxe: Cu
Dumnezeu înainte! Strămoşii noştri trimiteau semnale
energiilor celeste şi se apărau prin multiple mijloace
pe care le făceau cunoscute în obiceiuri, datini, verbe
– proverbe, interdicţii, ghicitori, zicători etc. Energiile
cosmice coboară în spirală ca brăţările dacice. Puterile
sacre, celeste, n-aveau chip, dar aveau nume. Li se
înălţau rugi de pe altare, aşa cum a făcut şi împăratul
lumii, Alexandru Macedon, înainte să treacă Dunărea,
rugându-se la Nika (Zim Nicea), zâna energiilor
pământene, de lângă apă. (Calul lui Alexandru se
numea Duciball, cel care duce luptătorul, războinicul.)
Această rugă era adresată şi de către romani zânei
geto-dace reprezentate de Hestia, să le permită in-
trarea în ţara oamenilor sacri, ce aveau ca super di-
vinitate pe OraNika, ce se dăltuieşte şi astăzi pe
stâlpul de la căpătâiul celor duşi pe tărâmul celălalt.
Nika Fanisca la geto-daci este Pasărea Pfenix, pe care
se disting cele trei culori din stindardul geto-dac, are
în jurul gâtului culoarea roşie, un cerc pe care se spri-
jină capul acestei păsări ce indică cerul şi se termină
cu ciocul parcă special să spintece în viteză aerul.
Creasta e roşie, pântecul şi picioarele sunt galbene, iar
aripile au pe margini culoarea albastră. Pasărea Pfenix
este un vehicul aerian, consemnat de istoricii antici cu
multiple semnificaţii, apariţie rară la 500 de ani, cu o
fabuloasă istorisire mitologică. Istoria antică ne in-
formează despre amestecul direct al zeilor în luptele
dintre pământeni ca în războiul dus de greci împotriva
Cetăţii Troia, unde zei ca Afrodita, Apollon, Artemisa
se deplasau cu vehicule cosmice, care de foc, utilizau
săgeţi de foc, bulgări de foc, expresia energiilor ce-
leste. În mitologie dragonul - Ballaurul mai este
asimilat şi cu luptătorul de frunte, primul, prinţul, con-
ducătorul şi nu trebuie să ne minunăm că regii Egip-
tului antic purtau Cobra pe frunte, că şi mayaşii aveau
un zeu şarpe cu pene. Stindardul dacic de forma lui
Baall era acoperit cu şindriliţă, plăcuţe subţiri de lemn
ca şi acoperişul caselor în zilele noastre, apoi din
DACIA
magazin
prof. Olimpia Cotan - Prună
metal subţire, dar şi din pânză impregnată cu răşini,
ce aveau forma solzilor de peşte, indicând strălucirea,
de care erau prinse şuviţe din piei de animal pe ţesă-
turi, de care atârnau eşarfe lungi în culori de curcubeu,
ce reprezintă difracţia luminii în atmosfera cu parti-
cule de apă.
Stindardul Balaur este o sinteză de infor-
maţii din trecutul cultic îndepărtat inventat de către
geto-dacii noştri străbuni şi prezent pe Tăbliţele de
lut de la Qumram, unde vehiculul cosmic prin care
vine şi pleacă din apă Enki-Nika, făcătoarea Cerului
şi a Pământului, e o rachetă cu aceeaşi formă ca
Baalul aerian. Elementele ce compun stindardul
dacic se desprind din lumea geto-dacică cultică ini-
ţiatică străveche, a începuturilor cosmogenetice,
păstrate în istoria scrisă, dar mai ales nescrisă, ca
Tradiţie primordială, ce se exprimă în diversitatea
religiilor lumii, în veşminte specifice. Să ne oprim
la prezenţa panglicelor, cordeluţelor multicolore ce-şi
fac simţită prezenţa şi în zilele noastre. Homer sem-
nalează cordelele permanente ca semn al demnităţii
sacerdotale în Iliada, în Cântul I, pag. 38. În Antichi-
tate, solul, vornicul, purta panglici şi năframă înălţată
pe o prăjină să fie identificat pentru a putea trece spre
autoritatea momentului, ne informează Virgiliu cu
privire la solul lui Eneas troianul, către Latinus.
Vornikul este alesul prin voia Nikăi să poarte mesajul
şi-i de neatins. În dansul cultic Căluşarii sunt nelipsite
panglicele, coardele multicolore în număr de 7 ori 9,
indicând perioade istorice cultice de demult. Datina
Cucilor păstrează în Teleorman o costumaţie plină de
bentiţe multicolore. Creiţele, variantă feminină a
Căluşeilor, poartă ca semn distinctiv aceste cocarde,
bentiţe, panglici multicolore cultice. În Maramureş,
miresele poartă aninat de cununiţă panglici albe.
Prăjina de brad de la nuntă este plină de panglici col-
orate şi se numeşte buştean. Fota-fusta din costumul
popular românesc din Banat este marcată de şuviţe
multicolore ce atârnă până la poale şi înviorează miş-
carea dansului, a corpului în mişcare. Şuviţele multi-
colore înconjoară costumul naţional românesc sub
numele de franjuri, care s-au transformat în colţişori.
14

Nr. 74 (anul IX), februarie 2012
Drapelul, stindardul este tivit cu franjuri mişcătoare,
expresie a energiilor care înviorează acţiunea de luptă
exprimată prin cuvântul Beleben, balangă, palangă,
ce se bălăngăne dintr-o parte în alta după curenţii de
aer. Ce simbolic e păstrată lumina unui Nou An prin
Rebelion, adică Revelion, când măştile refac vremuri
demult apuse, oamenii alungă prin luptă anul vechi,
să nu rămână de izbelişte, chiuie, strigă, fluieră, joacă,
beau şi mănâncă, bucurându-se de această mare
izbândă a timpului răzbit de nemuritorii geto-daci!
Soliile geto-dacilor erau costumate în alb ca
Baal strălucitorul, Albul, şi purtau o năframă albă în
vârful unei prăjini împodobită cu cordeluţe multico-
lore, aşa cum se prezenta solia trimisă de Eneas lui
Latinus, ca semn că-s din neamul oamenilor cerului
însemnat de curcubeu. Corpul balaurului nu depăşea
lungimea prăjinilor de care era legat, după cum afirmă
Arian, care descrie insignele scitice cu balauri (vezi
lucrarea Tricolorul României). Când caii stau pe loc
se văd numai bucăţi de pânză de diferite culori care
atârnă. Când caii pornesc, balaurii se umflă cu aer
de şuieră ca fiarele fioroase cu care seamănă. Acest
stindard era purtat de regulă în armata romană de co-
hortele compuse din daci, schiţi, şi de către cohortele
cu daci romanizaţi, în Mesopotamia, Macedonia,
Spania, Italia, Britania unde 1000 de daci au staţionat
200 de ani pe Limexul de 120 de km împotriva
Scoţilor şi Picţilor. În Ţara Galilor, s-a păstrat Dra-
gonul zburător ca însemn al luptătorilor în acţiune.
Împăratul Galeriu, dac de origine, aşază stindardul
dacic - Balaurul Zburător, pe Arcul de triumf de la
Salonic. În secolul al IV-lea, Stindardul cu Balaur e
preluat de armata romană. Stindardul cu balaur era
însemn militar unic în Antichitate, ce indica prezenţa
luptătorilor geto-daci şi a fost prezent în Europa peste
1000 de ani. Regele Artur a ridicat în onoarea tatălui
său, Uther PenDragon –Marele Dragon, un stindard
cu Balaurul dacic, ce avea culorile: roşu, galben şi al-
bastru, în secolele V-VI.
La nordul Dunării, obştile săteşti au păstrat
Balaurul Zburător şi cele trei culori ale curcubeului
ca simbol al permanenţei istorice impuse de Obiceiul
pământului, multă vreme după ce creştinismul s-a
impus, ca dovadă că este simbol ceresc divin. Steagul
cu balaur s-a menţinut până în Evul Mediu târziu în
Europa, odată cu cele trei culori ale sale. În bătălia de
la Burford din anul 752, lordul Wessex purta stindar-
dul cu Dragon. În Tapiseria de la Bayeux, 1066, regele
Harald avea stindard cu Dragon. Vlahii din Balcani,
sub conducerea fraţilor Asăneşti, purtau chipuri de
balauri în vârf de suliţe, dar cel mai bine se păstrează
în costumaţia şi bâtele Căluşarilor, în Cetele Junilor,
Jienilor şi în Dansul Crăiţelor şi în proporţie de masă
DACIA
magazin
în zilele noastre pe măciulia bâtelor păstoreşti, pe
toiagul sacru al sânzienelor, al căluşarilor, pe toiagul
patriarhilor.
Balaurul, sinteză cultică străveche, este
doborât de creştinism sub suliţa Sfântului Gheorghe,
cea mai grăitoare icoană a momentului de impact din-
tre credinţele păgâne şi creştine. Acum 2000 de ani,
balaurul era reprezentat ca pe stindardul dacic fără
nicio legătură cu capul de lup.
Pe Columna Dacilor de la Roma, iniţial co-
lorată, stindardul avea partea din faţă, indicată de gura
larg deschisă, de culoare roşie. Raymond Drache arată
că un vehicul cosmic din vechime avea numai gură,
nu şi cap, întocmai cu stindardul geto-dac. Toată
omenirea ştie că la intrare în atmosferă, prin frecare
cu aerul, vehiculele cosmice se acoperă cu flăcări.
Meteoriţii se transformă în bulgări înflăcăraţi, iar
cometele se topesc, provocând ploi, precum cele de la
Potopul lui Noe. Cerul, ce se reflectă în apele pămân-
tului, are culoare albastră, aşa cum Pământul văzut din
Cosmos e Planeta albastră. Partea din mijloc era gal-
benă, luminată de soare, iar partea terminală e albas-
tră ca cerul, indicând originea energiilor cosmice, care
se împletesc cu cele telurice.
Moştenirea coloristică a tricolorului româ-
nilor este astfel sacră. În revista Dacia Magazin (nr.
63), Marius Bizerea scrie că în Novela XI, dată de îm-
păratul Iustinian la 14 aprilie 553, sunt precizate cu-
lorile de pe stema Episcopiei Justiniana Prima,
descriind practic culorile ce se regăsesc în drapelele
Ardealului, care e albastru, al Valahiei – galben, al
Moldovei - purpuriu.
Oranii sunt urmaşii Marilor Preotese OrNike
de la care au preluat înţelepciunea Oran, ce au trans-
mis-o prin fiii si fiicele sale, Titanii şi Titanidele. Pe
Tăbliţele de la Sinaia, Oroliu, personaj important, se
întoarce în cetate pe cal purtând stindardul dacic ca o
gură imensă, fără a se deosebi capul, indicându-l pe
Ball, gura de energii cosmice. Stindardul dac, numit
Draca, era sacra Zână Ora, vorbitoare a Soarelui.
Dracontas însemna în vechime „descântec”, „rugă-
ciune invocatoare” a energiilor benefice. Drăcarii erau
instructori militari. Draca era comandantul a 100 de
luptători, cărora le transmitea prin gura aurită or-
dinele, orândele, legile militare, pe care nu la co-
mentează nimeni nici în zilele noastre. Romulus
Vulcănescu scrie în Mitologia Română că Nefârtatul
a scos din abisul apelor un brad cu pământ pe
rădăcinile ramificate pe care era încolăcit şarpele,
adică energiile cosmice. Salamandra, şopârla sunt
reptile care nu pot fi distruse uşor, fiindcă îşi refac
părţile corpului rănite, iar de sunt aruncate în foc ies
o mulţime de pui din cenuşă. Sunt considerate sacre,
15

Nr. 74 (anul IX), februarie 2012
fiindcă apără omul de rele. Şopârla e numită şi Sbu-
rullus.
În folclorul românesc, şarpele, balaurul sunt
la feminin: Tu şarpă, balaură, / Cu solză de aură / Cu
nouă limbi mişcătoare / Cu nouă cozi împungătoare.
Iată că şarpa e balaură şi are limbi mişcătoare, adică
flăcări, cum ştim din basmele româneşti, că Zmeul
scotea flăcări pe gură - limbi mişcătoare. Aflăm din
poezia populară că Balaura - Şarpă era dotată cu 9
cozi împungătoare, adică arme cu care dobora tot
ce-i stătea în cale în 9 situaţii cultice, explicaţie a eşar-
felor, a ciucurilor prinşi de corpul Dragonului.
Cuvântul Dragon este o sinteză dacică, este
un cod cultic al sacralităţii Soarelui ca generator de
energie: Deea – Ra Go, Gaia - Pământ şi On - lu-
mină. Iată că Dragon înseamnă: de la Soare la
Pământ, pe lumină şi energie sacră. De la Orizont
Lumină pentru Tină, adică pentru cei pământeni din
câmpie, codat în cuvântul OLT. On este stâlpul de lu-
mină, expresie multiplă a Zânei energiilor graiului
cosmic ce se exprimă prin rolul cultic al bâtelor,
regăsit şi la căluşari, şi în dansul prin care se bate
pământul, şi în toponime cum este Bâtca Doamnei,
trimiterea este la toiagul Marilor Preotese, preluat şi
de preoţii zamolsieni. Drumul cultic este de la bâta,
reazim, armă de luptă şi apărare, la stindard numit
Prapor şi Dragon tridimensional cu multiple roluri, la
flamură cu dragon, ca să se retragă la origini ca bâtă
cu cap de dragon pe care păstorii geto-daci o aşezau
chiar şi în sicriu.
Din Dacia au fost dislocaţi un mare număr
de luptători, împreună cu armele şi însemnele lor.
Columna vitejiei dacilor de la Roma a făcut nemuritor
unicul stindard Dragon de pe pământ, cu care dacii
au înfruntat cea mai măreaţă forţă militară a lumii an-
tice. Luptătorii daci şi-au păstrat individualitatea
prin acest stindard de sub semnul Dragonului
sacru printre trupele staţionate în capitala imperiului
- cele de pretorieni, cei născuţi în Dacia.
În manuscrisul De Bello Dacico, al împăra-
tului Traian, tradus de Simeon Lugojan, este descrisă
Stema Daciei ce se afla pe poarta sacră de intrare în
temple, unde Soarele străpuns de un Spic de grâu este
străjuit de Doi Balauri. Stindardul cu Balaurul Zbură-
tor a fost pecetluit cu sigiliul Romei, scrie istoricul
Aurel David. Dacii, soldaţi în armata imperială, erau
însoţiţi în toate părţile imperiului de Balaurul Zburător
de renume, ce indica şi rolul soldatului de Draconar,
purtător de steag. Draco era cuvântul ce individualiza
dacii soldaţi din imperiul Romei. Emblema cu Dragon
a fost adoptată de ordine cavalereşti în Europa me-
dievală şi s-a făcut cunoscută şi prin Vlad Dracul,
domnitorul valah cu putere de dragon. Ca.balerii erau
DACIA
magazin
statul major al armatei antice dacice, ai mesei rotunde
din vremea regelui Artur, luctani aflaţi în poziţii egal
distanţaţi de cel recunoscut ca fiind Daco- Dece.Bal-
lus, liantul secret al nemuritorilor geto-daci. Steagul
bisericesc numit Prapor este mult mai vechi şi vine
din vremea Marilor Preotese Ore (vezi articolul
Oradeea, zâna secretă a orienilor, Olimpia Cotan-
Prună). Praporul este desfăcut în trei părţi şi are o sin-
gură faţă aşezată vertical în zilele noastre, dar în
vechime era un gonfalon cu flamura fusiformă, lungă
şi îngustă, decupată la capătul terminal şi liber în trei
fâşii, păstrate în desenele cu steagurile de pe turnurile
străvechi.
În final, putem concluziona: stindardul geto-
dacic este un vehicul cosmic asimilat de mitologie
nu cu lupul, ci cu Dragonul, cu Zmeul, prin care se
invocau prin multiple mijloace forţele cosmice sacre,
indicând forţa şi energia oamenilor cerului străvechi.
Dragonul, ca stindard dacic, face apel la energiile
cosmice fără formă materială vizibilă, ce se află
numai în mişcare, ce biciuiesc pământul cu lumină şi
căldură. Şarpele, Dragonul, Zmeul, Balaurul sunt sim-
bolul vieţii veşnice la geto-daci.
Cuvinte cu trimitere la Baal: Baal, Boly, Bele,
baladă, bălădor, bălan, bolofan, balaferă, bolovan, bal-
amuc, balangă, balans, balintă, bălănuş, balaoacheş,
balaur, balast, balâc, bolboacă, balcanik, balcon, bal-
dachin, bale, balegă, baliaj, bolenar, balenă, bolo-
nioară, balercă, balet, balistic, baliverne, baliză,
balmoş, balnear, balon, bolat, balotaj, balsam, baltag,
balţ, baltă, baltic, baluba, balustradă, bell, belaliu, bel-
ciug, bellea, bele, beldie, belea, belfer, belios, belig-
erant, belita, belşug, beltea, (dracul ghem), Albania,
Belgrad, Balcana, Baltica, Belucistan, Belfast, Bel-
gium, Bolivia, Balgaria etc.
Bibliografie:
* Armin Olariu, Tăbliţele de la Sinaia, studiu pe internet;
* Adrian Bucurescu, Tainele tăbliţelor de la Sinaia, Ed.
Arhetip, Bucureşti, 2005
* Berciu, T. Walter, G.D. Iscru, A. David ; Tricolorul Româ-
nesc, Ed. Sigma, Bucureşti, 1995
* E. C. Popescu, Regatul titanikor, I şi II, Ed. Tempus
Comtera, Bucureşti, 2010
* I. Ghinoiu, Panteonul Românesc – dicţionar, Ed. Enci-
clopedică, Bucureşti, 2001
* I. Olimpiu Luca, Gramatica limbii traco-geto-dacă, Ed.
Tempus, Bucureşti, 2010
* M. Al. Oprescu, Soarele Carpaţilor, Ed. Amurg Senti-
mental, Bucureşti, 2010
* P. M. Kendrich, Pietrele dacilor vorbesc , Ed Ştiinţifică
şi Enciclopedică, Bucureşti, 1978.
16
 DACIA
Nr. 74 (anul IX), februarie 2012 magazin

LIMBA „DANUBIANĂ”?
Prof. TIMOTEI URSU

II
MOTTO: 5-6... “Lot ...împreună cu Avram, avea şi el oi, boi şi corturi.
6. Şi ţinutul acela nu-i încăpea să locuiască împreună; căci averile lor erau aşa de mari încât nu puteau
să locuiască împreună.
7. S-a iscat o ceartă intre păzitorii vitelor lui Avram şi ai vitelor lui Lot.
8. Avram a zis lui Lot: Te rog să nu fie ceartă între tine şi mine şi între păzitorii mei şi păzitorii tăi, căci
suntem fraţi(....) Mai bine desparte-te de mine: dacă tu apuci la stânga eu voi apuca la dreapta... (....)
10. Lot şi- a ridicat ochii şi a văzut că toată Câmpia Iordanului era bine udată în întregime...
11.Lot şi-a ales toată Câmpia Iordanului şi a mers spre răsărit. Astfel s-au despărţit ei unul de altul.”
(BIBLIA, Genesa, 6-11)

Mai e nevoie să ne întrebăm ce idiom de bază
vorbea acest ultim coborâtor în Peninsula Italică, vi-
itorul trib al latinilor, mânuitor al armelor de fier şi al
gustului pentru intriga politică, al riguroasei discipline
militare şi al... impertinenţei neamului tânăr şi violent,
strecurat - pe lângă actualul Trieste dalmat - direct în
primele pagini ale unei istorii cu ulterioare consecinţe
mondiale ?!..
Iată câteva cuvinte ale idiomului latin (?!) cu
care purtătorii lui au venit de pe Danubiu, - şi am ales
din actualul Dicţionar Latin-Român, exemplificativ,
doar cuvinte cu iniţiala “P”; (cele latine sunt culese
bold !): a împăca = paco; pace = pacem; paie
=palae; palid = pallidu(s); palmă = palma; a pâlpâi
= palpito; pâne = pani(s); pereche =par; a apărea
= (a)pareo; părinţi= parenti(s); parte = partem; a
paşte = pasco; pas = passum; păstor = pastor; pă-
trat = patratu (s); a păţi (ceva) = patio; păcat = pec-
catum; piepten = pecten; piept = pectu(s); piele
=pelli(s); pierdere= perdere; pierire = perire; a pârli
= perlito; piatră = petra; păros = pilossu(s); pescar
= piscator; peşte= pisci(s); plăcere = placere; purcel
= porcellu(s); porc = porcu(s) etc. etc...
Dacă aţi fi un străin, n-aţi fi surprins de
aceste “asemănări”? Iar dacă latinii au coborât din aria
Danubiului – cum acceptă astăzi majoritatea cercetă-
torilor italieni - nu v-aţi întreba de îndată: ce limbă
se vorbea în acea întinsă şi productivă DANU-
BIA?!... Ce s-a întâmplat cu DANUBIENII aceia?
Au... dispărut în neant?!
Cum numărul acestor asemănări (în fond:
identităţi!) depăşeşte o treime din cuvintele uzuale din
limba vlahă, şi cum interesul geopolitic al „în-
văţaţilor” maghiari era acela de a furniza argumente
care să sprijine ideea că aşezarea ungurilor în Pan-
nonia şi în Vestul României s-a făcut pe un teren „golit
prin retragerea romanilor” (vezi Edel, Eder, Kopitar
etc!), adică într-un „spaţiu lipsit de populaţie locală”,
nu e de mirare că acuzatele asemănări dintre latină şi
vlahă au fost metamorfozate în pseudo-dovada că
vlahii n-ar fi nimic altceva decât nişte... urmaşi
necăjiţi ai romanilor („ciobani ai romanilor”, cum îi
califică Diploma –maghiară! - a Regelui Béla), urcaţi
târziu, pasă-mi-te dinspre Sudul Balcanilor înspre în-
tâlnirea formativă cu...slavii; şi cum ciobanii ăştia vor-
beau o limbă rudimentară, o „latină vulgară” pauperă
lexical, restul de două treimi din ce e astăzi limba
română n-ar fi decât ceea ce au... „împrumutat”
ciobanii valahi de la slavi, de la pecenegi, de la
cumani, de la... maghiari, ba şi de la turci!...
Ei bine, dacă din nădejdea de câştigare a unui
sprijin occidental (şi mai ales: de câştigare a sprijinu-
lui politic al Sfântului Scaun de la Roma) corifeii
Şcolii Ardelene - trăind într-un teritoriu aflat sub
cizmă austro-ungară - au promovat în sec.XVIII –XIX
aceeaşi „lecţie”, a pseudo-provenienţei latine a
poporului român („O ...insulă de latinitate într-o mare
slavă!” – se va căina, mai apoi, Nicolae Iorga, con-
form melodiei încă la modă, menită să câştige cu orice
preţ presupuse simpatii occidentale!), rămâne totuşi
un mister greu de descifrat slugărnicia cu care s-au
înlănţuit în sprijinirea aceleiaşi lamentabile şi false

17

Nr. 74 (anul IX), februarie 2012
ipoteze o veritabilă armată de istorici şi lingvişti
români a căror formaţie universitară ar fi trebuit să fie
vrednică de o soartă mult mai bună; şi care – de altfel
- s-au mutat rapid, cu arme şi bagaje, din istoria „la-
tinităţii românilor” direct în... cazanul comunist, unde
priorităţile şi identităţile naţionale – (mai ales când
deţineau dovezi ale unei arii geografice originare in-
comode pentru geopolitica sovietică) - trebuiau să se
pulverizeze în neant, spre triumful totalitarismului so-
cialist!
E profund regretabil că un Constantin
Daicoviciu (şi în umbra lui o adevărată armată de ur-
maşi), din motive de oportunism politic au restrâns ar-
tificial - şi împotriva evidenţelor! - aria habitatului
geto-dacic la „teritoriul actual al României”; ba chiar
căţărându-i pe urmaşii regali ai lui Burebista pe cul-
mile Munţilor Şureanu (de parcă ar fi fost un soi de
briganzi ai Antichităţii urmăriţi cu arcanul şi speriaţi
de moarte să nu fie dibuiţi!...). Este un fals flagrant
care se opune dovezilor arheologice clare: dave şi
artefacte geto-dace s-au descoperit (şi continuă să se
descopere!) din Slovacia şi până dincolo de Nistru.
Pannonia de la Nord de Dunăre şi până spre cursul
Vistulei, actualul Banat sârbesc şi cel românesc, pre-
cum şi aproape întreaga Transilvanie au fost cu certi-
tudine majoritar dacice. Getice – erau nu numai
actuala Muntenie şi actuala Moldovă, ci şi întregul
mal drept al Dunării, până în inimă de Balcani şi de
Mare Neagră, precum şi actuala Bucovină, Basarabia
şi ţinuturile Nord-Pontice, până peste Bug (încă şi
DACIA
magazin
astăzi se mai vorbesc acolo, în micro-insule lingvis-
tice, graiuri „vlahe”! ).
Este drept: lumea geto-dacică a avut un cli-
max politico-militar în ultima parte a secolului I BC,
sub Burebista; dar din punct de vedere etnic, în
firească coabitare cu triburi de origine celto-sarmatică
- chiar scitică în Est! - etnia geto-dacă (deloc întâm-
plător confundată cu cea gotică, în Evul Mediu inci-
pient!) a dominat peisajul gentilic Central-Est
European până la sosirea tăvălugului slav şi maghiar.
Şcoala lingvistică românească, care pretindea
(ba unii ronţăitori de cadavre o mai pretind şi astăzi!)
că limba română „se trage”din latină, ignorând faptul
istoric că temporara prezenţă romană pe mai puţin de
o treime din zona habitatului geto-dacic fusese nu una
„etnică”, adică aptă să modifice un sistem socio-
lingvistic, ci doar o prezenţă militar-administrativă,
a ajuns până la absurditatea (I.I.Russu, etc) să pretindă
că VLAHII/ROMÂNII, localnici care au păstrat în
dovedită continuitate istorică habitatul strămoşilor lor
geto-daci, nu vorbesc limba strămoşilor lor; că acea
limbă (ba „tracică”, ba „tocharică“, ba „cimeriană“,
ba „iranică”etc.!) a... dispărut în neant, lăsând în urmă
doar vreo câteva zeci de cuvinte comune – or, mai de-
grabă asemănătoare! - cu ... illira (albaneza); şi de aici
– lumină verde teoriilor care pretind că românii sunt
un neam „tânăr”, reinventat prin amalgam est-euro-
pean şi aşezat cam anapoda, adică fără „drepturi is-
torice” acolo unde, justificat, ar fi drept să troneze
urmaşii triburilor migratoare din miez de Ev Mediu:
18

Nr. 74 (anul IX), februarie 2012
maghiarii, cumanii, bulgarii şi slavii, cei care s-au
aşezat aici pe... „pământul nimănui”!!
Aşezarea maghiarilor în Pannonia (şi nu a
hunilor, cu care maghiarii sunt... regretabil de des con-
fundaţi!) a avut loc abia în secolele VIII-IX AD, în
urma unor disoluţii etnico-administrative locale
provocate de invaziile estice anterioare şi retragerea
administraţiei şi structurii militare bizantine. Se uită,
adesea, că înşişi bulgarii – prin contingente militare
întărite cu forţe locale sud-dunărene! – au deţinut, un
timp, o anume supremaţie militar-administrativă în
Pannonia Sud-Estică, înţelegând prin „supremaţie”
un teritoriu tributar, aservit, şi nu enclave etnice pro-
priu-zise; (acestea se reduc la câteva sate „bulgăreşti”
în Banatele Român şi Yugoslav). In secolele IX-X
maghiarii sunt cei care, înfrânţi militar în frontul ves-
tic, acomodând o productivă alianţă cu „Noul Imperiu
Roman-Germanic” şi transformând o tradiţie pastoral-
militară într-o practică agricolă - (care local avea
vechi tradiţii!) - concentrează în Pannonia masive en-
clave etnice sedentare. Sub presiunea acestora are loc
o treptată retragere etnică vlahă către „ducatele”
carpatine, în Banat şi Ardeal, ale lui Gelu, Menumorut
şi Glad, adăugându-se fondului etnic sud-dunărean de
sorginte daco-getică.
Un fapt esenţial trebuie neapărat remarcat:
păstrarea în limba tuturor vlahilor a fondului lexical
şi a structurilor gramaticale din arhetipul proto-danu-
bian; ceea ce înseamnă, ipso facto, o continuitate et-
nică remarcabilă. Faptul că tocmai în acest idiom
(geografic direct învecinat cu „Centrul Danubian” şi,
structural, un idiom conservativ) se păstrează un im-
presionant volum de rădăcini lingvistice la care se ra-
portează, concomitent sau separat, un număr elocvent
de cuvinte din toate limbile „ramurilor” de origine
danubiană (indoeuropeană), trebuie să constituie o
pistă de cercetare cu mult mai serioasă pentru lingvis-
tica contemporană. Am să iau un singur exemplu: în
pofida numeroaselor apelări medievale ale unei „în-
rudiri” între etnosul getic cu cel scandinav, doar
câteva palide tentative de comparare ale unor ele-
mente lexicale româneşti cu cele... lituaniene au variat
peisajul comparaţiilor noastre moderne de speciali-
tate. Si totuşi, examinarea – cu oarecare atenţie – a
lexicului suedez (considerat „structural germanic” şi
pe care îl aleg, dintre limbile nordice, strict exempli-
ficativ), ne va pune în faţa unor revelatoare înrudiri
de factură originară; iată doar câteva din exemplele
posibile:
amörk (întunecos) = amurg şi murg; greniga
(rămuros) = creangă; hälare (tăinuitor de lucruri) =
DACIA
magazin
chelar; gömmer (a ascunde, a tăinui) = comoară;
horn (trompetă) = corn, goarnă; bård (margine,
muchie) = a îmburda; bor (a locui, a sta) şi bord
(masă) = bordei; boll (bruş, rotocol) = bulgăr; borr
(burghiu) = burghiu; borrar (a găuri) = bortă; burk
(borcan!); bätre (mai bun) = bătrân; pussar (a pupa,
a atinge cu buzele) = buză; brända (ars, pârjolit) =
brînză şi: bränder (despre mâncare, lapte: a se
„prinde”!) = a (se) prinde; bussar (a da buzna) =
buzna; buse (huligan, cârcotaş) = a buzări (şi jocul
„Bâza!”); buttelj (sticlă) = butelcă; doftar (a mirosi
plăcut) = a doftori; trictar (a se îndrepta spre) = drept
(pronunţat prin Banat şi Crişana: „triect”); darrade
(dârdâit!); dimman (ceaţă, negură) = dimineaţă;
drake (dragon, zmeu) = drac; draga (a trage, a avea
nevoie de) = drag; därjämte (în afară de asta, în plus)
= darămite; djävul (diavol!); låda (ladă!); djur ( di-
hanie, animal) = dihor; ensam (singur, solitar) = în-
sumi; fart (viteză, iuţeală) = vârtelniţă, a învârti;
fnoske (iască) = iască; jag (eu) = (i)eu; facla (făclie!);
fladdr (a flutura) = fluture; flinta (cremene) = flintă;
flock (floc!) = floc; form (formă!); mamma (mamă!);
kissar (a urina) = a (se) pişa; fillery (beţie) = a se pili;
påmina (a-şi reaminti) = de pomină; bröst (a se umfla
în pene) = prost; hil (pilă!); fiskare (pescar!) şi: fisket
(pescuit!); hår (păr!) = păr; brits (pat de scândură) =
prici; bädd (pat!); begäre (păhar!); flasca (sticlă) =
ploscă; fräser (a prăji!); flat (plat) = plătică; floote
(plută) = a pluti; fläta (cosiţe) = plete; få (tiv, în-
doitură) = poală; påle (ţăruş) = pălimar; färg (culoare)
= a da în pârgă; fäste (a susţine, susţinere) = păstaie;
förläger (a se muta, transfera) = pîrloagă; förran
(înaintaş, mai vechi) = părinte; härja (a strica, dev-
asta) = hârciog şi hârjoană; näsa (naş!); gäss (gâscă!)
= gâscă; gjuter (a turna, vărsa)= ghiotură; glas
(păhar) = glajă; gräns (graniţă!); grop (groapă!); gre-
jar (a fixa, aranja) = grijă, a griji; greppe (apucare) =
grapă; gryn (grăunte!); gård (curte, ogradă) = gard,
a îngrădi; göder (a îngrăşa) = godac; hänger (a agăţa,
a atârna) = hamgher; stang (bară, drug) = stinghie;
dropp (strop!); sig (de fapt, în realitate) = sigur;
jamar ( a miorlăi) = a geme; hotar (a ameninţa) =
hotar; hul-kött (bucată de carne) = halcă; hack (tăi-
etură) = a hăcui şi a veni de hac!; håla (vizuină, bâr-
log) = a hălădui; härjar (a pustii) = “harcea-parcea”;
du (tu!); första (primul, mai întâi) = vârstnic; fall
(cădere) = vale şi: (faller = a coborî); fiol (vioară!);
valp (căţeluş) =vulpe; säger (a zice) = (säj = zii!
spune!); spikar (a ţintui, a fixa în cuie) = a despica
(de-spica!); syra (acid, acru) = zăr, zer; stjärt (fund,
dos) = târtiţă; särdales (foarte, extrem de)
19

Nr. 74 (anul IX), februarie 2012
= osârdie.... etc. etc.
Am indicat această listă care conţine doar o re-
dusă parte a probabilelor „rădăcini comune” vlaho-
suedeze, pentru a sprijini afirmarea unor mult mai
ample apropieri între idiomuri care aparţin unor grupe
diferite (în acest caz, „italică” şi „germanică”), dar din
aceeaşi sursă comună: danubiana.
Vlaha (româna) are ample „înrudiri” lexicale
cu toate limbile care provin din această sursă. (Nu o
să ne surprindă faptul că acuzata listă de vreo sută de
cuvinte înrudite în română şi albaneză, propusă acum
o jumătate de veac de I.I.Russu, în realitate se
dovedeşte de circa cinci ori mai mare!... )
Mai rămâne să menţionăm că numeroase cu-
vinte de origină comună prezente în cvasi-totalitatea
limbilor „indoeuropene” par să-şi regăsească radicalul
(sau cel puţin forma cea mai apropiată de presupusul
proto-radical) în... daco-româna nord-dunăreană, în
dialectele ei sud-dunărene, în corespondentele al-
baneze sau în „relicve” păstrate în cele două dialecte
retoromane din Alpi. E şi normal, acestea sunt idi-
EVOLUŢIA LIMBILOR
Din nevoia de a comunica între ei, oamenii
au creat şi dezvoltat vorbirea.
Ca să arate ceea ce doreau să transmită, la în-
ceput, au folosit multe sunete, uneori însoţite de ges-
turi, care sugerau acţiunea sau obiectul la care se
referea informaţia. Fiecare grup de sunete – silabă –
sugera o informaţie. Mai apoi, s-au asociat câteva si-
labe, generând cuvinte care arătau mai precis infor-
maţia de transmis.
Cu timpul, limbile au redus numărul de
sunete utilizate şi au creat mereu cuvinte noi. Unele
dintre acestea şi-au pierdut puterea de sugestie, ceea
ce a condus la crearea de expresii mai lungi, astfel
încât comunicarea să devină amplă, precisă, mai uşor
de înţeles şi să poată transmite exact informaţia dorită.
Dacă vom compara textele scrise în mai
multe limbi, constatăm că o aceeaşi informaţie era ex-
primată în limbile vechi folosind mai multe tipuri de
sunete, dar mai puţine cuvinte decât în limbile mo-
derne; cuvintele aveau înţeles foarte sugestiv şi precis,
dar respectau reguli gramaticale dificil de însuşit.
Savanţii hinduşi din vechea Indie s-au stră-
duit să-şi facă limba precisă şi cu multe posibilităţi de
îmbogăţire. Au supus limba unor reguli gramaticale
DACIA
magazin
omuri din imediata apropiere a fostului Centru Danu-
bian; şi e firesc să fi suferit alterări mai reduse decât
idiomurile indoeuropene ajunse la mari distanţe în
spaţiu şi în timp!...
Examinarea şi aprecierea limbii române (cu di-
alectele ei) nu ca „o limbă tânără, recentă, dezvoltată
prin numeroase împrumuturi”, ci drept o străveche ur-
maşă, directă şi acut învecinată geografic cu fostul
Centru Danubian, cel al „emisiei indo-europene”,
aşadar: ca o limbă creditoare şi nu debitoare, va oferi
cu siguranţă cercetătorilor surprize de proporţii. Sur-
prizele acestea vor fi cu atât mai bine-venite cu cât
demonstrarea pluridisciplinară tot mai amplă, mai
cuprinzătoare, a unei veritabile culturi geto-dacice
proto-europene pune în valoare proporţiile reale ale
acestei străvechi etnii; şi nu doar artefactele puţine şi
meschin comercializate pe pieţele de vechituri, drept
ale unui tribuleţ oarecare căţărat pe câteva coaste de
munte până când... „vitejii legionari ai Marii Rome”
l-ar fi şters de pe faţa pământului (şi din cărţile de is-
torie)!....
Mioara Căluşiţă-Alecu
stricte şi au numit-o sanscrită (sama=cea mai
scrita=disciplinată, fixată). Au prevăzut trei numere
– singular, dual şi plural, 8 cazuri la declinare… [1].
Limba sanscrită exprimă informaţiile în puţine cu-
vinte. Această limbă este aptă ca vorbitorul să creeze
cuvintele necesare pentru a transmite informaţii noi.
După circa un mileniu, şi în limba latină, ordonată de
învăţaţii latini, informaţia se exprima scurt, folosind
reguli gramaticale mai greu de însuşit decât cele din
limbile moderne.
Limbile moderne dezvoltate de vorbitorii lor,
fără intervenţia unor savanţi, şi-au îmbunătăţit pre-
cizia prin crearea unor expresii şi prin utilizarea unui
număr mai mare de cuvinte pentru a transmite precis
o informaţie. De pildă, comparând un text scris astăzi
în română cu traducerea lui în engleză, se constată că
cel scris în română este mai scurt, fapt care atestă
vechimea mai mare a limbii române.
Din momentul în care cuvintele erau adoptate
de colectiv, vorbitorii au redus numărul de sunete uti-
lizate ca să pronunţe cuvintele mai uşor şi să fie mai
exact receptate.
Studiind limba unui popor, uneori putem afla
informaţii mai bogate decât cele obţinute din cer-
20

Nr. 74 (anul IX), februarie 2012
cetarea vestigiilor păstrate în pământ. Voi prezenta
câteva exemple dintre cele arătate în cartea Tradiţii[2].
Unele cuvinte din limba română arată
gândirea celor care le-au creat.
Astfel, cuvânt este înrudit cu a cuvânta, cu
conventus din latină, care înseamnă „pact”, contract”
şi cu kuvënd, care înseamnă „sfat” în albaneză. După
tradiţia vedică, vāc (pronunţă vać) este cuvântul rostit
cu suflu [1], adică cu vânt. Deşi se regăseşte în forme
înrudite şi în alte limbi, în română s-a păstrat într-o
formă mai veche, care ilustrează gândirea celor care
l-au alcătuit.
Fluier este un instrument muzical de forma
unei ţevi de lemn cu găuri. A fluiera înseamnă a
scoate un sunet ca al fluierului. Fluierul piciorului
este osul de la genunchi la gleznă.
În articolul Ţura - cuvânt străvechi (Noi
tracii, nr. 110, ian. 1984), Vasile Bologa arăta că în
Maramureş şi Oaş, ţura denumeşte un fluier, iar în
Maramureş şi Oltenia, ţurloi este fluierul piciorului.
La acestea adaug că, în limba latină, tibia este un
fluier pentru cântat, dar şi fluierul piciorului.
Aceste înrudiri între denumirile pentru fluier
şi osul tibia ilustrează că, în trecut, din acest os s-ar fi
făcut un fluier care, este posibil, să fi fost utilizat şi în
practici de magie.
În aromână fluierul se numeşte fluer, iar în al-
baneză – flojere (flaut). A. Berinde şi S. Lugojan ară-
tau că există un cuvânt înrudit şi în sanscrită. În
franceză corespunde flûte.
Răsare înseamnă că Ra – Soarele sare peste
orizont. Este interesant că privind pe mare, Soarele
apare că sare peste orizont şi nu că se ridică treptat.
Ra este numele zeului Soare din vechiul Egipt, dar
este şi mantra (cuvânt evocator) al Soarelui şi focului
la vechii hinduşi. Este probabil că românii au creat
cuvântul răsare în vremuri străvechi şi nu l-au derivat
din cuvântul latin sol, solis.
Unele cuvinte aveau mai multe înţelesuri,
precum gata şi prost.
Gata are cuvinte înrudite în albaneză (gat) şi
în slavă (готово, în rusă).
În română este vechi, deoarece a creat şi cu-
vinte înrudite: a găta, găteală, a găti, a se găti, gătit.
În limba sanscrită se explică logica după care cuvântul
gata a fost creat: ta-acela, ga-care se mişcă, deci care
„a ieşit”, care „a venit” sau care „reintră” într-o ordine
naturală [1, p. 209].
Pe plăcile de plumb (de la Sinaia) geto-dacice
nr. 21, 25, 42, gato înseamnă „poartă”, ca şi gate în
engleză; gato – poarta – era to-aceea prin care ga-s-a
ieşit. Pe plăcile de plumb apar şi cuvinte înrudite cu
gato, indicând paza porţilor.
DACIA
magazin
Acum, în limba română gata a păstrat înţele-
sul de „ieşirea din activitate”, „încheiere”. Este pro-
babil că gata este un cuvânt autohton, moştenit din
vechea limbă comună.
Prost înseamnă „fără inteligenţă”. În latină
prostare înseamnă „a fi scos la vânzare”, „a se pros-
titua”, iar în rusă prost înseamnă „simplu”. Prost ar fi
putut fi însemna st-stă pro-pentru un motiv?
În trecut, limba vorbită pe teritoriul Daciei
a avut mai multe sunete.
Studiind inscripţiile de pe plăcile de plumb
publicate de Dan Romalo [3], constatăm că cei care au
creat alfabetul utilizat, au considerat că limba are mai
multe sunete decât cele pe care le descifrăm noi acum
pe plăci. Astfel, găsim un acelaşi cuvânt scris uneori
cu un semn (literă) pentru o, alteori cu un alt semn,
indicând, însă, acelaşi sunet. La fel şi în cazul
sunetelor s, t, z. Această constatare sugerează că în
vremea când se scriau plăcile, se reducea numărul
sunetelor adoptate la crearea alfabetului utilizat.
Evoluţia rolului sau înţelesului unor silabe-
rădăcini, în diverse cuvinte, ilustrează dezvoltarea
limbilor.
În prezent, la este o prepoziţie care indică mai
ales raporturi de loc şi de timp.
Probabil că în trecut la a indicat pământul, aşa
cum se mai observă în cuvinte ca: lan, lăcaş, loc, olat,
plai, sălaş, sau piatră ca lapis în latină, śila în san-
scrită [1, p. 648]. Lam este mantra pământului în
tradiţia Yoga. Referirile făcându-se faţă de pământ, la
a devenit o prepoziţie şi pământul a fost sugerat şi de
alte sunete. Prepoziţia la apare ca atare sau scrisă la,
le, lo pe circa 7 plăci de plumb cu inscripţii geto-
dacice. Aşadar, este un cuvânt autohton.
Este probabil ca da, adverbul afirmaţie, să-şi
aibă obârşia în dau persoana întâi a verbului a da, deci
să fi indicat o cedare – ofertă – din partea vorbitoru-
lui.
Afirmaţia ja din limba germană corespunde
cu ia (persoana a doua singular la imperativ a verbului
a lua) din limba română şi indică tot o cedare. Coin-
cidenţă!?
Unele nume moştenite din vechime atestă
gândirea şi obiceiurile geto-dacilor.
Pe plăcile de plumb, Decebal este numit
Dacibalo. Aşa cum am mai arătat, acest nume ar
însemna puternicul, conducătorul (balo) dac sau al
dacilor (daci).
Burebista este înregistrat Boeribiseto pe plă-
cile de plumb. În cuvinte ca bour, război, tărăboi,
bour, boi sugerează putere, luptă, agitaţie. Pe plăcile
de plumb sunt menţionaţi boiciero, consideraţi o clasă
socială importantă. Este probabil că la origine boier
21

Nr. 74 (anul IX), februarie 2012
să fi însemnat „luptător”. Terminaţia numelui atribuit
marelui conducător ar fi putut arăta gradul de com-
paraţie superlativ. Boeribiseto ar fi indicat un
boiciero important, adică un luptător foarte bun.
În cartea „Tradiţii” am arătat că legenda lui Negru
Vodă care venea din Nord, călăuzit de un corb
prezintă un eveniment aşa cum se petrecea şi era re-
latat în preistorie.
În vechea Chină, punctele cardinale erau in-
dicate şi prin nume de culori. Negru indica Nordul.
Amita Bhose cita că vechii corăbieri nu cunoşteau bu-
sola. Ei luau din portul în care vroiau să ajungă un
corb. Când navigau din nou spre acel port şi ajungeau
aproape de destinaţie, dădeau drumul corbului, care
se ridica la mare înălţime, se îndrepta spre locul lui de
baştină şi, astfel, orienta pe navigatori.
Este probabil ca tradiţia lui Negru Vodă să fie
multimilenară.
Limba română păstrează cuvinte care atestă
credinţe şi concepţii vechi.
Căluşul este un joc care, la origine, a fost ri-
tualul de trimitere, prin sacrificare, a unui om la Zeu.
N. Miulescu a argumentat aceasta.
Acum, jucătorii – căluşarii – imită mersul
săltat al călăreţilor. Personajul mutul reprezintă pe
eroul destinat odinioară sacrificării. Acestuia i se
punea în gură un căluş pentru ca, atunci când i se
apropia moartea, să nu poată să plângă sau să
protesteze.
Trimis a fost, fără îndoială, un cuvânt asociat
cu marele zeu Sarmis-Armis-Ionos al geto-dacilor.
Acest patron spiritual al capitalei Daciei corespundea
lui Thot – Hermes – Ianus – Mercur. Autor al Tablelor
de smarald şi al Tradiţiei hermeneutice, el era numit
de greci trismegistos, pentru că era trimis cu tri-trei
mis-misiuni: de rege, legislator şi preot, sau de învăţă-
tor, judecător şi profet; El era om, preot şi zeu; avea
intuiţie, raţiune şi voinţă. Numele Sarmis este scris şi
pe monedele reproduse în fig. 243 şi 244 din „Dacia
Preistorică”.
Studiul înţelesului unor rădăcini în cuvinte
din mai multe limbi poate aprecia când s-au
despărţit aceste limbi.
Comparând înţelesul unor rădăcini din
română cu cel din sanscrită, de pildă al rădăcinilor kar
şi rath (rot), s-ar putea obţine o viziune asupra epocii
în care s-au despărţit aceste limbi. La început kar a
sugerat „mână” în limba hindi (care a devenit san-
scrită), ca şi în limba din care descinde româna, cum
dovedesc cuvinte care s-au păstrat de atunci ca akara
(fără mână) în sanscrită, devenit ocară în română.
Când căratul nu s-a mai făcut cu mâna, strămoşii
românilor au asociat rădăcina kar carului şi căratului,
DACIA
magazin
iar mâinii i-au dat o rădăcină care, în sanscrită, era
asociată minţii şi omului. Strămoşii au adoptat pentru
om rădăcina asociată divinităţii, în limba sanscrită.
Căratul s-a generalizat o dată cu utilizarea roţii, iar în
limba sanscrită carului i s-a asociat rădăcina roţii.
Este, deci, probabil ca denumirea obiectului (mijlocu-
lui) de transport – car în română, ratha în sanscrită
[1, p. 533] – să fi apărut la despărţirea strămoaşei lim-
bii sanscrite de cea a limbii române.
Unele toponime româneşti ar putea dovedi
migraţii sau alte evenimente istorice.
De pildă, în sanscrită karanda înseamnă
„mânuibil” şi „sabie” [1, pag. 142], simha înseamnă
„leu” [Dicţionarul sanscrit englez, pag. 349], iar
peceaka – „bufniţă” [1, pag. 423].
Când şi cum au apărut numele localităţilor
Caransebeş, Pecica ori Şimleu?
Aşa cum scria Dan Romalo, cel mai de preţ
vestigiu pe care îl lasă o civilizaţie antică este con-
semnarea prin scriere a limbii şi gândirii din vremea
sa. Pe astfel de vestigii se clădeşte istoria.
Pe teritoriul României, s-au găsit în picturi
sau pe obiecte, mai multe scrieri create de societăţi
sau colective. Înţelesul unora a fost descifrat cu
aproximaţie.
Au fost găsite şi lucrări în care scriitorii au
adoptat şi semne care deveniseră mai cunoscute
în acea vreme, cum este cazul inscripţiilor de pe
unele plăci de plumb. Este probabil că au existat şi
documente care nu se lăsau uşor descifrate, spre a
se evita distrugerea lor de cei care nu le agreau.
Aceste vestigii au fost studiate de istorici şi
de amatori. Despre ele s-au scris lucrări interesante,
multe sub semnul ipotezei. Studiul limbii în care au
fost scrise şi al informaţiilor cuprinse în acestea va
aduce o lumină asupra trecutului nostru şi chiar va
mări prestigiul României în Uniunea Europeană.
Limba se formează şi evoluează odată cu
naţiunea, cu necesităţile, cu obiceiurile şi cu
năzuinţele ei. Ca şi pământul, păstrează în ea urme ale
trecutului. Limba defineşte naţiunea. Naţiunea şi
limba română au rădăcini vechi, pe care arheologii şi
lingviştii studiindu-le, fără prejudecăţi, cu strădanie,
pot să aducă la lumină gândirea strămoşilor.
Bibliografie
1. Burnouf E., Leopold L., Dictionnaire classique san-
scrit-français, Ed. Maisonneuve, Paris, 1866.
2. Căluşiţă-Alecu Mioara, Tradiţii, Miracol, Bucureşti,
2011.
3. Romalo Dan, Cronică getă apocrifă pe plăci de
plumb? Ed. Alcor, Bucureşti, 2005.
22
 DACIA
Nr. 74 (anul IX), februarie 2012 magazin

ENIGMA
DE PE TIARANTOS
(I)
Traian Gruia Geţianu

TIA, Tia Mare –

judeţul Olt, ROMÂNIA

Acesta este punctul de pornire al dezlegării

unei enigme a limbii poporului român. Localitatea se
afla în sud – estul Olteniei, pe malul drept al râului Olt,
drumul judeţean DJ.642 (Stoeneşti-Islaz), la km. 48 –
coordonate geografice – 24° 50’ latitudine nordică.
În anul 1990 localitatea avea 488 locuinţe, 722
familii, 1814 locuitori.
Atestarea documentară este din 1538, iulie, 16
– în „Hrisovul domnitorului Radu Paisie”, întocmit la
Târgovişte, în care se arată ca el, domnitorul, dăruieşte
spătarului Dragomir şi fratelui său Udrişe, pentru că le-
au fost vechi şi drepte ocine, dedine de la bunicul lor
Badea, „...jumătate din TIHA şi din apă şi din pădure
şi de pretutindeni”. Se exclude orice incertitudine
reconstituim piatră cu piatră tot ce a fost înainte – după
deoarece „Hrisovul domnitorului Mihai Vitezul” din 6
ideea în genere şi în amănunte – care-a predominat la
septembrie 1598 consemnează faptul că domnitorul
zidirea sanctuarului – astfel trebuie să ne purtăm cu
„...îşi întăreşte 23 de sate” din Oltenia printre care şi
limba noastră românească.” (M. EMINESCU, Manu-
TIHA, menţionată între Izbiceni şi Cilieni, având ca
scrisul 2275 I.B. f. 74(9).
vecin la vest moşia Vişina – ceea ce corespunde rea-
Mărturisesc aici că, de când am avut conştiinţa
lităţii de astăzi.
apartenenţei la poporul meu românesc, de când am
Care este metamorfoza numelui TIHA în TIA
cunoscut, atât cât am putut, în cuprindere şi în profun-
vom afla mai târziu, în cuprinsul lucrării, aceasta fiind
zime viaţa neamului românesc, din cele mai vechi tim-
o problemă a limbii românilor, o realitate istorică legată
puri şi până în acest moment, am avut şi convingerea
organic de etnosul românesc.
puternică a rolului său primar pe Terra şi a genialităţii
„Într-o lume a naţiunilor nu se poate vorbi
sale în rândul marii familii a naţiunilor care trăiesc pe
decât despre o unitate etno-lingvistică – temelie a or-
această minunată planetă.
cărei naţiuni. Înainte de a fi surprinsă în izvoare, limba
Călăuzit de această idee, trăiesc marea bucurie
unică a geto-dacilor, unitatea lor etnică şi unitatea cul-
că am putut să intuiesc, să mă apropii şi să dezleg
turii materiale sunt atestate de cercetările arheologice.
această enigmă a limbii româneşti – TIA şi doresc ca
Unitatea limbii este implicită.” (G. D. Iscru, Geto-dacii,
acest adevăr să fie aflat, înţeles şi ştiut de neamul meu,
naţiunea matcă din Spaţiul Carpato-Danubo-Balcanic,
pentru că lui îi aparţine şi cu el va putea trăi cât va fi
p. 41).
lumea.
Dacă este adevărat că neamul românesc are,
În acest scop, m-am călăuzit după ceea ce
până în zilele noastre, doi reprezentanţi ai genialităţii
spunea Grund Curtis, iar B.P.Hasdeu îl citeză în lu-
sale, pe Zamolxe şi pe Eminescu, trebuie să pornim în
crarea sa „Cuvente den bătrâni”: „Scopul ştiinţei nu
cercetarea noastră de la constatarea pe care a făcut-o
este de a satisface curiozitatea sau de a găsi loc pentru
cel ce a întruchipat gândirea şi simţirea românească în
jocul unor presupuneri mai mult sau mai puţin inge-
gradul cel mai înalt – „Nu noi sântem stăpânii limbii,
nioase, ci de a mări sfera adevărului şi de a restrânge
ci limba este stăpâna noastră. Precum într-un sanctuar
cercul erorii.”

23
 DACIA
Nr. 74 (anul IX), februarie 2012 magazin
Am mai avut în vedere şi constatarea pe care
o face Domnul Gabriel Gheorghe, distins cercetător
român, în Rev. Getica 3-4, 1992, p.11: „Cel mai impor-
tant aspect, în aşa-zisele ştiinţe umaniste şi sociale (is-
toria, lingvistica, istoria culturii şi civilizaţiei etc.) îl
constituie calitatea datelor pe care se sprijină o teză, o
afirmaţie. Dacă baza de date pe care se edifică o con-
cepţie este eronată, teza rămâne în vânt.”
TIA – acest cuvânt enigmă – a existat şi există
în limba neamului nostru şi el este martorul dăinuirii
noastre în faţa unei judecăţi drepte despre noi şi despre
pământul pe care trăim, binecuvântat de Dumnezeu –
România.
Este un miracol că acest cuvânt a rezistat mi-
ilor de ani, cu atât mai mult în toponima românească
şi, ca o curiozitate, neluat în seamă spre a fi cercetat de
specialişti, cu toate implicaţiile sale etnolingvistice, is-
torice, geografice etc.
Să pornim deci pe drumul cunoaşterii acestei
minunate enigme a limbii neamului românesc şi să ne
bucurăm de cunoaşterea adevărului care niciodată nu
piere.
Pornind de la acest toponim şi asociind cer-
cetarea noastră cu concluziile la care au ajuns numeroşi
cercetători români şi străini din ultima vreme, vom
putea înţelege şi vom fi convinşi de importanţa limbii
române strămoşeşti în formarea limbilor pe Terra.
Acest cuvânt enigmatic, care conţine un ele-
ment de structură extraordinar de interesant, ca şi altele
existente până în prezent în limba noastră românească, Capitolul 1
evidenţiate de mulţi cercetători, desleagă taine ale is- CUVÂNTUL
toriei multimilenare ale neamului românesc. Demersul
acesta se alătură eforturilor ce se fac pentru a arăta că „1. La început a fost cuvântul, şi cuvântul era cu Dum-
românii sunt urmaşii legitimi ai primilor oameni, ai nezeu, şi cuvântul era Dumnezeu.
primului popor, ai civilizaţiei umane post – diluviene 2. El era la început cu Dumnezeu.
(pelasgii), ca sunt predecesorii unor popoare ce au mar- 3. Toate lucrurile au fost făcute prin el şi nimic din ce
cat decisiv istoria universală şi evoluţia omului, pentru a fost făcut, n-a fost fără el.
a arăta că din acest Spaţiu Carpatic au migrat în lume 4. În el era viaţă şi viaţa era lumina oamenilor.
populaţii care au scris istoria şi au dus omenirea înainte, ... ... ... ... ... ... ... ... ... ... ... ... ... ... ...
creând state celebre: Sumer, Egipt, India, Grecia, Im- 14. Şi cuvântul s-a făcut trup şi a locuit printre noi, plin
periul Macedonean, Roma, Bizanţ etc. Strămoşii noştri de har şi de adevăr, şi noi am primit slava lui, o slavă
au influenţat şi au civilizat toată Eurasia, de la Atlantic în tocmai ca slava singurului născut din Tatăl.”
până la China, popoarele precolumbiene, au creat o (Evanghelia după Ioan – Întruparea Cuvântului)
serie de zei, cultul Soarelui, creştinismul, au dat
omenirii scrierea şi cele mai cruciale invenţii. Cuvântul este unitatea de bază a lexicului
Vă invit să cunoaşteţi acest adevăr care, mai limbii. El reprezintă asocierea unuia sau mai multor
devreme sau mai târziu, va ieşi la lumină, aducând nea- sensuri cu un complex înveliş sonor susceptibil de o
mului românesc gloria însuşirilor sale alese – statorni- întrebuinţare gramaticală în procesul comunicării,
cia, hărnicia, creativitatea, iubirea, smerenia, conform celei mai cunoscute definiţii care s-a dat
generozitatea s.a. în armonie cu spaţiul natural care l-a acestui concept.
creat şi în care contintinuă să existe pe Pământ. Limba este opera cea mai de seamă a unui
popor, ea reprezintă cea mai puternică legătură a ge-

24

Nr. 74 (anul IX), februarie 2012
neraţiilor prezente cu generaliităţile trecute şi cu cele
viitoare.
În limba română sânt încifrate în modul cel
mai semnificativ spiritualitatea şi personalitatea
poporului român. Limbile sunt chei măiestre care ne
îngăduie să coborâm spre subconştientul naţiunilor.
În momentul când îţi apare în orizontul limbii
un cuvânt nou, gândul porneşte în căutarea înţelesului
pe care acesta îl are şi, dacă nu-l găseşte, ai o stare de
nelinişte, de frământare care poate să dureze uneori
vreme îndelungată. În mod obişnuit oamenii nu se
preocupă de aceste lucruri, iau realitatea aşa cum este.
Dacă observăm câteva toponime româneşti
din zona Olteniei în care ne aflăm, cum ar fi: Corabia,
Caracal, Izbiceni sau mai de departe Urdiniţa,
Pietroasa, Predeşti, Gogoşu, Ştiubei, Răchita, Seaca,
Lunca, dar şi Măgurele, Islaz, Bucureşti etc. nu este
greu să înţelegem sensul lor. Fiecare îşi leagă înţelesul
de o acţiune, de un obiect, de numele unei persoane
etc.
Se pune întrebarea firească pentru cel care în-
tâlneşte pentru prima dată cuvântul TIA, aşa cum
l-am întâlnit eu cu 30 de ani în urmă, ce înţeles are
acest nume de localitate? Rămâi convins că nu-i vei
afla taina. Dar vei afla că din generaţie în generaţie se
ştie despre această aşezare umană că ...
Şi încep legendele despre prima aşezare în
lunca Oltului care se numea Sălişte, acolo unde erau
EMINESCU – PRIMA JERTFĂ POLITICĂ PE
ALTARUL DACIEI MARI
II
5. Reprimarea politică a Societăţii
„Carpaţii” şi jertfirea lui Eminescu
Momentul „Iaşi” a transformat Societatea
„Carpaţii” în duşman declarat al Austro-Ungariei, iar
pe Eminescu în „obiectiv” permanent pentru servici-
ile sale de informaţii.1
El a sesizat pericolul izbucnirii unui conflict
diplomatic, apoi chiar armat între Austro-Ungaria
(sprijinită de Germania) şi regatul României, care tre-
buia adus cu forţa în „ordinea germană”. De aceea,
a încercat să tempereze agresivitatea unor politicieni
austrieci, incitaţi de Budapesta, care exagerau perico-
lul acţiunilor româneşti vizând constituirea Daciei
DACIA
magazin
nişte tei mari de la care şi-ar fi luat mai târziu satul
numele – Tia Mare.
Apoi, în trecutul mai apropiat, locuitorii au
legat numele satului de câţiva tei mari care se aflau în
curtea primăriei. Nimeni nu ţi-ar fi precizat altceva
despre atestarea documentară din 1538 şi 1598 a de-
numirii reale – TIHA, care a devenit în laboratorul
limbii odată cu trecerea timpului – TIA. Abia în ul-
timii ani s-au făcut câteva încercări de stabilire a eti-
mologiei cuvântului, dar cred că sunt foarte aproape
de adevăr. Aceste ipoteze propun ca punct de plecare
numele unei posibile cetăţi romane (castru) pe malul
râului Alutus (Olt) – ANTONINA (!?) sau provenind
din limba slavilor cu care populaţia daco – romană a
convieţuit şi aici în perioada migranţilor – „tiho” – cu-
vânt de origine slavă.
Problema capătă profunzime când constaţi că
pe teritoriul românesc se mai află câteva toponime cu
formă nealterată, aproape identice cu TIHA – Tiha
Bârgăului, pasul Tihuţa, (în Moldova), Tihău (în Tran-
silvania).
Acesta a fost momentul în care am pornit
cercetarea pentru dezlegarea acestei enigme a limbii
româneşti străvechi care se alătură celorlalte rezultate
ale cercetărilor făcute până în prezent pentru aflarea
adevărului despre preistoria şi istoria neamului nostru,
a omenirii, despre limbile vorbite pe pământ şi altele.
dr. Aurel V. David
Mari. Însă, guvernanţii de la Bucureşti, preocupaţi
mai ales de împărţirea şi reîmpărţirea demnităţilor pu-
blice şi a resurselor de putere, au acceptat fără alte ex-
plicaţii ideea anihilării Societăţii „Carpaţii” şi
„potolirii” lui Eminescu, ca soluţii necesare reducerii
stării de tensiune între regatul României şi Imperiul
austro-ungar.
Aşa-numitele „discursuri iredentiste” de la
Iaşi, din 6 iunie 1883, au constituit pretextul pentru
declanşarea, de către Puterile Centrale, a acţiunii de
aducere a României în „ordinea germană”. Atât Ger-
mania, cât şi Austro-Ungaria i-au cerut în mod impe-
rativ regelui Carol I să se integreze urgent în „noua
ordine” europeană, deci în sistemul geopolitic instituit
la congresul de la Berlin din anul 1878. Această inte-
25

Nr. 74 (anul IX), februarie 2012
grare urma să fie stipulată într-un tratat prevăzut a fi
semnat între România şi Puterile Centrale (Austro-
Ungaria, Germania şi Italia), în 28 iunie 1883. Pro-
iectul de tratat prevedea că România era obligată să
se orienteze, politic, în primul rând, spre Austro-Un-
garia şi interzicea orice proteste pentru eliberarea Ar-
dealului, iar condiţia semnării era anihilarea
revendicării Ardealului de către România. Consecinţa
imediată a semnării tratatului respectiv era eliminarea
aşa-zisei influenţe franceze în România şi desfiinţarea
Societăţii „Carpaţii”.
Guvernul român a acceptat destul de greu şi
cu rezerve regulile care îi erau impuse României. Dis-
cuţiile care au urmat au reprezentat o veritabilă bătălie
diplomatică, din care va ieşi un tratat secret şi defen-
siv, care nu implica România în politica expansionistă
a Puterilor Centrale, însă intrarea României în sfera
de influenţă a Triplei Alianţe excludea existenţa „Da-
ciei Mari” şi, pe cale de consecinţă, a Societăţii „Car-
paţii”.
În acest context, politicienii interni, atât con-
servatori, cât şi liberali aflaţi la guvernare, puternic şi
continuu „flagelaţi” direct şi indirect de Eminescu,
în presă, ca şi după „duşul” cumplit din Scrisoarea
III-a (1881), au simţit că a sosit momentul de a-l eli-
mina pe Eminescu din viaţa publică şi au lucrat
„mânâ-n mână” cu „Oculta” internă şi externă.
Aceştia n-au luat în seamă faptul că Eminescu expri-
mase public şi fără tăgadă nevoia de apărare a intere-
sului naţional, deci înţelesese imperativul momentului!
Deşi liderii celor două partide politice care-şi
disputau puterea în România erau conştienţi de faptul
că Eminescu devenise o valoare naţională (dăduse na-
ţiei „Scrisorile” şi „Luceafărul”!), niciunul n-a avut
timp sau n-a vrut să discute cu el deschis, constructiv,
de pe poziţia interesului naţional. Pe această cale s-ar
fi putut apăra atât interesul naţional, cât şi valoarea
naţională pe care o reprezenta, deopotrivă, poetul şi
gazetarul Eminescu. În această acţiune perversă s-au
arătat deosebit de zeloşi unii fruntaşi ai Partidului
Conservator, criticaţi vehement de către Mihai Emi-
nescu pentru politica lor antinaţională.2 .
„Loja” din spatele Societăţii „Junimea” şi-a
avut rolul ei nefast, iar Titu Maiorescu s-a dovedit a
fi „regizorul” intern („din umbră”) al întregii acţiuni.
Aşa a fost fabricată, ad hoc, „nebunia lui Eminescu”.
S-a recurs la această soluţie, întrucât „nebunia” de-
clarată public excludea automat din viaţa publică pe
cel ce nu putea face dovada credibilă că este sănătos.
În cazul lui Mihai Eminescu, aceasta putea fi invocată,
fără nici o răspundere, ori de câte ori venea vorba de
scrierile sale, iar creduli se aflau destui în acele vre-
muri. Deci, scopul urmărit era scoaterea lui Mihai
Eminescu din viaţa publică, cu orice preţ! Ca variantă
de rezervă, Mihai Eminescu trebuia să ajungă în faţa
organelor de Poliţie, care n-aveau nimic cu poetul, ci
cu ziaristul politic - ziarist al Opoziţiei. Cei care i-au
DACIA
magazin
gândit soarta erau convinşi că dacă Mihai Eminescu
va intra în conştinţa publică drept nebun, nimic din
ceea ce a scris nu va mai fi luat în considerare.
Momentul exploatării aşa-zisei „nebunii a lui
Eminescu” a venit în ziua de 28 iunie 1883, când,
amânându-se încheierea tratatului cu Austro-Ungaria,
a izbucnit flacăra conflictului. Invocând acţiunile
„subversive” ale Societăţii „Carpaţii”, Austro-Unga-
ria a notificat suspendarea relaţiilor diplomatice cu
România şi a rupt relaţiile diplomatice cu Regatul Ro-
mâniei pentru 48 de ore. În acelaşi timp, efective mi-
litare executau manevre armate în Carpaţi, iar presa
ungară striga că a venit timpul ca imperiul să-şi ane-
xeze „Valahia”. La rândul său, cancelarul Germaniei,
Otto von Bismack, a ameninţat Regatul României,
printr-o telegramă secretă către regele Carol I, cu de-
clararea războiului dacă România nu intră în „noua
ordine”. Totodată, guvernului condus de I.C. Brătianu
i s-a cerut să verifice Societatea „Carpaţii”, sub mo-
tivul că desfăşura activitate subversivă, urmărind
unirea Ardealului cu regatul României. Astfel, guver-
nul a dispus măsuri radicale împotriva Societăţii
„Carpaţii”. Poliţia a trecut, în forţă, la percheziţiona-
rea sediului acesteia din strada Ştirbei Vodă şi a do-
micilului membrilor comitetului de conducere3.
Iar cei dovediţi ca membri activi ai organiza-
ţiei au fost expulzaţi. Apoi a fost lansat semnalul-po-
runcă: „Prindeţi-l pe Eminescu şi băgaţi-l la
balamuc!”
Scenariul sacrificării lui Mihai Eminescu a
constituit şi continuă să constituie subiectul şi obiectul
unor ample analize şi dezbateri. Fapta odioasă comisă
împotriva lui este confirmată, în primul rând, de
modul în care a fost acoperită oficial, în stil balcanic.
26

Nr. 74 (anul IX), februarie 2012
El a fost internat la „sanatoriul” dr. Alexandru Şuţu
la „Caritatea” (Caritas), după care a fost „ştampilat”
cu falsul diagnostic de „alcoolism şi sifilis”. Deci,
agresiunea făţişă împotriva sa a fost acoperită, oficial,
cu un certificat medical fals.
Ştirea că „a înnebunit Eminescu” nu a apărut
în ziarul „Timpul”, unde el fusese redactor principal,
ci în ziarul „Românul” - oficiosul guvernului, de fapt
al aripii rosettiste din partidul liberal, care se aflase în
polemică permanentă cu Mihai Eminescu. El a fost
„ţintuit” în „sanatoriul” dr. Alexandru Suţu până
când România a aderat la Tripla Alianţă, apoi a fost
târât din sanatoriu în sanatoriu, cu scurte momente de
libertate, până la sfârşitul vieţii.4
Niciunul dintre cei care au participat la săvâr-
şirea mârşavei fapte nu şi-a asumat vreodată nici o
parte de vină. Unii au inventat momente şi scene
ireale, dar credibile pentru cei « săraci cu duhul »,
pentru a scăpa de urmări, iar alţii, laşi, au acceptat să
vorbească la mulţi ani de la evenimentul respectiv,
când Mihai Eminescu era perceput de mulţi semeni
aşa cum îl proiectaseră « epigonii » săi.
6. O nouă încercare de reconstituire a sce-
nariului sacrificării lui Mihai Eminescu în 28 iunie
18835 .
Cu puţin timp înainte de această zi fatidică
pentru destinul său, Mihai Eminescu, găzduit în acel
moment de familia Slavici, a simţit, probabil, că era
supravegheat de aproape, cu complicitatea lui Titu
Maiorescu, a cărui răceală faţă de el era tot mai preg-
nantă. Aşa se explică intenţia de a se muta la inginerul
Constantin Simţion, din conducerea Societăţii « Car-
paţii », care devenise deja un fel de gazdă de rezervă.
El îşi transportase în casa acestuia, puţin câte puţin,
bunurile - înţelegând că nu mai poate convieţui alături
de „Madame Slavici” (Ecaterina Szöke Magyarosy)6,
care era, foarte probabil, dacă nu agent, cel puţin in-
formator al serviciilor secrete ale Austro-Ungariei.
Conflictul cu „Madame Slavici” (Kati,
cunoscută cu numele de Catinca Slavici), devenise
public, mai ales după ce el începuse să critice vehe-
ment maghiarizarea numelor româneşti din Transilva-
nia. În acest scenariu conflictual a fost atras şi
publicistul Grigore Ventura, aflat în legături suspecte
cu agentul austriac Friderick Lachman.
* Mihai Eminescu şi a-l interna cu forţa în ospiciul dr.
Mărturiile şi sursele de epocă afirmă că în
zorii zilei de 28 iunie 1883, înainte de ora 6.oo, între
Mihai Eminescu şi gazda lui, doamna Ecaterina Szöke
Magyarosy, soţia lui Ioan Slavici, s-a petrecut o scenă
marcată de violenţă verbală. Această doamnă, care-l
supraveghea îndeaproape, primise, probabil, semnalul
aplicării planului ocult de imoblizare a lui sub orice
motiv. Văzându-l surmenat după o noapte de lucru in-
tens, aceasta l-a provocat prin vorbe meşteşugite, pen-
tru a-l face să devină violent. Probabil că Mihai
Eminescu n-a reacţionat cum s-ar fi aşteptat „Ma-
DACIA
magazin
dame Slavici”, însă a ameninţat că nu se mai întoarce
la gazda sa, urmând să se mute definitiv la inginerul
Constatnin Simţion. Apoi, la ora 6.oo, el a plecat in-
tempestiv la redacţia ziarului „Timpul” pentru a lua
un exemplar din numărul proaspăt tipărit şi a-l in-
forma direct pe Titu Maiorescu despre acuzele aduse
guvernului faţă de încălcarea libertăţii presei şi a ga-
zetarului.
La scurt timp după plecarea lui, „Madame
Slavici”, simţind că „obiectivul” scapă de sub
supraveghere, a scris pe o carte de vizită: „Domnu
Eminescu a înnebunit. Vă rog faceţi ceva să mă scap
de el, că e foarte rău (reu)”. Apoi a trimis acel înscris,
printr-o servitoare, lui Titu Maiorescu, rugându-l să o
scape de „nebunul” Eminescu (înscrisul respectiv,
notat de Titu Maiorescu în Jurnalul său, a fost preluat
de toţi cei care s-au încumetat să reconstituie acele
evenimente!). Acasă la Titu Maiorescu a apărut repede
inginerul Constantin Simţion, pe care Mihai Eminescu
îl considera „prieten” (până astăzi nu s-a stabilit cu ri-
goare dacă acesta fusese anunţat de Titu Maiorescu
sau de „Madame Slavici” ori venise potrivit unui plan
dinainte stabilit!). Împreună (fără nici o analiză a
cazului sau o sumară verificare a conţinutului înscri-
sului), cei doi cu plecat la aşa-zisa „Casă de sănă-
tate” a dr. Alexandru Suţu, adică la Spitalul de nebuni
(ospiciu). Acolo, Titu Maiorescu i-a cerut acestuia
să-i pregătească o cameră lui Mihai Eminescu şi să-l
interneze, sub motivul că era nebun (deci, nu i-a cerut
să-l examineze, cum era normal!), obligându-se să
achite costul de 300 de lei pe lună pentru camera
respectivă.
După ce au „aranjat” cu dr. Alexandru Suţu
internarea lui Mihai Eminescu, Titu Maiorescu şi
Constantin Simţion s-au înţeles asupra modalităţilor
de acţiune pentru a-l aduce pe „pacient” la ospiciu:
Titu Maiorescu urma să meargă la propriul domiciliu,
iar Constantin Simţion la sediul Societăţii „Carpaţii”,
pentru a-l aştepta pe Mihai Eminescu, a-l imobiliza şi
a-l duce cu forţa la ospiciu. În acest context, apare o
altă enigmă: Constantin Simţion a devenit doar în acel
moment complicele lui Titu Maiorescu sau ei au făcut
parte dintr-o conspiraţie pregătită cu metodă îm-
potriva lui Mihai Eminescu?; Care a fost motivul real
al asocierii celor doi complici pentru a-l imobiliza pe
Al. Suţu?). Singura nelinişte a lui Titu Maiorescu a
fost ca imobilizarea lui Mihai Eminescu să poată fi
făcută „fără greutate”. Ajuns acasă, Titu Maiorescu
l-a anunţat şi pe Theodor Rosetti despre iminenta in-
ternare la ospiciu a lui Mihai Eminescu (fapt notat în
Jurnalul său!), care a acceptat tacit acţiunea pusă la
cale. (De ce trebuia să ştie neapărat Theodor Rosetti?
Erau interesate şi implicate indirect şi alte forţe oculte
pentru anihilarea lui?).
Pe la ora 10.00, fără să bănuiască ce s-a pus
la cale împotriva lui, Mihai Eminescu a apărut într-o
27

Nr. 74 (anul IX), februarie 2012
trăsură în faţa casei lui Titu Maiorescu, având sub braţ
ziarul „Timpul” din acea zi (datat, conform obiceiului
vremii, o zi mai târziu), în care publicase articolul
„Pentru libertatea presei şi a jurnalistului” şi pro-
testa faţă de expulzarea lui Emille Galli, directorul re-
vistei „L’independence roumaine”.
Mihai Eminescu spera să-i poată prezenta lui
Titu Maiorescu protestul său sever împotriva măsuri-
lor represive luate de către guvernul I.C.Brătianu. A
binecuvântat, cu privirea fixă, pe soţia lui Titu Maio-
rescu şi pe Ilie Nicolescu (care tocmai pleca de la Titu
Maiorescu!), apoi l-a îmbrăţişat „tremurând” pe aşa-
zisul său binefăcător şi „prieten”, după care a avut o
discuţie scurtă cu Titu Maiorescu, al cărui conţinut nu
se cunoaşte.
Pentru a-l abate de la gândurile care i se înfi-
ripaseră în suflet (nimeni până astăzi nu s-a întrebat
de ce-a tremurat Mihai Eminescu atunci când l-a îm-
brăţişat pe „binefăcătorul” său!), Titu Maiorescu i-a
arătat statuile reprezentând „pe Hermes şi pe Venus
din Melos”, la care el a răspuns, cu privirea în extaz:
„Lasă, că va reînvia arta antică!” (Deci, Mihai Emi-
nescu încă mai credea în realizarea proiectului Daciei
Mari, chiar în pofida piedicilor puse de către politi-
cienii români, în special de către conservatorii obe-
dienţi Puterilor Centrale, în rândurile cărora se afla
şi Titu Maiorescu!).
Potrivit planului stabilit cu acel Constantin
Simţion şi cu dr. Alexandru Suţu, fără nici o remuş-
care, teamă sau compasiune faţă de cel pe care-l
numea „prieten”, Titu Maiorescu i-a spus lui Emi-
nescu „că trebue să se ducă la Simţion” (adică la
sediul Societăţii „Carpaţii”), care fusese instruit, ştia
ce are de făcut! Mhai Eminescu a acceptat şi i-ar fi
cerut 5 lei pentru trăsură, pe care Titu Maiorescu
spune că i-a dat (cu toate că fiica sa, Livia, într-o scri-
soare către I. E. Torouţiu, din 21 aprilie 1939, va
spune că i-ar fi dat doar „2 lei pentru birjă”), apoi
Mihai Eminescu „a plecat cu trăsura acolo” (adică
la sediul Societăţii “Carpaţii”). Probabil că Titu
Maiorescu l-a pus pe urmele sale pe gazetarul Grigore
Ventura, pentru a fi siguri că totul va decurge conform
planului şi Mihai Eminescu va ajunge la sediul Socie-
tăţii „Carpaţii”. (Nimeni n-a explicat riguros de ce
Informaţii despre
CONGRESUL INTERNAŢIONAL DE DACOLOGIE
- 2012 -
vom publica în numărul din martie al revistei «Dacia Magazin».
DACIA
magazin
gazetarul Grigore Ventura n-a fost afectat de expul-
zarea directorului revistei „L’independence rou-
maine”, cu toate că el era redactor la acel ziar!
Implicarea lui în urmărirea şi imobilizarea lui Mihai
Eminescu a avut probabil, girul Poliţiei, acesta cum-
părându-şi libertatea cu preţul libertăţii lui Mihai
Eminescu, gazetarul care apăra libertatea presei îm-
potriva măsurilor luate de o guvernare violentă!).
Ajungând în apropierea Societăţii „Car-
paţii”, Mihai Eminescu a văzut, probabil, vânzoleala
creată de Poliţie, care percheziţiona sediul acesteia şi
a intuit că „binefăcătorul” său îi pregătise o capcană.
El nu ştia că înăuntru îl aştepta Constantin Simţion cu
o echipă pregătită pentru a-l imobiliza şi a-l interna la
ospiciu (deci, Constantin Simţion acţiona cu girul şi
sub oblăduirea Poliţiei!). Cu inteligenţa-i cunoscută,
Mihai Eminescu a devenit precaut şi fiind convins că
dacă ar fi intrat în sediul Societăţii era reţinut de Po-
liţie s-a întors din drum, încercând să găsească un loc
de refugiu pentru a afla ce se petrece cu adevărat şi a
găsi un mijloc de apărare.
- va urma -
_________
1. Gheorghe Ungureanu, Eminescu în documente de fami-
lie - documente literare, Bucureşti, Editura „Minerva”,
1977, p.412-414.
2. Vezi, pe larg, Nicolae Georgescu, A doua viaţă a lui Emi-
nescu, Editura „Europa Nova”, Bucureşti, 1994.
3. Augustin Z.N. Pop, Noi contribuţii documentare la biografia
lui Mihai Eminescu, Editura Academiei R.S.R 1969, p. 135.
4. Miruna Lepuş, Despre Eminescu şi ce am învăţat des-
coperindu-l, Editura „Vremea”, Bucureşti, 2008, p. 107.
5. Vezi, pe larg, Nicolae Georgescu, A doua viaţă a lui Emi-
nescu, Editura „Europa Nova”, Bucureşti, 1994; Theodor
Codreanu, Dubla sacrificare a lui Eminescu, Editura „Se-
rafimus Grup”, Braşov, 1999; Constantin Barbu, Codul In-
vers. Arhiva înnebunirii şi a uciderii nihilistului Eminescu,
vol. I, Editura Sitech, Cra¬iova, 2008.
6. Vezi, pe larg, D. Vatamaniuc, Ioan Slavici şi lumea prin
care a trecut, Editura Academiei, Bucureşti, 1968; Ecaterina
Szöke Magyarosy avea un trecut destul de dubios (se căsă-
torise cu Slavici la 11 septembrie 1875, folosind un şantaj:
ar fi rămas însărcinată de el!). Aceasta avea „comportări re-
probabile”, după cum a recunoscut Ioan Slavici într-o con-
fesiune scrisă făcută la 30 octombrie 1875 lui Titu
Maiorescu, afirmând cu părere de rău că „am luat ca soţie
pe o femeie, cu care trebuie să mă credeţi nenorocit”.
28

Nr. 74 (anul IX), februarie 2012
III. PERSONALITĂŢI
CONSTANTIN BRÂNCUŞI ÎN FAŢA TIMPULUI
- motive folclorice şi dacice în opera brâncuşiană -
Se împlinesc în luna aceasta 136 de ani de când a
văzut lumina zilei la 19 februarie 1876 în ţinutul Gorjului
românesc unul din cei mai mari artişti ai lumii, geniu al sculp-
turii universale – Constantin Brâncuşi. S-a stins din viaţă în
plină glorie, la vârsta de 81 de ani, pe 16 martie 1957.
Făcând un arc de cerc de Auroră Boreală în istoria
poporului nostru, cu declanşarea fasciculului luminos de la
daci şi proiectându-l pe bolta cerească a artelor până la
Constantin Brâncuşi şi opera sa, constatăm că însuşi sculp-
torul este, ca portret şi comportament citadin, un adevărat
Dac. Privind cu atenţie busturi şi statui de daci, vom con-
stata câtă asemănare există între chipul unui dac şi chipul
lui Brâncuşi. Şi, slavă Domnului, am avea posibilitatea să
privim astfel de busturi, mai ales datorită strădaniei cercetă-
torului Leonard Velcescu, pasionat de istoria Daciei, care a
descoperit sute de astfel de busturi şi statui în muzeele din
DACIA
magazin
Prof. Ştefan I. Stăiculescu
Roma, la muzeul din Vatican, în muzeul Borghese, apoi în
muzeele din Florenţa şi Napoli, precum şi în colecţii parti-
culare din Oxford, Berlin, iar la Luvru, în Paris, există o sta-
tuie de dac de mărime impresionantă. A indentificat două
statui de dac şi în muzeul Ermitaj din Sakt Petersburg.
Revenind la chipul şi statura lui Brâncuşi, din fo-
tografiile ce şi le-a făcut singur, dar şi de către alţii, putem
constata că sculptorul are o privire semeaţă şi pătrunză-
toare ca unui dac, are o barbă (nu şi-a ras-o niciodată) pur
dacică, iar mâinile sale sunt ca ale unui dac din sculpturile
amintite. Mâini de luptător pe care se citeşte vigoarea, băr-
băţia, hotărârea de a învinge şi reuşi, mâini de creator de
fapte măreţe şi glorioase.
În toată opera lui Constantin Brâncuşi se găsesc
elemente de folclor românesc, dar şi universal. Artistul a re-
marcat pe bună dreptate că „din toată lumea, numai românii
şi africanii au ştiut cum să sculpteze în lemn”, referindu-se
de bună seamă la arta populară. Iar atunci când a făcut
referiri la India, Brâncuşi a spus că „în India se simte ca la
el acasă, în India găsind înţelepciunea milenară
românească, păstrată sub ploile Occidentului şi ale tuturor
stupidităţilor”.
Luată în parte, fiecare sculptură a lui Brâncuşi are
elemente de artă populară naţională, valorificate creator din
perspectivă modernă. Enumăr numai câteva: elementele
din Coloana Infinită, acele romboide, au asemănare cu
stâlpii de prispă de la casele din Oltenia, numai că diferenţa
dintre un stâlp de prispă şi Coloană este vizibilă; un stâlp
susţine o grindă obişnuită de casă şi apoi se sprijină tot pe
o grindă, dar niciodată direct pe pământ, pe când Coloana
Infinită susţine măreţia Cerului, făcând legătura între Dum-
nezeu şi om şi are în elementele ei încorporat eroismul şi
dârzenia vieţii acestui popor. Coloana Infinită celebrează
îmbrăţişarea omului prin elementele ei, înscriind această
artă în lanţul unei comuniuni cosmice şi ancestrale.
Referindu-se la geniala sa lucrare, el a spus:
„Coloana mea fără sfârşit trăieşte într-o grădină frumoasă
29

Nr. 74 (anul IX), februarie 2012
din România. De jos şi până sus are aceeaşi formă şi nu îi
trebuie niciun piedestal şi nici soclu ca să se sprijine, iar
vântul nu o va dezrădăcina nicioadă, căci ea va rezista prin
propiile ei puteri”. Să luăm aminte! Chiar Brâncuşi ne-a pre-
cizat că există viaţă în Coloana Infinită: „Elementele
coloanei nu sunt altceva decât respiraţia omului, propriul ei
ritm”. Brâncuşi a fost atât de conştient de geniala sa Co-
loană încât a spus: „Coloana Infinită va fi una dintre minunile
lumii”.
Poarta Sărutului are deasupra un brâu cu ele-
mente folclorice ce se găsesc pe ii şi pe ţesături populare,
iar unii critici au asemănat partea de sus a Porţii Sărutului
cu o ladă de zestre şi eu consider că nu sunt departe de
adevăr. Chiar în denumirea sa de Poartă a Sărutului găsim
o mulţime de elemente de artă populară.
Scaunele de la Masa Tăcerii, precum şi Scau-
nele de pe Aleea Scaunelor seamănă perfect cu scaunele
dacice din jurul mesei obişnuite, precum şi cu micile scaune
pe care stăteau pajii domnilor.
Sculptura Vrăjitoarea, care se află la muzeul Gug-
genheim din New York, seamănă aproape perfect cu o spe-
rietoare ce o pun ţăranii, din loc în loc, prin recolte şi pomi,
ca să alunge păsările răpitoare, iar sculptura Căucul, ce se
află la muzeul Brâncuşi din Paris, din Complexul Pompidou
(şi cei care au mers pe acolo au putut să admire această
operă), seamănă perfect cu un căuc cu care se bea apă din
citurile de la fântâni. Numai că sculptura brâncuşiană are
apă sfinţită cu geniu.
Sculptura Regele Regilor, ce se află tot în Ame-
rica, la muzeul amintit, are, prin descompunere de elemente
şi imagini, şapte elemente de artă populară românească.
Priviţi-l pe acest Rege şi le veţi găsi!
Nicolae Iorga ne-a dat un sfat: „Ţineţi-vă aproape
de popor că altfel vă rătăciţi”! Întreaga operă a lui Brâncuşi
este genială pentru că el în tot ceea ce a creat nu s-a înde-
părtat de creaţia poulară, ci a preluat-o şi prelucrat-o, pre-
cum George Enescu în muzică şi Mihai Eminescu în poezie.
Aforismele lui Constantin Brâncuşi sunt tot ca nişte
poveţe date de bunici, de părinţi şi de înţelepţii satelor, deci
tot artă a înţelepciunii populare româneşti. Redau numai
două aforisme, foarte semnificative în acest sens, din cele
peste 300 descoperite şi tipărite în 6 ediţii de brâncuşiologul
şi dacologul Constantin Zărnescu, şi apoi tălmăcite de
mine în cartea „Brâncuşi - cioplitorul în duh”. Eu am dat
unui aforism titlul Bunicii. „Pedagogii adevăraţi ai copiilor
mi se par a fi bunicii. Aşa este la noi, în Gorj: dacă nu ai un
bătrân în căminul plin de copii, să îl cumperi. Nepoţii să fie
din sămânţa lui…Bunicii temperează, prin prezenţa lor sim-
plă, pe soţi, şi le îndrumă progeniturile pe calea vieţii, pre-
DACIA
magazin
dându-le facla experienţei proprii şi a înaintaşilor. Bătrânii
sunt trezorierii. Celula familiei rurale rămâne pilduitoare şi
pentru orăşeni, care-şi pierd intuiţiile şi instinctele elemen-
tare în iubire, spre paguba lor, ajungând la degenerarea na-
turalităţii”.
Celui de-al doilea aforism i-am dat denumirea
Soţii: „Soţii să nu-şi vorbească măscări. Pe vremuri ei nici
nu se tutuiau decât noaptea, la şira de paie, ca logodnici,
şi în patul conjugal între patru ochi şi pe şoptite. Moda tu-
tuitului este mitocănească. Aristrocaţii şi ţăranii nu se tu-
tuiesc”.
Gândindu-ne la modul în care şi-a trăit Brâncuşi
viaţa în Oraşul Luminilor, capitala artelor, Parisul, putem
afirma fără a greşi că acesta a fost modul de existenţă mi-
lenară a poporului nostru. Simplitatea mobilierului de lemn
făcut chiar de el, vatra la care-şi pregătea mâncarea pentru
el şi anumiţi invitaţi sunt nu numai populare, ci şi de sorginte
dacică. A fost Brâncuşi un Decebal al zilelor noastre? Da, a
fost, deoarece aşa cum Decebal şi-a sacrificat viaţa în fo-
losul poporului Dac şi statului Dac, tot aşa şi Brâncuşi şi-a
dăruit opera poporului său, fiind un deschizător de drum
unic în sculptura modernă. Caracterizându-l vizionar, criticul
american Jammes Farrel, afirma în anul 1965: „Lângă Sha-
kespeare şi Beethoven se mai află un Dumnezeu: ROMÂ-
NUL Constantin Brâncuşi”. De mare importanţă fiind şi
cuvântul „românul”, deoarece, după cum se ştie, Brâncuşi
a murit, din păcate, ca cetăţean francez.
Spre sfârţitul vieţii, Brâncuşi a scris următoarea cuge-
tare: „Nu mai sunt demult al acestei lumi; sunt departe de
mine însumi, desprins de propriul meu trup, mă aflu printre
lucrurile esenţiale”. Oare Constantin Brâncuşi se imagina
sau poate chiar se afla în lumea esenţelor veşnice, în lumea
luminoasă a lui Zalmoxe?
30

Nr. 74 (anul IX), februarie 2012
IV. OPINII, DEZBATERI, POLIMICI
PÂNĂ CÂND?
Motto: „Dar lăsaţi măcar strămoşii ca să doarmă-n colb de cronici;
Din trecutul de mărire v-ar privi cel mult ironici.”
În 1861, savantul B. P. Haşdeu, în studiul
pamflet „Perit-au dacii?” i-a demontat, pur şi sim-
plu, pe „romaniştii” cunoscutei „şcoli ardelene”,
care, prin „consolidarea” tezei false a „roma-
nizării Daciei”, teză venită de la „cronicari” în-
doctrinaţi la şcoli iezuite şi, foarte curios, de la
însuşi Dimitrie Cantemir, i-a ajutat pe „ştiinţifici”
şi pe obedienţi să ne falsifice identitatea naţio-
nală – arheologi de şpaclu şi ruletă şi „istorici” în-
cadraţi în tipare sau pur şi simplu mandataţi –,
falsificare perpetuată în lumea academică şi uni-
versitară şi reconfirmată în „tranziţia” post-de-
cembristă prin noua politică educaţională.
Dreptatea lui Haşdeu – că dacii nu au
pierit, nu puteau să piară, şi ei sunt strămoşi ai
noştri –, ca adevăr istoric, reieşea şi reiese din
izvoarele istorice ale străvechimii şi ale anti-
chităţii, din perpetuarea informaţiilor în izvoare
medievale şi moderne, în izvoarele tradiţiei din
Vatra Vechii Dacii, dar şi din opere ştiinţifice
asupra cărora „ştiinţificii” – cum le spunea, peio-
rativ, savantul – au tras vălul tăcerii. Urmându-le
blasfemia la adresa strămoşilor, fani şi progeni-
turi ale acestora au perpetuat sacrilegiul până
azi.
Or, menţionatele izvoare şi opere, pre-
cum şi logica istorică şi bunul simţ elementar nu
pot admite scoaterea din istorie a celui mai nu-
meros Neam – strămoşii noştri reali, traco-geto-
dacii – de pe cea mai întinsă vatră a vieţuirii sale
pe „bătrânul continent”, Neam care, având o
limbă unică, o religie monoteistă şi un pământ
bogat dăruit cu de toate, şi-a creat, în epocă, cea
mai de valoare civilizaţie şi a fost matca mai tu-
DACIA
magazin
Conf. univ. dr. G. D. Iscru
Mihai Eminescu
turor naţiunilor europene, contribuind, prin „roiuri”
umane, şi la alte geneze şi evoluţii etno-
naţionale. Înaintaşii/strămoşii lui direcţi au fost
arienii/pelasgii, poporul primordial al continentu-
lui, popor sedentar şi paşnic. Istoricul român Teo-
hari Antonescu (1866-1910) de la Universitatea
din Iaşi a fost primul care printr-o cercetare mul-
tidisciplinară a identificat Dacia ca „patrie primi-
tivă a arienilor”1. În istoriografia mondială,
identificarea spaţiului de locuire a arienilor a fost
făcută după circa două decenii într-o sinteză uni-
versitară engleză privind Istoria Indiei (vol. I),
(Cambridge,1922)2, identificare pe temeiul căreia
dl. Gheorghe Gabriel, un erudit al istoriei noastre
străvechi şi antice, a delimitat pe harta continen-
tului respectivul spaţiu, încadrat (n.n.) în întinsa
Vatră a Daciei, adică aşa cum stabilise, în 1901,
primul, istoricul român Teohari Antonescu. Numai
că studiul lui Teohari Antonescu a fost „înmor-
mântat” de „ştiinţificii” noştri, care n-au vrut să
ştie nici de studiul d-lui Gheorghe Gabriel3, căci
aceasta le afecta serios scumpa lor teză a „ro-
manizării Daciei”. Spre neuitare, studiul profe-
sorului Teohari Antonescu a fost publicat în 1997,
la Ed. Porto-Franco din Galaţi, alătături de alte
studii sau luări de poziţie ale unor autori ce nu se
lăsau convinşi de teza falsă a „romaniştilor”.
Strămoşii noştrii reali, traco-geto-dacii
(după numele cele mai cunoscute, dar au fost şi
multe altele, conform izvoarelor), în „ţările”
vieţuirii lor, ca şi înaintaşii/stămoşii acestora, au
ştiut să-şi fertilizeze pământul edenic al etno-
genezei, au fost „din fire deştepţi” – cum le
acordă un izvor „certificatul de nobleţe” – dar au
31

Nr. 74 (anul IX), februarie 2012
Portrete – Decebal, dr. Leonard Velcescu
putut şi să se apere în faţa unor „împăraţi pe care
lumea nu putea să-i mai încapă”, cuceritori mâ-
naţi de răutate şi lăcomie.
Unul din Neamul lor, tracul Ene/Enea, cu
vitejii săi, ieşiţi din urgia celebrului război troian,
ajungând în peninsula italică, a pus acolo piatra
de temelie şi a făcut „legea” începutului. Dar în
continuare aci s-au detaşat prea de timpuriu
vlăstare ale răului care, uzurpând suveranitatea
naţiunii, au făcut ca formaţiunea lor politică să in-
volueze în cel mai distrugător imperiu al Anti-
chităţii, Imperiul Roman, devenit, în ascensiunea
lui, „rădăcina tuturor relelor”, cum i-au spus con-
temporanii. A cunoscut, în „clasa politică” şi la
vârf, o degradare politică şi morală care în cele
din urmă îi va aduce pieirea. Căci în istorie ce
s-a născut şi a crescut din ură şi lăcomie, cum
au fost imperiile, a trebuit să cunoască, irevoca-
bil, declinul şi prăbuşirea, înfăţişate, în cazul Im-
periului roman, de englezul Edward Gibon în
cele 6 volume ale cunoscutei sale cărţi.
Când însă, pe ultima treaptă a urcuşului,
era într-o fază critică din punct de vedere finan-
ciar – simptom al declanşării sfârşitului! –, într-un
efort de revigorare, cu cea mai distrugătoare
forţă militară la care ajunsese dar cu nechib-
zuinţă... imperială, fără a se gândi la consecinţe
DACIA
magazin
ci numai la îndestularea lăcomiei şi orgoliului, Im-
periul s-a năpustit asupra strămoşilor noştri geto-
daci, care îşi reclădiseră impunătorul lor Stat în
centrul carpato-dunărean al Vechii Dacii, puter-
nic legat de munţi şi scăldat de ape, Stat ce
putea fi o stavilă în calea altor primejdii venite din
pustiurile Orientului, precum s-a şi întâmplat nu
după mult timp.
Precum se ştie, războiul a fost crâncen
iar pierderile uriaşe, în oameni şi bunuri materi-
ale. Geto-dacii au fost învinşi. A urmat jaful im-
perial cumplit. Dar izvoarele istorice, coroborate
profesional, responsabil, precum şi logica istorică
şi bunul simţ elementar, nu îndreptăţesc să se
vorbească de o exterminare a populaţiei – oa-
meni ai munţilor, pădurilor şi văilor – şi nici de o
„romanizare a Daciei”, în spaţiul ei imens, ro-
manii cucerind doar centrul fostului Stat geto-
dac, pe care l-au stăpânit şi jefuit nu mai mult de
150 de ani. Nici interesul cuceritorilor nu era
acesta. Apoi rămâneau fraţii liberi din imensa
Vatră a Daciei, care continuu au hărţuit pe je-
fuitori, ajutându-şi fraţii răsculaţi din „provincia”
nord-dunăreană cotropită. Numai că atacurile
repetate ale fraţilor apropiaţi, din Dacia liberă,
asupra trupelor romane din „provincie”, „ştiinţi-
ficii” noştri le-au pus pe seama unui popor „bar-
32

Nr. 74 (anul IX), februarie 2012
bar”, primul, inventat ad-hoc, goţii. Or, colegii
noştri (Gheorghe Gabriel, Maria Crişan) au
demonstrat că goţii reprezintă, de fapt, alt nume
dat geţilor. De „mâna” acestora va pieri Imperiul
Roman de Apus! Domnul Gheorghe Gabriel în
studiul introductiv la ediţia Fundaţiei Gândirea a
operei lui Iordanes, Getica (Bucureşti, 2001),
citează izvoare în care se vorbeşte despre un ju-
rământ al lui Decebal şi al sfetnicilor săi: „că nu
vor lăsa răgaz Imperiului Roman până nu-l vor
distruge, până nu vor rade Roma de pe faţa
pământului” (op. cit., p. XVIII). Odoacru şi Teo-
dosie cel Mare erau geţi (got=get!) şi au împlinit
în secolul al V-lea acel presupus jurământ.
Căzând inevitabil Imperiul roman de
apus, acesta a „lăsat” altor vlăstare ale răului
„testamentul politic” al lăcomiei şi al dominaţiei.
În încrâncenatul context istoric care a
urmat nu este greu de înţeles cum o afirmaţie
hazardată a unui panegirist imperial, Eutropius,
a alimentat minţile multor falsificatori ai istoriei,
până azi. Căci precum se ştie, istoria oficială,
cea transpusă în politici educaţionale, a fost şi
încă mai este scrisă după interesele şi fariseis-
mul învingătorilor.
Suveranităţile naţionale au fost din nou
uzurpate de alte noi imperii în disputa lor pentru
a ajunge la „statutul” de „Imperiu universal”.
În lupta lor necurmată însă, naţiunile în-
carcerate, ajungând în epoca modernă – epocă
a suveranităţilor naţionale şi a libertăţii adevărate
a omului – şi-au constituit/reconstituit State
naţionale iar ticăloşii a trebuit să recunoască –
nolens-volens – triumful principiului naţiunilor.
Himera „Imperiului universal” căzuse, îşi luase
locul la „Muzeul himerelor”.
După primul război mondial însă, revi-
gorându-se Forţele răului prin „fuziunea” imperi-
ilor supravieţuitoare cu „Imperiul invizibil”, al
capitalului şi al Forţelor oculte, la nivel planetar
a revenit primejdia reîncarcerării naţiunilor în im-
perii zonale numite, eufemistic, „Uniuni”, ca
etapă intermediară în drumul spre un „imperiu
global”, într-o Nouă Ordine Mondială” – „ordinea”
bolnavilor de avere, de putere şi de dominaţie.
Uzurparea suveranităţilor naţionale, falsi-
ficarea identităţilor naţionale, „invitaţia” acestora
de a „adera” şi a se „integra”, adică a se „topi” în
megaformaţiuni politice, „civice şi multiculturale”,
fără vreo „culoare” naţională, conform noului
DACIA
magazin
obiectiv, himeric şi acesta, al ticăloşilor ajunşi în
faza celui mai primejdios orgoliu şi a celei mai in-
admisibile iresponsabilităţi pentru civilizaţia
umană, pentru viaţa însăşi a Planetei, primejdia
aceasta a revenit la ordinea zilei.
Într-un asemenea context istoric, Forţele
răului şi-au pus în „priză” propagandiştii de pro-
fesie, năimiţi prin „mijloace specifice”, pentru
a-şi face „meseria” diabolică: tăierea rădăcinilor
istorice ale naţiunilor şi ruperea omului de
pământul genezei Neamului, aruncarea lui,
frunză-n vânt, la cheremul „centrelor de Putere”,
cum se autointitulează acum noile imperii.
Aşa stând lucrurile, după cum se simt şi
se văd, nu ne mai surprinde nimic. Dar ne
alarmează faptul că s-au găsit şi la noi, încă şi
încă, indivizi atraşi în slujba Forţelor răului. În
„tranziţia” postdecembristă, în spiritul unor „su-
gestii” primite de la o altă „Înaltă Poartă”, s-au în-
mulţit denigratorii şi chinuitorii istoriei naţionale,
pe care au început să n-o mai numească „Istoria
României” sau „ Istoria românilor”, ci, pur şi sim-
plu „istorie” – titlul celui mai important manual de
profil din învăţământul nostru preuniversitar, în
care Dacia străveche şi antică nu mai există,
manual „girat” de „ştiinţifici” de rang înalt.
Mai nou, într-o revistă lunară de un lux
sfidător, „Historia” (nr. 120/dec.2011), un grup de
autori ce se recomandă istorici, unii îi acceptă
parţial, alţii îi reneagă din nou pe geto-daci ca
strămoşi ai noştri reali, într-un amplu „Dosar” (!?),
sub o întrebare titrată şi pe prima copertă: „Sunt
dacii strămoşii noştri?”, urmând astfel modelul
unor înaintaşi de tristă memorie şi foarte
păguboasă opinie, inoculată încă din secolul al
XIX-lea şi factorilor de decizie.
Suntem de acord că în regimul comunist
cei ce au instrumentat cultul lui Ceauşescu au şi
speculat pe seama istoriei strămoşilor geto-daci,
dar acum, a-i pune pe aceştia, din nou, sub sem-
nul întrebării, sfidând evidenţa din izvoarele is-
torice, este echivalent cu o blasfemie.
A intra cu astfel de indivizi în vreo
polemică este, cum spun medicii, „frecţie la picior
de lemn”. Căci ei sunt bine „motivaţi” să facă
ceea ce fac! Şi li se oferă spaţiu mediatic din
belşug! Poate doar să-i întrebăm cum de se mai
suportă ei pe ei înşişi sau să le sugerăm a se
privi în oglinda oferită de Eminescu în partea a
doua a „Scrisorii III”.
33

Nr. 74 (anul IX), februarie 2012
Din indignarea şi revolta unui „pui de
dac”, un român de bună credinţă, dr. Napoleon
Săvescu, cel care a revitalizat mişcarea noastră
dacologică, faţă de cei care şi-au negat şi îşi
neagă strămoşii reali, faţă de hoţii şi falsificatorii
istoriei lor, au izbucnit două poeme antologice,
din care redăm, aici, unul.
Voi, daci,
nu mai tăceţi din gură!
dr. Napoleon Săvescu
Priviţi la Dacul pe Columnă
Strămoş uitat, dar rudă bună,
Crunt sechestrat în piatră dură,
Măreţ însă tăcând din gură.
La daci privim, privim de veacuri
În ochii lor vezi chin şi jafuri,
Vezi hoarde de romani furând,
Arzând, prădând iar noi tăcând.
De 2000 de ani tăcem
C-aşa-nvăţarăm să-i vedem,
Romani-eroi iar daci-gunoi
Şi noi tăcem, tăcem în noi ! ...
DACIA
magazin
Priviţi cum rabdă greu în piatră
Istoria falsficată
De saltimbanci cu minţi de zgură,
Iar noi tăcem, tăcem din gură !...
E timp să dezgropăm securea,
Să ne cunoască iarăşi lumea
Cu vorba şi voinţa dură,
Istoria când ni se fură.
E timp să înviem din moarte
Când glas ne vine de departe,
De la Zalmoxes, să ne spună:
Voi, Daci, nu mai tăceţi din gură!
(„Dacia Magazin”, nr. 9/2004, p. 23)
25.XII.2011, în ziua de Crăciun, în marea săr-
bătoare strămoşească a creşterii luminii, Crăciunul
geto-dac, adoptată de Biserica creştină ca mare săr-
bătoare a naşterii Mântuitorului nostru Iisus Hristos..
_________________
1
. Teohari Antonescu, capitolul Dacia, patria primitivă
a arienilor, în volumul de autor: Lumi uitate (cartea
ipotezelor), Ed. Porto-Franco, Galaţi, 1997.
2
. Sinteza engleză.
3
. Gabriel Gheorghe, Studii de cultură şi civilizaţie ro-
mânească, Fundaţia Gândirea, Bucureşti 2011, p.7-
34 (Studiu introductiv); în plus, am beneficiat de
informaţii despre amintita sinteză, de la dl. Haşdeu

NORME DE REDACTARE A TEXTELOR PENTRU PUBLICARE

l Textele trimise la redacţie pentru publicare vor fi redactate cu mijloace moderne: fişier
word, pe o singură coloană, text cu diacritice, Times New Roman, mărime 12 pct;
l Fiecare text va avea la sfârşit numele autorului, localitatea şi telefonul fix sau mobil de contact;
l Trimiterile vor fi scrise la sfârşitul materialului, evitându-se generarea lor automată ca
notă de subsol, fiind numerotate normal în text şi la final, încadrate în paranteze pătrate;
l Articolele vor fi însoţite de 1 - 3 imagini sugestive;
l Pentru fondul de imagini al revistei se vor trimite fotografii, filme, precizându-se locul,
data, evenimentul, participanţii şi realizatorul imaginii;
l Corespondenţa se primeşte pe adresa: GETIA MINOR, str. Florilor, nr. 37, Tulcea,
cod poştal: 820035, jud. Tulcea, România.
l Materialele se vor trimite la următoarele adrese de mail:
revistadaciamagazintulcea@gmail.com; pozerevistadaciamagazintulcea@gmail.com

34

Nr. 74 (anul IX), februarie 2012
V. DOCUMENTE, RECENZII, EVOCĂRI
Dacii de la capătul lumii
– Urme „româneşti” în Marea Britanie –
II
Pe urmele dacilor, în Scoţia şi
Anglia
De la Stonehenge la Sarmizegetusa. Între
monumentele megalitice din Marea Britanie şi Româ-
nia există asemănări impresionante.
La nord-est de coastele Scoţiei, acolo unde în-
cepe oceanul nesfârşit, se află insulele Orkney, numite
Orcades de către autorii latini: insulele orcilor, adică
ale focilor. Oamenii neoliticului au lăsat aici urmele
unei culturi megalitice impresionante, apoi s-au retras,
încet, spre sud, pe măsură ce clima s-a răcit. În epoca
fierului, insulele erau locuite de picţi, care locuiau în
bordeie săpate sub pământ. Regele orcadienilor s-a
supus împăratului Claudius al romanilor la începutul
erei creştine, iar în secolele VIII-IX, insulele Orkney
au fost colonizate de vikingii norvegieni. Aceştia
le-au stăpânit timp de şase secole, apoi au fost oferite,
în 1468, lui Iacob al III-lea al Scoţiei, ca dotă a Mar-
garetei de Danemarca. Şi astăzi, prezenţa nordicilor se
simte puternic în insule, căci Oslo este mai aproape
decât Londra.
Aceasta ar fi, pe scurt, istoria unui arhipelag
scoţian, unde UNESCO şi-a aşezat sigla pe un grup de
monumente neolitice de mare însemnătate, care au
luat naştere datorită unor avansate cunoştinţe de
Scoţia: Insulele Orkney
DACIA
magazin
Dragoş Bogdan
matematică şi astronomie. Gândul, întărit de poveştile
unor martori care au fost şi-au văzut, că oamenii ne-
oliticului scoţian ar putea avea, în comun cu dacii, se-
turi de cunoştinţe sau de tradiţii, ori chiar o felie
neştiută de istorie, m-a îmboldit să fac un drum în
aceste insule.
Satul dezgropat de furtună
Pe geamul zgâriat al micului avion care mă
duce de la Edinburgh la Kirkwall se zăresc insulele or-
cadiene, ca nişte foiţe de hârtie colorată, împrăştiate
pe apă. Aici se întâlneşte Marea Nordului cu Oceanul
Atlantic. Întreg peisajul e plat, fără dealuri, fără munţi,
fără păduri. De fapt, e un ţinut fără umbre. Doar câm-
puri verzi şi lanuri galbene. Stromness e localitatea
cea mai apropiată de „inima neolitică a Orkney-ului”,
ţinut ce strânge laolaltă o mulţime de vestigii străvechi
uimitoare. Am ajuns aici într-o zi caldă, de septembrie,
cu iz de primăvară nelalocul ei. O vreme buimacă, cu
un cer incredibil de coborât, ce te atinge pe creştet la
fiecare pas. Ciudat loc, unde nu poţi ghici anotimpul
şi, de multe ori, nici ora din zi, căci vara zilele se întind
până după miezul nopţii. Ghidul meu, Alistar Aitkins,
un scoţian vorbăreţ şi zgârcit, mă duce la cele mai im-
portante situri din zonă: mai întâi într-un sat neolitic,
Casă datând din neolitic (insulele Orkney)
35

Nr. 74 (anul IX), februarie 2012
apoi la un mormânt străvechi, ce domină câmpia, şi în
final, la un sanctuar uriaş de piatră.
Pe ţărmul sudic al golfului Skaill, se află un
sat neolitic, cel mai bine conservat din întreaga Eu-
ropă: Skara Brae. Nisipul alb al plajei mărgineşte un
mănunchi de movile, zece la număr, sub care se găsesc
tot atâtea case din piatră, cu tot inventarul lor de acum
5000 de ani: paturi, dulapuri de piatră, vetre, unelte.
Nu s-a găsit nici o armă şi nici un zid de apărare: aici
domneau pacea şi bunăstarea. Satul a fost părăsit, unii
spun că dintr-o dată, în faţa unui cataclism natural, alţii
susţin că treptat. Peste el s-a aşternut nisipul mării şi
întunericul, au trecut miile de ani, iar într-o zi fur-
tunoasă de iarnă, a văzut din nou lumina. Rafale teri-
bile de vânt au smuls brazdele de iarbă, iar valurile
uriaşe ale marii au spălat miezul crud de pământ
jupuit. După ce furtuna s-a potolit, a ieşit la iveală un
sat întreg, cu căsuţe ordonate, ce emană şi acum pacea
şi liniştea locuitorilor din trecut. Aici erau celebrate
lumina şi viaţa, iar întunericul, ce stăpânea suprem în
noaptea cea mai lungă din an, cea a solstiţiului de
iarnă, când ziua nu avea mai mult de o oră, era alungat
prin diferite practici şi ritualuri şi prin rugăciuni către
zeul luminii. Umbrele celor ce cândva au locuit în că-
suţele de piatră par să tremure ici şi colo, deranjate de
puţinii vizitatori. Satul pare viu, parcă oamenii au ple-
cat cu toţii la secerat sau te miri unde, urmând să se
întoarcă curând şi să-şi reaprindă focurile în vetre.
Skara Brae, pe care l-am vizitat în lumina puternică a
amiezii, mi s-a părut un loc al vieţii şi al luminii.
Cercurile cu uriaşi
După-amiază ajung la Maes Howe, un tumul
uriaş de pământ, cu o cameră funerară în interior,
datând din aceleaşi vremuri. În întunecimea mormân-
tului simt că am trecut din viaţă în moarte, aşa cum
trece copacul din toamnă în iarnă. Aici, la asfinţitul
zilei de 21 decembrie, când este cea mai scurtă zi din
an, lumina pătrunde prin poarta de piatră a tumulului
şi se proiectează în interior. Probabil, în concepţia
celor de atunci, viaţa, moartea şi învierea se succedau
ritmic, în deplină armonie cu natura, cu o credinţă ce
înlătura frica de moarte şi celebra transformarea.
Aproape de Maes Howe se află două cercuri
de piatră, Stenness şi Brodgar, care împreună cu un al
treilea, numit Bookan, reproduc pe pământ dispunerea
celor trei stele luminoase din centura constelaţiei
Orion. Aceeaşi reprezentare a lui Orion o au cele trei
cercuri de pământ de la Thornborough, în Anglia. Dar
şi Orion este un semn al morţii şi învierii, căci se ridică
cel mai sus deasupra orizontului, tocmai la mijlocul
iernii. Egiptenii considerau că Osiris, zeul morţii şi al
învierii, îşi avea sălaşul în constelaţia Orion, iar pi-
ramidele de pe platoul de la Gizeh sunt dispuse ca o
oglindire a acestei constelaţii. Aici, în Orkney, unde
DACIA
magazin
lemnul lipseşte cu desăvârşire, unii susţin că pietrele
au fost cioplite după chipul strămoşilor trecuţi în
lumea cealaltă şi aşezate în cerc. E ca un sfat al
bătrânilor. Aşa au luat naştere cercurile de piatră. Cel
de la Stenness avea 12 megaliţi, socotiţi cei mai mari
din Marea Britanie, mai mari şi decât cei de la Stone-
henge. Iar cel al lui Brodgar avea 60 de megaliţi, for-
mând un cerc imens, cu diametrul de 104 metri. La ce
foloseau aceste alcătuiri uriaşe de pietre? De ce ne este
atât de greu să le dezlegăm misterul?
Soarele e aproape de asfinţit. Cercul lui
Brodgar domină peisajul de departe, ca o pată în-
tunecată pe verdele câmpiei. Înăuntrul cercului este
doar iarbă neagră, celebra iarbă neagră scoţiană, care
alcătuieşte mare parte din vegetaţia acestei ţări. Um-
brele a doi turişti se zăresc între menhire, în lumina
mieroasă a asfinţitului. Pietrele rămase în picioare,
ştirbite de timp, capătă umbre înşelătoare. Legendele
locului spun că o dată, tare demult, într-o noapte plină
de stele, aici au venit nişte uriaşi fioroşi şi au început
să danseze. Unul dintre ei a scos o scripcă şi a început
să cânte o învârtită. Pământul se cutremura sub paşii
lor tot mai apăsaţi şi mai iuţi. Atât de prinşi erau de
hora lor, încât nu au zărit că se face ziuă. Iar prima
rază de soare care le-a atins pielea i-a transformat în
piatră. Şi aşa au rămas, până astăzi...
Arheologii nu au săpat în interiorul cercului
niciodată. Uriaşii de piatră, strămoşi sau zei coborâţi
pe pământ, par să ne spună că viaţa e asemenea ano-
timpului frumos, ce începe cu încolţirea sămânţei şi
se sfârşeşte iarna, când pământul îngheaţă, pentru ca
apoi să înceapă iar, şi iar, într-un ciclu fără capăt,
asemenea unui cerc fără început şi fără sfârşit.
Poveşti despre celţi şi daci
Peter şi Katlyn Leith locuiesc în Stenness, la
doi paşi de megaliţi. Sunt doi ţărani scoţieni care au
copilărit în umbra uriaşilor de piatră. Casa lor este izo-
lată în câmp, şi mulţi turişti le trec pragul, când vin să
vadă megaliţii. Peter ţine chiar un caiet de oaspeţi,
foarte gros, a cărui primă pagină datează din 1974. De
atunci au trecut pe acolo japonezi, neo-zeelandezi,
canadieni, greci, neamuri de tot felul... Dar nici un
român. La ora înserării, la o ceaşcă de ceai, Peter îmi
povesteşte despre pietrele lor şi îmi arată un album cu
fotografii vechi ale monumentelor. Katlyn tricotează
la gura sobei, iar alături toarce o pisică. Ea este mai
povestoasă. Accentul scoţian, care face ca sfârşitul cu-
vintelor să fie cântate, îmi aminteşte de graiul ardele-
nesc. Tinerii căsătoriţi din zonă încă se duc la pietre,
pentru că le aduc noroc, îmi povesteşte Katlyn, fără să
se oprească din tricotat. Iar în noaptea de anul nou,
acolo se reînnoiesc jurămintele. Unele obiceiuri au
mai răzbătut prin negura timpului. Dar orcadienii nu
prea mai au sărbători sau tradiţii. Sunt oameni închişi,
36
 DACIA
Nr. 74 (anul IX), februarie 2012 magazin

suspicioşi, care preferă să-şi petreacă în familie săr-
bătorile, nu în comunitate. Aşa se face că nu s-a păstrat
mai nimic din vechile tradiţii: nici o sărbătoare agrară,
nici un ritual de nuntă sau înmormântare, nimic... Mă
gândesc că la noi, pe teritoriile locuite odinioară de
daci, rădăcinile sunt teribil de adânci, câtă vreme încă
avem obiceiuri ce trimit înapoi, în timp, spre solarul
neolitic: de la paparude la căluşari, de la ziua Ursului
la zilele Cricovilor, zeci şi sute de crâmpeie de viaţă
de acum multe milenii s-au perpetuat ca un fir roşu,
până azi.
Lumea neoliticului este încă un mister pentru
noi, dar ea se manifestă în esenţă la fel pe teritorii
întinse, fie că e vorba de strămoşii celţilor, fie că e
vorba de cei ai dacilor. Acesta e paradoxul care m-a
adus în Scoţia. Cu siguranţă şi unii, şi alţii aveau
cunoştinţe astronomice avansate, care s-au transmis
prin timp.
Aşa se face că în construcţiile de cult ale
dacilor, deşi mult mai târzii decât cultura megalitică
din nord-vestul Europei, regăsim aceleaşi construcţii
circulare închinate soarelui şi aceeaşi celebrare a vic-
toriei luminii şi a nemuririi. Poate că este vorba de un
fond comun, poate că unii i-au influenţat pe alţii sau
au învăţat unii de la alţii. Ceea ce le deosebeşte este
felul în care fiecare a pus în practică un nucleu de
cunoştinţe, prin prisma proprie. Dacii aveau păduri şi
foloseau şi lemnul, iar construcţiile lor sacre erau
plasate adesea în munţi, în locuri greu accesibile. Ei
nu căutau să exprime esenţa învăţăturii prin grandoare,
ci aveau o spiritualitate ezoterică, practicată în comu-
nităţi mai restrânse. Oamenii neoliticului britanic au
construit cu predilecţie în zonele de şes, foloseau pia-
tra, căutau să-şi facă monumentele sacre cât mai im-
presionante prin dimensiuni şi le plasau în locuri de
unde să poată fi zărite până departe. Aceste monu-
mente erau frecventate de mulţimi uriaşe de oameni.
Aşa se face că civilizaţia megaliţilor s-a întins doar în
nord-vestul Europei, în zone joase, încercând parcă să
înlocuiască absenţa munţilor, în vreme ce pe teritoriul
ţării noastre munţii înşişi au fost sanctuare, locuri
sfinte în care omul se întâlnea cu Dumnezeu.

ABONAMENTE «DACIA MAGAZIN »

Începând cu data de 1.01.2012,
preţul unui abonament la revista noastră
este:
semestrial: 31 lei şi anual: 62 lei

37
 DACIA
Nr. 74 (anul IX), februarie 2012 magazin

SECRETUL UNEI CETĂŢI STRĂVECHI – SUCIDAVA

Mihaela Stănescu
A fost odată, pe malul Dunării, un loc în care
oamenii s-au aşezat acum câteva mii de ani şi care, de
atunci, a fost locuit neîntrerupt.
După populaţia neolitică, aici au locuit dacii –
un trib dacic, numit sucii -, înălţând una dintre davele
(cetăţile) lor: Sucidava.
Romanii au întemeiat aici o aşezare, pe care îm-
păratul bizantin Constantin cel Mare o va transforma într-o
puternică bază militară, cu menirea de a apăra podul con-
struit în anul 328, în încercarea de a croi o cale peste
Dunăre. Din pod – impresionantă construcţie din piatră, Casa lui Popa Şapcă
lemn şi mortar, cu lungimea de peste 2 kilometri – n-a mai
rămas azi decât o fărâmă, arătată vizitatorilor sub numele
de „piciorul podului”.
A urmat un mileniu şi jumătate de creşteri şi de-
screşteri: cucerită de huni, în 447, cetatea renaşte în vremea
împăratului bizantin Justinian; cade sub atacurile avaro-
slave în sec. al VI-lea, se ridică iarăşi sub întruchiparea
aşezării medievale Celei, atestată în sec. al XIII-lea, pentru
ca mai apoi, în vremea lui Mihai Viteazul, să devină un punct
de rezistenţă antiotomană.
Şi istoria mai recentă a lăsat urme: există mărturii
ce amintesc că aici a trăit, o vreme, Radu Popa Şapcă, una
dintre cele mai importante figuri ale revoluţiei de la 1848,
participant la adunarea de la Islaz.
Cu vremea, un oraş a crescut alături, dar Celei se
găseşte tot aici, devenit azi un cartier al oraşului Corabia.
Dar adevăratul secret se află undeva sub pământ:
o fântână tainică!
Aşa-numita fântână secretă de la Sucidava - Celei
este o construcţie uimitoare: un tunel de peste 25 de metri
duce, oblic, spre adâncul pământului, la un izvor aflat la 18
m adâncime. De ce s-au trudit astfel locuitorii cetăţii, în loc
să sape o fântână obişnuită, verticală, deasupra izvorului?
Pentru că izvorul se afla în afara zidului cetăţii. În vremuri
de asediu - şi cîte asedii n-au fost! -, cei dinăuntru aveau,
astfel, la îndemână o sursă de apă neştiută de duşmani.

Urmele trecutului trebuie conservate şi populari-

zarte, căci ele ascund numeroase secrete ale vieţuirii noas-
tre pe aceste meleaguri şi pe care nu ştim dacă le vom afla
în întregime vreodată.

38
 DACIA
Nr. 74 (anul IX), februarie 2012 magazin

VI. DIN ACTIVITATEA FUNDAŢIEI ŞI A FILIALELOR

VEŞTI DE LA NEW YORK
Miercuri, 1 februarie a.c., la întrunirea
lunară „Dacia Revival” de la New York primul
subiect a fost prezentarea revistei (nr. 73)
dedicată lui Eminescu. Domnul preşedinte
Napoleon Săvescu şi d-na Mariana Terra au
comentat articole (proiectate pe ecran), apoi
a fost audiat cântecul „Eminescu e cu noi”
(versuri: Napoleon Săvescu şi Mariana Terra;
muzica: Igor Moscoi), care a fost apreciat şi
aplaudat de cei peste 50 de participanţi.

POEŢII DACIEI
ION BURCIN
„Să nu ne uităm strămoşii” (2)
Poemul surprinde dialogul emoţionant între fiicele lui Decebal - Andrada şi Bristena -, precum şi jalea
oamenilor - corul - la moartea marelui rege dac.
CORUL:
Lacrimi curg din ochii noştri,
Frunzele din codri plâng
Tragedie ca aceasta
Nu am cunoscut nicicând.
Lacrimi curg, Zalmoxe, milă
Nu-ţi mai e de noi deloc?
Cum îngădui să ne calce
Un păgân ce crede-n foc?
Roma-n foc credinţă are,
Ar da foc întregii lumi!
Nu mai e nicio mirare
Că în ea sunt mulţi nebuni.
ANDRADA:
Doamne, Doamne, adevărul
Liberează-l de-i ascuns,
Afle lumea de azi toată
Munţii Carpaţi de ce-au plâns.
Fă lumină, o, Zalmoxe,
Doar lumină de nu poţi
Să faci totul ce s-ar cade,
Să-i trimiţi în iad pe toţi.
O minune se cuvine
Să faci, Doamne, merităm.
Noi suntem ai tăi cu totul,
Ţie doar ne închinăm.
CORUL:
Afle lumea şi uimită
Să i se aşeze-n drum,
Ori s-o-nşele, s-o îndrepte
Spre al iadului tărâm...
Împărate, împărate,
Viitorul tău e-nchis!
Treci la Domnul, lasă fala
De mai speri în paradis!
BRISTENA:
Adevărul, o, Zalmoxe,
Slobozeşte-l pe pământ,
Lămurită fie-odată
Lumea de al tău cuvânt.
Să pălească de ruşine
Roma şi tot ce-a cărat
De la noi să se întoarcă
Înapoi întreg, curat.
Să termine cu lansarea
De cuvinte care ard
Şi puţinul ce rămas-a
Din întinsul nostru gard...
Să termine cu minciuna
Că războiul i-a fost drept;
Zeii Marte şi cu Pluto
I-au fost doar prezenţi în piept.
CORUL:
Un război nedrept nu lasă
Adevăru-n voia lui.
Pentru nărăvit, se ştie,
Lecuire încă nu-i.
Da, năravul lecuire
Află numai în pierire.
Adevărul totdeauna
E pălit de prădător,
După ce-a furat, vrea tihnă
Să se bucure de...spor.
ANDRADA:
Cucerirea le-a fost scopul,
Prada. Nicidecum ce zic.
Să-l înghită, desfiinţeze
Pur şi simplu pe cel mic.
(va urma)

39
 DACIA
Nr. 74 (anul IX), februarie 2012 magazin

Adresele distribuitorilor revistei «Dacia Magazin »

în ţară şi în străinătate
DACIA REVIVAL INTERNATIONAL SOCIETY Association «Dacia-Helvetia» Case postale 78,
Dr. Napoleon Săvescu CH-1800 Vevey 1. Compte UBS-Vevey,
21-26 Broadway, New York 11106 USA numéro : 0255-101181.M1D
Tel. 7189321700, 0318106172 Fax. 7187287635 11. Eugenia Semenciuc
e-mail: nsavescu@nyc.rr.com Spania - Madrid
Telefon: 00346 440 65 372
2. Ilie Enciu, director DRIS 12. Societatea Culturală Română „Dacia”
str. Arbustului nr. 2B Plushckis Nicolae - preşedinte
Bucureşti, sector 2 Republica Kazahstan
Telefon: 021 240 1218; 0745033960 100017, Or. Caraganda, str. Tulepova, 17-14
3. Asociaţia Dacologică Barboşi – Galaţi, Telefon: 7212/42-14-85, 476848
Prof. Aurel Manole Mobil: +77012189472, +77776931280
Str. Serei Nr. 4, bl. A 14, Sc. B, et. 4, ap. 36, Galaţi , Jud. Galaţi Telefon: +40743939727
Tel. 0754022616 E-mail: romani_kazahstan@yahoo.com
4. Clinica de Medicină Integrată, 13. Uniunea Scriitorilor din Moldova
Dr. Corneliu Băbuţ Mihai Cimpoi - academician, preşedinte
Comuna Maşloc, Jud. Timiş Str. Alecu Russo, nr. 18, bl. I, ap. 13
5. Ing. Eugen Ciobanu Chişinău, MD - 2004
B-dul Nicolae Bălcescu, bl. 2, sc. D, et. 3, ap. 65 Telefon: 00373 22 333 007
Buzău, cod 210246, Tel. 0760176649 Mobil: 00373 69 14 78 00
6. Asociaţia Culturală Craidava, E-mail: mihaicimpoi@mail.ro
Prof. Dr. Danciu Elena Tereza 14. Comunitatea Românilor din Serbia
Str. Sergent Constantin Popescu Nr.15, (Zajednica Rumuna U Srbiji)
Bl.42A, Sc.A, Et. 3, Ap.8 Ion Cizmaş - preşedinte
Craiova, Jud. Dolj str. Vasco Popa, nr. 16, cod. 26300
Tel. 0765211880 Oraş: Vrsac, Serbia
7. Rodica Florea Telefon: +381 13 837 336
str. Aleea Saturn, bl. 24, sc. 1, ap. 5 Mobil: +381 63 38 22 23
Deva, jud. Hunedoara E-mail: comunitatea@gmail.com
8. Gheorghe Mihăilescu www.comunitatea-romanilor.org.yu
str. Pescarilor nr. 26, bl. MZ 11, ap. 12, 15. Dorin Săcală
cod. 900538 Str. Alexandru Moruzzi nr. 9, Bl. V60, Sc. B, Et. 3, Ap. 31
Constanţa, jud. Constanţa sector 3, Bucureşti
9. Domniţa Raţiu Tel: 0728 44 33 99
str. Freziei nr. 12, bl. 10, sc. A, ap. 5 16. Filiala Getia Minor – Tulcea,
Braşov, jud. Braşov Preşedinte Nicolae Nicolae
10. M. Alexandru Stan, Str. Florilor Nr.37 , Tulcea , Cod 820035, Jud. Tulcea
Tel. 004021 944 93 36 ; Tel. 0729011003 , 0752104184
E-mail : alstan@hispeed.ch e-mail: getiaminor@yahoo.com

I. EDITORIAL: Vladimir Brilinsky: Un sondaj cu cântec 1 III. PERSONALITĂŢI

S II. CERCETARE, ANALIZE, SINTEZE
Ştefan Stăiculescu: Constantin Brâncuşi în faţa timpului 29

1. Dr. Napoleon Săvescu: Noi, Dacii, partea a V-a, 2 IV. OPINII, DEZBATERI, POLEMICI

U Drum spre Sarmisegetusa, 3 G. D. Iscru: Până când? 31

2. Andrei Vartic: Kogaionon – mit şi realitate, II 5
3. Simona Condurăţeanu: Contribuţii privind migraţia 7 V. DOCUMENTE, RECENZII, EVOCĂRI
arienilor în Eurasia, II 1. Dragoş Bogdan: Dacii de la capătul lumii, 2 35
M 4. Gheorghe Bârdan Raine: Stema celor şapte
constuctori ai Universului, II
10 2. Mihaela Stănescu: Secretul unei cetăţi străvechi –
Sucidava
38

5. Olimpia Prună-Cotan: Stindardul geto-dacilor – 14

A
invocator cultic de sacre energii cosmice, II VI. DIN ACTIVITATEA FUNDAŢIEI ŞI A FILIALELOR
6. Timotei Ursu: Limba danubiană?, II 17 1. Poeţii Daciei - Ion Burcin, Să nu ne uităm strămoşii, 2 39
7. Mioara Alecu-Căluşită: Evoluţia limbilor 20 2. Adresele distribuitorilor revistei «Dacia Magazin» 40
8. Traian Gruia: Tiarantos (I) 23 în ţară şi în străinătate
R 9. Aurel David: Eminescu – prima jertfă politică
pe altarul Daciei Mari, II
25
www.dacia.org

40
 editura SERVICII OFERITE DE EDITURA

- Consilierea editoriala
- Corectura manuscrise
- Revizuiri
- Tehnoredactare
- Prepress
Www.karograf.ro - Proiectare coperta, pregatire grafica

Tulcea, - Publicare (ISBN, CIP, tiparire)

Str. Slt. Gavrilov Corneliu, nr. 302, et. 1 - Promovarea cartii online
telefon: 0240 526046 , 0741436128 - Sprijin pentru autorii incepatori

Dan NINOIU

*
Povestea lui Maximillien
şi alte povestiri

Seria
FANTASTIC

Editura Karograf 2010

 Preţ: 3,50 lei
3$ pentru străinătate