DACIA
Nr. 77 (anul IX), mai 2012
I. EDITORIAL
NE CUNOAŞTEM
VECHEA NOASTRĂ ISTORIE?
Studiind atent plăcile de plumb cu inscripţii
getice, le simţi cum îţi strigă: Deşteaptă-te române din
somnul cel de moarte în care te-ai adâncit şi ai re-
nunţat să-ţi afli adevărata istorie!
În cartea numită Problemă [1, p. 89-93], am
arătat cât de sărace sunt informaţiile despre istoria
noastră de până în secolul al XV-lea.
De pildă, în secolul al XV-lea, Imperiul
Bizantin era ameninţat de turci. Ortodocşii erau prea
slabi să-l ajute, iar occidentalii catolici, mai puternici,
erau duşmani ai ortodoxiei. În această situaţie, îm-
păraţii bizantini au uitat de occidentalii din cruciada
a IV-a şi au încercat tratative de împăcare între cele
două biserici creştine.
Sinodul de la Constantz (în sudul Germaniei)
a fost organizat în 1414-1418, la iniţiativa lui Sigis-
munt de Luxemburg, rege al Ungariei şi împărat al
Germaniei, spre a rezolva trei probleme: înlăturarea
schismei papale (atunci erau trei papi), condamnarea
lui Jan Hus şi unirea celor două biserici. În lucrările
sinodului se scrie că au participat reprezentanţi valahi
din numeroase oraşe. Nominal sunt indicaţi reprezen-
tanţii mitropoliilor şi ai domnilor Alexandru cel Bun
şi Mircea cel Bătrân [7, p. 320-322]. Pe atunci, în
Moldova existau o mitropolie ortodoxă, condusă de
un moldovean şi recunoscută de Constantinopol, o
episcopie armeană şi două episcopii catolice, una la
Baia şi alta la Siret. Acestea ilustrau toleranţa reli-
gioasă a românilor. Condamnarea lui Jan Hus şi
arderea lui pe rug în 1415 a dus la refugierea în
Moldova a multor husiţi. Românii, buni şi toleranţi
prin tradiţie, nu puteau adopta o organizaţie bi-
sericească pe care nici unii catolici nu o mai suportau.
Delegaţia răsăriteană a ajuns la sinod în februarie
1418 [7, p. 319-321]. În atmosfera creată, reprezen-
tanţii munteni şi moldoveni, care prima dată partici-
pau la o întrunire internaţională, nu au fost de acord
cu unirea [4, p. 20-21].
Sinodul de la Ferrara Florenţa din 1438-
magazin
Mioara Căluşiţă-Alecu
1439 urmărea împăcarea celor două biserici. Biserica
răsăriteană era reprezentată de circa 700 de delegaţi.
Au iscălit unirea 115 apuseni şi 33 de ortodocşi,
printre care şi mitropolitul Moldovei Damian, care era
grec, precum şi un locţiitor al Mitropoliei din Roman.
Unirea totuşi nu s-a realizat. Văzând că nu se obţine
niciun sprijin contra turcilor, Împăratul bizantin Ioan
al VIII-lea Paleologul nici nu a mai publicat decretul
de unire. Mitropolitul Damian s-a retras [7, p. 322-
329].
Iată ce scria Dimitrie Cantemir despre acest
eveniment, pe care greşit îl considera în timpul lui
Alexandru cel Bun, când de fapt el a avut loc sub ur-
maşii acestuia [7]:
Înainte de soborul bisericesc de la Florenţa,
moldovenii foloseau litere latineşti, după pilda tu-
turor celorlalte neamuri al căror grai se trage din
cel roman. Dar, când mitropolitul moldovean a tre-
cut, la acest sinod.... de partea papistaşilor, atunci
urmaşul său, cu numele Teoctist – diacon al lui
Marcu din Efes, bulgar de neam, ca să stârpească
aluatul papistaşilor din biserica moldovenească –
l-a sfătuit pe Alexandru cel Bun să izgonească din
ţară nu numai pe oamenii de altă lege, ci şi literele
latineşti şi să pună în locul lor pe cele slavoneşti. Cu
această râvnă, el a ajuns ctitorul cel dintâi al bar-
bariei în care este împotmolită astăzi Moldova... Dar
fiindcă literele slavoneşti nu ajungeau pentru
scrierea tuturor vorbelor pe care graiul moldovenesc
le-a luat din graiul latinesc şi parte din graiurile
neamurilor învecinate, atunci au trebuit să fie năs-
cocite câteva litere noi… [2, p. 208209].
D. Cantemir arătase că limba română este mai
apropiată de latină decât italiana, pe care o considera
coruptă de influenţa migratorilor, şi susţinea descen-
denţa românei din latină [2].
În fapt, alfabetul chirilic pătrunsese la români
odată cu slujba în slavonă. Au existat şi scrieri în
română cu alfabet slavon. S-a crezut că prima păstrată
1

Nr. 77 (anul IX), mai 2012
ar fi fost Scrisoarea lui Neacşu din 1521, dar zbornicul
găsit la Ieud, care cuprinde cea mai veche pravilă de
limbă română scrisă cu litere chirilice, este, după pa-
leograful Dumitru Şerbu, de la 1391 [9, p. 117].
Dimitrie Cantenir afirma clar că în Moldova
s-a scris moldoveneşte cu litere latine. De bună seamă
au existat acte, tratate, dacă nu şi scrieri. Ştefan Pascu
cita că pe exemplarul latin al tratatului lui Ştefan cel
Mare cu polonii, din 1485, este scris că a fost tradus
din româneşte (haec inscriptio ex valachico in latinum
versa est) [8]. De ce nu s-au găsit? Scrierea latină a
existat în ţările române, căci ea s-a păstrat până în
secolul al XVII-lea pe vechile sigilii puse pe actele
unor oraşe moldoveneşti ca Neamţ, Baia, Cotnari,
Roman. Unii au sugerat că latina în treburile de can-
celarie ar fi fost adusă din Ardeal de voievozii Dragoş
şi Bogdan, dar peceţi cu legendă latină s-au găsit şi în
Ţara Românească, până la mijlocul veacului al XV-
lea. Unii cercetători au argumentat că însăşi cancelaria
Moldovei a avut latina limbă oficială până la 1386.
La aceste vremi s-au referit Miron Costin şi Dimitrie
Cantemir [6].
Istoria ţărilor române de la Mircea cel Bătrân
şi Alexandru cel Bun este cunoscută după acte, pisanii
de mănăstiri şi scrieri ale istoricilor, chiar dacă unele
sunt în slavă. Şi-au scris românii istoria şi la începutul
mileniului al II-lea ?
În anul 2002, a apărut Rahonczi Codex des-
cifrat, transliterat şi tradus de Viorica Enăchiuc, o
carte păstrată în Arhivele Academiei de Ştiinţe a Un-
gariei, care aduce noi raze de lumină asupra istoriei
noastre de la începutul mileniului II, dar care ridică şi
noi probleme. Se argumentează că această cronică a
voievodului blakvalah Vlad, care a domnit în a doua
jumătate a secolului al XI-lea, a fost alcătuită în-
cepând cu a doua jumătate a secolului al XI-lea până
la începutul secolului al XII-lea. Codexul este scris în
versuri albe, întro latină medievală, poate influenţată
de limba vorbită atunci de valahi sau de limba bizan-
tină. S-a stabilit că hârtia pe care a fost scris
exemplarul păstrat era din nordul Italiei din 1529-
1540, deci era o copie. În carte se foloseşte o scriere
autohtonă, dacică, cu circa 150 de semne şi cu ligaturi.
Aşa cum a arătat Viorica Enăchiuc, scrierea aceasta
are rădăcini arhaice în semnele găsite la Gârla Mare;
unele dintre acestea apăreau ca simboluri şi pe mo-
nede din secolul al XIV-lea [5, p. 541-542].
Exemplarul studiat dovedeşte că în prima jumătate a
DACIA
magazin
secolului al XVI-lea se mai cunoştea această scriere.
Pe vremea voievodului Vlad exista alfabetul
chirilic care fusese creat pornind de la unele alfabete
mai vechi care circulau (glagolitic?). Chiar şi numai
relaţiile cu Bizanţul, arătate în codex, ar justifica
cunoaşterea, pe atunci, a alfabetelor grecesc şi latin în
vechea Dacie. În aceste condiţii, autorul care versifică
în latină utilizează un alfabet arhaic, complicat, cu li-
gaturi, sau este o transliterare făcută de un copist?
Ne punem şi întrebarea: Oare, la acea vreme,
când se scria comod de la stânga la dreapta şi de sus
în jos, de ce codexul nu apare scris aşa? A fost aşa
scrierea dacică, sau, intenţionat, copistul a scris nor-
mal şi apoi a răsturnat foile când a introdus figurile,
ca scrisul să fie de la dreapta la stânga şi de jos în sus,
ca să nu mai poată fi uşor descifrat? Înclin spre
această a doua ipoteză, mai ales că anumite litere de
la Gârla Mare sau chirilice apar răsturnate în codex.
Şi acest codex ne face să ne întrebăm: Se ştie
adevărata istorie veche a românilor? De ce vechi
scrieri în latină de pe teritoriul nostru s-au păstrat
numai în Apus? De ce nu s-au păstrat scrieri valahe
cu litere latine? Cunoaştem atât de puţine documente
din trecut? Răspunsuri neconvingătoare la asemenea
probleme au făcut pe mulţi cercetători români,
care iniţial aveau alt profil, să studieze cu pasiune
istoria veche a românilor, ca să-şi găsească
adevăratele rădăcini [1, p. 89-93].
Bibliografie
1. Căluşiţă - Alecu Mioara, Problemă, Ed. Orfeu 2000, Bucureşti,
2006.
2. Cantemir Dimitrie, Hronicul vechimii al romano-moldo-vlahilor.
În: Descrierea Moldovei. Ed. Ion Creangă, Bucureşti, 1978.
3. Coman G. Ioan, Scriitori bisericeşti din epoca străromână. Ed.
Institutului biblic de misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bu-
cureşti, 1979.
4. David I. Petre, Alexandru cel Bun. În: Magazin Istoric, 1982,
nr. 1, p. 16-21.
5. Enăchiuc Viorica, Rahonczi Codex, Descifrare, transliterare,
traducere. Ed. Alcor, Bucureşti, 2002.
6. Gorovei S. Ştefan, Am pus pecetea oraşului. În: Magazin Is-
toric, 1978, nr. 2, p. 35-38.
7. Păcurariu Mircea, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. I.
Ed. Institutul biblic şi de misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
Bucureşti, 1980.
8. Pascu Ştefan, Continuitate şi unitate românească în voievo-
datul Transilvaniei. În: Magazin Istoric, 1989, nr. 10, p.12-14, 17.
9. Păun Silvia, Romania valoarea athitecturii autohtone. Ed. Pro
omnes artes, Bucureşti, 2003.
2
 DACIA
Nr. 77 (anul IX), mai 2012 magazin

II. CERCETARE, ANALIZE, SINTEZE

NOI, DACII
SARMISEGETUSA
Sanctuare dacice (I)
Cum curiozitatea ne îndeamnă, vom poposi
întâi în faţa Marelui Sanctuar de Andezit de pe
terasa a X-a.
Sanctuarul măsoară 37,50 x 31,50 metri, fiind
orientat NE-SV, către punctul de răsărit al lui Sirius.
Au fost 60 de piese, de circa 10 tone fiecare, aşezate
precum piesele de la un joc de şah, din care astăzi se
mai păstrează doar 33 de piese. Arheologii consideră
că Marele Sanctuar de Andezit este de dată mai re-
centă - de peste 1.900 de ani -, el înlocuindu-l pe unul
de calcar a cărui vechime se pierde în negura timpului.
Platforma pe care este acesta aşezat este per-
fect nivelată, având şi un sistem special de drenare a
apei încât, chiar dacă ploaia este puternică, nu vom
găsi nicio urmă de băltoacă pe ea. În faţă ar fi trebuit
să avem 6 şiruri de tamburi uriaşi de andezit (aproxi-
mativ 10.000 de kilograme fiecare), aşezaţi pe 10 rân-
Dr. Napoleon SĂVESCU
duri, din care au rămas, aproape intacte, doar trei
şiruri. Ciudăţenia, mirajul dar şi gigantismul acestor
plinte de andezit - cu un diametru de mai mult de 2
metri şi o grosime impresionantă de 0,35 metri - te fac
să te întrebi, aproape ce voce tare: cine au fost giganţii
care au tăiat cu nonşalanţă aceste pietre uriaşe? Cine
au fost giganţii care au transportat aceste pietre de la
carierele de la Călan şi Uroi, aici, la Sarmisegetusa?
Cine a construit această platformă uimitoare şi de ce?
Fiecare tambur uriaş este aşezat pe o fundaţie
de piatră şi lut, fiind aproape întotdeauna uscat, pe el
necrescând niciun muşchi ori altă plantă. Ciudat, ciu-
dat, ciudat, veţi spune. Pe fiecare tambur se monta
baza de coloană propriu-zisă, sculptată tot în andezit,
pe care se aşeza ulterior coloana finală. Ce muncă uri-
aşă şi ce giganţi trebuie să fi fost cei ce se apucaseră
şi terminaseră cu succes un asemenea proiect...!

Fig. 160 Marelui Sanctuar de Andezit de pe terasa a X-a. Sanctuarul măsoară 37,50 x 31,50 metri,
fiind orientat NE-SV, către punctul de răsărit al lui Sirius. Au fost 60 de piese, de circa 10 tone fiecare,
aşezate precum piesele de la un joc de şah, din care astăzi se mai păstrează doar 33.

3
 DACIA
Nr. 77 (anul IX), mai 2012 magazin

Fig. 161

Fiecare tambur uriaş

este aşezat pe o fundaţie
de piatră şi lut,
fiind aproape
întotdeauna uscat,
pe el necrescând niciun
muşchi ori altă plantă.

În mod fascinant, undeva spre stânga Marelui
Sanctuar de Andezit, chiar în dreptul primilor tamburi,
observăm un canal săpat în blocuri de piatră, o ade-
vărată operă de artă a unei geometrii perfecte, care se
întoarce brusc într-un unghi de 90 de grade spre
dreapta, pentru a dispărea în muntele încă neexplorat
de arheologi. Cine a fost genialul lui proiectant şi cine
au fost executorii lui...nimeni nu ştie azi.
Terasa însă mai ascunde şi alte minuni ale
geometriei antice. Un alt tambur, ceva mai mic, zace
aruncat undeva pe o laterală; tamburul prezintă pe di-
agonală mici canale a căror adâncime descreşte în
trepte, respectând un proiect încă necunoscut.
Din păcate, azi, tractoarele circulă haotic
peste această minune a lumii antice, zdrobindu-i isto-
ria sub şenilele lor. Oare să nu îi pese nimănui de ce
se întâmplă aici?

Fig. 162
În mod fascinant, undeva spre stânga
Marelui Sanctuar de Andezit, chiar în
dreptul primilor tamburi, observăm un canal
săpat în blocuri de piatră, o adevărată operă Fig. 163
de artă a unei geometrii perfecte, care se Tamburul prezintă pe diagonală
întoarce brusc într-un unghi de 90 de grade mici canale a căror adâncime descreşte în
spre dreapta, pentru a dispărea în muntele trepte, respectând un proiect încă
încă neexplorat de arheologi. necunoscut.

4

Nr. 77 (anul IX), mai 2012
Piese din zidurile sanctuarelor sunt dislocate
şi tăvălite prin noroi de lama ascuţită şi nemiloasă a
tractoarelor, sunt îngropate sub pământ, dispărând
DACIA
magazin
încet, dar sigur, precum se încearcă şi cu istoria
dacilor. Se uită faptul că aceste sanctuare reprezintă
actul de identitate al poporului nostru. Distrugându-
le, distrugem o parte importantă din ce avem noi mai
de preţ: trecutul.
În dreapta Marelui Sanctuar de Andezit, pe o
terasă mai joasă (terasa a XI-a), găsim o bogăţie de
construcţii, care de care mai fascinante.
Marele Disc de Andezit şi calcar, cunoscut
cu numele, devenit popular, Soarele de Andezit, este
un altar asemănător unui disc de dimensiuni consi-
derabile, având un diametru exterior de 6,98 metri şi
unul interior de 1,46 metri. Acest uriaş disc de piatră,
care a fost socotit multă vreme drept „altar de sacri-
ficii” şi atât, este construit din două blocuri circulare,
suprapuse, din andezit cel de deasupra, cel de
dedesubt fiind din calcar. Are în inteior, central, un
mic disc cu diametrul de 1,46 metri, de la care pornesc
cele 10 raze, de formă trapezoidală, având marginea
lor exterioară cioplită în formă de arc de cerc.
Unul din capetele lui este prelungit spre Nord,
precum „o coadă de cometă” şi este alcătuit din
blocuri de calcar, cu o lungime de 9,55 metri, în timp
ce raza discului de andezit este de 3,49 metri iar raza
discului până la bordura interioară este de 3,04 metri.
Marile civilizaţii ale antichităţii au cunoscut şi utilizat
diferite tipuri de unităţi de măsură, respectiv de „mo-
dule constructive”.
Fig. 164
Marele Disc de
Andezit şi calcar,
cunoscut cu numele,
devenit popular,
Soarele de Andezit,
este un altar
asemănător unui
disc de dimensiuni
considerabile,
având un diametru
exterior de 6,98
metri şi unul
interior de 1,46
metri.
5
 DACIA
Nr. 77 (anul IX), mai 2012 magazin

De exemplu, cotul sumero-babilonian era de
0,4953 metri, în timp ce cel greco-roman era de
0,4436 metri. Un astfel de modul constructiv există şi
la sanctuarele sacre de la Sarmisegetusa-Regia,
lungimea lui fiind de 0,437 metri.
Misterul apare în momentul în care împărţim
şi razele discului de andezit la acest „cot dacic” şi ob-
servăm că obţinem numere întregi :
-Raza discului 3,49 : 0,437 = 8
-Raza discului interior de 3,04 : 0,437 = 7
-Raza lungă exterioară de 9,55 : 0,437 = 22
Modelarea precisă a formelor şi execuţia de-
osebit de îngrijită, orientarea nord-sud, importantele
rapoarte matematico-astronomice conţinute în dimen-
siunile cercurilor trasate pe suprafaţa lui, toate su-
gerează cu putere că „Soarele de Andezit” a fost mai
mult decât un altar de sacrificiu şi că, se pare, avem
în faţă un aparat astronomic de tip „discus in planitia”,
menţionat de Vitruviu şi atribuit lui Aristarh.
Acest disc de Andezit conţine caracteristicile
principale ale cadranelor solare: suprafaţa de recepţie
a umbrei solare, latitudinea geografică a locului în
care a fost construit, cât şi înclinaţia lui faţă de ecua-
torul ceresc din epoca construcţiei lui.
Raza prelungită a acestui disc de andezit este
orientată perfect către nordul cosmic!
În nord-centrul Chinei se găseşte observatorul
astronomic de la Gao Cheng, construit, însă, cu 1.300
de ani mai târziu.

Fig. 165 Marele Sanctuar Circular de pe terasa a XI-a

este o construcţie ciudată, foarte asemănătoare cu Stonehengiul din Anglia,
din multe puncte de vedere, inclusiv diametrele
şi unele grupuri numerice, puse în valoare de un cerc exterior ”A”.

6

Nr. 77 (anul IX), mai 2012
O rază orizontală a discului de andezit, orien-
tată în direcţia nord, permitea calcularea cu exactitate
a lungimii anului.
Marele Sanctuar Circular de pe aceeaşi
terasă este o construcţie ciudată, foarte asemănătoare
cu Stonehengiul din Anglia, din multe puncte de
vedere, inclusiv diametrele şi unele grupuri numerice,
puse în valoare de un cerc exterior „A”.
Marele Sanctuar Circular este format din 104
blocuri de andezit aşezate circular, fiecare din blocuri
având dimensiuni de 0,89 x 0,50 x 0,45 metri. Di-
ametrul cercului „A” este de aproape 30 de metri.
Ataşat de acesta, în interiorul lui, se găseşte
un al doilea cerc, „B”, ce se „roteşte”, alipit de faţa
interioară a cercului „A”.
El este format tot din stâlpi de andezit, dar cu
10-12 centimetri mai înalţi. Stâlpii sunt aşezaţi în
grupuri de câte şase, subţiri, plus unul lat (6 + 1 = 7),
care se repetă de 30 de ori: (6 + 1) x 30 = 210.
În totalitate sunt 210 stâlpi de andezit: 180
subţiri şi înalţi de 1,35 metri şi 30 mai scunzi, dar mai
laţi având faţa externă concavă pentru o corectă
DACIA
magazin
ataşare la faţa interioară a cercului exterior de 104
blocuri A.
La circa 3,65 metri de cercul interior „B”se
găseşte un al treilea cerc, numit „C” şi format de data
aceasta din 84 de stâlpi de lemn. Aceştia aveau un di-
ametru, la nivelul solului, de 0,40 metri; erau înfipţi
în pământ la o adâncime de 1,60 metri fiecare, având
la bază o platformă formată din blocuri de calcar care
împiedică afundarea stâlpului. Porţiunea din stâlp care
se găsea în pământ era rotundă în secţiune, în timp ce
partea de deasupra solului era în patru muchii (aşa
cum au fost realizaţi toţi stâlpii de lemn din sanctuarul
actual, care nu sunt piese originale, ci „replici con-
temporane”) . În fiecare stâlp se găseau înfipte piroane
şi cuie masive, terminate cu inel sau în „L” (piese cu
posibil rol cultual sau... informaţional- mnemo-
tehnic!?). Aceste piroane şi cuie au fost găsite în
cenuşa de la baza foştilor stâlpi, ceea ce demonstrează
că sanctuarul a fost total incendiat, fie de posibili in-
vadatori, fie de înşişi sacerdoţii Incintei Sacre care, în
retragere, n-ar fi voit să lase în urmă „secretele lor cul-
tural-ştiinţifice”!

Fig. 166
Marele Sanctuar Circular este format din 104 blocuri exterioare de andezit aşezate circular,
fiecare din blocuri având dimensiuni de 0,89 x 0,50 x 0,45 metri. Ele formează cercul „A” al
cărui diametru este de aproape 30 de metri.

7
 DACIA
Nr. 77 (anul IX), mai 2012 magazin

Fig. 167
În interiorul cercului exterior „A”, se găseşte un al doilea cerc, „B”, ce se
„roteşte”, alipit de faţa interioară a cercului „A”. El este format tot
din stâlpi de andezit, dar cu 10-12 centimetri mai înalţi. Stâlpii sunt aşezaţi în
grupuri de câte şase, subţiri, plus unul lat (6 + 1 = 7),
care se repetă de 30 de ori: (6 + 1) x 30 = 210.

Spre deosebire de cercurile de andezit, care
sunt continue, acest cerc „C” cu stâlpi de lemn este
întrerupt de patru praguri formate simetric: două din
câte patru lespezi de calcar şi două din câte trei lespezi
de calcar. Pragurile aveau lăţimea de 1,30 metri, res-
pectiv de 2,18 - 2,20 metri.
În mijlocul acestui sanctuar se găsea un şir de
34 de stâlpi de lemn, aşezaţi în forma unei potcoave
(21 + 13 = 34) având şi două „praguri” de câte 1,30
metri fiecare, pe direcţia axei transversale a sanctu-
arului (NE-SV). S-au făcut mai multe încercări de
descifrare a tainei numerice pe care o sugerează gru-
pele de blocuri şi stâlpi, iniţial crezându-se că este
vorba de un „calendar antic” (D.M.Theodorescu,
C.Daicoviciu, C. Charierre, Hadrian Daicoviciu,
colectivul Bobancu etc).
Studiul lui Timotei Ursu, început în anul
1983, ajunge la concluzii pe cât de surprinzătoare, pe
atât de tulburătoare, susţinând că ne găsim - dincolo
de funcţiile calendaristice - în prezenţa unui veritabil
„calculator şi memorator antic”. Marele Sanctuar Cir-
cular nu ar fi numai un calendar formidabil de precis,
dar şi o incredibilă „riglă de calcul antic”, utilizând
un sistem în bazele numerice 17 şi 6, etalând o con-
stantă „PI” de o maximă exactitate („3,1416”), o con-
stantă „FI” cvasi-perfectă („numărul de aur”),
ajungându-se chiar la memorarea unor dimensiuni ge-
omorfice aproape incredibile, cum ar fi, de pildă,
„Raza Pământului la punctul Kogaion” şi alte calcule
astronomice surprinzătoare.

8

Nr. 77 (anul IX), mai 2012
ANALOGIA TEONIM – TOPONIM ÎN
SLUJBA UNITĂŢII RELIGIOASE
Actuala criză economico-financiară şi
grava criză ecologică a planetei vor putea fi de-
păşite, în ansamblul lor, numai dacă va fi stopată
grava criza morală, generată, mai ales, de re-
fuzul parţial sau total al Revelaţiei, ca temei al
vieţii. Faţă în faţă cu procesele care agravează
de la o zi la alta ruina materială şi morală, sun-
tem obligaţi să recunoaştem falimentul trufaşului
nostru antropocentrism. De aici, şi convingerea
că restaurarea omului şi a societăţii, în întregul
ei, constă în recuperarea ontică a sacrului, ceea
ce presupune, însă, depăşirea diferenţierilor re-
ligioase, diferenţieri care, la rândul lor, au
potenţat prea multele stări de conflict ale lumii.
Pe deplin susţinut de spiritul său enciclo-
pedic, Mircea Eliade a înţeles, mai bine ca ni-
meni altul, că istoria religiilor ar putea avea o
contribuţie de primă importanţă la formarea unui
nou umanism la scară planetară [1]. Pentru a
evita capcanele surgatelor religioase, întregul
proces de restaurare morală se cere a fi înte-
meiat pe istoria religiilor, care ne poate conduce,
în cele din urmă, la originile marilor religii ale
lumii, acolo unde diferenţierile pălesc în faţa a
ceea ce este esenţial.
Deşi cufundată în negura mileniilor şi
considerată de nerecuperat, originea religiilor a
ieşit, totuşi, la lumină prin analiza comparată a
teonimelor. În mod concret, ultimele cercetări au
condus la sintagma teoninică arhetipală, dar şi
la vatra matricială a religiilor lumii, prin a cărei
cinstire în comun se va înfăptui primul pas real
spre unitatea religioasă, devenită marea aspi-
raţie a prezentului şi, implicit, raţiunea pentru
care se dezvoltă Mişcarea Ecumenică a lumii.
În drumul spre dorita unitate, tot atât de
important este faptul că rânduiala religioasă din
vatra matricială păstrează, prin tradiţie directă,
dar în forme actuale, temeiurile sacre ale religiilor
lumii, dobândind astfel legitimitatea necesară
generalizării ei, generalizare menită a desăvârşi
DACIA
magazin
George Liviu Teleoacă
unitatea ecumenică a lumii, în locul aşa-zisei to-
leranţe religioase, devenită, în fapt, un fel de in-
diferenţă cu iz secularizant.
Deosebit de important este faptul că rân-
duiala poruncită pentru unitatea religioasă, rân-
duială numită a lui Melhisedec în Psalmul 109,
se referă tocmai la această rânduială păstrată în
vatra matricială a religiilor lumii.
Binecunoscuta filiaţie în succesiune tem-
porală IUDAISM – CREŞTINISM – ISLAMISM,
precum şi faptul că aceluiaşi Dumnezeu, al lui
Avraam, I s-au închinat fraţii după tată, Ismail şi
Isaac, primul născut, nu de Sara, ci de roaba
Agar, au impus aflarea cu prioritate a vetrei
sacre, în care a apărut numele dumnezeisc
Iahve. Metoda pentru identificarea vetrei sacre
este clasică şi porneşte de la frecventele
asemănări dintre numele zeităţii şi toponimele
ţinutului în care a fost proslăvită zeitatea. Aşadar,
metoda consacrată pentru a identifica vatra, care
a generat şi a dezvoltat cultul unei zeităţi,
vizează ţinutul dominat de toponimele asemănă-
toare cu teonimul avut în vedere [2].
Spre deosebire de cei aproape patruzeci
de cercetători din lumea întreagă [3], care au
căutat zadarnic analogii toponimice pentru forma
încriptată a tetragramei sacre, eu am reuşit, în
prealabil, să decriptez tetragrama sacră [4].
Emanat de vatra originii sale, cu mult înainte de
a fi fost tăinuit în hermetica sa tetragramă, nu-
mele originar al Domnului, pe care-l des-
coperisem, s-a corelat de la sine cu numele
Edenului biblic, Havilah, toponim asociat nu
numai lingvistic, ci şi din punct de vedere ge-
ografic cu Valahia de la Dunărea de Jos [5].
Cheia legică pentru decriptarea teribilei
tetragrame sacre am regăsit-o dată chiar de
Dumnezeu, atunci când i-a precizat lui Moise
veşnicia şi caracterul perpetuu al Numelui Său:
„Acesta este Numele Meu pentru vecinicie,
acesta este Numele Meu din neam în
9
 DACIA
Nr. 77 (anul IX), mai 2012 magazin
neam.”(Exodul 3,15). Pornind de la străşnicia
acestei porunci, peste care n-ar fi trecut nici unul
din cei care au caligrafiat volumele primelor cinci
cărţi ale Vechiului Testament, am intuit că în
gândirea teologică a acelor timpuri forma YHWH
avusese acelaşi rang cu forma ELOHIM.
Dar această egalitate de rang putea fi
reală, dacă şi numai dacă cele două forme
diferite de încriptare proveneau de la unul şi
acelaşi nume tainic al lui Dumnezeu. De aici a
rezultat şi ipoteza de lucru, conform căreia toate
consoanele, aflate în cele două forme de în-
criptare, trebuie să se regăsească în numele
originar atribuit lui Dumnezeu. Consoana M, ca
desinenţă pentru pluralul-dual ELOH-IM, nu
putea face obiectul decriptării, aşa încât Numele
trebuia să conţină în mod necesar consoanele
H,L,W.
Pentru aranjarea posibilă în cuvânt a
celor trei consoane H-L-W, matematica indică
şase variante posibile, după regula factorial de
trei (3! = 6), care se reduc la două, dacă se are
în vedere că poziţia finală este ocupată de con-
soana H. Pentru a alege între cele două forme,
rămase în discuţie, pe cea cu probabilitatea ma-
ximă, am recurs la metoda clasică a corelării
VA LA H – VA LA H
teonim-toponim, pentru care am ales fără
echivoc toponimul biblic Ha-Vilah.
În Deuteronomul, însă, la Capitolul 32,
subintitulat Cântarea lui Moise, atrag atenţia ver- ipostaze etnice adorate de neamurile pământu-
setele 8-9, din care rezultă că Domnul desemnat, lui. Printre multele teonime, care pot conduce la
de neamul lui Israel, prin tetragrama YHWH, numele iniţial al Celui Preaînalt, teonimele
reprezenta doar una din întruchipările Celui asemănătoare cu Numele, tăinuit şi de teribila
Preaînalt: tetragramă sacră, ocupă un loc aparte prin
8. Când Cel Preaînalt a împărţit numărul lor mare, ca şi prin elocvenţa formelor
moştenire popoarelor, când a împărţit pe fiii lui înrudite din punct de vedere lingvistic, aşa cum
Adam, atunci a statornicit hotarele neamurilor se poate vedea în tabel:
după numărul îngerilor lui Dumnezeu; Dreptul de a trata unitar toate aceste
9. Iar partea Domnului este poporul lui teonime îl datorăm mitologiei şi mitologilor, care
Iacov, Israel este partea lui de moştenire.” au stabilit că zeităţile, cu denumirile din tabel, au
Ca o altă dovadă că, prin intermediul în- avut statut sacru asemănător [5].
truchipărilor individualizate cu teonime specifice Expresivă, pentru oricine ar fi parcurs-o,
fiecărui neam, neamurile percepeau pe unul şi lista acestor teonime pretindea, de la sine, să fie
acelaşi Unic Ziditor, Avram Evreul i-a dat ze- structurată ca în tabel, pe cele trei coloane
ciuiala şi a primit binecuvântarea de la preotul corespunzătoare celor trei mari grupe de limbi,
ne-evreu Melhisedec care a zis: „Binecuvântat slavone cu adaos vedic, greco-latine şi germa-
să fie Avram de Dumnezeu cel Preaînalt, Zidi- nice, coloane care fiecare în parte conduc spre
torul cerului şi al pământului.” sintagma teonimică arhetipală Valac-Valac, al
Aşadar, Cel Preaînalt era un mod de a cărui loc de naştere se dovedeşte a fi Dacia in-
desemna originea ipostazelor Sale etnice şi către tracarpatică, acolo unde densitatea seriilor de to-
numele Lui real ne conduc, chiar, numele acestor ponime care încep cu cuvântul Valac este mult

10

Nr. 77 (anul IX), mai 2012
mai mare ca în alte teritorii.
Faţă în faţă cu sumarele reguli etimolo-
gice de până acum, reguli mult prea rigide în
comparaţie cu flexibilitatea reală a geniului uman
şi a graiului său articulat, îmi revine datoria să
subliniez că rigoarea semantică, cu care mitologii
au reunit în aceeaşi familie teonimele din tabel,
girează rigoarea înrudirii lor lingvistice şi, implicit,
rigoarea cu care a fost dedusă sintagma teoni-
mică arhetipală, Valac-Valac.
Ca nume pentru Dumnezeul acelei prime
religii monoteiste, considerată Urmonotheis-
mus de şcoala vieneză a lui W. Schmidt, sin-
tagma teonimică arhetipală Valac-Valac, dar şi
mai bine Vilah-Vilah, justifică, nu doar formarea
numărului mare de teonime precreştine, ci şi
forma pe care o au mai multe cuvinte, din în-
treaga lume, referitoare la ideea de conducător
religios sau laic. Vasta înrudire mitică a multelor
teonime precreştine poate fi urmărită şi în
dicţionarul de teonime de peste 850 de pagini al
lui Finno Magnusen [6].
Pentru a recunoaşte, odată în plus, vali-
ditatea ei, este firesc să se constate că sintagma
teonimică arhetipală Valac-Valac dedusă aici din
considerente de ordin mitico-lingvistic, este una
şi aceeaşi cu sintagma teonimică Volco-Blac,
dedusă pe baza considerentelor de ordin icono-
grafic, reunite în articolul „Zeus şi Dragonul Dacic
pe Columna lui Traian” [7].
Validă, aşadar, prin faptul că se află la in-
tersecţia a două căi de demonstrare strict dis-
tincte, sintagma teonimică arhetipală Valac -
Valac, de la care porneşte şi filiaţia iudaism-creş-
tinism-islamism invocată iniţial, probează că
Dacia intracarpatică reprezintă vatra matricială a
religiilor lumii, acolo unde densitatea maximă a
amprentelor sale toponimice este de netăgăduit.
Apartenenţa primului mare centru religios al lumii
ABONAMENTE «DACIA MAGAZIN»
Începând cu data de 1.01.2012,
preţul unui abonament la revista noastră
este:
semestrial: 31 lei şi anual: 62 lei
DACIA
magazin
la ţinutul dacic nici nu poate fi pusă la îndoială,
de vreme ce a fost confirmată în mod explicit de
istoricii antichităţii, pentru care Dacia Hiper-
boreeană reprezenta spaţiul de unde au pornit în
lume zeii odată cu preoţii lor, urmaţi de sibilele
purtând tablele şi cărţile de legi. Pentru rolul său
unic, Dacia Hipeboreeană a mai fost numită
până târziu, în perioada împăratului Traian, Axis
boreus, Cardines Mundi, Kion Ouránou sau
Polus geticus, ca semn că marile civilzaţii ale an-
tichităţii i-au recunoscut statutul de vatră primor-
dială a religiilor lumii cu importanţa sa eternă de
Axis Mundi.
Cum centrul primordial al religiilor lumii
este un dat imuabil, el va rămâne mereu acolo
unde a fost dintotdeauna, fără a putea face
obiectul disputelor politice şi a modelor de tot
felul. Steaua Polară mai are o mişcare de prece-
sie, centrul religios al lumii, niciuna. Istoria lumii
l-a încremenit în Dacia, România de astăzi.
Bibliografie
1. M. Eliade, Nostalgia originilor, Editura Humanitas, Bucu-
reşti 1994, p. 16.
2. Georges Dumezil, Zeii suverani ai indo-europenilor, Edi-
tura Univers Enciclopedic, Bucureşti 1997, p.200
3. Drd.Alex.Mihăilă, Despre numele dumnezeiesc IAHVE,
revista STUDII TEOLOGICE Seria III, Anul III, Nr.1/ 2007,
p.27-41
4. G.L.Teleoacă, Unicul Ziditor, în ziarul CURENTUL din
23-24 ianuarie 1999, p.24
5. S. Coryll, Valahia în Cartea Genezei, Editura Promedia
Plus, Cluj-Napoca, 1996 mai ales paginile 72-74.
6. V. Kernbach, Dicţionar de mitologie general, Bucureşti,
1989
7. Magnusen Finno, Priscae veterum borealium mytholo-
giae lexicon, HAVNIAE-SUMTIBUS LIBRARIAE GYL-
DALIANAE
8. G.L.Teleoacă, Zeus şi Dragonul Dacic pe columna lui
Traian, Revista Nouă, fondată B.P.Hasdeu, Seria IV, Anul
V, Nr.7(40)/2008, p.17-18
11

Nr. 77 (anul IX), mai 2012
Enigma de pe Tiarantos
CONCLUZII
Geţii sunt locuitorii spaţiului european în care au
trăit din vremuri imemoriale, aşa cum se atestă de cer-
cetarea ştiinţifică şi care s-au numit astfel pentru că aici, în
zona Dunării inferioare au avut atât pământul roditor cât şi
apele care le-au asigurat existenţa şi stabilitatea perma-
nentă. Aşa se explică sensul numelui lor prin sensul celor
două elemente de structură ale cuvântului – GE = pământ
roditor, fertil, arabil, bun pentru lucru şi TI = apă curgă-
toare (râu, pârâu) ş.a.
Dacii sunt locuitorii aceluiaşi spaţiu european, dar
cu preponderenţă intracarpatic care au avut mai puţine
condiţii naturale pentru agricultură, dar foarte favorabile
pentru obţinerea şi prelucrarea metalelor, devenind
meşteşugarii cei mai iscusiţi, care au ridicat la un nivel înalt
viaţa socială a întregii populaţii geto-dace. Asemenea
geţilor, a căror atestare documentară o precedă pe cea a
dacilor, sensul numelui lor se explică prin sensul celor două
elemente de structură ale cuvântului – DA = producători
de metale, meşteşugari, făurari, fiarari şi CI (din TI) =
apă curgătoare (râu, pârâu) ş.a.
Numele atâtor ape curgătoare, râuri şi pârâuri, din
spaţiul geto-dac: Tiarantos, Tiras, Tisa, Timiş, Timoc,
Tismana, Tileorman ş.a. ne pot spune altceva decât ade-
vărul?
Merită să reţinem ceea ce scrie Anton Dumitriu în
studiul, pe care l-am mai amintit, „Terra mirabilis”:
„Etnograful german Leo Frobenius, după ce a
cercetat vreo treizeci de ani viaţa şi obiceiurile triburilor de
negri, a scris o lucrare intitulată „Paideuma”, în care a expus
concluziile pe care le-a tras din numeroasele sale observaţii.
Teoria lui, extinsă asupra culturilor şi cercurilor de cultură
de pe glob, are în centrul ei noţiunea de „paideumă”. Ter-
menul acesta este grecesc şi înseamnă, în general, „ceea
ce este cultivat”, „ce s-a instruit” (elev sau discipol) etc. Dar
mai înseamnă şi „locul unde se învaţă”, „locul unde se pro-
duce ceva”.
Această noţiune devine la Frobenius „sufletul
local”, esenţa psihologică a spaţiului geografic, care, alături
de natura organică şi anorganică, formează un al treilea
factor (psihologic), şi care, împreună cu celelalte, determină
un numit cerc de cultură. (...)
Observaţiile pe marginea istoriei şi geografiei ne
fac să reţinem faptul că populaţiile unui spaţiu bine conturat
DACIA
magazin
Tr. G. Getianu
îşi au caracteristicile
lor proprii, un mod
specific de a fi şi, în
acest sens, „paide-
uma” lor (numele lor
– n.ns.T.G.)
O anumită
hrană, o anumită
apă încărcată cu
minerale specifice,
un cer senin sau un
cer mai mult noros, un spaţiu muntos sau de şes, cu o anu-
mită configuraţie, toate acestea contribuie la formarea unui
anumit tip de om, cu o viziune specifică a lumii, omul
spaţiului local.
Pentru Lucian Blaga, spaţiul românesc devine
„spaţiul mioritic”, pentru N. Miulescu în „Da.Ksa, God’s
Country”, p. 21, acelaşi spaţiu este „fortăreaţa carpatică”,
exprimând sugestiv unitatea globală a ţării noastre (locuitorii
ei s-au numit geto-daci, nu separat – geţi şi daci – n.ns.T.G.)
şi mai ales „rezistenţa ei” la pătrunderile străine, care, chiar
când au avut loc, au fost macerate în laboratorul uman al
acestui spaţiu, sau când i-a contrariat natura, au fost ex-
pulzate din lăuntrul lui. Paideuma, aşa cum înţelegem noi
acest concept, nu este numai „sufletul local”, ci şi am-
bianţa unde hălăduieşte acest „suflet”. Se pot întâlni
şesuri pretutindeni, se pot vedea munţi pe toate meridi-
anele, poţi să dai peste fluvii, râuri şi mare oriunde, dar com-
binaţia, armonizarea munţilor, şesurilor şi apelor în spaţiul
nostru este o particularitate care o individualizează ca pe o
fiinţă, prin trăsăturile ei personale.
Aceşti factori psihico-fizici au determinat ele-
mentele antropologice şi psihice ale geto-dacilor, care
au fost atât de puternice, încât ele sunt prezente şi
astăzi ca nişte vârfuri rămase la suprafaţă, fără ca noi
să mai fim conştienţi de adâncimea originii lor. (subl.ns.)
Forţa acestor elemente (pământul, apa, munca,
priceperea ş.a. – n. ns.) s-a tradus în timp prin: unitatea lim-
bii pe tot teritoriul (...), fenomen care rar se întâlneşte.
Nicolae Iorga – marele istoric al neamului româ-
nesc şi al lumii totodată –, referindu-se la formarea poporu-
lui român, are o intuiţie genială asupra „Raiului biblic”,
existent în gândirea populară, scriind:
12
 DACIA
Nr. 77 (anul IX), mai 2012 magazin
„În general, poporul n-a pierdut amintirea locurilor „Căci a voastre vieţi cu toate sînt ca undele ce curg,
unde au trăit strămoşii vieţii româneşti de azi. Le amintesc Vecinic este numai rîul: rîul este Demiurg.”
povestind despre urmele lăsate de uriaşi, de letinii păgâni (Scrisoarea IV)
(LE.TI.NI!! – subl.ns.) şi de jidovi, ceea ce pare să de-
finească, în legătură cu tradiţiile biblice, unicitatea rasei celei „Din munţi bătrâni şi din păduri măreţe
mai vechi (rasei primare străvechi).” Se nasc izvoare, ropotind se plimbă,
(Hist. Des Roumains et de leur Civilisation) Deprind pe rând oceanica lor limbă
Toate acestea „arată un trecut al acestui pământ, Şi sunt în codri pustnici cântăreţe.
al acestor oameni, care trebuie sondat, dacă vrem să
înţelegem ce s-a petrecut şi ce se poate petrece în acest Spărgând prin stânce albia lor strâmbă,
ţinut. Nu-i vom spune nici „spaţiul mioritic”, nici „fortăreaţa Se leagăn line şi fac valuri creţe.
carpatică”, nici „paideuma” daco-romană, ci simplu „Terra În drumul lor ia firea mii de feţe –
Mirabilis – Ţara Minunată”. Aceleaşi sunt, deşi mereu se schimbă.
Şi încă ceva:
„Destinul unui neam nu este decât istoria lui im- Dar cu adâncul apei s-adânceşte
plicită şi istoria nu este decât destinul explicit. Aparţinem În glasul lor a sunetului scară.
acestei istorii, fiindcă istoria acestui pământ şi a acestui Devine tristă – rânduri – rânduri creşte,
neam ne-a imprimat un destin, în care suntem, fiecare din
noi, un element, anonim sau nu. Pân’ ce urnindu-se în marea-amară
Istoria neamului românesc determină destinul -Ca fluviu mândru, ce-ostenit mugeşte –
oricărui român, destin care, ca şi fluviul, îl poartă ca pe un Al tinereţei dulce glas de mult uitară.”
val pe drumul prescris de geografie şi de timp. Aşa a simţit, Eminescu – Coborârea apelor
probabil, şi Eminescu în versurile:

RESTITUIRI - ORFEU/ ORPHEUS,

UN GENIU ŞI UN ZEU AL DACIEI MARI
Dr. Simona Condurăţeanu
II
O altă legendă posibilă legată de moartea lui
Orfeu, puţin cunoscută internaţional, există în Judeţul
Orhei din Republica Moldova. Rezervaţia şi situl
arheologic Orheiul Vechi de pe malul drept, înalt al
râului Răut/ Reut la confluenţa cu Nistrul are vestigii
umane din Paleolitic, Neolitic - cultura Cucuteni-Tri-
pole, Epoca Bronzului, ruinele unor cetăţi geto-dace
din blocuri de calcar şi pământ (sec. XII î.C.) la
Ţipova, Horodişte, Lalova şi Saharna, un oraş din pe-
rioada Hoardei de Aur (sec. XIV), un altul medieval
(sec. XIV-XVI) etc. În vecinătatea Mănăstirii Ţipova/
Ţipăt (sec. VI) se află 500 de semne, desene şi in-
scripţii rupestre străvechi, numeroase sanctuare, pre-
cum şi nişe troglodite locuite de eremiţi până la
începutul sec. XX. Acolo, la baza stâncii unde se
prăvăleşte cascada Răutului înaltă de 10-16 m, într-o
nişă este mormântul lui Orfeu, acoperit de o lespede
de piatră cu 7 găuri. Deoarece există 7 note muzicale,
iar lira lui Orfeu avea 7 coarde, cifră sacră (Lucian din

13

Nr. 77 (anul IX), mai 2012
Samosata, sec. II î.C, I. Acsan, p. 53), presupunem că
respectivelor orificii le corespunde intenţia crerii unui
instrument muzical hidraulic, ce folosea căderea apei
pentru obţinerea unor efecte sonore, aidoma orgilor
de apă antice şi medievale. Etimonul Orhei denu-
meşte un deal întărit, o cetăţuie, o curte boierească
părăsită (Lexiconul termenilor antropici din limba
română în Basarabia; extras din Arhivele Basarabiei,
1931, nr.1-4, Chişinău). În România există acelaşi
oiconim Orheiul Vechi (jud. Bistriţa Năsăud) cu di-
verse variante - Odorhei (jud. Harghita), Odrihei (jud.
Mureş), considerate de I. Iordan (Toponimie
românească, 1963, Ed. Acad. R.P.R., Bucureşti, p.
309), şi C. Suciu (Dicţionar istoric al localităţilor din
Transilvania, 1966, Ed. Acad. R.S.R., Bucureşti, vol.
II, p. 19), de origine maghiară, provenite din vár cu
sensul de “cetate, locul unei vechi cetăţi sau staţiuni
preistorice”; dezbaterile pot continua.
Orfeu a pierit ca un martir în conflictul dintre
conservatorism şi un cult inovator. Doctrina lui, per-
petuată de către discipoli şi alte personaje purtând nu-
mele de Orfeu, a căutat să răspundă întrebărilor legate
de relaţia om-infinit, putere şi necunoscut. Catarsisul
/ purificarea a devenit tendinţa religioasă a tracilor
din nordul Bulgariei, Dobrogea etc. Zamolxis însuşi
a predicat sobrietatea la geţi (I. Todorov, p. 47). Im-
nurile Orfice transmise oral, aidoma celor homerice
scrise ulterior, au suferit pe parcurs modificări datorită
barzilor frăţiei orfice, care le recitau ocazional. Ele
pot fi considerate în mare măsură opere colective,
culte, anonime, pseudo-orfice. E. Schurė (p. 238)
citează câteva titluri de cărţi orfice pierdute, atribuite
acestui iniţiat: Argonauticele; Demetriadele – poem
asupra mamei zeilor, căreia îi corespundea o Cos-
mogonie; cântecele sacre ale lui Bacchus; Vălul /
Plasa sufletelor - arta misterelor şi a ritualurilor,
Cartea mutaţiilor – chimie, alchimie, Coribantele –
misterele terestre şi cutremurele de pământ; Anemo-
scopia – ştiinţa atmosferei; o botanică naturală şi ma-
gică. Postum figura, destinul şi învăţăturile orfice au
impresionat omenirea în varii domenii culturale. El
este considerat creatorul lirei cu 7 coarde, preluate de
la Apollo. Orfeu a intrat în cultura universală drept:
poet recitator, cântăreţ, instrumentist prestigios, psi-
hoterapeut, iniţiatorul grecilor în astrologie şi în ca-
lităţile sacre ale pietrelor rare, un civilizator şi un
îndrăgostit nefericit. În continuare, vom prezenta suc-
cint câţiva oameni de cultură inspiraţi de viaţa şi opera
nemuritoare a dacului Orfeu.
LITERATURĂ, FILOZOFIE ŞI ISTORIE
Imperiul Roman – Publius Vergilius Maro
(sec. I î.Ch.), în poemul Georgicele (37-30, î.C.) arată
DACIA
magazin
că Orfeu a incarnat religia salvării prin artă. Publius
Ovidius Naso (43 î.Ch – 17/ 18 d. Ch.), în compendiul
versificat de legende greco-romane Metamorfozele
(cărţile X-XI) evocă călătoria lui Orfeu în lumea um-
brelor şi revenirea pe pământ. Acestor autori li se
adaugă operele şi meditaţiile pe această temă ale la-
tinilor Seneca, Lucan, Martial, Boethius. Italia – în
Divina Comedie (1307-1327) poetul Dante Aligheri,
vizitând Infernul condus de Vergiliu, întâlneşte în Cer-
cul I – Limbul pe Orfeu alături de Homer, Horaţiu,
Ovidiu, Platon ş.a. Poetul şi umanistul Angelo
Poliziano, plasând subiectul în contemporaneitate,
narează mitul lui Orfeu şi Euridice în Povestea lui
Orfeu (1480). În sec. XV Constantin Lascaris, au-
torul poemului Prolegomenele (Introducere) despre
Orfeu, tradus din greacă în latină de filozoful florentin
Marsillio Ficino, se preocupa de problema destinului
uman. Franţa – Hugo de Orleans (sec. XI) dedică
semizeului Orfeu un poem de 53 de versuri; Pierre de
Ronsard (sec. XV), Orfeu în formă de elegie; Leconte
de Lisle a tradus Imnurile lui Pseudo-Orfeu (1868);
Pierre Emmanuel, Mormântul lui Orfeu (1941); Vic-
tor Segalen, Orfeu Rege (1927); Jean Cocteau, Orfeu
(1933); Paul Valery (1871-1945), sonetul Orfeu;
Marcel Camus, Orfeu Negru (1959). Poetul şi criticul
de artă Guillaume Apollinaire, autorul Bestiarului sau
Cortegiul lui Orfeu (1911), boteza cu numele de or-
fism (1913) tendinţa picturală legată de armonia cu-
lorii pure la Robert Delaunay; piesele suprarealiste ale
lui Jean Cocteau, Orfeu (1925) şi Jean Anouilh, Eu-
ridice; Margueritte Yourcenar (sec. XX), Noua Eu-
ridice. Germania - Austria - Rainer Maria Rilke,
Sonetele lui Orfeu (1928); Gottfried Benn (1886-
1956), Moartea lui Orfeu; Oskar Kokoscha, Orfeu şi
Euridice (1918) Marea Britanie – balada anonimă Sir
Orpheo (sec. XIV); Robert Henryson (sec. XV) –
Orfeu şi Eurydice; Francis Bacon (1561-1626),
Orfeu sau filozofia (1610); A. D. Hope, Orfeu, poem;
Percy B. Shelley (1792-1822), Orfeu; Russel Hoban,
în The Medusa Frequency (1987) transpune legenda
lui Orfeu în lumea publicistică londoneză. Spania –
Catalonia – Bernat; Metge (sec. XIV), Visul; Lope de
Vega, (1630), Soţul cel mai statornic; Pedro Calderon
de la Barca (sec. XVII), Divinul Orfeu. România -
printre poeţii şi exegeţii lui Orfeu (sec. XX) se
numără: M. Eminescu, Memento mori (1872); Vasile
Voiculescu, sonetul Orfeu (1944), Radu Boureanu,
Orfeu în Rodopi (1961); Romulus Vulpescu, Orfeu
(1965); A. E. Baconsky, Înceţoşatul Orfeu din Echi-
noxul nebunilor şi alte povestiri (1967); Istvan.
Horváth, Euridice (1967); T. George, Orfeu (1970);
Laurenţiu Fulga, Moartea lui Orfeu (1970); Şt. Aug.
14

Nr. 77 (anul IX), mai 2012
Doinaş, Sonete către Euridice (1975); Octavian
Paler, Orfeu (1975); I. Brad, Orfeu (1976); Cornel
Căpuşan, Orfeu: motivul permanenţei în lirica Re-
naşterii (1978); L. Călin, Cu Orfeu (1979); Gr. Con-
stantinescu, Cântecul lui Orfeu (1979); Ion Acsan,
Imn către Orfeu (1932), Orfeu şi Euridice în lirica
universală (1981), unde prezintă o listă tematică de
lucrări şi traduceri proprii; George Călinescu, Doina
lui Orfeu (1963); Lucian Blaga, Epitaf pentru Eu-
ridike (1962); Nichita Stănescu, Euridice. (1965.
Canada – Davies Robertson, Lira lui Orfeu (1988),
lucrare alegorică cu teme filozofice. D. G. Jones, po-
emul Fraze de la Orfeu. S.U.A. – Tennessee
Williams, Coborârea lui Orfeu în Infern, dramă legată
de violenţă şi injustiţia din comunităţile sudiste. Ho-
race Gregory (1962) – poemul Orfeu, care a îmblânzit
Cerberul cu lira pentru a intra în Infern. Brazilia – V.
Mello de Moraes, Orfeu da Conceiçao (1956) din Rio
de Janeiro, ecranizat ca Orfeu negru de M. Camus.
Legendele orfice au fost abordate şi de literatura şti-
inţifico-fantastică.
MUZICA
Dintre cele peste 50 de lucrări cu această
temă, inspirate din vechile mituri, spicuim opere din:
Italia – Ottavio Rinuccini (1562-1621), Dafne, Eu-
ridice şi Ariana. Jacopo Peri şi Giulio Caccini
(1601), Euridice; Claudio Monteverdi (1607), Orfeu,
în care pentru prima dată în istorie exista o unitate
între dramă şi muzică; Luigi Rossi, Orfeu (1647),
prima operă italiană scrisă pentru publicul din Paris.
Germania – Chr. Willibald Gluck, Orfeu şi Euridice
(1762) etalează grandoare, demnitate şi calitate dra-
matică. Rusia, Igor Stravinski, Orfeu (1947/ 8).
Franţa – Georges Auric, Orfeu, muzică de film (1949)
pe un libret de J. Cocteau. Austria – Krenek Ernst,
Orfeu şi Euridice (1923) pe libretul pictorului poet
Oskar Kokoschka. Marea Britanie – Harrison
Birtwisle, Masca lui Orfeu (1962). România – Gh.
Dumitrecu, Orfeu prinţul trac prezintă arta stimulată
de iubire, care la rândul ei se înalţă prin artă. Muzica
polifonă produsă de harfe, lire şi flaute, valorizează
colindele şi tragismul funerar al bocetelor (R. Vulcă-
nescu, p. 627/8). George Enescu, Suita lirică are
referiri la misiunea sacră a muzicii în sensul promovat
de Orfeu (M. Al. Orescu, p. 134). Spania – Barcelona,
Corul Orfeo Catalana creat în 1891, pentru care a
fost construit Palau de la Musica Catalana de arh.
Domenech I Montaner. Printre dirijorii faimoşi ai
corului s-a numărat şi românul Sergiu Comisiona.
S.U.A. - Clubul Orfeu înfiinţat la Philadelphia (1759)
este una din primele organizaţii muzicale mondiale.
DACIA
magazin
Brazilia – Jobin Antonio Carlos, Orfeu da Conceiçao
(1959).
ARTE PLASTICE
Mozaic – Roma antică - Orfeu cu lira; Orfeu
vrăjind fiarele, Muzeul din Palermo.
Sculptură – Grecia – Alcamene, Orfeu, ba-
sorelief (sec. V. î. C.). Suedia - Carl Miles, Fântâna
lui Orfeu (1936), Stockholm. Franţa – Auguste
Rodin, Orfeu (1892), Muzeul Rodin, Paris; Orfeu şi
Euridice, Muzeul de Artă Metropolitan, New York,
S.U.A., lucrarea face parte din panoul „Poarta Infer-
nului”, o interogare asupra destinului. Spania – Lluis
Millet, Orfeu, basorelief la Palau de la Musica Cata-
lana, Barcelona. S.U.A. - R. Lippold, Orfeu şi Apollo,
New York, Filarmonica Avery Fischer Hall; James
Hunter, Orfeu, Muzeul de Artă Metropolitan, New
York.
Pictură – Grecia - Vase antice. Franţa
tablourile tematice aparţin neoclasicismului - Nicolas
Poussin, Orfeu şi Euridice (1689), Muzeul Luvru,
Paris; romantismului - Eugène Delacroix, Orfeu;
simbolismului - Gustave Moreau, desene în peniţă şi
tuş ce au precedat tabloul Orfeu (1865) în care o
tânără tracă poartă pe liră capul poetului, Muzeul de
Artă Orsay, Paris; Orfeu la mormântul lui Euridice
(1891), Muzeul G. Moreau, Paris şi Odilon Redon,
Orfeu (1903), pastel, Muzeul de Artă Cleveland,
S.U.A. Brazilia – Jobin Antonio Carlos, Orfeu negru
(1959). România – operele sculptorului Constantin
Brâncuşi şi pictorului Sabin Bălaşa au interpretări
simboliste ale mitului Orfeu.
Legenda lui Orfeu a fost adoptată şi perpetu-
ată mai curând de greci decât de geto-dacii re-
cunoscuţi prin modestia lor, care de-a lungul timpului
au considerat că un lucru evident nu trebuie repetat
până la saţietate. Mitologia elenă bogată şi nuanţată,
niciodată trecând sub tăcere personajele proeminente
sub aspect cultural, religios şi eroic cu care a venit în
contact, şi-a însuşit multe figuri importante din
arealele ei de interferenţă. Acestea au devenit treptat
prin reluarea şi colportarea povestirilor de către barzii
greci, reprezentative pentru istoria proprie, înnobilate
cu titlul de zei, semizei şi eroi. Permanentul contact
socio-economic dintre greci şi populaţiile unor noi te-
ritorii s-a tradus prin aculturaţie, asimilare şi contopire
mai ales în folosul primilor, care şi-au îmbogăţit epo-
sul, motivându-şi astfel superioritatea. Această os-
moză, începută în perioada expansiunii coloniale
comerciale, a favorizat avântul cultural extraordinar
şi experienţa poporului grec, ce a propagat şi a impus
propria limbă şi elenismul, care au dobândit titluri
15

Nr. 77 (anul IX), mai 2012
milenare de eleganţă, pecetluite de cuceririle lui
Alexandru Macedon pe trei continente. Deoarece
limba şi cultura greacă au fost cele mai răspândite în
imperiul roman, origina reală a multor personaje is-
torice, de cele mai multe ori eludată, a fost preluată
ca atare.
O învăţătură deductibilă este că popoarele
care nu-şi promovează personalităţile marcante din
ţară sau din afara hotarelor, riscă să le piardă definitiv.
Totodată, multe figuri proeminente în varii domenii,
originare din spaţiul traco-getic, au fost omise eronat
de superficialitatea şi girul unor cercetători reputaţi,
grăbiţi să-şi ofere serviciile.
BIBLIOGRAFIE
* Acsan, I., 1981, Orfeu şi Euridice în literatura universală, Edit.
Albatros, Bucureşti.
DACIA
magazin
* Daniel, C., 2011, Misteriile lui Zamolxis, Edit. Harald, Bu-
cureşti.
* Densuşanu, N., 2000, Dacia preistorică, Edit. Mentor, Bu-
cureşti.
* Drăgan, I. C., 1976, Noi tracii, Edit. Scrisul Românesc, Craiova.
* Eliade M.,1981, Istoria credinţelor şi ideilor religioase, Edit.
Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti.
* Iscru, G. D., 2010, Strămoşii noştri reali geţii-dacii-tracii-illirii,
Edit. N. Bălcescu, Edit. Mica Valahie, Bucureşti.
* Lovinescu, V,, 1994, Dacia hiperboreană, Edit. Rosmarin, Bu-
cureşti.
* Orescu, Al. Michaela, 2010, Soarele Carpaţilor, Edit. Amurg
sentimental, Bucureşti.
* Sârbu Antonina, Ladaniuc, V., 1995, Mănăstiri Basarabene,
Edit. Ziarul Moldova Suverană, Chişinău.
* Schurė, Eduard, 1935, Les grands initiės, Edit. Libraire Acad.
Perrin, Paris.
* Todorov, Y., 1987, Thracian culture, Edit. Sofia Press.
* Vulcănescu, R., 1985, Mitologie românească. Edit. Academiei
R.S. România, Bucureşti.

SUMMARY
RESTITUTIONS -
ORPHEUS, A GENIUS AND A GOD OF GREAT DACIA

Ancient proofs certify the
Thracian musicality and conse-
quently of Getae and Dacian po-
pulations, which sang their
recitations, missions, laws and
prayers playing at cither, pipe or
syrinx. The most important of their
singer Orpheus was born in Thra-
cian plain near Hebrus/ Maritsa
river (act. Bulgaria). This son of
Thracian Muse Calliope and King
Oeagrus, was educated during 20
years in the mystical field by the
priests of Cabiri religious cult
from Samothrace island and later
in Memphis by Egyptian priests.
After this term, he became himself
a great initiate of a new cult – Or-
phism. In this tradition, he was
promoted as religious reformer,
physician and psychotherapist. His
doctrine about spirit survival after
death grouped together know-
ledges on religious base sustaining
strict moral conduct, austerity, pu-
rity, brotherhood, empathy and
love toward people and nature,
voluntary luxury abstinence.
These norms influenced the reli-
gious and philosophical trends
from Mediterranean basin coun-
tries starting with Pithagorean,
Zamolxian, Platonician, Essenian
and Christian ones. Orpheus tried
to convert the religion of Thracian
god of vine Dionysos in a good
sense and calm down his Mae-
nades/ Bacchantes, a savage group
of female devotes. Beautiful songs
of Orpheus gathered around him
wild animals, trees, stones, moun-
tains and the rivers stopped also to
hear him. His journeys included
travels so far as on Don river
plains across Dacia, searching
Gold Fleece together with Argo-
naut ship’s crew or his dramatic
descent in underworld trying to
bring back alive his dead beloved
wife Eurydice. A fierce band of
Maenadas came upon the gentle
musician, killed him and threw his
head and lyre in Maritsa river.
His head floated on sea to
the shore of Lesbos island, where
Muses buried him. Another legend
from Rep. Moldova (Orhei
county) told us that near Ţipova/
Tsipova Monastery there is Or-
pheus gravestone at the base of
Răut/ Reut waterfall. This grave-
stone has 7 holes – holy number of
musical notes and Orpheus own
lyre chords too. It could be a pri-
mitive hydraulic instrument made
for a strange music similarly to “a
scream/ ţipăt” (Romanian lan-
guage), what means the monastery
name, where there was a perma-
nent life from Paleolithic time. Or-
pheus and his closed followers
pseudo-Orpheus created several
poems and books, fragmentary
transmitted to us. This God
learned Greeks the sacred virtues
of stones and astrological zodiacal
signes. Lyre constellation is con-
nected with him too. The second
part of this paper records some
cultural aspects and their authors,
impressed by Orpheus life and his
moral teachings.

16
 DACIA
Nr. 77 (anul IX), mai 2012 magazin

Cetatea getică SALSOVIA

(Beştepe, judeţul Tulcea)
istoric Nicolae Nicolae

Situată la o distanţă de ≈ 3
km nord/est de localitatea Beştepe
(„Cinci munţi” în limba turcă) este
numită în antichitate, dar şi în epoca
medievală, Salsovia. Acest nume
l-a avut atât cetatea, cât şi localitatea
din imediata apropiere, până la anul
1420, când turcii îi schimbă numele
în Beştepe.
Cetatea de secol VII a.
CHR: iese în evidenţă prin ingenio-
zitatea soluţiilor tehnice găsite de
constructorii geţi, care au îmbinat
perfect avantajele naturale cu cele sau grecească, chiar dacă aici a staţionat Militis Quinti
artificiale create de ei. Constantiani. În sudul cetăţii s-a descoperit o biserică
Cele două valuri de pământ din jurul cetăţii creştină de secol VI p.CHR., apărată la rându-i, de un
cu o suprafaţă de 25 ha, cât şi construcţiile interioare alt val de pământ.
au un aspect de metropolă, unde în sec. IV atinge Ceramica, cărămizile, ţiglele, olanele sunt în
apogeul unui puternic centru politic, militar, comercial marea lor majoritate de sorginte getică.
al civilizaţiei getice. În urma săpăturilor din anii 1960 – 1964 s-a
Cetatea trece prin toate epocile dar rezistă găsit o diplomă militară şi o inscripţie închinată lui
până la venirea turcilor. Un document medieval aflat Deus Santacus din timpul lui Lucinius (322) p.CHR.
la Constantinopole spune că cetatea Salsovia alimenta Tot la Salsovia a funcţionat secole de-a rândul
ritmic, cu produse cerealiere, zona Galata Sarai din o reşedinţă episcopală creştină începând cu anul 532
Turcia. Cercetările arheologice făcute în anii 1960 – p. CHR.
1964 de arh. Simion Gavrilă au scos la lumină foarte Cercetările arheologice nu sunt finalizate, ele
multă ceramică getică, foarte puţină ceramică romană fiind întrerupte, din anul 1964, sau mai bine zis sunt
abandonate, cauza princi-
pală fiind slaba prezentare
prin artefacte a epocilor
mult căutate, adică romană,
grecească, romano-bizan-
tină şi bizantină.
Cetatea Salsovia a
avut o importanţă majoră
atât din punct de vedere al
schimburilor comerciale pe
braţul Sf. Gheorghe (Stro-
ma), cât şi din punct de
vedere militar.
Va urma

17
 DACIA
Nr. 77 (anul IX), mai 2012 magazin

III. SIMILITUDINI ŞI IDENTITĂŢI ROMÂNO - SANSCRITE

Vă propunem, prin
acest titlu, o nouă rubrică.
Noi ştim că teza falsă a
„romanizării Daciei” persistă în lumea
ştiinţificilor cu blazon înalt; că orgoliile
generate de persistenţa ei sunt greu
de depăşit; că falsificarea identităţii
noastre naţionale reale a fost recon-
firmată în anul 2007 prin politica edu-
caţională guvernamentală; că, din
această cauză, de un secol şi jumă-
tate, ne-a fost, oficial, obturat drumul
spre importantele izvoare ale pri-
milor noştri strămoşi, ARIENII, înain-
taşii strămoşilor traco-geto-daci –
VEDELE CARPATICE –, ajunse, prin
„roiuri” umane până în India, unde, pe
temeiul lor, s-au pus bazele unei noi
civilizaţii, cu similitudini şi identităţi
ce se regăsesc în înţelepciunea,
spiritualitatea şi limba arhaică a celor
rămaşi acasă, în Vatra Daciei
Edenice, Ţara Zeilor.
Ştim că iniţiativele particu-
lare de până acum au ţinut totuşi
trează ideea regăsirii acestor simili-
tudini şi identităţi.
Revigorarea Mişcării noas-
tre dacologice, prin aportul, în primul
rând, al doctorului Napoleon Săvescu
şi al Societăţilor cultural-ştiinţifice de
profil, ne-a dat speranţa reluării efor-
tului de studiere a acestor izvoare, a
coroborării lor cu cele din Vatra Vechii
Dacii, pentru mai buna cunoaştere a
istoriei noastre naţionale, dar şi a
celorlalte naţiuni surori, ce se reven-
dică din strămoşii arieni ai bătrânului
continent şi nu numai.
Câteva studii au fost
publicate şi până acum, ale unor
cercetători precum Gheorghe Şeitan,
Eugeniu Lăzărescu, Mioara Căluşiţă -
Alecu, Simona Condurăţeanu ş.a.,
dar, de aici înainte, deschidem o
rubrică specială. Aceasta, şi ca un
omagiu pentru „sora” indiană a lui
Mihai Eminescu, Amita Bhose, care
nu întâmplător a înţeles şi s-a apropiat
atât de mult de personalitatea, sensi-
bilitatea şi creaţia poetului nostru
naţional, apărându-i memoria.
Publicăm acum, pentru în-
ceput, studiul domnului profesor G.
D. Iscru, text argumenativ, dar şi ilus-
trativ în acelaşi timp, pentru pro-
punerea avansată de Domnia Sa.
Redacţia

Motto: „Eminescu a fost un om extraordinar”

(Amita Bhose)

EMINESCU,
AMITA BHOSE şi
1
DACOLOGIA
Conf. univ. dr. G.D.Iscru

În toamna anului 2009, adunându-se mai

multe comunicări de la Congresul X de Dacologie,
comunicări care impuneau şi necesitatea reorientării
noastre către spiritualutatea Indiei antice, spiritualitate
clădită pe temelia VEDELOR – izvoare istorice ale
arienilor, poporul primordial al Europei, a cărui patrie
originară se înscrie în Spaţiul european al Vechii Dacii
–, izvoare duse până în India de „roiurile” de-
mografice pornite de pe vatra „bătrânului continent”
şi consemnate acolo în limba sanscrită, am gândit să
propunem revistei noastre, „Dacia Magazin”, de-
schiderea unei rubrici permanente cu titlul: „Din nou Amita Bhose
spre India”. În această rubrică urma să se publice lu-

18

Nr. 77 (anul IX), mai 2012
crările dacologilor noştri referitoare la similitudini şi
identităţi româno-indiene. Căci arienii rămaşi „acasă”
au continuat să trăiască pe aceleaşi coordonate vedice,
cu aceeaşi limbă şi spiritualitate. Era firesc, deci, să
apară similitudini şi identităţi în ambele spaţii atât de
îndepărtate unul de altul – evident, cu modificări ul-
terioare în funcţie de evoluţia specifică a fiecărui
spaţiu. Şi, cum spiritualitatea indiană a conservat în
scris temelia vedică, cercetări anterioare arătaseră şi
la noi că, studiind-o, putem avea întrânsa un sprijin
substanţial pentru reconstituirea istoriei noastre, chiar
dacă un orgoliu, nefiresc în ştiinţă, a oprit istoriografia
indiană de profil să recunoască venirea arienilor din
Europa iar spaţiul Daciei Vechi a fost mult nedreptăţit
în istoriografia europeană. Numai că, spre paguba şti-
inţei noastre istorice, cu implicaţii negative în plan
politic-naţional, sub perseverentul prozelitism al Bi-
sericii romano-catolice, dublat de presiunile şi inge-
rinţele arogantului Occident politic şi militar, dar şi
datorită unor cărturari autohtoni formaţi şi îndoctrinaţi
la şcoli iezuite ale Apusului – de la marii cronicari ai
veacului al XVII-lea la Dimitrie Cantemir (surprinză-
tor!) şi la „Şcoala Ardeleană”, continuând cu prea-
credulii romantici ai secolului al XIX-lea şi cu urmaşii
lor, până azi –, istoriografia noastră în domeniu intrase
prea uşor sub obedienţa tezei false a „romanizării Da-
ciei”, teză cu implicaţii puternice în politica edu-
caţională a guvernanţilor. Ca atare, oficial, respectiva
istoriografie a început să nu-i mai considere, din
izvoarele istorice, pe strămoşii reali, cărora un mare
poet, prea credul şi el, Vasile Alecsandri, într-o poezie,
pusă şi pe portativ, premiată de Europa, „romanizată”
şi ea, a cântat „prohodul” strămoşilor, secundând pe
„viteazul” ostaş roman trimis de „Roma cea bătrână”
să-i nimicească pe „barbarii” carpato-dunăreni. De
asemenea, mari arheologi şi istorici ai Antichităţii
noastre s-au străduit să „înmormânteze” opere care
puseseră în evidenţă, în întinsa Vatră a Daciei, patria
originară a străvechilor strămoşi arieni şi însăşi cartea
Dacia preistorică a lui Nicolae Densuşianu, să mini-
malizeze, să marginalizeze, să maculeze, atunci când
nu le ignora, iniţiative şi opinii ale unor „nespecialişti”
(personalităţi din alte domenii ale ştiinţei), care „în-
drăzneau” să atragă atenţia asupra erorii şi lipsei de
logică prin care excela teza „romanizării”. În sfârşit,
acei „mari” arheologi şi istorici lăsau „cuvânt testa-
mentar” progeniturilor să persevereze în ... eroare din
eroare.
Drept consecinţă, „adăpându-se” şi din
eroarea istoriografiei europene care, „reperându-i” în
izvoare, îi numise „indoeuropeni” pe acei arieni
DACIA
magazin
(ksatryas) care, învinşi într-un război în India, relu-
aseră drumul spre patria originară, unii rămânând pe
traseu, alţii reuşind să revină chiar în „Ţara Zeilor”,
Dacia edenică, deci istoriografia noastră în domeniu
„blocase” drumul către spiritualitatea indiană.
La noi, spiritualitatea vedică, ariană, şi cea
a urmaşilor, traco-geto-dacii, până nu demult, n-a fost
depistată în izvoare autohtone scrise, care lipseau, dar
s-a păstrat în izvoare de tradiţie, „arhiva vie a poporu-
lui”, cum i-a spus Nicolae Densuşianu. Iar când
izvoarele scrise autohtone au început să apară – de-
scoperirile arheologului român Sofia Turmă, mai nou
tulburătoarele Tăbliţe de la Tărtăria, descoperite de
arheologul Nicoale Vlasa, cărora mişcarea Dacolo-
gică, prin dr. Napoleon Săvescu, le-a dedicat un mo-
nument, şi încă mai tulburătoarele „Tăbliţe de la
Sinaia”, publicate de ing. Dan Romalo, câte mai
rămăseseră în depozitul Muzeului de Arheologie –,
asupra lor s-au repezit „ştiinţificii” şi „romanizatorii”
cu acuzaţia că sunt „artefacte externe” sau „falsuri”.
„Romaniştii”, de voie, de nevoie, au consemnat totuşi
spiritualitatea „Daciei preromane” nu şi din etapa ul-
terioară (căci, după „ştiinţa” lor, romanii nu doar i-au
biruit pe daci, ci i-au şi exterminat, pur şi simplu!), au
consemnat-o din izvoare greceşti şi latineşti, ai căror
autori însă, netrăind în Spaţiul Daciei edenice, printre
oamenii pământului, n-au înţeles-o şi au prezentat-o
superficial. Mai nou, un titrat universitar, de inspiraţie
„exotică”, a repudiat această spiritualitate sub cuvân-
tul, infamant atunci, de „barbarie”, căci civilizaţia,
după ştiinţa sa, şi-ar fi avut „sălaşul” numai în lumea
grecilor2 ... Iar mişcarea dacologică a fost şi este încă
„tratată” de „ştiinţificii” autohtoni cu tăcere şi ostli-
tate.
Astfel, când o elită istoriografică europeană,
începând din secolul al XIX-lea, îşi focaliza efortul şi
către spiritualitatea Orientului, cu deosebire cea indi-
ană, pentru noi drumul către această spiritualitate cu
temelie ariană/vedică rămânea închis prin „bolo-
vanul” pus pe cale de către „ştiinţificii” Academiei,
cu implicaţii grave şi în plan politic-naţional.
Ar mai fi rămas amintita cale a cunoaşterii ei
prin izvoare de tradiţie, cum am spus, asupra cărora
atrăsese atenţia Nicolae Densuşianu şi le folosise în
opera sa. Dar „ştiinţificii” noştri, respingând Dacia
preistorică a acestui autor, au respins şi izvoarele de
tradiţie, lăsându-le pe seama mitologilor, folcloriştilor,
etnologilor. Aceştia, e drept, şi-au făcut onest şi com-
petent datoria de a le culege, a le interpreta chiar, dar
celor mai mulţi le-a lipsit suportul ştiinţei istorice. Mai
nou, un pretins istoric, adorat ca oracol de o anumită
19

Nr. 77 (anul IX), mai 2012
presă, un ins care nu ştie ce este acela un mit, s-a por-
nit să „demitizeze” istoria naţională, iar după „mo-
delul” lui a apărut un „cârd” de „demitizatori”.
Prin urmare, revenind la cuvântul de început,
am gândit că în revista „Dacia Magazin” era firesc să
existe o rubrică permanentă dedicată cercetărilor
româneşti de „Indianistică”, de fapt o cale de „recu-
perare”, cât se va putea, a spiritualităţii, a înţelepciunii
strămoşilor arieni şi traco-geto-daci, dar şi a
„părinţilor din părinţi”, care au cultivat-o şi au ampli-
ficat-o.
Neputându-se deschide atunci această
rubrică, reluăm acum acest demers. Căci cercetări în
domeniu au fost realizate în mişcarea noastră daco-
logică, unele publicate: un „serial” al d-lui ing. Euge-
niu Lăzărescu sub titlul „Similitudini şi identităţi
româno-indiene”, alte comunicări ale d-nei Mioara
Căluşiţă Alecu şi ale d-lui Gheorghe Şeitan.
Un reviriment a fost – şi putea să fie şi mai
mult, dacă nu s-ar fi interpus „blocajul” altor „ştiinţi-
fici” – venirea în România a indiencei Amita Bhose
(1959, cu stabilire definitivă din 1971). După o
pregătire universitară în ştiinţe exacte, dar şi o
pregătire filologică, în patria sa, a ajuns la noi cadru
didactic la Universitatea din Bucureşti. A activat în
calitate de cercetătoare, scriitoare, traducătoare, având
un loc aparte în peisajul cultural românesc – reţinem
din prezentarea cărţii sale lansată recent (Op. cit., p.
2) –, cu contribuţii în presa românească şi indiană.
S-a ataşat foarte mult – se va înţelege de ce – de
România şi de cultura noastră naţională, pe care le-a
popularizat şi în ţara sa.
Dintre scriitori, s-a apropiat – am zice, în
chipul cel mai firesc (şi iarăşi se va înţelege de ce) –
de Eminescu, în creaţia căruia a constatat „influenţe
indiene” (nu întâmplător am pus expresia între
ghilimele – vezi mai departe).
Stăruind cu pasiune şi erudiţie asupra creaţiei
lui Eminescu, i-a tradus, pentru India, un întreg volum
de poezii, pentru a-l face „simţit” şi „acasă” celor pe
care îi ştia cu simţire asemănătoare, imprimată de la
origini de aceeaşi temelie vedică. A stăruit asupra
prozei literare a lui Eminescu şi a elaborat un studiu
amplu: Proza literară a lui Eminescu şi gândirea in-
diană, studiu inclus în vol. VII (1977) din ediţia aca-
demică a operei eminesciene. Dar cel mai mult Amita
Bhose a stăruit, ca specialist, asupra manuscrisului
traducerii lui Eminescu după Franz Bopp: Gramatica
sanscrită a acestuia (Gramatica critică abreviată a lim-
bii sanscrite), din care a avut timp să traducă circa
două treimi şi Dicţionarul sanscrit-latin, din care a
DACIA
magazin
avut timp să traducă doar 49 de pagini. Amita Bhose
apreciază că „Eminescu ştia aproximativ 2500 de cu-
vinte sanscrite, ceea ce nu-i prea mult în raport cu vo-
cabularul imens al acestei limbi, dar nici prea puţin”
(op. cit., p. 24).
Prin acest fapt în sine – stăruinţa asupra tra-
ducerilor –, Amita Bhose, care aprecia într-un interviu
că „Eminescu a fost un om extraordinar” (s.n.), a con-
solidat unul din argumentele decisive contra tezei
false (ca să folosim un cuvânt blând, totuşi!), privi-
toare la „nebunia” poetului naţional, din anii 1883-
1889, teză menită să acopere, atunci şi în continuare,
sadicul asasinat. „Sora” indiană a lui Eminescu a fost
impresionată „în primul rând şi cel mai important”,
spune ea, „de scrierea lui perfectă” şi de „o caligrafie
impecabilă” (în alt loc, p. 17), de foarte buna
cunoaştere a principiilor fonetice, „deşi se pare că nu
a auzit niciodată un indian vorbind” (p. 31, s.n.). A
demonstrat şi a apreciat cunoaşterea limbii sanscrite
de către acesta, reflectată în fidelitatea traducerii, în
„perfecţiunea scrisului în devanagari, un scris extrem
de dificil şi complicat, mai ales pentru un străin” (op.
cit., p. 45-46, s.n.), în ortografia corectă aproape
peste tot (p. 48). „Eminescu – apreciază profesionist
Amita Bhose – a fost înzestrat cu exigenţă ştiinţifică
şi cu sensibilitate artistică, cele două calităţi necesare
pentru aprofundarea culturii indiene antice” (p. 56,
s.n.), a ştiut sanscrita suficient de bine pentru a
înţelege un text sanscrit (p. 55-56), căci a învăţat-o
bine, pentru a traduce el însuşi, nemulţumindu-l tra-
ducerile altora în alte limbi. Amita Bhose subliniază
seriozitatea cu care Eminescu s-a angajat în traducerea
Gramaticii sanscrite a lui Fr. Bopp, precum şi „efortul
pe care l-a depus în executarea ei” (p. 68). Aceasta, în
condiţiile în care George Călinescu imprimase deruta
printre cărturarii români, afirmând că Eminescu ştia
doar alfabetul limbii sanscrite (p.87), iar preocupările
lui pentru sanscrită „în timpul bolii”, reprezentau „o
formă maniacală de preocupări lingvistice obsedante”
(A.B., op. cit., p. 69). Amita Bhose insistă: „Dacă
gândirea indiană nu şi-a găsit propria expresie în lim-
bile Apusului (traducerile respective îl nemulţumeau
pe Eminescu, n.n.), ea ar fi putut să aibă un recipient
mai adecvat în limba română (prin continuarea tra-
ducerilor lui Eminescu, n.n.), fiindcă structura men-
tală a poetului român nu se deosebeşte foarte mult de
cea a popoarelor indiene ... Cultivarea (în continuare,
n.n.) limbii sanscrite de către Eminescu ar fi putut să
aibă rezultate surprinzătoare” (p.66 s.n.). Este foarte
interesantă şi importantă această remarcă a Amitei
Bhose. Din ea ar rezulta că limba română, în tradu-
20

Nr. 77 (anul IX), mai 2012
cerea lui Eminescu (dacă el ar fi putut continua), ar fi
fost cea mai aptă pentru a se răsădi întrânsa limba
sanscrită. Căci ambele limbi au, prin excelenţă,
temelia ariană/vedică. (Vezi şi adăugirile noastre la
final). Prin asasinarea lui se poate estima uriaşa
pierdere pentru limba şi pentru istoria noastră naţio-
nală. Dar, mai ales, este de reţinut aprecierea Amitei
Bhose că „forţa mentală care iradiază din traducerea
lui Bopp este aceea a unui om în întregime intact” (p.
41, s.n. ultimele cuvinte – sublinierea autoarei) şi că
această traducere reprezintă „ultimul act cultural
major” al lui Eminescu (p.82). Iar publicarea acestei
traduceri (în vol XIV din ediţia academică a operei lui
Eminescu, 1993), traducere pregătită de Amita Bhose,
reprezintă – afirmă aceasta – „dovada cea mai grăi-
toare şi mai concludentă privind cunoaşterea san-
scritei, importanţa şi valoarea actului cultural
eminescian în sine”. „De atunci, nu mai am nevoie să
pledez pentru Eminescu” – încheie Amita Bhose (op.
cit., p. 88, s.n.). Dispar, astfel, însăilările tendenţioase
şi persiflarea, aruncate asupra lui Eminescu de către
George Călinescu!
Aprecierea, desigur, îi „ardea” pe încă
susţinătorii amintitei tezei false asupra „nebuniei” po-
etului în etapa respectivă (1885-1886), fapt pentru
care „sora” indiană a acestuia va fi avut „necazuri”
şi se pare că a murit „de inimă rea” – cum se spune,
popular, la noi – în 1992 (împlinea 59 de ani; era năs-
cută în 1933). Căci aprecierile de detaliu şi concluziile
Amitei Bhose reprezentau şi reprezintă o „sentinţă de-
finitivă şi executorie”, fără drept de apel asupra acelei
crime sadice şi asupra tezei lansată şi consolidată cu
scopul de a acoperi şi a întuneca personalitatea geniu-
lui nostru naţional. Aceasta se întâmpla într-o „lume
literară” dominată de respectiva teză. Consecinţele,
pentru Amita Bhose, erau previzibile ... Atunci, cartea
lui Nicolae Georgescu, A doua viaţă a lui Eminescu,
încă nu apăruse (a fost publicată în 1994). Şi nici
cartea medicului neurolog Ovidiu Vuia, Misterul
morţii lui Eminescu, nu apăruse (a apărut în ţară în
1996 la ed. PACO) În această carte era clarificată,
medical, tragedia poetului: otrăvirea prin injecţii cu
mercur în acel sanatoriu special de către acel medic
special. Nici cartea lui Theodor Codreanu nu apăruse,
Dubla sacrificare a lui Eminescu (a apărut în 1999
la Ed. Serafimus, Braşov). Dar de notat că acesta nu
reţinea nimic din efortul Amitei Bhose! Apăruseră, în
schimb, încrâncenările anti-Eminescu ale unor false
elite alogene, în frunte cu cele evreieşti, „specializate”
în denigrarea valorilor naţionale ale „goimilor”,
„elite” cărora li s-au alăturat şi câţiva foşti emines-
DACIA
magazin
cologi autohtoni, racolaţi sau şantajaţi, plătindu-şi ast-
fel preţul supravieţuirii. S-au găsit şi câţiva impostori
de ocazie, anti-Eminescu. Pe toţi aceştia i-a „flagelat”
Theodor Codreanu în cartea sa, deschis dar şi in-
teligent.
La contribuţia Amitei Bhose, atât de impor-
tantă pentru clarificarea tragediei lui Eminescu prin
argumentul creaţiei sale, ne permitem unele com-
pletări.
1.Prin aprecierile sale profesionale şi de
adâncă simţire, Amita Bhose a ieşit complet de sub
amintita teză falsă – să-i spunem „Maiorescu-Căli-
nescu”. Nu credem că ar trebui să ne întrebăm dacă
dânsa şi-a propus sau nu această „ieşire”, ci să-i pre-
luăm ca atare concluziile, rod al unei serioase
cercetări, al înţelegerii sale superioare şi al simţirii
sale de „soră” indiancă a poetului.
Din când în când, Amita Bhose mai scrie:
„boala” lui Eminescu. Or, Eminescu n-a avut boala cu
care – deliberat şi pentru a-l lichida! – l-au etichetat
cei implicaţi în sinistrul şi imprescriptibilul act cri-
minal. Eminescu, cum mărturisesc unele scrisori ale
lui, cum au demonstrat autorii care după 1990 au
abordat cu curaj tragedia sa, a fost extenuat de muncă,
afectat profund de tensiunea mentală, sub care îşi
ducea existenţa salahorind la gazeta conservatorilor,
afectat mai ales de polemicile angajate cu diverşi pen-
tru care efectua o pregătire serioasă, în afara tensiunii
generate de o astfel de activitate. Cine i-a studiat jur-
nalistica ştie bine aceasta. Iar el, Eminescu, îşi dăduse
perfect de bine seama de ostilitatea cu care era privit
şi pândit de cei „flagelaţi” în gazetă. Îi scria Veronicăi
Micle: Timpul acesta (ziarul la care era redactor şef,
n.n.) m-a stricat în realitate cu toată lumea, sunt un
om urât şi temut ..., unul din oamenii cei mai urâţi din
România ... Naturi ca ale noastre sunt menite sau să
înfrângă relele sau să piară, nu să li se plece lor”3.
Nu li s-a plecat iar acele „naturi” au făcut front comun
pentru a-l lichida. Dar însăşi creaţia lui sub această
tensiune – dacă vom şti să corelăm creaţia fiecărei
opere cu momentul în care a elaborat-o – îi agrava
starea generală. Să nu neglijăm nici lipsa unei familii
– ocrotitoare, reconfortantă, stimulatoare –, familie pe
care Eminescu nu şi-a putut-o permite, conştientizând
că nu-i putea oferi acesteia cele necesare, femeii iubite
pe care şi-o dorea din toată fiinţa lui într-o casă a lor
– şi trimitem spre exemplificare la logică şi la scriso-
rile lui către Veronica Micle, dar şi la poemele din care
reiese forţa iubirii sale, „nepereche” şi aceasta. La
suferinţele mari ale lui Eminescu – reluăm şi aici –
suntem de părere că trebuie adăugată, cu toată greu-
21

Nr. 77 (anul IX), mai 2012
tatea ei, „infamia” pricinuită prietenului de marele
dramaturg I. L. Caragiale, considerat ca bun prieten
al său. Vizându-l pe „bunul prieten”, Eminescu a
numit-o trădare iar „infamie” a numit-o un mare poet
de azi, Corneliu Vadim Tudor4. Iubirea lui Eminescu
pentru femeia vieţii sale, poate un unicat într-o iubire
marcată de o astfel de durere lăuntrică, a putut birui
această suferinţă iar Veronica Micle a rămas ataşată
de sufletul şi de memoria lui. Retrasă la mănăstirea
Văratec, s-a sinucis luând arsenic, murind la numai
50 de zile de la moartea celui pe care l-a divinizat la
rândul ei.
În legătură cu starea sa generală, Eminescu
însuşi conştientiza că îi trebuie cel puţin câteva luni
de odihnă într-un mediu reconfortant, dar grupul de
asasini l-a încarcerat la sanatoriul de alienaţi al doc-
torului, mason, Alexandru Suţu, principalul complice
al lui Titu Maiorescu, sub diagnostic fals şi sub cel
mai distructiv „tratament”, injecţii cu mercur aplicate
de medicul special căruia i l-a predat (medicul evreu
Fr. Iszac).
Nu! Eminescu nu a fost bolnav în sensul dat
de Maiorescu, preluat fără rezerve de George Căli-
nescu, Zoe Dumitrescu Buşulenga, Ion Rotaru şi
„fanii” acestora. Argumentul medical – repetăm:
otrăvirea cu mercur în sanatoriul din Bucureşti, dar şi
la Botoşani – unde îl îngrijea sora sa Harieta, dar îl
„trata” acelaşi Iszac – este primul argument decisiv în
acest sens (vezi Ovidiu Vuia, cartea citată). La argu-
mentul medical se adaugă propria lui creaţie din anii
1883-1889: definitivarea capodoperelor Luceafărul,
Doina, Pe lângă plopii fără soţ. După ieşirea din sana-
toriul Suţu (15 august 1883) şi în continuare Emi-
nescu a creat peste 30 de poeme pe teme diverse,
demne de talentul său recunoscut. Între acestea re-
memorăm capodoperele: Odă (în metru antic), Glosă,
Criticilor mei, Somnoroase păsărele, Sara pe deal, La
steaua ş.a. În anii 1887-1888 a tradus, practic a recreat
în limba română piesa Lais de Emile Augier, „o culme
a perfecţiunii creaţiei artistice eminesciene”, cum
apreciază Ovidiu Vuia, el însuşi poet (op. cit., p. 104)
iar ultimul act cultural major al vieţii sale a fost se-
rioasa lui preocupare pentru sanscrită şi traducerile
din Gramatica şi Dicţionarul lui Fr. Bopp, amintite
deja. De reţinut că toate aceste creaţii au fost elaborate
în acei ani ai „nebuniei” cu care l-au etichetat cei care
atunci l-au dus la moarte şi cei care s-au străduit să-l
ucidă a doua oară, în posteritate!
Eminescu, cel mai mare jurnalist naţional din
toate timpurile, cel mai curajos critic al regimului
politic din vremea sa, al sistemului politic însuşi, al
DACIA
magazin
primejdiei ce venea din excesiva imigrare a evreilor
în România, cu toate consecinţele sale negative, am-
plificate de presiunile şi de solidaritatea Occidentului
politic cu „cauza” Alianţei Israelite Universale; Emi-
nescu, deopotrivă critic perseverent al arogantei şi îm-
pestriţatei „clase politice” („astă plebe – ăst gunoi” –
scria el), continuu obedientă, faţă de Occidentul
politic şi de marea finanţă evreiască, astfel încât şi
unii, şi alţii îi doreau lichidarea, pândeau momentul
şi pregăteau procedura, conştientizase că „toată
lumea”, toţi cei „flagelaţi” de el în gazetă îi doreau
moartea. Dar el devenise şi exponentul cel mai
reprezenativ al ideii de reconstituire a Daciei, ca
obiectiv major ce trebuia asumat, dublat de criticul cel
mai vehement al şovinismului maghiar faţă de fraţii
de peste munţi. Drept consecinţă, s-a organizat o acţi-
une criminală cu scopul de a-l lichida, pur şi simplu5.
„Regizorul” autohton al întregii acţiuni a fost Titu
Maiorescu, cel care i-a întocmit şi prima ediţie a
poeziilor – o „babilonie editorială”, cum i-a spus emi-
nescologul Nicolae Georgescu6, nu o ediţie după re-
gulile genului, pe care Maiorescu le cunoştea, ci o
ediţie cu mesaj ce urma să fie transmis „fraţilor” săi,
în orice lojă s-ar afla, ediţie ale cărei simboluri şi aran-
jamente de pe prima copertă şi în „aranjarea” poeziilor
în volum au fost decriptate recent7, acestea
adăugându-se comunicărilor cifrice, masonice, în
jurul lui Eminescu, deduse de Nicolae Georgescu.
Amita Bhose, prin concluziile sale, profesio-
nale, lovise puternic în amintita teză falsă
„Maiorescu-Călinescu”, fără a angaja un atac direct
asupra acesteia, căci era o epocă încă de dominaţie a
respectivei teze. Ar fi fost o „îndrăzneală” prea mare
din partea ei. Şi aşa, a început să aibă „necazuri”. A
evitat însă cuvântul „nebunie”.
Desigur, o „boală” a lui Eminescu a existat,
dar a fost o boală a extenuării în condiţiile deja
menţionate. El avea însă un organism viguros şi îşi
revenea după ce „scăpa” de sub „tratamentul” special
al medicului Iszac din sanatoriul Suţu şi îşi menţinea
sau îi revenea forţa de creaţie. Ansamblul creaţiei sale
din acei ani, 1883-1889, cum am spus, stă mărturie în
acest sens. Iar Amita Bhose constata, cum s-a înţeles,
că în anii traducerilor din sanscrită (1885-1887), Emi-
nescu era „un om în întregime intact”.
Surprinde flagrant cum aceia care au conso-
lidat teza lui Maiorescu – personalităţi literare, exegeţi
de clasă înaltă altfel – n-au raţionat, elementar, că un
nebun nu mai este „în întregime intact” şi nu mai are
capacitatea să creeze capodopere ori să înveţe una din
cele mai dificile limbi ale lumii; afară, doar, dacă acei
22

Nr. 77 (anul IX), mai 2012
denigratori n-au avut un „mandat” de a-l eticheta astfel.
În ultima internare la sanatoriu Suţu, trata-
mentul special cu mercur şi-a făcut efectul: în ziua de
15 iunie 1889 – nota în fişa lui medicul de salon –
„Eminescu se aşază pe pat iar peste câteva minute
cade într-o sincopă şi moare imediat”. Iar medicul
neurolog Ovidiu Vuia concluzionează: „Am certi-
tudinea că dacă Eminescu ar fi fost dat în îngrijirea
unor oameni competenţi” şi într-un cadru reconfor-
tant, pe care şi-l dorea, „marele nostru poet s-ar fi în-
sănătoşit complet”8.
A urmat a doua sacrificare, în posteritate! Iar
invectivele unor ticăloşi, formaţi în ură şi răutate, con-
tinuă şi azi.
2. Mai este o problemă asupra căreia Amita
Bhose n-a mai avut timp să-şi procure informaţia pen-
tru a înţelege şi a o rezolva. Formată în India ca istoric
literar, scriitor şi specialist în sanscrită; însă sub or-
goliul istoriografiei din ţara natală, care nu acceptă
venirea arienilor din Europa, cu atât mai mult din
Dacia, în spaţiul cărora le-a fost patria originară, iar
în România neajungând încă să cunoască unele con-
tribuţii dacologice; de asemenea, trăind şi între literaţi
insuficient sau deloc cunoscători în acest domeniu şi
în ce priveşte spiritualitatea indiană, temelia ei vedică
dar mai ales originea vedelor (în acest sens, un exeget
ca George Călinescu, a dezamăgit-o!); în atari
condiţii, Amita Bhose şi-a însuşit opinia lui Tudor
Vianu (alt nume mare!) şi a altora, cum că Eminescu
s-a apropiat de originalele indiene şi de ştiinţele exac-
te „din dorinţa de a pătrunde tainele creaţiei”; sau, alt-
fel spus, pentru a ajunge la descifrarea începutului
lumii (op. cit., p. 8 şi 55).
Or, se ştie – prin contribuţia Mişcării daco-
logice, care i-a dedicat un Congres omagial în 2009,
revendicându-l ca dacolog –, dar se ştia şi din propria
sa creaţie (vezi Memento mori, Rugăciunea unui dac,
Odă (în metru antic) ş.a.) că poetul studiase foarte
atent mitologia Antichităţii şi a Străvechimii (şi acum,
oricine se minunează de unde a „cules” şi a avut timp
să „culeagă”!), că la studii, în Occident, la Viena şi
Berlin, interesându-l cunoaşterea iar nu diploma uni-
versitară, făcuse cunoştinţă – în stilul lui, serios – cu
preocupările de orientalistică ale învăţaţilor vremii;
frecventase şi cursuri universitare în domeniu (aceasta
o cunoştea şi Amita Bhose!); că în ţară bătuse cu pasul
pământul Daciei „de la Nistru pân’ la Tisa”; că
apropierea de ştiinţele exacte şi naturale, ca şi de cele
umaniste (filosofia, sociologia, demografia istorică,
ştiinţa raselor umane etc.); în sfârşit, că prietenia cu
fratele ardelean, venit „în Ţară”, Nicolae Densuşianu,
DACIA
magazin
părintele Dacologiei moderne, i-a putut îmbogăţi
cunoştinţele şi viziunea asupra „Daciei preistorice” şi
i-a amplificat preţuirea izvoarelor de tradiţie (de aici,
un Eminescu culegător de folclor!); ei bine, corelate
toate acestea, se putea concluziona că ele ţineau de
înseşi exigenţele sale genetice, poate de dotările sale
ancestrale, necontrolabile şi ele i-au influenţat pozitiv
căutările şi realizările.
Relevantă în acest sens este chiar mirarea
Amitei Bhose – nu numai a Mitei Kremnitz, care
ne-a lăsat informaţia – faţă de răspunsul tulburător dat
de Eminescu la întrebarea cunoştinţei sale, la a cărei
prietenie aspirase cândva, cum că atunci (aprilie 1889)
el traducea din sanscrită (încă nu fusese reinternat în
sanatoriu) şi că, răspunzând la o a doua întrebare: de
unde, de când ştie această limbă, i-a spus că sanscrita
o ştie „dintotdeauna”. Amita Bhose, cu mirare con-
semnează, nu comentează acest răspuns tulburător,
pentru că încă nu avea toate „datele” necesare pentru
a comenta! Adaugă doar atât: „A doua zi, Eminescu a
fost internat (reinternat n.n.), în ospiciu” (p.43).
Cum am spus şi în alt loc, acest răspuns tul-
burător al lui Eminescu ne-a dus cu gândul la infor-
maţiile despre dotările, considerate ancestrale, ale
unor copii minune, care dintr-o dată vorbesc o limbă
străină fără să-i fi învăţat cineva sau fac alte „năz-
drăvănii” absolut inaccesibile vârstei în mod normal.
Dar gândul ne-a purtat concomitent, şi la „datul” is-
toric, acela că sanscrita a fost limba arienilor din
Dacia edenică, limba primordială a acestui popor pri-
mordial al „bătrânului continent”. De aici, rădăcini,
similitudini şi identităţi „indiene” în multe limbi şi
spiritualităţi europene, cele mai multe fiind însă în
limba noastră maternă şi în fiinţa şi spiritualitatea
noastră naţională – tustrele, moştenitoare prin exce-
lenţă ale temeliei vedice, conservată în „substrat” şi
în scris, în limba sanscrită, de spiritualitatea indiană.
Neputând face asemenea corelări, Amita Bhose nu
şi-a putut duce gândul mai departe după tulburătorul
răspuns al lui Eminescu, deşi, pe o „filiaţie” mai sub-
tilă, necontrolabilă, poeta indiană – şi indienii au dat
pe cei mai lirici dintre poeţi! –, a fost atrasă şi a putut
să se apropie, firesc, de sufletul poetului nostru
naţional.
Ea a rămas convinsă că asupra lui Eminescu
s-au exercitat „influenţe indiene”, elemente pe care le
cunoştea bine, din structura propriei fiinţe şi din cărţi,
dar nu s-a putut duce cu gândul că fiinţele lor, a ei şi
a lui Eminescu, se clădiseră pe aceeaşi temelie. Con-
stantin Brâncuşi, un dac din secolul XX, constata că
„în India se simte ca la el acasă, în India găsind
23

Nr. 77 (anul IX), mai 2012
înţelepciunea milenară românească, păstrată sub
ploile Occidentului şi ale tuturor stupidităţilor”9. Iar
un bun cunoscător al preocupărilor lui Eminescu, pri-
etenul său Ion Slavici, nota în Amintirile sale că „Emi-
nescu şi-a dat cea mai mare parte din viaţă şi cea mai
bună parte din sufletul lui ca să cunoască până în cele
mai mici amănunte viaţa poporului român şi rostul
neamului românesc în lumea aceasta, iar silinţele lui
n-au rămas zadarnice”10. Dacă timpul i-ar fi permis,
cercetând şi reflectând, ar fi ajuns, fără îndoială, la
această convingere. O strofă din poemul Pe lângă
plopii fără soţ ar fi ajutat-o: „Căci te iubeam cu ochi
păgâni/ Şi plini de suferinţi/ Ce mi-i lăsară din bătrâni/
Părinţii din părinţi” . Aceste versuri şi altele, trebuiau
însă asociate, „coroborate” şi cu alte date şi reflecţii
sugerate mai sus şi cu altele la care ar fi ajuns singură.
Căci era într-o continuă căutare. Amita Bhose con-
statase, de pildă, că Eminescu sesizase „secrete” încă
nedescifrate ale limbii sanscrite (op. cit., p. 65) şi în
ultimul lui cuvânt înainte de a muri, la 12 (13?) iunie
1889, în discuţia cu un – dubios totuşi11 – medic legist
venit să încheie un „proces-verbal”, i-a spus „că după
însănătoşire vrea să înveţe diferite materii, inclusiv
sanscrita” (op. cit., p. 85, s.n.). Deci, îşi propunea să
continue până la perfecţiune. „Singurul român care a
adeverit visul lui Eminescu, care a pătruns tainele
lumii indiene şi care s-a bucurat de înalt prestigiu
mondial în calitate de specialist în lingvistică sanscrită
a fost Sergiu Al. George” – aprecia Amita Bhose (op.
cit., p. 67).
Şi mai este ceva de adăugat. Bătând ţara cu
pasul, Eminescu a cunoscut, „la sursă”, limba şi
simţămintele oamenilor pământului (vezi: „tot
românul plânsu-mi-sa”), limbă şi simţăminte crista-
lizate în matca Daciei străvechi şi antice, de unde por-
niseră cândva „roiuri” de arieni spre India, dar cei
rămaşi „acasă” le conservau şi le trasmiteau urmaşilor,
din generaţie în generaţie. Iar Eminescu le-a moştenit
el însuşi „din bătrâni” şi le-a cunoscut „la faţa locu-
lui”. Din motivele arătate (vezi mai sus), aceste ele-
mente urmează a fi „depistate” în culegerile de folclor,
(balade bătrâneşti, basme, proverbe şi zicători,
maxime tradiţionale etc).
Iarăşi, dacă ar fi avut timp, Amita Bhose ar fi
ajuns şi la George Coşbuc, cum se apropiase de Mi-
hail Sadoveanu şi de „ţărănismele” lui Marin Sorescu,
de viziunea lui Sergiu Al. George. Ar fi găsit în
George Coşbuc un alt român, „pui de dac”, care a în-
văţat singur sanscrita, a tradus Sacuntala lui Kalidasa,
a alcătuit şi a publicat o frumoasă Antologie sanscrită.
L-a moştenit, în acest sens, unicul său fiu, Alexandru,
DACIA
magazin
care însă a murit, atât de tânăr, într-un accident stupid,
poate chiar suspect, lăsând un tată distrus sufleteşte.
Iar poetul naţional George Coşbuc, cărturarul enciclo-
pedist, traducătorul performant, educator al naţiunii
prin opera lui, a suportat atunci şi în posteritate, ca şi
Eminescu, „monitorizarea” şi macularea din partea
celor care „monitorizează” şi maculează spiritua-
lităţile naţionale şi chiar naţiunile. Coşbuc şi opera lui
au suportat şi suportă „efectul Dobrogeanu-Gherea”,
consolidat – paradoxal! – de gestul lui Maiorescu! –
în legătură cu puternica poezie Noi vrem pământ.
Iată de ce propunem şi reluăm demersul către
conducerea societăţii internaţionale „Reînvierea Da-
ciei”, personal către dr. Napoleon Săvescu, către ac-
tuala redacţie a revistei „Dacia Magazin”, să se
deschidă în revistă o rubrică permanentă de studii şi
comunicări de „Indianistică”, de cunoaştere a spiritu-
alităţii Indiei antice, clădită pe temelia Vedelor ariene
carpato-dunărene. Prin această cercetare ne vom în-
tregi propria noastră istorie, naţională, vom putea avea
un sprijin în efortul nostru de eliminare a tezei false a
„romanizării Daciei”, pe lângă angajarea unei
apropieri fireşti între patria noastră şi India, dar şi
apropierea de alte naţiuni pentru care arienii au con-
stituit, iniţial, o componentă importantă în evoluţia
etno – naţională a acestora.
____________________________________
1
. Pornind de la cartea: Amita Bhose, Eminescu şi limba sanscrită,
Ed. Cununi de stele, Cuvânt înainte de Carmen Muşat Coman,
Bucureşti, 2010, lansată recent.
2
. Zoe Petre, Practica nemuririi. O lectură critică a izvoarelor
greceşti referitoare la greci. Ed. Polirom, Bucureşti, 2004.
3
. Cornel Dan Niculae, Războiul nevăzut al evreilor sionişti cu
România, ed. a IV-a, Ed. Carpathia Rex, Bucureşti, 2011, p. 29.
4
. Corneliu Vadim Tudor, Cele mai frumoase aforisme, Ed. Fun-
daţiei „România Mare”, Bucureşti, 2011, p. 156; vezi şi Ovidiu
Vuia, Misterul morţii lui Eminescu, Ed. PACO, 1996, p. 132-134.
5
. Cornel Dan Niculae, Op. cit., p. 20-49; Aurel David, Eminescu-
prima jertfă politică pe altarul Daciei Mari, în „Studii şi cercetări
de daco-românistică”, revistă a Academiei daco-române, nr.
1/2011, Bucureşti, p. 59-74.
6
. Nicolae Georgescu, A doua moarte a lui Eminescu, Ed. Europa
Nova, Bucureşti, 1994, p. 106, s.n.
7
.Dan Toma Dulciu, Misterele gravurilor ediţiei Maiorescu. Sim-
boluri criptice. Ed. Universitară, Bucureşti, 2008.
8
. Ovidiu Vuia, Op. cit., p. 94.
9
. Conform prof. Ştefan I. Stăiculescu, Constantin Brâncuşi în faţa
timpului în „Dacia-magazin” s.n., nr. 74, februarie 2012, p.29, s.n.
10
. Gabriel Gheorghe, În legătură cu aşa-zisele influenţe indice la
Eminescu, în G.Gh., Studii de cultură şi civilizaţie românească,
vol. II, Fundaţia Gândirea, Bucureşti, 2005, p. 46, s.n.
11
. V. Th. Codreanu, Op. cit., p. 162.
24

Nr. 77 (anul IX), mai 2012
IV. DATINI, TRADIŢII, OBICEIURI
RUSALIILE
Peisajul mitic românesc este populat pe timpul verii
de zânele străbune, spirite feminine, în cete de câte 9,
ce poartă mesaje ale mitului cosmic universal, care ajung
la noi pe căi orale, calendaristice, dar mai ales prin legende,
povestiri, datini şi obiceiuri.
Mitologia românească surprinde concepte de istorie
ce nu au ajuns încă filozofie. Datinile şi obiceiurile poartă
mesaje complexe ale experienţei de viaţă, din care se pot
reconstitui programe de iniţiere, de cunoaştere, cu trimiteri
directe la practica materială şi mentală a mediului de viaţă
social, biologic, geografic, meteorologic etc. Ceremonialul
Cetelor sacre feminine, care sunt cele mai vechi din istorie,
îmbracă o diversitate de forme şi acţiuni şi poartă multiple
informaţii din toate domeniile existenţiale, ce nu pot fi şterse
de interdicţii subiective, vremelnice.
În arealul geto-dac, vestalele se numesc ZÂNE şi
au în centru pe Marea Zână Mamă, temelie a matriarhatului
geto-dac, unic în lume prin bogăţia simbolistică, obiectele
de cult, arta vestimentaţiei etc. Zânele înţelepte – Babele
– au mesaj sacru, benefic şi de neatins în Panteonul
străvechi geto-dac. Istoria şi înţelepciunea străbunilor noştri
geto-daci s-au refugiat în mitologia românească complexă,
structurată şi recunoscută după logica iniţiatică, un veritabil
arhetip universal.
Toate informaţiile cu privire la Rusalii au fost cunos-
cute indirect, din ceremonialul cetelor de iniţiere, cunoscute
sub multe forme în aria străveche geto-dacică: Hes-
peridele, Gorgonele, Orele, Zorile, Moirele, Ursitoarele,
Zamolsele, Maginikele, Drăgăicele, Crăciunikele, Rusaliile,
Sânzienele, Lioarele, Paparudele, Căluienile, Alexiile, Flo-
raliile, Lăzăriţele, Verişoarele, Dârdaicele, Suratele,
Mătcuţele, Ovideniile, Farmacoanele, Iordanele,
Mironosiţele etc. ce poartă mesajele experienţei de viaţă.
Zânele sunt mesagere ale lumii vechi şi se grupează în jurul
unei personalităţi ce-o reprezintă pe Zâna Mamă, axul cen-
tral, fiindcă cea mai importantă fiinţă a tot ce există este
Mama Născătoare şi protectoare, pretutindeni în natură.
La geto-daci se păstrează cea mai veche Zână
cu numele de NIKA, dăltuită şi pe pietrele de căpătâi,
stâlpii funerari, chiar şi pe crucile creştine, dar mai ales pe
pecetea de sacralizare a pâinii: pristolNIK. Această Zână
a Cerului şi Pământului are în subordine cele 8 magii sau
megaenergii cosmice atât de prezente în datina de la 9 Mar-
tie a Măcinikilor. Toate marile personalităţi feminine sub
DACIA
magazin
Olimpia Cotan-Prună
dr. Simona Grigore
numele de Mari Preotese au preluat mereu şi mereu sim-
bolistica Marii Mame, ce concentrează toată ştiinţa veche
a strămoşilor noştri. Cetele sacre feminine sunt cele mai
vechi şi sunt specializate. În datinile româneşti ele fac posi-
bilă înţelegerea continuităţii existenţei omului în mediul cos-
mic, natural, biologic, cultural, istoric. Zânele Bătrâne,
începând cu Nika, Geea, Dokia etc sunt onorate şi păstrate
cu sfinţenie de către femei în datini şi obiceiuri, în Calen-
darul Babelor (Înţeleptelor), în basmele noastre, depozite
şi refugiu al istoriei vechi. Aceste Zâne jalonează întreaga
existenţă.
Regimul de viaţă - calendarul străbunilor geto-daci,
este jalonat de personalităţi feminine dintre care un loc spe-
cial au Rusaliile ca zâne de vară, despre care primim in-
formaţii mai ales din reacţia Sânzienelor, iniţiate de
Drăgaică, şi din ritualul Căluşarilor, unici în Europa şi în
lume, care alungă după o perioadă de toleranţă unanim ac-
ceptată, influenţele nefaste ale acestora. Datinile
atenţionează oamenii asupra efectele negative specifice
unor legităţi cosmice pe care omul nu le poate anula. Tărâ-
mul Zânelor e o lume aparte unde totul e încremenit, iar
pământenii nu le pot încălca hotarele.
În mitologia europeană şi asiatică locul de origine
al Zânelor este deosebit şi Palatul de cleştar, fiindcă aici e
originea lumii, unde Ursitoarele aprind la naştere candele
pentru fiecare. Când se consumă sursa energetică lumi-
noasă, iar fitilul a ars până la capăt, candela fiecăruia se
stinge. La geto-daci se păstrează această informaţie în
turta de ceară ce se întocmeşte la decesul omului şi care
are o lungime cât statura sa, de arde până la 40 de zile,
aprinzându-se câte puţin pe mormânt.
Rusaliile încheie sărbătorile pascale. Evenimentele
legate de Paşti debutează cu Postul Mare, care durează
şase săptămâni – 40 de zile. Rusaliile sau Duminica Mare
sunt în a 8-a săptămână de după Paşti, dar nu mai puţin
de 40 de zile. În popor se precizează că-i vorba de 50 de
zile, durată în care Rusaliile sunt tolerate până în Duminica
Mare, după care se numără apoi toate Duminicile până la
Lăsata Secului pentru Postul cel Mare, la Soroc, când se
împlinesc 40 de Duminici de la Duminica Rusaliilor.
Rusaliile sunt o prezenţă specială şi deosebită la 50
de zile după Paşti, aspect consemnat şi în Biblie (Exodul
34 – 36), nefiind singular cu privire la datinile geto-dace,
amintindu-se şi cele legate de seceriş, specifice lumii
25

Nr. 77 (anul IX), mai 2012
Dunărene, cunoscute sub obiceiul Barba Grâului. Nu e un
secret că de fapt cele 50 de zile sunt asistentele zânei cos-
mice, Ana, reprezentată de Nika, cu cei 50 de Anu.nachi,
consemnaţi pe tăbliţele străvechi sumeriene. Ele străbat
pământul găurind cu sfredelul un strat să iasă la suprafaţă.
Rusaliile hălăduiesc în cete de câte 9, dar în popor
se precizează că sunt în număr fără soţ şi la propriu şi la
figurat, ce semnalează o realitate desprinsă din descântece
şi blesteme, că sunt geloase pe fete si femei, care au soţ-
bărbat.
Sânzienele alungă Rusaliile cu: 9 stegurele, cu 9
lopăţele, cu 9 măturele, toate indicând numărul Rusaliilor.
Rusaliile nu sunt Zâne ale soarelui, că înaintea lumii născă-
toarelor a existat lumea celor făcuţi, iar nu născuţi. Intere-
sant este că Rusaliile sunt localizate între Hotară, în
literatura populară. În incantaţia culeasă din munţii Apuseni,
cu numele 9 Floricele, Rusalina are surori pe Marina şi
Mădălina, care s-au dus la Rusale-ntre hotară, adică la
răscruci, unde-s cele mai puternice vârtejuri.
Căluşarii merg în vinerea Rusaliilor, în zori, la
Răscruce, de leagă Ciocul Căluşului, sau Steagul, care este
numai alb. În vârf se pune busuioc, pelin, leuştean şi încă
şase plante de leac. În jurul unei drob de sare căluşarii se
prind în cerc şi vătaful îi stropeşte cu apă neîncepută. Îşi
ciocnesc ciomegele între ei, îşi bagă în nas şi urechi pelin,
închid gura şi dau ocol de 9 ori în jurul Steagului. Depun ju-
rământul în faţa Vătafului numai ceilalţi 8 căluşari, fără Mutu,
că altfel îşi pierde puterile şi-l pocesc Rusaliile.
Rusaliile au un loc central dacă li se acordă atâta
atenţie prin măsurile de întâmpinare şi de coexistenţă vigi-
lentă în prezenţa lor, până sunt alungate din toate
ungherele: Gonim vânturile turbate,/ Să rămână vetrele cu-
rate,/ Ca boabele de rouă din cer picate. Duminica Rusaliilor
mai este numită şi Duminica Teiului şi a frunzelor de Nuc
pe care se împarte şi coliva. Nucul e semănat de păsările
cerului şi înfloreşte în noaptea de Sângeorz. Lemnul de nuc
nu putrezeşte uşor şi din el se face jugul boilor, butucul roţii
de car, chiar şi copârşeul. Lemnul de Tei e sacru, după cum
arată şi numele său, fiindcă se prelucrează uşor şi te pro-
tejează de duhurile rele, că nici fulgerul nu trece prin el.
Ceaiul de tei e calmant, din coajă se face mămăliguţă de
tei ce se mănâncă cu ciorbă sau tocăniţă de dragavei (şte-
vie).
Tărâmul Zânelor străvechi este captivant şi cine i-a
trecut pragul e uluit, e captivat, iar remediul părăsirii acestui
loc este doar îmbunarea Rusaliilor, ce au cheile de intrare
şi ieşire din această capcană cosmică.
JOILE
Cele mai importante zile erau în vechime Joile, iar
cele din săptămânile de după Paşti, până la Rusalii sunt nu-
mite de către popor Joile Nebune. În datinile străvechi ele
au nume şi sunt rânduite.
DACIA
magazin
Joia Mare este în Săptămâna Patimilor pentru care
se aprinde Focul de Joi Mari, prin care se asigură energia
necesară morţilor, care ies din morminte. În biserică se face
şi ultima colivă până la Înălţare, în a 6 a săptămână după
Paşti, şi se oficiază Slujba celor 12 Evanghelii. Prima Joie
de după Paşti este Joia Babelor, adică a înţeleptelor
străvechi numite şi sfinte, care se păstrează în numele
zilelor săptămânii. În această zi, bătrânele pun Evanghelii
şi fetele varsă la fântână apă pentru 9 strămoşi pe care-i
numesc. Este Zorina, sau Cea de pe ape, cu sensul că e
vorba de o lume anterioară, ce începe cu topirea gheţii atât
de prezentă în Mitul cojoacelor Dochiei. Alte Joi importante
mai sunt Sfredelul Rusaliilor, Stratul de Rusalii, Paştele
Cailor – Sântoaderii, Tudorusele (în munţii Buzăului se află
Pădurea Tudoruselor sub care se află o peşteră cu multe
coridoare, cu încăperi de mari dimensiuni, luminate de o
sursă necunoscută), Izvorul Tămăduirii, Paştele
Rohmanilor, Căluiana, Ispasul, când se măsoară cu pasul
răscrucile etc.
Săptămâna Rusaliilor începe Joia şi se şi se termină
Miercuri, timp în care se concentrează întreaga lor semnifi-
caţie. O motivaţie majoră a determinat cultura străveche
să axeze calendarul străvechi pe Rusalii din moment ce
toate Duminicile se numără în raport cu aceste zâne
bătrâne, ba mai mult, numai Sâmbăta se pomenesc morţii.
Sărbătoarea Rusaliilor, adică Duminica Mare, este prece-
dată de Moşii cei mari, din Sâmbăta Rusaliilor. În vechime
săptămânile aveau 9 zile. Alungarea Rusaliilor începea cu
9 zile înainte.
Un alt obicei, Paparudele, invoca Zâna Ploii Curate,
în ajun de Sânziene, când Rusaliile îşi pierd forţele distructive.
În Joia a 4 a este ziua Stratului de Rusalii, când
încep să sfredelească pământul să-şi pregătească drumul
de întoarcere. Este ziua în care se naşte Căluşul, zeu pro-
tector al Cailor albi mânaţi de Sântoader, care poartă
Rusaliile timp de 9 zile, că ele nu ating pământul, ci plutesc
în văzduh până la Paştele Cailor. În această Joie se leagă
Ciocul căluşului şi se încheagă Cetele de Căluşari care
depun jurământul de alungare a Cailor lui Sântoader, că-i
vremea când fată iepele. Căluşarii bătătoresc pământul cu
picioarele, cu toiegele, cum fac şi Sânzienele cu toiegelul,
cu ciuboţelele, aspect ce ne indică persoane minore, care
se instruiesc în aceste datini, ca să nu revină uşor Rusaliile
pe pământ.
Sântoader este simbolul bărbatului ce poartă ener-
gii cosmice vitale, pe un Cal Alb ce mănâncă jar, cu o cos-
tumaţie care se scaldă în flăcări, are un Paloş fermecat –
un fulger încremenit (laser) şi un Buzdugan, adică o minge
de foc pe care o struneşte şi-o foloseşte cu direcţii precise,
înaintând pe poziţii avantajoase de procreere ca pretendent
la mâna Cosânzenei.
După 40 de zile, Rusaliile mai scapă şi se cuibăresc
în diverse locuri până le alungă din toate cotloanele
26

Nr. 77 (anul IX), mai 2012
Sânzienele şi Căluşarii. Din Duminica Mare, Rusaliile mai
sunt tolerate 3 zile, pe care oamenii le păzesc cu sfinţenie
fiindcă, mare trebuie să fie respectul lor la adresa Zânelor
vechi. Ca măsură de prevedere la plecarea Rusaliilor aces-
tea sunt însoţite de Rusitori, care timp de 8 zile le es-
cortează pentru ca alaiul de morţi ieşiţi din morminte să se
întoarcă în ţărână, iar energiile telurice trebuie bătătorite
cu picioarele şi cu toiegelele ca să rămână în adâncuri.
Rusaliile sunt energii cosmice ce indică transfor-
mări din natură, care nu tolerează nici morţii care ies din
morminte, reflectate în starea de normalitate deranjată a
oamenilor, plantelor, apelor, animalelor domestice. Ele aduc
în aer vijelii, grindină, iau mirosul florilor şi puterea leacului
plantelor numai în Săptămâna Rusaliilor, de Tudorusalii şi
de Stratul sau Sfredelul Rusaliilor, când se fac şi găuri în
urechile fetelor pentru cercei, aspecte ce rememorează o
amplă transformare cosmică de echilibrare. Rusaliile ies din
Pământ când pe Cer apare steaua luminoasă din conste-
laţia Taurului numită Găinuşa, în a 4 a Miercuri de după
Paşti, numită în popor Sfredelul Rusaliilor. Tudorusaliile sau
Strodul de Rusalii, adică Patul de iarbă, aminteşte că e vre-
mea când se primenesc saltele cu paie noi, când se naşte
Căluşul.
Pe unde trec Sânzienele şi Căluşarii nu mai au
putere Rusaliile. Ele sunt zâne Bătrâne, mari şi străvechi.
Vin să petreacă Paştele cu cei vii şi refuză să plece de
bunăvoie. Aceste duhuri periculoase sunt întâmpinate de
oameni cu multă diplomaţie. Ele au nume ca: Rudeana,
Ruja, Rusandra, Păscuţa, Joimăriţa, Trandafira, Magdalena,
Tirana, Tudosia, Ana, Marghita, Erodia, Margalina,
Samadiva, Santasia etc. Ca să nu le supere, oamenii le
numesc indirect, cu vorbe de alint cum ar fi: Ielele, Fru-
moasele, Blândele, Vântoasele, Irodiile, Bunele, Mândrele,
Luminoasele, Dânsele, Doamnele, Cele sfinte, Împărăte-
sele văzduhului, Fetele câmpului, Măiastrele, Miluitele, Ur-
soaile, Puternicile, Vijeliile, Fremătătoarele, Zburătoarele,
Zbuciumatele, Cântătoarele, Vrăjitoarele, Fermecătoarele,
Răşchiratele, Albele, Şoimanele Strălucitoarele etc.
Şoimana sau Joimana e conducătoarea Joilor, iar Ro-
salia, RosăNika este autoritatea absolută.
Toate zânele sunt fecioare, deci fac parte din lumea
androgină. Mutul din alaiul Căluşarilor aminteşte permanent
şi roteşte un simulacru de falus ca semn că în noua lume
un rol important în procreere revine bărbatului, pe care
lumea zânelor bătrâne, cum sunt Rusaliile, nu l-au cunoscut
şi de aceea efectele negative din vremea lor ating cu
precădere bărbaţii, ele fiind inviduoase pe neveste acestora
că îi au. Mutul aruncă cu ouă sparte peste fete, să nu le
zăpăcească Rusaliile, şi mai ales peste nevestele fără copii.
Rusaliile nu pot fi mame şi nu pot atinge pământul. Din
datina Rusaliilor înţelegem că bărbatul este participant la
creaţia omului şi e un dar al Zânei Nika, el este Voi.Nik, iar
DACIA
magazin
infertilitatea este cea mai grea neîmplinire umană. Rugă-
ciunile mamelor pentru familie au cea mai mare importanţă
psihologică benefică. Să nu uităm că tot ce există pe lume
are O MAMĂ, adică un punct originar.
Ansamblul modalităţilor de seducţie al Rusali-
ilor îi găseşte nepregătiţi mai ales pe bărbaţi, care nu se
pot apăra şi pot fi pociţi, ologiţi, că le ia bărbăţia şi mândria
şi le dă glas de femeie, aspect ce indică fragilitatea sexului
masculin şi cerinţa de protecţie a întregii colectivităţi, care
se pregăteşte să preîntâmpine prin datini şi obiceiuri aceste
neajunsuri: Gura să ţi-o strâmbe,/ Graiu-ţi nu s-aude.
Rusaliile sunt un pericol şi pentru femei, care cad într-un
somn himnotic şi întrebate dau răspunsuri pe care, în stare
normală, nu le cunosc. Indică locul unde-s lucruri furate şi
autorul furtului, prezic soarta şi dau sfaturi. Se spune în
popor că au căzut în Somnul Rusaliilor. Armele de seducţie
ale Rusaliilor se adresează organelor de simţ, dar şi raţiunii.
Atracţii vizuale antrenează flori şi frunze rupte, iar crengile-s
duse-n vârtejuri ca ciulinii pe creste. Apar curenţi eterici sub-
tili ce pot ataca femeile ce trebuie să-şi acopere capul, chiar
şi în biserică. Bărbaţii sunt atacaţi de energiile telurice dacă
dorm pe câmp ori sub nuci, iar în apă n-au putere să înoate
şi se duc la fund.
Cetele masculine de Căluşari vindecă în jocul lor
suferinzii şi alungă Rusaliile cu 9 plante de leac, cu un drob
de sare, cu bâtele, cu chiote şi comenzi de alungare a aces-
tora, bătătoresc pământul la răscruci, peste moviliţe.
Rusaliilor li se pregătesc ofrande de Moşii cei Mari
sau Moşii de Vară ca să plece mulţumite. Cele mai impor-
tante ofrande sunt cerealele din colivă şi pâinea sub diverse
forme şi mărimi, apa şi fructele, însoţite de luminikă (lumina
lumânărilor). Nu întâmplător se numesc aceşti colăcei
sâmţi, sâmbeciori, moşiori, mărturia, joimărica, răscrucile,
îngeri – toţi sunt pentru Joia Mare. Dacă au făcut şi rău,
atunci Rusaliile sunt alungate cu vorbe rele, cu insulte că
sunt bătrâne, gârbovite, urâte, duhuri rele, răşchirate, spur-
cate, dar cele mai de temut împotriva lor sunt blestemele
însoţite de puterea plantelor de leac dintre care cele mai
eficiente sunt leuşteanul şi odoleanul, cârtăneasa şi
avrămeasa, usturoiul, pelinul, salvia, teiul, nucul. Omul sin-
gur nu le poate distruge, că nu-i atât de puternic în raport
cu forţele cosmice, dar poate preîntâmpina efectele acestor
manifestări naturale ce pot fi nocive, dar şi benefice.
Duratele temporale ce separau aceste evenimente
în aşteptare erau octogonale, dar desele reaşezări ale ca-
lendarului le-au desfiinţat şi putem înţelege neconcor-
danţele în timp, unde sunt prezente mereu cele 8 sau 9 zile,
că orice grup are un şef adică 8 plus 1 fac 9, sau multiplul
acestuia. Pe baza acestor informaţii se poate reface Ca-
lendarul Babelor care avea tot 8 luni, de la 21 martie la 20
noiembrie, de Ovidenie, când se înnoia anul. Fiecare lună
avea 40-45 de zile a câte 5 săptămâni cu câte 8 zile fiecare.
27

Nr. 77 (anul IX), mai 2012
Spaţiile preferate ale energiilor cosmice, numite
Rusalii în popor, sunt codrii neumblaţi, văzduhul, apele mari,
la fântâni, în pomi, în scorburi, la streaşina casei, în ostro-
vele pustii, pe movile, dar mai ales la răscruci. Oamenii pot
cerceta numai urmele lăsate de trecerea lor ca locul bătă-
torit, ori iarba arsă, înnegrită. Se simte în aer un zumzet
neînţeles, te trec fiori reci din creştet până la călcâie. Rareori
oamenii le aud, fiindcă ele se deplasează în aer pe căi ori
unde neaccesibile oamenilor.
Memoria colectivă reţine Rusaliile şi pe căi auditive
ca având alai de lăutari, fluieraşi, cimpoieri, clopoţei, trâm-
biţe, cântă în cor, chiuie, hălăduie pe vârtejuri iscate din
senin. Sunt zâne distractive deoarece beau şi petrec. În-
treaga natură e plină de miresme îmbietoare pe care le iau
cu ele când pleacă alungate de Sânziene şi de către
Căluşari, pe căi vibraţionale ce cutremură pământul, acolo
unde joacă Hora Rusaliile. Oamenii se adună în alaiul
Sânzienelor şi joacă Brâul şi Bătuta, dar mai ales Rustemul,
bătând pământul ca să le alunge.
Citind urmele Rusaliilor oamenii pot preîntâm-
pina relele aduse de vârtejul acestora prin respectarea
unor reguli: să nu iasă noaptea din casă, să nu adoarmă
sub copaci, mai ales sub nuci, să nu aducă noaptea apă de
la fântână, să nu facă baie în râuri, lacuri sau ape mari, să
nu răspundă dacă îi cheamă voci necunoscute, să culeagă
plante de leac şi să le pună în casă şi în sălaşul vitelor. Oa-
menii să ţină plantele de leac lângă corp, la brâu şi în sân,
dar şi sub aşternut.
Rusaliile sunt foarte importante fiindcă sunt expresia
evenimentelor cosmice de vară, aspect ce justifică armata
de vestale, de Căluşari, de Jieni, de Juni care se leagă prin
jurământ să alunge Rusaliile. Cetele sacre de preîntâm-
pinare a Rusaliilor sunt alcătuite din femei şi bărbaţi maturi
ce iniţiază tineretul, diferenţiat pe vârste, cum să ocolească,
să preîntâmpine efectele negative simbolizate de Rusalii ca
energii, vortexuri ale existenţei cosmice, telurice, pulsaţiile
Centrului Galactic preluate din Soare de către Pământ, dar
şi de fiinţa umană. Iată motivaţia străveche pentru care, din-
tre cele trei zile de Rusalii, una este dedicată Sfintei Treimi.
Creştinismul n-a putut alunga din calendar
Rusaliile, ce se ţin în Duminica Mare, şi le-a ancorat cu
Sfânta Treime, când se pogoară Sfântul Duh, liniştea de
care are nevoie natura şi omul ca să existe. Troadele,
Troiele, Troiţele, Sfânta Treime indică grupuri de Zâne
sacre străvechi ale geto-dacilor: Trisfetitele, Ursitoarele,
Tripla Hecate etc fac parte din acelaşi areal (vezi şi topo-
nimia: în zona Cruşova din Macedonia există localitatea
Tristi.nika, dar şi în judeţul Tulcea există localitatea Tristinic).
De Rusalii au loc sărbători populare din vremuri
ancestrale, cunoscute sub numele de Târgul Moşilor, unde
se juca Hora şi Rustemul, Brâul, Voiniceasca şi de unde
nelipsiţi erau Căluşarii, cu care se chiuia şi se bea până
noaptea târziu, cu tropotituri şi cu strigături. În această zi
DACIA
magazin
se împarte Pârga pământului, pentru Rusalii. În toate bi-
sericile ortodoxe se fac slujbele mari, se citesc frunzele de
nuc şi tei, în faţa altarului pe care îngenunchează preotul.
Se împarte colivă, colac zânei, se dă vin în cană de lut cu
leuştean prins de toartă, cu lumânare şi basma, toiag de
lână, cu ştergar. Ofrandele se dau în locurile unde se pot
cuibări Rusaliile şi anume: la fântână, la cimitir, la răscruci,
pe movile, acasă şi la biserică. Ofrandele de acasă trebuie
să fie aburinde, indicând şi hrana pentru duhuri: păsat cu
lapte, colărezi, tăiţei cu lapte, bulgur etc.
Cea mai importantă activitate de menţinere a
sănătăţii şi echilibrului alimentar era culegerea plantelor
de leac care îşi pierdeau puterea după Rusalii. Această ac-
tivitate este magică şi impune un anume ceremonial în care
erau antrenate, ca iniţiere, tinerele-pubere: Sânzienele.
Culegătoarele de plante medicinale spuneau rugăciuni spe-
ciale, posteau şi trăiau în curăţenie trupească şi sufletească.
Farmacoanele, femeile iniţiate în culegere plantelor de
leac, colindă pădurile şi protejează plantele de leac, însem-
nând locurile speciale pentru fiecare grupă de plante. În ziua
sorocită, de Rusalii de regulă, se sculau de dimineaţă şi
porneau ferindu-se a se întâlni cu cineva. Dacă trecea
cineva pe lângă ea saluta cu mâna, nu răspundea nici la
Bună Dimineaţa, cum procedează Mutul Căluşului. Când
ajungea la vatra plantelor pe care le culegea, îngenunchea,
se ruga şi lăsa în loc sare şi pâine. Plantele se uscau în aer
curat mai la umbră, şi se păstrau în trăistuţe de pânză albă,
iar din ele se făceau fierturi tot anul, ce se beau ca ceaiuri,
dar se utilizau şi la spălatul pe faţă, pe picioare, cât şi la îm-
băiatul întregii familii. Bătrânele lecuitoare ce le foloseau
erau doftoroaiele satelor, farmacoanele străvechi.
Rusaliile sunt mesaje de înţelepciune străveche ce
stimulează mentalul prin acţiunile practice, prin bogăţia sim-
bolistică impusă de corpuri sacerdotale severe în datini şi
obiceiuri de demult, scântei în cenuşa timpului de pe rugul
existenţei noastre. Ele nu se nasc şi nu pier, sunt veşnice
ca energiile cosmice.
Rusaliile se adresează subconştientului şi puterea
lor scapă de sub controlul logicii, sensibilizând organele de
simţ, iar măsurile de prevedere sunt materiale şi se
adresează cu precădere simţurilor.
Bibliografie:
1. XXX, Sărbători şi obiceiuri, Editura Enciclopedică Bucureşti - Acade-
mia Română, seria Etnografie şi folclor;
2. A. Bucurescu, Dacia Divină, Editura Ahetip, Bucureşti, 2004;
3. V. Kernbach, Dicţionar de mitologie generală, Editura Albatros, Bu-
cureşti, 1983;
4. Ion Ghinoiu, Mică enciclopedie de tradiţii româneşti, Editura Agora,
Bucureşti, 2008;
5. Ion Ghinoiu, Panteonul Românesc –Dicţionar, Editura Enciclopedică,
Bucureşti, 2001;
6. M. Olinescu, Mitologie românească, Editura Şcoalelor, Bucureşti,
1994;
7. R. Vulcănescu, Mitologia Română, Editura Academiei RSR, 1986.
28

Nr. 77 (anul IX), mai 2012
V. OPINII, DEZBATERI, POLEMICI
Nicolae Iorga şi Basarabia
Orice cuvânt din Eminescu merită tipărit şi
citit, spunea Nicolae Iorga, şi noi putem afirma: Orice
cuvânt din Iorga despre trecutul Basarabiei merită
tipărit şi citit.
Istoricul Ştefan Ciobanu din Basarabia apre-
ciază în cuvinte elogioase activitatea şi opera lui N.
Iorga: Sufletul lui totdeauna a vibrat pentru provincia
noastră, de la începutul carierei lui de publicist şi om
de ştiinţă, a ţinut atenţia opiniei româneşti asupra
cauzei basarabene. El a înţeles zbuciumul unui neam
asupra căruia plutea un blestem al Destinului Istoric.1
Ele au fost publicate în revista Arhivele Basarabiei de
la Chişinău, nr. 1 – martie 1931, cu prilejul Omagiului
savantului pentru vârsta de 60 de ani.
Studiind scrierile sale despre Basarabia con-
statăm că a făcut o profundă cercetare ştiinţifică
bazată pe documente cu argumente precise şi clare.
În vol. I din Memorii, N. Iorga mărturiseşte:
Ideea unităţii naţionale m-a preocupat toată viaţa şi
aşa a fost pentru că a înţeles zbuciumul şi năzuinţele
neamului românesc.
A scris articole şi lucrări istorice de mare im-
portanţă; a ţinut conferinţe la Academie, Universitate,
Şcoala Superioară de Război, în Parlament şi la Radio
(Sfaturi pe întuneric), în ţară şi în străinătate; a orga-
nizat expoziţii şi cursuri la Universitatea Populară
Vălenii de Munte; a călătorit de multe ori în Basara-
bia, a ocrotit şi sprijinit material studenţii basarabeni
de la Universitatea din Iaşi; a fost prieten şi a cores-
pondat cu românii basarabeni... şi enumerarea poate
continua, dar vor fi explicate pe larg în conţinutul lu-
crării.
N. Iorga a crezut în Dreptate şi Libertate.
Opera sa se îndreaptă, aşa cum singur ne spune:
Către cei mulţi, umili şi săraci,
Către învăţătorul şi preotul din sate,
Către cetitorul de peste munţi, om cu inima curată,
Către tinerii din şcoli înalte... şi încheie
Sunt încredinţat că ce spun aice e pe înţelesul şi inima
lor.2
DACIA
magazin
Prof. Adriana Grigorescu
Motto Cuvânt cu patru A / Ca o biserică
Cu patru turle albe/Pe zările istoriei...
(poetul Tudor Plop-Ulmeanu)
Opera lui Nicolae Iorga îţi dă senzaţia de necuprins şi
aşa este.
Despre Basarabia a scris mult şi cu mare
dragoste, de aceea Ion Pelivan, luptător în mişcarea
naţională, consideră că N. Iorga a contribuit la
trezirea conştiinţei naţionale şi la luminarea sufletului
românesc din Basarabia încătuşată.3
Chiar savantul mărturiseşte: Prin tot ceea ce
am scris, am dovedit că nu e ogor, monument,
aşezământ local, neam vechi în Basarabia, care să nu
fie al nostru, sânge românesc, faptă românească,
gând românesc.4
În opera sa istorică şi activitatea cea mai di-
versă de publicist, conferenţiar, senator, ministru,
călător, prezenţa Basarabiei a fost timp de mai bine
de patru decenii. Este deschizător de drumuri în isto-
riografia basarabeană, pe care a înzestrat-o cu lucrări
de referinţă, ce fac din N. Iorga cel mai important is-
toric al Basarabiei. Ideea principală ce străbate tot ce
a scris despre Basarabia este cea a vechimii românilor
dintre Prut şi Nistru şi a istoriei comune cu Patria
Mamă.
Veacuri de-a rândul românii s-au culcat şi
s-au trezit având în suflet „Icoana Unităţii Naţionale”,
afirma cu adâncă credinţă şi dragoste Nicolae Iorga.5
Hotarele ţării le vedea ca nişte Altare de cred-
inţă, păstrate milenii în şir. Vizionarul N. Iorga a ştiut
că Basarabia va reveni la trupul ţării şi a avut marea
împlinire de a trăi Ceasul cel Mare al Unirii Celei
Mari. Glasul lui a îmbărbătat în momentele grele şi a
contribuit la solidaritate şi încredere. În ultimul său
articol, din ziarul Neamul Românesc (25 sept. 1940)
scria: Când s-a produs o înfrângere steagul nu se
predă, ci pânza lui se înfăşoară în jurul inimii. Inima
luptei noastre a fost ideea culturii naţionale.6
A consacrat Basarabiei o atenţie mai mare
decât celorlalte provincii româneşti, studiindu-i tre-
cutul şi destinul prin importante lucrări.
1. Studii istorice asupra Chiliei şi Cetatea
Albă (1899) este prima carte de ştiinţă istorică de la
29

Nr. 77 (anul IX), mai 2012
noi, care prezintă Basarabia din cele mai vechi timpuri
şi aduce acte şi documente începând cu 1374. Pentru
documentare a folosit izvoare polone, maghiare, ita-
liene şi româneşti.
Cartea are 400 de pagini şi a fost premiată de
Academia Română cu suma de 1000 de lei, fiind apre-
ciată drept un monument de erudiţie al istoricului în
vârstă de 28 de ani.
În 1925 N. Iorga a reluat subiectul, aducând
Lucruri noi despre Chilia şi Cetatea Albă, prin care
în sec. XV Moldova a fost bogată şi puternică.
Citind în original lucrarea la Colecţiile Spe-
ciale ale Bibliotecii Panait Istrati din Brăila mi-a plă-
cut expresia folosită de N. Iorga: în 1403 Mircea cel
Bătrân „băsărăbia” acest mal dunărean (al Chiliei).7
2. Neamul Românesc în Basarabia (1905)
este rodul unei călătorii de cercetare istorică în primă-
vara anului 1905 a lui N. Iorga, împreună cu boierul
bucovinean Nicu Flondor în Basarabia. Această carte
este dedicată de autor celui dintâi român din Basara-
bia, care o va lua în mâini.
Au călătorit din ţinutul Hotinului până în
Bugeac prin oraşe (Chişinău, Bălţi, Tighina) şi sate
(Floreşti, Răduleni, Dubna, Vădeni). N. Iorga remarcă
cu bucurie că satele au conservat conştiinţa
românească, graiul, portul şi obiceiurile. Prezintă cele
şase ţinuturi: Hotin, Bălţi, Soroca, Chişinău, Bender
(Tighina) şi Bugeac (Căuşani şi Reni).
Pe 2 iulie 1908 deschide la Vălenii de Munte,
de ziua Comemorării morţii lui Ştefan cel Mare,
cursurile de vară ale Universităţii Populare.
La aceste cursuri, care durau o lună, au par-
ticipat învăţători, profesori, preoţi, mulţi tineri (elevi
din licee şi şcoli normale, studenţi) şi români din te-
ritoriile aflate sub stăpânire străină. Prelegerile erau
prezentate de elita culturii româneşti şi urmate de ex-
cursii la mănăstiri sau locuri istorice. Cursurile au avut
loc între anii 1908-1914 şi 1921-1940. La primele
cursuri din 1908 au participat din Basarabia un grup
de studenţi de la Universitatea din Dorpat (Tartu – Es-
tonia): Ion Pelivan, Vasile Oatu, E. Alistar, doamnele
Baidan şi Elina Nistor şi institutorul Longhinescu.
3. Luarea Basarabiei şi Moruzeştii este
prezentată în 1910, când, împreună cu istoricul Ion
Nistor, devine membru activ al Academiei Române.
Pe baza unor documente inedite: rapoarte saxone,
ruseşti, turceşti şi de la Consulatul francez din Bu-
cureşti, memorii şi corespondenţă diplomatică, N.
Iorga a subliniat în amănunt negocierile pentru
încheierea păcii din 1812. Anul 1912 este cel mai
bogat în viaţa şi activitatea lui N. Iorga, este anul îm-
plinirii a 100 de ani de la răpirea Basarabiei de către
DACIA
magazin
Rusia ţaristă.
4. Lucrarea Pagini despre Basarabia de
astăzi, apărută la Vălenii de Munte, cuprinde articole
scrise de N. Iorga între anii 1903-1912; în Semănă-
torul: Basarabia în războiul Rusiei şi Veşti din
Basarabia şi în Neamul Românesc: Către fraţii din
Basarabia, Dureri şi speranţe din Basarabia, Ziare
basarabene, Un centenar..., Însemnătatea ţinu-
turilor de peste Prut...
În conferinţa de la Academia Română din
12 mai 1912, N. Iorga a prezentat Însemnătatea ţi-
nuturilor de peste Prut pentru istoria Românilor şi
pentru folclorul românesc şi despre folclorul
basarabean spune: gând, simţire, ritm, rimă, arie au
rămas în cântecul basarabean cu totul neschimbate
şi absolut autentice.8
Liga Culturală pentru Unitatea Naţională a
Românilor a organizat o Expoziţie dedicată Basara-
biei, la care Ion Pelivan a adus covoare, ţesături, cos-
tume, manuscrise. Cu banii strânşi din subscripţii, N.
Iorga a cumpărat o casă pe str. Sărăriei nr. 119 din Iaşi
pentru studenţii basarabeni aflaţi la studii.
La Universitatea din Iaşi erau şase tineri la
Drept, patru la Ştiinţe şi cinci la Medicină. Dintre ei,
cinci erau scutiţi de taxe.
5. O altă scriere apărută în acest an a fost
Basarabia noastră scrisă după 100 de ani de la
răpirea de către ruşi, tipărită la Vălenii de Munte şi
considerată o adevărată Evanghelie de mângâiere şi
încurajare a românilor basarabeni (Ion Pelivan). În
cele 200 de pagini, N. Iorga şi-a propus să facă is-
toricul Basarabiei din cele mai vechi timpuri până la
tragicul eveniment petrecut în anul 1812. Este prima
monografie a acestui pământ românesc, este o analiză
istorică şi o prezentare a culturii şi a tradiţiei popu-
lare.
Urmează anii grei ai Primului Război Mon-
dial (1914-1918), anul 1917 aduce revoluţii, schim-
bări teritoriale, prăbuşirea marilor imperii şi încă un
an de suferinţe şi pierderi umane pe fronturile de
luptă. 1918 este anul Marii Uniri: 27 martie (Basara-
bia), 15 noiembrie (Bucovina) şi 1 decembrie (Tran-
silvania). Basarabia a fost prima care s-a unit cu
Patria-Mamă.
La Marea Adunare de la Alba-Iulia 1 dec
1918, un grup de tineri participanţi au hotărât să tri-
mită prima telegramă lui N. Iorga pentru a anunţa
Marea Unire, pentru că el este cel care a trezit su-
fletele românilor.
Pe 2 decembrie, de la Sibiu, reprezentanţii tu-
turor provinciilor unite: din Basarabia (gen. Leonte,
Pan Halippa, Ion Cazacliu), din Bucovina (Alecu Pro-
30

Nr. 77 (anul IX), mai 2012
copovici) şi din Transilvania (Andrei Bârsanu, Ioan
Lapedatu, Pavel Roşca, Romulus Cândea) îi trimit o
telegramă Apostolului cauzei Marii Uniri: Însufleţiţi
de adunarea de la Alba-Iulia ne gândim cu drag la
pregătitorul sufletelor noastre pentru unirea tuturor
românilor.9
După realizarea Marii Uniri, acest neobosit şi
veşnic apărător al neamului şi-a dedicat activitatea şi
opera în direcţia consolidării ei.
Ca preşedinte al Ligii Culturale, ca istoric, ca
prim-ministru, ca profesor şi parlamentar, ca gazetar
şi consilier regal, el a luptat pentru unitate şi indepen-
denţă naţională. În perioada fericită după Unire şi
până la începutul celui de-al doilea război mondial nu
a ezitat nici un moment să apere integritatea teritorială
a ţării şi a plătit cu viaţa pentru atitudinea sa curajoasă.
Prima lucrare, în anul 1919, s-a intitulat
Călăuză în România veche pentru fraţii basarabeni,
în care descrie locurile istorice ale Patriei Mamă şi îi
sfătuieşte să-şi dea seama că nu trec un hotar de-
spărţitor de nemuri, ci se întorc în acea Moldovă în-
treagă de odinioară10 şi Nu e basarabean care să nu
fi auzit numele lui Ştefan cel Mare şi alte nume: Petru
Rareş, Alexandru Lăpuşneanu (nepot de fiu al lui Şte-
fan, iar mama era din Lăpuşna pe Prut), Ioan Vodă
cel Cumplit, Mihai Viteazul, Vasile Lupu...11
În anul 1920, N. Iorga face mai multe călă-
torii în Basarabia. Împreună cu regele Ferdinand I şi
regina Maria vizitează pe 22 mai Cetatea Albă. În ziua
de 14 septembrie este în Cahul iar în 15 septembrie în
satele Oancea, Rogojeni, Oarba, Bujor.
O carte de mare importanţă a lui N. Iorga este
Adevărul asupra trecutului şi prezentului Basara-
biei, apărută ca primă ediţie în limba franceză la Paris
(1922). Următoarea a apărut în limba română în 1931,
tradusă de prof. Doina Florian. La Colecţiile speciale
din Brăila este a treia ediţie din 1940, tipografia ziaru-
lui Universul Bucureşti şi mai recent, în 2008, scoasă
de Institutul Cultural Român. Capitolele principale
sunt: Basarabia înainte de Ştefan cel Mare, Basarabia
sub Ştefan cel Mare şi urmaşii săi până la sfârşitul
veacului XVI, Basarabia în secolele XVII-XVIII şi
anexarea din 1812, regimul rusesc de un secol şi eli-
berarea.
În ziarul Neamul Românesc din 14 iunie 1926
scrie articolul Un om din Basarabia – Donici. Călă-
toreşte la Cetatea Albă pe 17 august şi vizitează
Cetatea şi Liceul. În noiembrie este invitat la Chişinău
de episcopul Dionisie şi ca urmare, va scrie despre
această vizită Trei zile în Basarabia, prilej cu care
reînvie locuri şi oameni, scoţându-le din uitare şi din
neguri.
DACIA
magazin
Talentul descrierii şi romantismul gândirii
sale m-au impresionat şi încerc să redau câteva din
ele: Valul lui Traian se iveşte prin dunga-i semănată
de nori... Catapeteasma de dealuri scade... albe răs-
firări de sate dispar la înceata urcare spre nord... Se
lasă noaptea cu o jumătate de lună plină în cerul
limpede... câmpia pare prinsă toată într-un fir de
beteală nesfârşit de uşor...12
La fel Imperiul Cumanilor şi domnia lui
Băsărabă, prezentat în şedinţa din 11 noiembrie 1927,
în care explică termenul de Basarabia: Bessapara -
satul Bessilor, trib dacic din Balcani; Bassareus -
haină purtată de traci; există sate în România cu acest
nume Băsărăbeasa (lângă Hălmagiu), Băsărabă (lângă
Zalău) şi Dealul Basarab (lângă Cotmari).
Aşa au trăit în autonomia unor „Romanii”
conduse de voievozi, cu „oameni buni şi bătrâni”, cu
adunarea poporului sau Soborul... cu oastea lor.13
N. Iorga devine prim-ministru pe 18 aprilie
1931, prilej cu care ţine o cuvântare în care aminteşte
şi despre felul în care Patria Mamă, România trebuie
să ajute Basarabia. Pe 28 mai face o vizită oficială la
Chişinău şi în Memoriile sale descrie călătoria cu un
tren special până la Tighina şi primirea deosebită. La
Chişinău a ţinut conferinţa intitulată Credinţa mea:
Ţara aceasta, Basarabia, este plină de oameni de is-
pravă... Basarabia este pentru România mâna
dreaptă a trupului... Avem datoria să ridicăm Basara-
bia. Cu ceasornicul oprit la 1812... şi să o aducem la
data de acum, 1931.14
În 1939 publică primul volum din România
cum era până la 1918 şi explică: Înţeleg această
carte ca o întâlnire necesară a sufletelor într-un ceas
de mare primejdie, care nu se combate cu teamă şi cu
descurajare.15
La Vălenii de Munte, cursurile au avut ca
temă Afirmarea vitalităţii româneşti şi prelegerea a
fost prezentată de N. Iorga: Peste Români au trecut
toate furtunile, i-au bătut toate grindinile şi i-au ful-
gerat toate trăsnetele şi cu toate acestea rămân înfipţi
acolo.
La 1 septembrie 1939 începe al Doilea
Război Mondial. Pe 27 iunie 1940 se întruneşte Con-
siliul de Coroană pentru a dezbate ultimatumul sovi-
etic asupra cedării Basarabiei. Din cei 26 prezenţi, 6
s-au pronunţat pentru rezistenţă: N. Iorga, Victor Ia-
mandi, Silviu Dragomir, Traian Pop, Ştefan Ciobanu
şi Ernest Urdăreanu, despre care regele Carol al II-lea
nota în Jurnalul său: Numele lor merită să fie scrise
cu litere de aur în Cartea Demnităţii.16 Dar pe 28 iulie
1940 Basarabia este ocupată şi începe retragerea ar-
matei române.
31
 DACIA
Nr. 77 (anul IX), mai 2012 magazin
În noaptea de 27-28 nov. 1940, N. Iorga a Analele Academiei – Memoriile Secţiunii Istorice, seria III,
cunoscut soarta marilor înaintaşi ucişi pentru idealul 1945, tom 27, p. 27.
7
naţional şi credinţa în poporul român: Mihai Viteazul, Analele Academiei, Memoriile Secţiunii Istorice, seria III,
Tom 5 (1925), p. 326.
Miron Costin, Antim Ivireanul, stolnicul Constantin 8
Iordan Datcu, idem, vol. I, 1995, p. 109.
Cantacuzino, C. Brâncoveanu şi după el, Gheorghe I. 9
P. Ţurlea, N. Iorga în viaţa politică a României, Editura
Brătianu. Enciclopedică, Bucureşti, 1991, p. 113.
10
_________________ Pavel Balmuş, N. Iorga – Adevărul asupra trecutului şi
1
Iordan Datcu, Basarabia în opera lui N. Iorga, Fundaţia prezentului Basarabiei (1914-1940), Editura Institutului
Culturală Română, vol. I, Bucureşti, 1995, p. 25. Cultural Român, Bucureşti, 2008, p. 22
11
2
N. Iorga, Pagini alese, vol. I, Editura pentru Literatură, Bu- Idem, p. 26.
12
cureşti, 1965. Antologie şi studiu introductiv, M. Berza, p. 59. Iordan Datcu, idem, vol. II, p. 97, 98, 100.
13
3
Iordan Datcu, Idem, vol. II, Bucureşti, 1997, p. 24. N. Iorga, Imperiul Cumanilor, în Analele Academiei,
4
Ibidem, vol. I, Bucureşti, 1995, p. 296. seria III, tom 8 (1928), p. 1-4.
14
5
N. Iorga, Studii (1981-1940), Colecţia Opera Omnia, Pavel Balmuş, idem, p. 185-187.
15
Editura Tipo Moldova, Iaşi, 2010, Coordonator C. Buşe, N. Iorga, Privelişti din ţară, (Victoria Nedel), Bucureşti,
vol. X, p. 473. 1994, p. 15.
16
6
N. Bănescu, N. Iorga - martir al libertăţii popoarelor, în Iordan Datcu, idem, vol. II, Bucureşti, 1997, p. 21.

MIRAJUL IMPERIULUI MONDIAL

Dorel Radu

Alexandru Cel Mare a învăţat
meseria de rege de la tatăl său, Filip al
II – lea al Macedoniei, iar toate cele-
lalte ştiinţe de la filosoful ARISTOTEL.
Se poate ca dorinţa să
cucerească lumea pornind către răsărit
şi întorcându-se la Pella dinspre apus,
a încolţit în mintea lui numai după ce i
s-a dezvăluit taina că pământul este
rotund, ca toate astrele din cer, şi că în
urmă cu mii de ani pe el era o singură
împărăţie ţinută sub sceptrul lui Saturn
bazileul (BAZILEU = ziua în amiaza
mare, momentul de maximă strălucire
a soarelui).
Până în prezent nu avem nici
o dovadă că tânărul prinţ, inteligent şi
ambiţios, a fost iniţiat ocult, în afara nu-
melui de ALEXAN-DROS, care
înseamnă CEL JERTFIT PRECUM
CERBUL, un ritual răspândit printre
geţi şi care ni-l sugerează pe acela al
Mielului – Hristos vestit de Tatăl Ceresc
prin proorocii săi tuturor neamurilor
pământului (vezi „Cei trei magi de la
răsărit”).
Acest indiciu nu este însă su-
ficient ca să putem afirma că Alexan-
dru, după ce l-a învins pe Darius al
III-lea al perşilor, a început să creadă
despre sine că el este Mesia căruia
Cel de Sus urma să-i încredinţeze im-
periul mondial.
Temeiul extraordinarelor
fapte de arme prin care a uimit lumea
mai degrabă trebuie căutat în copilăria
viitorului rege când imaginaţia lui a fost
înflăcărată de poveştile spuse de
mama sa născută în ILIRIA (litoral,
ţărm), locul în care se adunau pentru
iernat turmele geţilor. Acolo, în serile
lungi, lângă vetrile pline de jar, se
spuneau basme ca acelea pe care
românii de astăzi le-au moştenit din
bătrâni şi în care fii de împărat colindau
pământul pe cai înaripaţi, trecând
peste nouă ţări şi nouă mări vorbind
pretutindeni în aceaşi limbă pro-
toromâna la care mai târziu Alexandru
fusese nevoit să renunţe în favoarea
celei a grecilor învinşi, dar care deja
fusese răspândită până departe ca en-
gleza din zilele noastre.
O armată care împărtăşeşte
cu entuziasm voinţa conducătorului
poate să cucerească un imperiu pe
care să-l stăpânească printr-o limbă şi
legi comune pe care Alexandru, în
parte, a reuşit să le impună, până când
oboseala sau înălţimea munţilor Hi-
malaya l-au împiedicat ca să ajungă în
China, de unde, pe calea deschisă de
păstorii peslagi, să treacă prin Bosforul
Siberian în America, iar peste cea de
a noua mare, în Europa.
Drumul descris mai sus
apare ca ceva fabulos dacă îl raportăm
la ceea ce ştiau cei vechi despre alcă-
tuirea pământului, dar, în mod cert,
atunci când Napoleon a vândut
Luiziana, iar după el, Ţarul ruşilor
Alaska, amândoi dispuneau de hărţi
bine întocmite şi nu au nici o scuză că
şi-au ratat şansa de a crea un imperiul
mondial.
În urma lui Alexandru Cel
Mare au rămas statele Helenistice, iar
normele de higienă a trupelor mace-
donene au fost adoptate de către
musulmani care, la rândul lor, au încer-
cat să cucerească lumea ajungând
până la poalele munţilor Himalaya,
spre care şi astăzi se îndreaptă nu-
meroase oşti atrase de mirajul impe-
riului mondial, care poate să fie un
început mai bun sau un sfârşit apo-
caliptic pentru întreaga omenire.

32

Nr. 77 (anul IX), mai 2012
IV. DOCUMENTE, RECENZII, EVOCĂRI
Comunitatea românească din estul Serbiei
1. Începuturi
Comunitatea românească din estul Serbiei
ISTORICUL CERCETĂRILOR
Obiectul lucrării îl reprezintă spaţiul geografic din
estul Serbiei, spaţiu cuprins între râurile Timoc, Morava şi
fluviul Dunărea, studiat sub mai multe aspecte: istoric, de-
mografic, aşezări umane, etnografic, cultural.
Informaţii legate de arealul din răsăritul Serbiei,
numit generic Craina Serbiei sau Valea Timocului sunt
sumare, regiunea fiind, de-a lungul timpului, de cele mai
multe ori, consemnată doar accidental de numeroşi învăţaţi
şi călători.
Se remarcă totuşi, studiile ce tratează comunitatea
românească din această zonă, majoritatea lucrărilor ela-
borate care privesc acest spaţiu geografic, făcând referire
la românii/vlahii din regiune şi ţin mai mult de domeniul is-
toriei, etnografiei, culturii populare şi geopoliticii.
Spaţiul geografic moravo-timocean nu a fost ana-
lizat în detaliu din punct de vedere al geografiei umane până
în momentul actual, analizele realizate având un caracter
general în cadrul lucrărilor de mare ansamblu, în care se
fac referiri şi la acest areal, precum şi în lucrările care
tratează doar anumite fragmente, cu accent pe comunitatea
românească de aici.
Cele mai multe materiale consultate nu oferă studii
consistente despre acest spaţiu geografic. Informaţii refe-
ritoare la acest areal, apar în studiile unor cercetători ger-
mani, italieni, francezi, bulgari, ruşi şi sârbi: F. Kanitz, G.
Weigand, Ioszef Szabo, G. Lejan, E. Picot, St. Romansky,
T. Georgevici, B. Karic, I. Cvijici, C. Jirecek.
Prezenţa elementului etnic românesc între
Dunăre, Timoc şi Morava este confirmat şi în hărţile în-
tocmite de geograful A.F. Marsigli (1696), Mackenzie G.
Muir şi Irby A.P. Map of the south Slavonic countries (1867),
Lejean Guillaume Carte etnografique de la Turquie d’Eu-
rope et des etats vassaux autonomies (1869), H. Kiepert în
Volker und Sprachen Karte vorOsterreich und die unter
Donaulandern (1869), Florinschy I.D. în Harta etnografică
a slavismului apusean (1911), Scarlat Demetrescu, A.D.
Atanasiu, Ed. Borcea Carte etnografique des regions
habituées par les Roumains et des colonies etrangeres qui
s’y trouvent (1919).
Aspecte de geografie istorică, ce vizează evoluţia
arealului studiat de-a lungul istoriei, precum şi originea şi
permanenţa elementului românesc din zonă pe mai multe
perioadei istorice, se regăsesc în lucrări cu referiri la spaţii
DACIA
magazin
Iulia Tarcă
geografice, de cele mai multe ori, ample, avându-i ca autori
pe Karic V. Srbija (1887), Gravier Gustave Les frontieres
historiques de la Serbie (1919), Ion di la Vidin Românii din
Tribala (1990), Drăgan Iosif Constantin Istoria românilor
(1994), Zbuchea Gheorghe şi Stelian Brezeanu Românii de
la sud de Dunăre, documente, Arhivele Naţionale ale
României (1997), Zbuchea Gh. O istorie a românilor din
Peninsula Balcanică secolul XVIII-XX (1999), Constanti-
nescu N.A. Chestiunea Timoceană (2000), Zbuchea Gh şi
Dobre C. Românii timoceni (2005), Dobrescu I.F., Dobrescu
N.L. Românii din Serbia (2005), Dolha V. Totul despre
românii din Timoc (2007), Copcea Florian Istoriografia din
Serbia de sud – est (2008), Drăghişa, Konstandinovic-Traian
Românii din nord-estul Serbiei între anii 1804 – 1948 (2008).
Observaţii lingvistice şi etnografice regăsim în lu-
crările lui F. Kanitz Serbien (1868), Die Rumanische Dialekte
der kleinen Walachei, Serbien und Bulgariens a lui Gustav
Weigand (1900), în lucrarea Printre românii noştri (1905), a
etnografului sârb Tihomir Georgevic, care este unul dintre
primele jurnale de teren din istoria etnografiei sârbeşti.
Şi etnograful bulgar St. Romansky vizitează în
anul 1916 aproape toate satele româneşti din zonă, studi-
ază etnografia acestui ţinut, adună date etnografice şi
culege poezii populare şi alte texte folclorice incluse în lu-
crarea Românii dintre Timoc şi Morava (1926).
Primele însemnări despre folclorul românilor din
acest areal apar încă din secolul al XIX-lea şi sunt făcute
de cercetătorul sârb Vuk Karadic, de Emile Picot Chants
populaires des Roumains de Serbie (1889), C. Cosmescu
Poezii populare de la românii din Serbia în „Convorbiri li-
terare”, anul XXXIII, nr. 9, de geograful George Vâlsan şi
lingvistul George Giulea, care publică împreună o culegere
de literatură populară Dela românii din Serbia (1913). Ovid
Densuşianu, I.A. Candrea şi Th. Sperantia, la 1908, în
Graiul nostru, publică folclor din sudul Cazanelor Dunării.
După al Doilea Război Mondial, cele mai impor-
tante lucrări aparţin lingviştilor de la Cluj, Emil Petrovici Note
de folklor dela românii din Valea Mlavei (1942) şi Ion Pătruţ
Folklor dela românii din Sârbia (1942).
În 1967, Cristea Sandu Timoc publică o bogată
colecţie de peste 500 de texte în culegerea Cântece
bătrâneşti şi doine.
După 1989 sunt făcute cercetări în special de către
lingvişti. Prof. dr. Otilia Hedeşan efectuează o serie de an-
chete de teren în Serbia, în urma cărora publică numeroase
articole şi studii cu privire la aspectele etnografice, folclorice,
33

Nr. 77 (anul IX), mai 2012
dar şi identitare ale comunităţii româneşti din spaţiul
moravo-timocean.
Petru Neiescu, Eugen Beltechi şi Nicolae Mocanu,
de la Cluj-Napoca întocmesc în 2006 Atlasul lingvistic al
Regiunii Valea Timocului – Contribuţii la atlasul lingvistic al
graiurilor româneşti dintre Morava, Dunăre şi Timoc, iar
Annemarie Sorescu-Marinković, în lucrarea de doctorat Fiinţe
demonice la românii din Timoc (Serbia) - 2010, face o amplă
analiză a universului demonic al românilor din estul Serbiei,
în special a fiinţelor mitologice ce populează acest spaţiu.
Studii despre cultura populară a locuitorilor din
regiune apar şi în Serbia, cu precădere după anul 1962,
dată la care s-a anunţat intenţia construirii hidrocentralei de
la Porţile de Fier şi, prin urmare, inundarea satelor de pe
malul Dunării. Apar o serie de monografii ale localităţilor din
regiune, elaborate şi publicate de Institutul de Etnografie
din cadrul Academiei Sârbe de Ştiinţe şi Arte din Belgrad,
precum şi de Glasnik Etnografskog Muzeja *.
În ultima perioadă, datorită numeroaselor schim-
bări sociale şi politice din Serbia, interesul cercetătorilor
pentru comunitatea românească din răsăritul Serbiei a cres-
cut, unii fiind chiar români din acest areal: etnologul Paun
Es. Durlic, antropologul Dejan Dimitrijevic-Rufu, Marijana
Petrovic-Rignault, etnologul Slavoljub Gacovic etc.
Numărul lucrărilor care abordează într-o măsură
mai mare sau mai mică elementele umane ale acestui te-
ritoriu este însă foarte mic.
Geograful George Vâslan este cel care în anul
1913 publică trei studii, intitulate Românii din Serbia,
Românii din Craina Serbiei şi Românii din Bulgaria şi Serbia
O VIZIUNE ORIGINALĂ DE IDENTIFICARE A SUTRELOR
GETICE ÎN LUCRAREA ZALMOXIS ÎN CÂNTECUL
BĂTRÂNESC DE GHEORGHE ŞEITAN
- prezentare -
Deşi nu de mare întindere – doar 114p., cer-
cetarea Zalmoxis în cântecul bătrânesc (apărută la
Editura S.C. Cronicarul SRL, Dharma-Geta, Tulcea,
2003) este de o surprinzătoare concentrare şi com-
plexitate. Multitudinea de probleme şi aspecte luate
în discuţie rezultă mai întâi din structura ei. După un
succint „Cuvânt înainte” pentru punerea în temă a citi-
torului cu obiectivele stabilite, urmează XLVIII de
capitole, scurte de obicei, şi apoi fireştile „Concluzii”.
Ţinuta riguros ştiinţifică este vădită în folosirea a 33
de lucrări, fundamentale în domeniul cercetat, ale
unor autori români şi străini, prezentaţi într-o „Bibli-
ografie selectivă” în final, ca şi de cele 206 trimiteri
din text.
DACIA
magazin
– Aşezare, vechime, număr, fizionomie, stare economică şi
socială. Prin aceste lucrări s-a dorit semnalarea existenţei
unor comunităţi româneşti aproape nestudiate din sudul
Dunării, interesul pentru comunitatea românilor din această
regiune fiind de natură geografică, istorică şi etnografică/fol-
clorică.
Urmează lucrările Românii din Serbia (Boga L.T.,
1913), La peninsule balkanique (Cvijic J., 1918), Vlahii din
Serbia în sec. XII-XV (Dragomir Silviu, 1922), Note de drum
din Serbia din punct de vedere etnografic şi geografic
(Szabo Jozsef, 1923), Românii dintre Timoc şi Morava
(Trâpcea Th. M., 1941) şi cele trei volume Românii din
Timoc (1942 – 1943), sub îngrijirea lui C. Constante şi Anton
Golopeniţa. În 1929, C. Constante publică lucrarea intitulată
Românii din Valea Timocului şi a Moravei, iar în anul 1943,
A. Dumitrescu-Jippa şi Octavian Metea publică lucrarea
Timocul.
Cel mai recent studiu asupra populaţiei aşezărilor
umane din estul Serbiei a fost realizat de Dorin Lozovanu,
în anul 2008, în cadrul lucrării de doctorat Populaţia
românească din Peninsula Balcanică. Studiu uman ge-
ografic, unde face o amplă analiză din punct de vedere
uman-geografic a comunităţii românilor din Serbia, aducând
în discuţie originea şi evoluţia etnică a acestora, grupurile
etnografice aflate în această regiune, datele etnode-
mografice prezentate fiind cele mai recente şi mai complete
publicate până în prezent.
_____________
* Marinkovic Sorescu Annemarie, Cultura populară a românilor din Timoc,
Institutul de Balcanologie, Serbia, p. 87.
Profesor Gheorghe Bucur
Încă din „Cuvântul înainte”, cercetătorul
Gheorghe Şeitan afirmă că scopul propus este
prezentarea unei „noi teorii asupra modului de abor-
dare a cântecelor bătrâneşti ale românilor”, care
reprezintă „legile cântate ale geţilor, de factură mito-
logico-spirituală, fără a avea un conţinut istoric.”(p.2)
Marii iniţiaţi în misteriile lui Zalmoxis au folosit „ale-
goria şi simbolurile pentru a se realiza ocultarea
tainei”.(p.2)
Autorul, referindu-se la balada „Toma Dali-
moş” („Toma Alimoş”, n.n.), neagă tranşant caracterul
tradiţional de baladă haiducească al acesteia şi afirmă
surprinzător că aici „nu este vorba de boieri sau
haiduci din Evul Mediu, nici despre eroul care ne în-
34

Nr. 77 (anul IX), mai 2012
vaţă lupta şi cinstea luptei, nici despre un personaj
malefic care înjunghie şi apoi fuge mişeleşte”(p.2), că
„nu a fost un cântec de curte feudală, cum s-a mai
spus, ci cântec de templu antic.”(p.3) Apoi, se pre-
cizează obiectivul cercetării: „El („Toma Dalimoş”)
nu este un cântec religios, nici unul filozofic, ci unul
al înţelepciunii, după cum geţii au fost percepuţi
nu ca filozofi ori teologi, ci oameni foarte înţelepţi
şi drepţi.” (s.n.)
Afirmaţiile făcute de autor şi scopul propus
trebuie să fi şocat cititorii, cel puţin neavizaţi, acum
nouă ani când apărea studiul. Cercetările dacologice,
întreprinse între timp, creează, cu siguranţă, un orizont
pentru o altă percepere a opiniilor şi teoriilor insolite
expuse atunci.
Gheorghe Şeitan impresionează nu numai
prin multiplele cunoştinţe din domenii variate ca mi-
tologie naţională şi universală, tantrism, taoism, zal-
moxism, religie, creştinism, spiritualism, ezoterism,
filosofie, istorie, folclor literar, lingvistică etc., ci, mai
ales, prin capacitatea de a face legături neaşteptate şi
subtile între fapte, elemente, persoane şi situaţii. In-
formaţiile sunt mânuite, selectate, asociate, disociate,
comparate, transferate cu uşurinţa expertului, care
stăpâneşte domeniul/domeniile.
Perspectiva adoptată în cercetare este una
complexă, exhaustivă. Dovadă stau cele 48 de capi-
tole, tot atâtea probleme luate în discuţie. Situaţia este
întoarsă pe toate feţele şi analizată cu rigurozitate din
diferite puncte de vedere. Dăm ca exemplu titlurile
DACIA
magazin
câtorva capitole succesive referitoare la „moşism”:
„III. Moşul bătrân (vătrân) – divinitatea getică de di-
naintea lui Zalmoxis”, „IV. Natura divină a lui Moşu”,
„V. Ce este moşismul”, „VI. Dalu’Moşu şi calitatea
de Daimon” ş.a.
Precizând că moşismul aparţine civilizaţiei
kurganelor (p.35), autorul trage o concluzie impor-
tantă: „moşismul constituie religia geţilor, bazată pe
cultul moşilor şi a strămoşului primordial numit Moşu,
care aidoma lui Puruşa, din Upanişade, s-a autosacri-
ficat creând lumile.”(p.15) Se face apoi observaţia că
zalmoxismul reprezintă faza a doua a moşismului şi,
folosindu-se o informaţie de la Herodot, se stabileşte
o distincţie importantă între ele: zalmoxismul a fost o
religie elitistă, având un caracter secret, pe când moşis-
mul a fost o religie de masă. (p.15)
Paralela cu mitologia şi civilizaţia indiană
vedică şi budhismul este procedeul dominant, con-
stant folosit şi cu cele mai semnificative rezultate. Iată
un prim exemplu: „Valoarea lui (cântecului bătrânesc
„Toma Dalimoş”, n.n.) este comparabilă cu aceea a
Vedelor şi Upanişadelor hinduse, cu care se aseamănă
din punct de vedere al limbajului şi al tratării unor
probleme de ordin spiritual şi filozofic.”(p. 97) Gh.
Şeitan descoperă similitudini subtile şi mai mult decât
surprinzătoare între textul baladei şi cel din Up-
anişade. În capitolul XIX, de pildă, găseşte în frag-
mentul: „Şade Toma tolănit / Şi cu Murgu priponit, /
Cu priponu de argint, / Bătut în negru pământ.” o sutră
în care sunt „exprimate trei concepte exoterice funda-
mentale: Voinicul, Calul şi Pământul, semnificând în
ordine Spiritul, Sufletul şi Corpul Fizic.”(p.48)
Demonstraţia ce urmează este credibilă.
Un pasaj din text îi apare ca „ O filozofie de
viaţă conformă cu legea lui Manu” – Cap. XXXV,
(scriere indiană din sec. VI – XIII î.e.n.), filozofie nu-
mită Legea Spiritului Divin, care devine, în Geţia,
Înţelepciunea Sufletului.
O altă sutră dovedeşte că „Renaşterea după
moarte constituia o credinţă existentă la geţi şi hiduşi,
cu mult înainte de Pitagora, însuşi Zalmoxis trăind
înaintea acestuia, după cum se exprimă Herodot.”–
Cap. XLIV (p.90)
Interesantă este şi constatarea (Cap. XXIV)
uimitoarei asemănări între legenda lui Buddha şi lupta
din balada românească între Alimoş (identificat cu
Zalmoxis) şi Manea. De aici, concluzia: „Dacă le-
genda lui Buddha îşi are originea în tradiţia Vedică,
trebuie să recunoaştem vechimea cântecului bătrânesc
Toma Dalimoş ca fiind cel puţin la fel de veche ca şi
Vedele înseşi.”(p.57) Cercetătorul este preocupat nu
numai de similitudini, ci şi de diferenţiri şi primor-
dialităţi: „Zalmoxe nu poate descinde din buddhism
pentru că la data când acest zeu era descris de
35

Nr. 77 (anul IX), mai 2012
Herodot, buddhismul de-abia se înfiripa.” (p. 35)
Există identităţi şi cu filozofia chineză. În
versurile „Aşterne-te drumului, / Ca şi iarba câmpului
/ La suflarea vântului”, sunt prezente Legile Virtuţii
din China Antică (Cap.XXXVI), sutra dovedind
„puncte comune între Lao-zi şi Confucius pe de o
parte şi Zalmoxis pe de altă parte.”(p.78)
O similitudine importantă cu filozofia orien-
tală o găsim formulată concentrat în capitolul „Con-
cluzii”: „Textul cântecului „Toma Dalimoş” oferă mai
multe exemple, cu privire la polarităţile comple-
mentare de tip yin şi yang. Toma şi Manea sunt pre-
cum faţa şi spatele unei singure fiinţe, binom ce se
regăseşte şi la nivel macrocosmic. Se observă o
anume afinitate a zalmoxismului cu daoismul chinez,
dar şi cu religiile tantrice.” (p.101)
Din analiza diferitelor variante ale baladei şi
luând în considerare prezenţa cuvintelor „Amin” şi
„Închinare” se ajunge la concluzia că preotul ori
călugărul get „cânta legile lui Zalmoxe.”(p. 94, Cap.
XLVIII. Despre Amin şi rugăciunea lupilor la
mocşandră) şi se lansează ipoteza, deloc de neglijat,
că „în societatea getică iniţiatică era cunoscut sunetul
sacru „Aum”, cu înţelesul de OM.”(p.102)
Pentru a discuta astfel de probleme, Gh. Şei-
tan foloseşte deseori elemente de limbă sau din limbi
diferite, în special sanscrită, implicând cu succes pro-
cedee ale arheologiei lingvistice pentru a se ajunge
la pronunţia antică a unor cuvinte. Chiar titlul primu-
lui capitol evidenţiază acest aspect: „I. Zalmoxis şi
Sarmisegetusa văzute prin prisma pronunţiei getice”.
Respectând regula pronunţării populare a lui „d” ca
„dz”, autorul crede că variantele (Toma) Dalimoş şi
(Toma) Damolschi „trebuie să se fi pronunţat în
limba getică antică Dzalimoş şi Dzamolschi, de unde
concluzia că eroul baladei e aici chiar zeul, cu cele
două variante nominale: Zalmoxis şi Zamolxis, ultima
formă fiind folosită de Herodot. Acest fapt este o nou-
tate: „Este de mirare, spune cu o anumită mândrie au-
torul (p.98), că până în prezent nu a atras atenţia
nimănui această asemănare.” Consecinţa acestei iden-
tităţi între zeu şi eroul baladei este esenţială în
susţinerea tezei avansate de cercetător cu privire la
statutul special al acestui cântec bătrânesc drept sutră
getică.
La fel, anlizând cuvântul sanscrit dharma,
utilizat în toată mistica orientală cu sensul de „lege,
ordine cosmică”, având în getică forma dharma ( pro-
nunţat dzharma) a ajuns la noi sârmă = lege. (p.5)
Forma diminutivată, dzharmisa/dzharmise, a fost in-
trodusă în denumirea capitalei, fapt deosebit de sem-
nificativ. Problema este analizată în capitolul II,
intitulat „Zalmoxis legislatorul şi legea armoniei uni-
versale a geţilor numită Dzharmise- Getu- Sha”, unde
DACIA
magazin
se afirmă: „A numi capitala statului pornind de la
dharma, aşa cum au procedat geto-dacii, presupune
ridicarea legii şi ordinii pământeşti la nivelul legii şi
ordinii cosmice.”(p. 7)
Cercetând primul nume al eroului, Toma,
care nu tebuie identificat cu cel biblic, se observă că
pronunţia populară este Tuoma, apropiat de cuvântul
tibetan tumo, care înseamnă „căldură vitală” şi con-
cordă cu conceptul Sinele din Upanişade. De aici, ob-
servaţia importantă că Tumo Dzalmoks corespunde
calităţii de daimon, atribuit de Herodot lui Zal-
moxis.(p. 98)
De-a lungul întregului text există numeroase
observaţii de limbă, în special cele referitoare la eti-
mologia unor cuvinte, încadrate geşit din punct de
vedere al originii. De exemplu, cuvântul „barbar”
provine de la „barbă” cu sensul de aprindere, existent
şi azi în limba tibetană cu aceeaşi formă şi acelaşi
înţeles. Termenul getic „vatră” se află în limba san-
scrită cu aceeşi semnificaţie ca la noi. „Mocşandră”,
de la „mokşa”, nu e împrumutat din germană, cum
s-a spus, folosindu-se azi în Banat pentru a dsemna o
movilă. „Stup”, considerat de origine latină (stypus),
vine din sanscritul „stupa”, ca şi „şade”ori „şir”, con-
sideraţi derivate din latinescul „sedere”şi, res-
pectiv,”sira” au în sanscrită forma „şad”, „şir”,
vădindu-se din nou drept cuvinte getice. De aseme-
nea, termenul „gârbaci” este getic şi nu bulgar sau
turc, cum se arată în DEX. Asemenea precizări argu-
mentate dovedesc preocuparea cercetătorului nu
numai pentru probitate ştiinţifică, dar şi o atitudine
patriotică clară. În acest sens, vedem şi insistenţa cu
care se notează în paranteză, cu fiecare ocazie, când e
vorba de poporul român – neoget, iar când se numeşte
limba română se scrie neogetică, autorul propunând,
în acest fel, termeni originali pentru cele două realităţi
naţionale.
Având în vedere aceste multiple aspecte, de
conţinut, de semnificaţie şi de limbaj, cercetătorul for-
mulează clar şi simplu concluzia: „Numite şiraguri şi
incantarea lor înşirare, cântecele bătrâneşti capătă ca-
litatea de sutre ale înţelpciunii getice.”(p.102)
Autorul a promis atunci continuarea cer-
cetării, din această perspectivă, şi altor texte „fol-
clorice” pentru a reconstitui „comorile zalmoxismului
getic”.
Dacă afirmaţiile făcute şi teoria avansată
privind decriptarea textelor populare drept sutre getice
sunt reale, atunci avem de-a face cu o descifrare ge-
nială şi cu o contribuţie majoră la cunoaşterea trecu-
tului nostru şi a înaltelor valori spirituale ale
civilizaţiei geto-dace.
36

Nr. 77 (anul IX), mai 2012
VII. POEŢII DACIEI
ION BURCIN
New York
Să nu ne uităm strămoşii (5)
Andrada:
Zalmoxe, stăpân a toate,
Dacă-n ruga mea greşesc,
Ori blestem fără dreptate,
Facă-se cum e firesc.
De ce-n lume nu e pace,
Mulţumire şi belşug,
Tu ştii bine şi poţi drege
Punându-i pe răi în jug.
Frumuseţi nenumărate
Presărat-ai pe pământ
Cu deplină bunătate,
Unii-ţi mulţumesc...stricând.
Cum îi rabzi, Zalmoxe-Doamne?
Nu pricepem felul Tău,
Luminează-ne, alături
Noi vrem să îţi fim mereu.
Corul:
Răii, da, la plug să fie
Înjugaţi! Un rău, un bou.
Bine spune fata noastră,
Os de rege şi erou.
Dacă sunt lăsaţi în pace,
Ei război clocesc şi fac.
Iată, de exemplu,-acesta
Contra noastră, popor dac.
Bristena:
O, viteazul nostru tată,
Nu te grăbi să te sui
La Zalmoxe prea îndată
Lăsându-ne fiecui...
Ştiu, încrederea-ţi fu mare
În noi, fetele-băieţi.
Tatăl nostru, rară floare,
Dar mulţi ne privesc şireţi.
Îţi jurăm aici, în locul
Drag din anii cei trecuţi,
Unde te-aşteptam adesea
Să ne mângâi şi săruţi.
Vom lupta întâi cu gândul
Cel îndurerat profund,
Că te-ai înălţat la ceruri
Şi nu mai revii curând...
DACIA
magazin
Nu ne vom întoarce faţa
De la chinul ţării-ntregi
Şi nu vom cunoaşte tihna
Cât vor fi fărădelegi.
Şi în lupta noastră dreaptă
Ne vei fi primul îndemn.
Burebista şi Tomiris
La fel, un exemplu demn.
Tată, Decebal Scorilo,
Jurăm, iată-aici din nou:
Moartea Daciei străbune
Nu va fi-n sfârşitul tău.
Da, Bristena şi Andrada,
Fiicele tale, nu vor
Ceea ce Traian doreşte:
Să moară dacul popor.
El, Traian, e o ruşine!
Când iertare va cerşi
Nu va căpăta şi nimeni
De infern nu-l va scuti!
Acesta e împăratul
Unei crude-mpărăţii.
Doamne,-ajută-mă, păcatul
Iartă-mi-l, de rea voi fi.
Încorda-voi bine arcul
De pe cel mai înalt stei
Drept spre Roma îngâmfată
Şi spre împăratul ei...
37
 DACIA
Nr. 77 (anul IX), mai 2012 magazin

ANUNŢ - INVITAŢIE

WWW.DACIA .ORG
Al XIII-lea Congres Internaţional de Dacologie 2012
„Dacologia la Brâncuşi”
30 Iunie 2012 ——— Târgu-Jiu, România

Organizator: DACIA REVIVAL INTERNATIONAL SOCIETY

21-26 Broadway, New York, NY 11106, U.S.A.
Phone: +1(718) 932- 1700 or 031 810 6172; FAX: +1(718) 728- 7635
E- mail: brancusicongres2012@gmail.com , mail@dacia.org

Doamnelor şi domnilor, în sculptura lui Constantin Brâncuşi;

«Dacia Revival International Society» are
deosebita onoare de a vă invita să participaţi cu
lucrări ştiinţifice la cea de-a XIII-a ediţie a
Congresului Internaţional de Dacologie 2012,
cu tema:
«DACOLOGIA LA BRÂNCUŞI»
Secţiunea 2 - Dacii din curbura interioară a
Carpaţilor;
Secţiunea 3 - Cultura şi civilizaţia dacică, reflec-
tate în mitologie, credinţe, tradiţii, folclor, me-
dicină, literatură şi artă.
Vizitaţi www.dacia.org pentru noutăţi,
schimbări şi adăugiri.

Congresul va avea loc la Târgu-Jiu, în Cu stimă,

ziua de 30 iunie 2012, la Teatrul „Elvira
Godeanu” din Str. Victoriei nr. 35.
Cu aceeaşi pasiune pentru adevăr, cu
aceeaşi dorinţă de a releva rolul primordial al
strămoşilor daci în făurirea istoriei poporului nos-
tru, sesiunile şi programele asociate Congresului
vor acoperi multiple aspecte ale istoriei Daciei.
Aceste variate oportunităţi de schimb intelectual
vor marca stadiul actual al cercetărilor şi vor su-
gera direcţiile lor viitoare dând, în acelaşi timp,
atât cercetătorilor consacraţi, cât şi celor mai ti-
neri, un forum în cadrul căruia să-şi prezinte co-
municările.
Programul ştiinţific al Congresului se va des-
făşura în următoarele secţiuni:
Secţiunea 1 - Motive artistice traco-geto-dacice
Directorul comitetului de organizare,
Andrei Bănică
Aşteptăm confirmarea participării dum-
neavoastră, precum şi un rezumat al prezentării
pe care doriţi să o susţineţi la Congres, rezumat
care să nu depăşească 2 pagini (font TIMES
NEW ROMAN sau ARIAL, cu diacritice), în for-
mat electronic, pe adresele:
brancusicongres2012@gmail.com
şi mail@dacia.org sau,
sub formă de CD, prin poştă, pe adresa:
Dacia Revival International
Str. Cerceluş nr. 71
Sector 3, Bucureşti, România
Telefon : +40 730 61 31 51

38
 DACIA
Nr. 77 (anul IX), mai 2012 magazin

ANUNŢ EXCURSIE
Filiala Geţia Minor - Tulcea organizează în data de 02.07.2012

EXCURSIE LA CETĂŢILE GETICE DIN DOBROGEA DE NORD

incluzând două zile de sejur în Delta Dunării cu hotel plutitor de 4 stele
(cazare şi masă - incluse în preţ - agrement, pescuit, muzică, dans etc).

Traseul este următorul:

*ZIUA 1: 02.07 - Bucureşti (plecare de la Ateneul Român, ora 6,30) - cetatea Capidava
- Tulcea (îmbarcare pe nave) - Crişan (agrement cu bărci cu motor,
urmată de seară distractivă)

* ZIUA 2: 03.07 - Mila 23 - traversarea lacurilor 3 Iezere, Bogdaproste, Canal Eracle

(concurs de pescuit, recompensat cu premii, diplome din partea firmei)

* ZIUA 3: 04.07 - plecare spre Tulcea - cetatea Halmyris - cetatea Heracleea

- cetatea Argamum - cetatea Ibida - Hârşova - Bucureşti

PREŢ: 200 euro / persoană

Banii se trimit prin mandat poştal pe adresa:

Dl. Nicolae Nicolae, str. Florilor nr. 37, Tulcea, cod poştal 820035, jud. Tulcea.
Nu se restituie sumele în cazul neprezentării la autocar în data de 02.07.2012, la ora 6,30.

NORME DE REDACTARE A TEXTELOR PENTRU PUBLICARE

l Textele trimise la redacţie pentru publicare vor fi redactate cu mijloace moderne: fişier
word, pe o singură coloană, text cu diacritice, Times New Roman, mărime 12 pct;
l Fiecare text va avea la sfârşit numele autorului, localitatea şi telefonul fix sau mobil de contact;
l Trimiterile vor fi scrise la sfârşitul materialului, evitându-se generarea lor automată ca
notă de subsol, fiind numerotate normal în text şi la final, încadrate în paranteze pătrate;
l Articolele vor fi însoţite de 1 - 3 imagini sugestive;
l Pentru fondul de imagini al revistei se vor trimite fotografii, filme, precizându-se locul,
data, evenimentul, participanţii şi realizatorul imaginii;
l Corespondenţa se primeşte pe adresa: GETIA MINOR, str. Florilor, nr. 37, Tulcea,
cod poştal: 820035, jud. Tulcea, România.
l Materialele se vor trimite la următoarele adrese de mail:
revistadaciamagazintulcea@gmail.com; pozerevistadaciamagazintulcea@gmail.com

39
 DACIA
Nr. 77 (anul IX), mai 2012 magazin

Adresele distribuitorilor revistei «Dacia Magazin» în ţară şi în străinătate

DACIA REVIVAL INTERNATIONAL SOCIETY Association «Dacia-Helvetia» Case postale 78,
Dr. Napoleon Săvescu CH-1800 Vevey 1. Compte UBS-Vevey,
21-26 Broadway, New York 11106 USA numéro : 0255-101181.M1D
Tel. 7189321700, 0318106172 Fax. 7187287635 11. Eugenia Semenciuc
e-mail: nsavescu@nyc.rr.com Spania - Madrid
Telefon: 00346 440 65 372
2. Ilie Enciu, director DRIS 12. Societatea Culturală Română „Dacia”
str. Arbustului nr. 2B Plushckis Nicolae - preşedinte
Bucureşti, sector 2 Republica Kazahstan
Telefon: 021 240 1218; 0745033960 100017, Or. Caraganda, str. Tulepova, 17-14
3. Asociaţia Dacologică Barboşi – Galaţi, Telefon: 7212/42-14-85, 476848
Prof. Aurel Manole Mobil: +77012189472, +77776931280
Str. Serei Nr. 4, bl. A 14, Sc. B, et. 4, ap. 36, Galaţi , Jud. Galaţi Telefon: +40743939727
Tel. 0754022616 E-mail: romani_kazahstan@yahoo.com
4. Clinica de Medicină Integrată, 13. Uniunea Scriitorilor din Moldova
Dr. Corneliu Băbuţ Mihai Cimpoi - academician, preşedinte
Comuna Maşloc, Jud. Timiş Str. Alecu Russo, nr. 18, bl. I, ap. 13
5. Ing. Eugen Ciobanu Chişinău, MD - 2004
B-dul Nicolae Bălcescu, bl. 2, sc. D, et. 3, ap. 65 Telefon: 00373 22 333 007
Buzău, cod 210246, Tel. 0760176649 Mobil: 00373 69 14 78 00
6. Asociaţia Culturală Craidava, E-mail: mihaicimpoi@mail.ro
Prof. Dr. Danciu Elena Tereza 14. Comunitatea Românilor din Serbia
Str. Sergent Constantin Popescu Nr.15, (Zajednica Rumuna U Srbiji)
Bl.42A, Sc.A, Et. 3, Ap.8 Ion Cizmaş - preşedinte
Craiova, Jud. Dolj str. Vasco Popa, nr. 16, cod. 26300
Tel. 0765211880 Oraş: Vrsac, Serbia
7. Rodica Florea Telefon: +381 13 837 336
str. Aleea Saturn, bl. 24, sc. 1, ap. 5 Mobil: +381 63 38 22 23
Deva, jud. Hunedoara E-mail: comunitatea@gmail.com
8. Gheorghe Mihăilescu www.comunitatea-romanilor.org.yu
str. Pescarilor nr. 26, bl. MZ 11, ap. 12, 15. Ion Gâju - preşedinte Marisdava
cod. 900538 Str. Ion Buteanu nr. 14, Ap. 17
Constanţa, jud. Constanţa Târgu Mureş, jud. Mureş
9. Domniţa Raţiu Tel: 0721 59 48 79
str. Freziei nr. 12, bl. 10, sc. A, ap. 5 16. Filiala Getia Minor – Tulcea,
Braşov, jud. Braşov Preşedinte Nicolae Nicolae
10. M. Alexandru Stan, Str. Florilor Nr. 37, Tulcea, Cod 820035, Jud. Tulcea
Tel. 004021 944 93 36 ; Tel. 0729011003, 0752104184
E-mail : alstan@hispeed.ch e-mail: getiaminor@yahoo.com

I. EDITORIAL: Mioara Alecu-Căluşiţă: Ne cunoaştem 1 V. OPINII, DEZBATERI, POLEMICI

S adevărata istorie? 1. Adriana Grigorescu: Nicolae Iorga şi Basarabia
2. Dorel Radu: Mirajul Imperiului mondial
29
32
II. CERCETARE, ANALIZE, SINTEZE
3
U
1. Dr. N. Săvescu : Noi, Dacii. 5. Sarmisegetusa. VI. DOCUMENTE, RECENZII, EVOCĂRI
Sanctuare dacice (1) 1. Iulia Tarcă: Românii din Serbia. Începuturi 33
2. Liviu George Teleoacă: Analogia teonim-toponim în 9 2. Gh.Bucur: O viziune originală de identificare a sutrelor 34
slujba unităţii religioase getice în lucrarea „Zalmoxe în cântecul bătrânesc” de

M
3. Tr. Getianu: Enigma de pe Tiarantos (concluzii) 12 Gheorghe Şeitan (prezentare)
4. Simona Condurăţeanu: Restituiri – Orfeu/Orpheus, un 13
geniu şi un zeu al Daciei mari, II VII. POEŢII DACIEI
5. Nicolae Nicolae: Cetatea getică Salsovia 17 Ion Burcin: Să nu ne uităm strămoşii (5) 37

A III. SIMILITUDINI ŞI IDENTITĂŢI ROMÂNO-SANSCRITE

G. D. Iscru: Eminescu – Amita Bhose şi Dacologia 18
VIII. DIN ACTIVITATEA SOCIETĂŢII ŞI A FILIALELOR
Invitaţie la cel de al XIII-lea Congres Internaţional de 38
dacologie

R
IV. DATINI, TRADIŢII, OBICEIURI Anunţ: Excursie în Deltă şi la cetăţile din Dobrogea 39
Olimpia Prună-Cotan: Rusaliile 25 Cerinţe de redactare şi publicare a textelor 39
Adresele distribuitorilor revistei, din ţară şi străinătate 40

40