Mănăstirea Albă

Colindele religioase române

După colindele românești, Mănăstirea Albă, “mare şi sfântă”, se afla în partea de răsărit a României, “în
prundul Mării Negre, în ostrovul mărilor”. Pereţii acestei mănăstiri sunt făcuţi din lemn de tămâie, uşile
de alămâie, iar pragurile sunt de alămâie sau marmură. Ea are 9 statui şi 9 altare, cu 9 uşi, cu 9 uşiţe, cu
9 ferestre, cu 9 ferstruţe, cu 9 praguri, cu 9 prăgurele, cu 9 scaune, cu 9 scăunele, şi în ea ard 9 lumânări.
Această legendară mănăstire, după un text de peste Carpaţi, mai are 9 stâlpi de ceară, cu 9 de tămâie şi
9 de făclie. Ea este foarte veche, pe din afară e acoperită cu muşchi iar pe dinăuntru este aurită. Ferestrele
sunt în partea dinspre răsărit către “sfântul sore”. Uşile spre mare, usciorii sunt de făclie iar în partea de
deasupra biserica este cu “zebrele sus la stele”. Altarul, în care şede Maica Domnului este de mărgăritar.
Jeţurile sunt de aur. Scaunul cel mare are 9 “picături de sore”.
Întrega mănăstire e ca un “mândru sore”. Lângă mănăstire se află un lac de mir şi un pârâu de vin, în
care se scaldă şi se iordănesc “Bunul Dumnedeu” şi “Bătrânul Crăciun”. Calea de la malul ostrovului şi
până la mănăstire se numeşte “Cărăruica raiului”. Când este slujbă mare la această mănăstire albă, atunci
vin aici toţi sfinţii, sosesc corăbii încărcate de îngeri, şi în corabie şi însuşi Dumnezeu.
Face biserică mare
Cu nouă altare
Către sfăntul sore
Pe sub nouri, pe sub mare
Rasărit’a mândru sore.
Da nu-i sore resărit,
Că-i o sfântă mănăstire
Mănăstirea slujbă ţine
Iaca vine-o corăbioară
Incărcată d’ângerei
In mijlocul ângerilor
Şade bunul Dumnedeu
Cu veştmânt
Până’pământ…
Acest locaş sfânt apare maiestuos nu numai prin splendoarea sa incomparabilă, dar şi prin dimensiunile
colosale ale construcţiunii sale. Mănăstirea albă este atât de vastă încât “cuprinde o lume întreagă” şi-i
cu turnul până la nori. Ea mai poartă totodată şi numele de “Mănăstirea Domnilor”.
Acestea sunt preţioasele date, ce ni le prezintă colindele religioase române despre miraculoasa
Mănăstire Albă din ostrovul Mării Negre. Este afară de orice îndoială că această mănăstire somptuoasă
şi sfântă, “mândră ca un sore”, dintr-un ostrovel al Mării Negre, cu 9 altare şi cu festrele spre sfântul
Soare, decorată într-un mod atât de uimitor şi de o arhitectură şi sculptură atât de incomparabilă, în care
ruga sfântă se făcea zi şi noapte, de săptămâni întregi, la care venea cu corabia pe mare şi însuşi
Dumnezeu, şi care şedea aici în “vară de aur”, şi unde totodată preotul cel mare observa răsărirea
soarelui, zicem că această monumentală şi principală bazilică este incontestabil templul cel faimos al
antichităţii preistorice, al lui Apollo sau al Soarelui de la hiperborei, din insula Mării Negre, numită în
antichitatea grecească leuce, adică albă.
În ostrovu mărilor
Mănăstirea Domnilor,
Mănăstire dalbă sfântă…
Prima religie m⊕noteistă din lume
După aceste importante tradiţiuni arhaice, ce s-au păstrat în mod hieratic în colindele sau imnele noastre
religioase poporale, Mănăstirea Albă din ostrovul Mării Negre aparţinea doctrinelor teologice
anteolimpice sau sistemului de 9 zei principali. Ea avea 9 altare pentru 9 divinităţi puternice cereşti sau
de primă ordine, şi ruga sfântă se făcea de 9 preoţi şi de 9 patriarhi (preoţi superiori) ai fiecărei divinităţi.
Această credinţă religioasă în 9 zei principali era dogma fundamentală a religiunii vechi pelasge. Însă
cui erau consacrate în vechimea preistorică aceste 9 altare şi pe cine reprezentau cele 9 statui din
interiorul acestui grandios şi admirabil locaş sfânt?
După colindele noastre religioase, influenţate puţin şi de spiritul religiunii creştine, în această ilustră
mănăstire sfântă albă şedeau: Bunul Dumnezeu, Bătrânul ori Moş Crăciun (Saturnus senex), Maica
Precista sau Maica Sfântă, Maica Domnului (Latona), Sânta-Măria cea Mare (Gaea, Rhea), Ion Sânt-
Ion (Ianus), Sfântul-Vasile, Sânta-Măria cea Mică (Iana, Diana, Luna), Siva Vasilicuţa (Conşiva sau
Ops-Consivia, divinitatea semănăturilor), iar a noua divinitate ne-a rămas necunoscută. În textul acestor
colinde “Bunul Dumnedeu”, se aminteşte deseori ca fiu fiuţ sau fiu mic în braţele Maicei Preacurate, iar
locul Maicei Preacurate este de regulă imediat lângă “Bunul Dumnedeu”.
Atât în tradiţiile vechi pelasge, cât şi în tradiţiile latine, Apolo era identificat cu Soarele. În una din
colindele noastre, ce se referă la Mănăstirea Albă, această divinitate preistorică este invocată sub numele
de Ilion, cuvânt identic cu cel al grecilor (cuvânt “împrumutat””, ca de altfel toată Mitologia, de la
Pelasgi – n.r. Carmen Pankau), adică Soarele. Întocmai ca în legendele vechi pelasge, această divinitate
a Soarelui mai apare în colindele noastre poporale totodată ca “Dumnedeu păstoriu” şi cântăreţ cu
“fluierul înverigat”. Iar în altele este înfăţişat cu plete strălucitoare, ori ca un “dalb călăreţ cu părul
galbin”, “vorvorând”, după cum se prezintă tipul său în picturile antichităţii. Apollo, scrie Platon, are
epitetul “Cu părul de aur”, după strălucirea razelor sale, care se numesc pletele Soarelui.
În faţă-i luce sorele
Cu radele,
În dos luna
Cu lumina…
Ying Yang
Aceste minunate versuri, păstrate cu sfinţenie de ţăranul român timp de milenii, au concentrate în ele
aproape întreaga filozofie ying yang. Zeiţa hiperboreeană Latona, persecutată de Junona, spuneau
legendele pelasg-greceşti, a rătăcit timp îndelungat în lume şi nici o ţară nu vroia să o primească ca să
poată naşte, temându-se de răzbunarea Junonei, a puternicei zeiţe-regine. Şi memoria acestei legende
despre pribegirea Maicei Domnului, care-şi caută un adăpost pentru naşterea zeului luminei, este cântată
şi astăzi în colindele noastre apolinice.
Coborât’a, coborât,
Maica sfântă pe pământ,
I-a venit vremea să nască
Şi umblă din casă în casă,
Nime’n lume n’o lasă
Până fu Joi de cu seră
S’aşedă într’o poicioară
Şi-şi aşternu fân uscat
Şi născu mândru ‘mperat.
Despre întemeierea Mănăstirei Albe există la poporul român un însemnat ciclu de legende şi al căror
fond arhaic ne este cunoscut. După conţinutul acestor legende, miraculoasa Mănăstire Alba din ostrovul
Mării Negre nu era construită de mână omenească. Ea avea o origine divină, era făcută de Sfântul Soare.
Anume legenda româna spune că “Puternicul Sore”, voind să se căsătorească, “a colindat ceriul şi
pământul”, a umblat “prin lume şi prin stele”, 9 ani pe 9 cai, dar n-a putut găsi nici o zână pe potriva sa,
care să-i fie “dalbă soţia”, decât numai pe soru-sa Iana Sândiana sau Ileana Cosândiana. – Artemis
Basileia / Regina Diana – Terminându-şi această lungă călătorie de 9 ani, Soarele se întoarce în urmă la
Iana Sândiana, “Domna florilor”, care locuia pe ţărmul Mării Negre – în prundul mării, într-o verde
poieniţă şi unde se aflau 9 argele. În una din aceste argele, care era de marmură şi învelită cu alamă, iar
pe jos pardosită, şedea Iana, sora Soarelui.

Marea Neagră & Dunărea

Observaţi că legenda vorbeşte despre prundul Mării Negre. Ei, la malul mării există nisip şi nu prund.
Pe malurile lacurilor există prund. Atunci de ce aminteşte legenda de prund la malul mării? Cercetătorii
americani, William Ryan şi Walter Pitman, au făcut o descoperire de excepţie, acum 6.000-7.000 de ani
Marea Neagră nu era decât un mare lac cu apă dulce, mult mai jos faţă de nivelul oceanelor, iar suprafaţa
sa era aproape jumătate din cea a Mării Negre. Cercetători ruşi au descoperit o vale inundată pe fundul
Mării Neagre, vale ce se continuă până în Crimea, pe direcţia Dunării. Dunărea se vărsa în acel lac,
anterior Mării Negre, tocmai în Crimeea. Iată încă o dovadă ce susţine ipoteza savanţilor americani, şi
mai sunt şi altele, oraşe scufundate, apa dulce de la fundul mării, descreşterea continue a salinităţii, etc.
Acel lac, cel mai propice loc vieţii oamenilor de pe aproape 3 continente, a fost inundat prin căderea
pragului Bosforului, mult mai înalt decât nivelul lacului.
Ea ţesea şi chidisea. Războiul şi vetalele ei erau de argint, cu aur poleit, iar suveica de aur. Apoi Soarele,
adresându-se surorei sale, îi zice să termine o dată cu ţesutul şi să se gătească de nuntă, ca să-i fie
mireasă. Însă Iana sfiincioasă şi pie îi răspunde că unde s-a vazut şi s-a pomenit ca să ieie în căsătorie
sora pe frate şi frate pe soră? În fine, Iana, văzând că nu poate scăpa de multele insistenţe ale Soarelui,
îi pune condiţia ca el să facă mai întâi un pod de metal, ori un pod de ceară peste mare, ori de la ţărmurile
mării până la Ostrovul de unde iese Soarele, iar la capătul podului să-i facă o mânăstire albă, cu popă de
ceară sau o biserică de ceară cu popă de ceară şi cu toate de ceară şi acolo să se cunune – ori să-i facă
două mânăstiri, la amândouă capetele podului.
La Buhăzul mărilor
La gura argelelor,
La cea verde poeniţă
Este o mică argeluţă,
Care ţese Iana ‘n ea…
Io că te-oi lua,
Cum dici dumnea-ta,
Vitez daca-i fi
Şi te-i bizui
De mi-i isprăvi
Pod pe marea neagră
Er la cap de pod
Cam d’o mănăstire
Chip de pomenire,
Chip de cununie,
Să-mi placă şi mie.
Soarele pleca
Cu gândul gândia
Pre loc se făcea
Ce luna poftea;
Apoi se ‘ntorcea
A se cununa…
La Mănăstirea albă
Cu popă de ceră
Atlantida
Această preţioasă legendă preistorică despre întemeierea bisericii apolinice a hiperboreilor de către
însuşi zeul Soarelui sau de Apollo era cunoscută şi răspândită în ţinuturile greceşti până târziu în epoca
romană. Locuitorii de la Delphi, după cum ne spune Pausania, povesteau că Apollo a trimis la hiperborei
o biserică, pe care o făcuse albinele din ceară şi din planta numită mac. Această legendă româna
stabileşte astfel cu deplină certitudine că renumitul templu al zeului Apollo sau al Soarelui de la
hiperborei, care a strălucit cu atâta glorie în lumea preistorică, se afla situat într-o insulă a Mării Negre
de lângă gurile Dunărei. Mănăstirea Albă de la gurile Dunării nu are rival în tradiţiile altor popoare
europene. Încă din antichitatea romană, Iana era considerată identică cu Diana (Artemis) şi cu Luna.
Macrobiu, unul din cei mai distinşi scrutători ai credinţelor arhaice latine, ne spune că Iana în sacrele
vechi era una şi aceeaşi cu Diana, iar Varro mai adaugă că Iana ca divinitate reprezinta Luna.
Eruditul poet Pindar, în una din frumoasele sale ode, ne spune că Hercule fiind trimis de regele Eurystheu
ca să prindă şi să-i aduca vie cerboaica cu coarnele de aur, pe care nimfa Taygeta o dedicase Dianei,
dânsul a persecutat pe acest sprinten animal din Arcadia şi până în ţinuturile hiperboreilor în ţara numită
“Istria”. Aici dânsul a venit la reşedinţa Dianei, fiica Latonei, care l-a primit cu bunăvoinţă. O deosebită
importanţă istorică ne prezintă acest pasaj al lui Pindar care, pe baza vechilor tradiţiuni religioase ale
vechimei, ne spune că reşedinţa Dianei era în ţara hiperboreilor, în ţinutul numit Istria, sub care Istrie în
particular este de a se înţelege regiunea de la gurile Dunărei, care era mult cunoscută comercianţilor
greci şi unde mai târziu noi aflăm un oraş însemnat numit Istria şi Istros. Tot în Delta Dunarei era adorată
fiica Latonei în epoca romană sub numele de “Diana Regina”. În fine, aici mai aflăm şi ostrovul numit
Letea după numele Latonei şi portul numit Selina – SULINA – (sau Luna) de care aminteşte si Hecateu”.
Din insula cea sfântă a lui Apollo, scrie Hecateu Abderida, se vedeau unele înălțimi de pământ de la
Selina și care nu era mult depărtată. Selina din țara hiperboreilor era o realitate geografică, Insula Leuce
sau Alba, care după războiul troian a fost consacrată mormântului lui Ahile, se afla situată în fața celor
două guri de sus ale Dunării: Chilia și Sulina. Acest braț al Dunarii, Sulina, în secolul al X-lea e.n. a fost
cel mai navigabil, apare în scrierile lui Constantin Porfyrogenitul numele de Selina. Hecateu din
Abderida scrie că: din insula cea sfântă a lui Apollo se vedeau oarecari înălțimi terestre de la Selina –
dar el nu avea în vedere un aspect al cerului sau departarea lunii de acest colț de pământ, ci numai acea
parte a continentală din Delta Dunarii, care și în Evul Mediu era cunoscută navigatorilor din Marea
Neagră sub numele de Selina.
În mijlocul platoului acestei insule s-au găsit în anul 1823 ruinele unui templu de o întindere extraordinar
de mare. În unele locuri zidurile acestei clădiri mai aveau încă o înălțime de 1m 67 cm. Construirea
acestui templu, spune Koehler, se reduce la epoca arhitecturii primitive sau ciclopice. Zidurile erau
formate din blocuri foarte mari de piatră albă și piatră de calcar, prea puțin prelucrate și așezate unele
peste altele, fără nici un ciment. Acest templu din insula Leuce, ne apare în fragmentele descoperite la
1823 ca o operă de artă monumentală. Se mai spune că era bogat împodobit cu marmură albă, după
numeroasele fragmente de sculptură descoperite aici. Astăzi, din toate ruinele ce mai existau acolo la
1823 nu mai exista aproape nimic. Despre proporțiile grandioase ale acestui templu se spune că erau de
29 m 76 cm, fiecare latura a sa, iar aceasta ne indica faptul că acest templu a fost construit pentru
adorarea unui mare zeu. Se spune că acolo era templul unui mare zeu sau a unei mari puteri divine, iar
forma arhitectonică a acestei construcții corespunde pe deplin templelor antice ale zeului Apollo.
Apollo, marea divinitate a rasei pelasge din insulele archipelagului, era celebrat aici printr-o lungă serie
de sărbători, de petreceri, jocuri, cântări și spectacole. La festivitățile cele mari, care se celebrau aici,
toate orașele din Cyclade trimiteau delegații cu daruri și coruri de virgine. Iar fetele delenilor, după ce
sărbătoreau mai întii pe Apollo, apoi cântau laudele Latonei și Dianei, și în fine imne despre bărbații și
femeile străvechi. Aici se făceau adunările solemne ale confederațiunii pelasgilor maritimi (Ioanilor),
care veneau la aceste sărbători cu femeile lor cele caste și frumos incinse. Aici, după cum spune Pliniu,
era târgul cel mare al întregii lumi.
Orașul Delos avut și magnific, deși era deschis și neîntărit cu muri, însă nimeni n-a cutezat să-l atace în
vechime, nici chiar perșii din timpul lui Darie. Acest oraș, după cum ne spune Pausania, și-a apărat
locuitorii săi în contra tuturor înjuriilor numai prin religiune. În tradițiile cele mai vechi ale poeziei
poporale române, insula Delos ba apare sub numele de DEAL sau Dealul mare din marea mare. Aici,
după cum ne spun legendele române, Maica Domnului avea o biserică de aur întocmai după cum era
faima și în epoca grecească, aici se afla o mânăstire înaltă, în care se făceau rugăciuni de 9 popi, 9 dieci
si 9 patriarhi și această rugă mută o asculta Maica Domnului cu fiul său în brațe.
Hiperboreii, după cum ne spune Herodot, trimiseseră la început două virgine însoțite de cinci cetățeni,
ca să ducă la templul lui Apollo din Delos darurile din prima lor recoltă. Dar s-a întâmplat că aceste fete
nu s-au mai întors înapoi, din care cauza hiperboreii supărându-se introduseseră uzul că aduceau darurile
numai până la frontiera lor și de aici rugau pe vecinii lor să le transmită din popor în popor, până vor
sosi la destinațiunea lor în Delos.
Reminiscența despre trimiterea acestor fete la Delos, cum și despre întristarea de care erau ele cuprinse,
că nu se vor mai întoarce înapoi, au rămas până astăzi în tradițiunile noastre. Onoarea cea mare a insulei
Delos a fost în timpurile eroice sau antehomerice. La această epocă depărtată se reduc tradițiile istorice
române despre Insula Delos, când religia lui Apollo devenise RELIGIE UNIVERSALĂ în lumea
grecească, când magnificul templu din Delos avea relații strânse religioase cu hiperboreii de la nordul
Dunarei de jos, și când această insulă purta numele de PELASGIA și Scythyas N. Densuşianu – “Dacia
Preistorică”