Publicaţie editată de DACIA REVIVAL INTERNATIONAL SOCIETY

Nr. 73, ianuarie 2012 * Serie nouă

Mihai
Eminescu
(1850 - 1889)
 Director fondator
Dr. Napoleon Săvescu

Redactor - şef
Prof. Gheorghe Bucur

Redactor - şef adjunct

Prof. Mariana Terra

Secretar de redacţie
Istoric Nicolae Nicolae

Publisher:
ing. Dorin Săcală

Tehnoredactare
Ing. Gheorghe Dascălu
R. Căliman

Colaboratori
Prof. Gheorghe D. Iscru
Prof. Dr.Tereza Danciu
Prof. Dr. Mărioara Godeanu
Prof. dr. Zenovie Cârlugea

Publicaţie editată de fundaţia

DACIA REVIVAL INTERNATIONAL

Revista DACIA MAGAZIN este o tribună a ideilor istorice,
deschisă oricăror păreri oneste.
Întreaga responsabilitate a informaţiilor apărute, a modului
de redactare şi a imaginilor folosite aparţine în exclusivitate
autorilor articolelor publicate.
Redacţia
Str. Florilor nr. 37, cod. 820035, Tulcea,
jud. Tulcea , România
Tel. 0729011003 ; 0752104184 ; 0722274551
e-mail: revistadaciamagazintulcea@gmail.com
www.dacia.org
www.karograf.ro/daciamagazin.html
Tiparul executat la ARTPRINT SRL Slobozia
ISSN 153-5316

Nr. 73, ianuarie 2012
I. EDITORIAL
EMINESCU —
contemporanul nostru
cum soarbe soarele un nour de aur din marea de amar. »
Un popor este cunoscut şi recunoscut în lume prin
poziţia geografică, prin limba pe care o vorbeşte şi, la loc
de cinste, prin cultura pe care o are şi care-l defineşte.
Noi, românii descendenţi din geto-daci, suntem
mândri şi extrem de norocoşi de a-l avea pe Eminescu drept
reper moral şi artistic pe coloana infinitului nostru naţional.
În 15 ianuarie 2012 s-au împlinit 162 de ani de la
naşterea aceluia care a fost şi a rămas „nepereche” în cul-
tura română prin ilustra plămădire artistică a cuvântului şi
prin înalta conştiinţă civică cu care a brăzdat şi a influenţat
adânc societatea imperfectă a vremii sale. Creaţia poetică,
proza şi numeroasele intervenţii în presă - prin articole de
substanţă - l-au ridicat la rangul de „luceafăr”, de înainte
mergător în domenii şi în expresii nedefrişate până atunci
în cultura naţională.
Despre unicitatea spiritului eminescian, Sextil Puş-
cariu declara în 1909: „Eminescu este înainte de toate un
poet român; în nici una din operele literaturii noastre nu se
oglindă atât de întreg sufletul românesc, nimene n-a izbutit
să cuprindă în versurile sale sinteza tuturor însuşirilor noas-
tre etnice ca Eminescu”.
DACIA
magazin
prof. Mariana Terra
«Dumnezeul geniului m-a sorbit din popor
Mihai Eminescu
Zoe Dumitrescu-Buşulenga i-a adus un omagiu vi-
brant vorbind despre faptul că „Ceea ce a fost absolut spe-
cific destinului său s-a legat de lumea de acasă, de
împrejurările unei istorii particulare, de spiritul profund al
unui neam. Căci Eminescu a dorit şi a izbutit o fuziune unică
în felul ei cu timpul şi spaţiul românesc, luând asupră-şi
crucea unei misiuni de o covârşitoare însemnătate, de a şti
şi de a reprezenta adevărul integral al unei istorii şi al unui
spirit”.
Poeziile lui Eminescu, indiferent de tematica lor,
transformă cuvântul simplu în decor artistic unic prin expre-
sivitate:
„De treci codrii de aramă, de departe vezi albind
Ş-auzi mândra glăsuire a pădurii de argint.
Acolo, lângă izvoară, iarba pare de omăt,
Flori albastre tremur ude în văzduhul tămâiet;
Pare-că şi trunchii vecinici poartă suflete sub coajă,
Ce suspină printre ramuri cu a glasului lor vrajă.
Iar prin mândrul întuneric al pădurii de argint
Vezi izvoare zdrumicate peste pietre licurind;
Ele trec cu harnici unde şi suspină-n flori molatic
Când coboară-n ropot dulce din tăpşanul prăvălatic,
Ele sar în bulgări fluizi peste prundul din răstoace,
În cuibar rotind de ape peste care luna zace.”
(”Călin – File din poveste”)
Filozofia poetică eminesciană exprimă o gândire
a cărei rezonanţă profundă a fost şi va fi actuală atâta timp
cât omenirea însăşi va exista pe acest pământ binecuvân-
tat:
„Cu mâne zilele-ţi adaogi,
Cu ieri viaţa ta o scazi
Şi ai cu toate astea-n faţă
De-a pururi ziua cea de azi.
Când unul trece, altul vine
În astă lume a-l urma,
1

Nr. 73, ianuarie 2012
Precum când soarele apune
El şi răsare undeva.
Naintea nopţiii noastre îmblă
Crăiasa dulcii dimineţi;
Chiar moartea însăşi e-o părere
Şi un visternic de vieţi.
Din orice clipă trecătoare
Ăst adevăr îl înţeleg.
Că sprijină vecia-ntreagă
Şi-nvârte universu-ntreg”.
(Cu mâne zilele-ţi adaogi)
În „Istoria literaturii române...”, criticul literar
George Călinescu surprinde unicitatea marelui nostru poet
naţional: „Există o condiţie excepţională care ridică pe Emi-
nescu deasupra poeţilor de circulaţie mărginită. A cunoscut
poporul şi provinciile româneşti, a devenit familiar cu spe-
culaţiile filozofice cele mai înalte, a iubit fără a fi fericit, a
dus o existenţă nesigură şi trudnică, a trăit într-un veac in-
grat ce nu răspundea idealului său, a plâns şi a blestemat...
Viaţa lui se confundă cu opera. Eminescu nu are altă bi-
ografie.... şi de aceea oricine îl va citi, pe orice punct al glo-
bului, va înţelege că Eminescu a exemplificat o dramă a
omului, că el a scris în versuri o zguduitoare biografie... Rar
se întâmplă ca un poet să fie sigilat de destin să ilustreze
prin el însuşi bucuriile şi durerile existenţei şi de aceea
multă vreme Mihai Eminescu va rămâne în poezia noastră
nepereche”.
***
Dacă până în 1989, Eminescu era studiat la şcoală
iar elevii recitau cu mândrie poezii din creaţia sa, după
evenimentele din Decembrie, el a devenit din ce în ce mai
incomod pentru cei veniţi la putere. Verbul ascuţit al „poe-
tului nepereche”, care prezenta în mod critic relele societăţii
din vremea lui, se potrivea foarte bine cu demagogia politi-
cienilor „vremurilor noi” şi, de aceea, Eminescu a fost mar-
ginalizat şi chiar ridiculizat.
Iată câteva extrase din articolele lui Eminescu şi
care mai deranjează şi astăzi: „De când lumea nu s-a văzut
ca un popor să stea politiceşte sus şi economiceşte jos...
Dacă în timpul când ni se promitea domnia virtuţii, cineva
ar fi prezis ceea ce are să se întâmple peste câţiva ani, de-
sigur ar fi fost declarat proroc mincinos... O seamă de
judecători şi de administratori în România sunt tovarăşi de
câştig ca bandiţii din codru...
Nu există alt izvor de avuţie decât munca, fie ac-
tuală, fie capitalizată, sau sustragerea, furtul. Când vedem
milionari făcând avere fără muncă şi fără capital, nu mai e
îndoială că ceea ce au ei a pierdut cineva...
Mita e-n stare să pătrundă orişiunde în ţara
aseasta; pentru mită, capetele cele mai de sus ale admi-
nistraţiei vând sângele şi averea unei generaţii. Oameni
care au comis crime se plimbă pe străzi, ocupă funcţiuni
DACIA
magazin
înalte, în loc de a-şi petrece viaţa în puşcărie… Justiţia, sub-
ordonată politicii, a devenit o ficţiune... Partidele la noi nu
sunt partide de principii, ci de interese personale care calcă
făgăduielile făcute naţiei în ajunul alegerilor şi trec, totuşi,
drept reprezentanţi ai voinţei legale şi sincere a ţării. Cauza
acestei organizări stricte e interesul bănesc, nu comunitatea
de idei...”
Şi exemplele ar putea continua pe zeci şi zeci de
pagini...
După cum se poate constata fără niciun efort,
ceea ce scria Eminescu spre sfârşitul secolului al XIX-lea
se potriveşte, din păcate, cu multe dintre relele societăţii
româneşti actuale. Şi de aceea putem spune, fără teama
de a greşi, că Eminescu este contemporanul nostru, con-
temporanul nostru în gândire şi expresie.
S-a ajuns până acolo încât un oarecare Pa-
tapievici, care are totuşi înalta funcţie de director al Institu-
tului Cultural Român, a afirmat în vulgarele sale cărţi, printre
altele, că Eminescu a ajuns un „cadavru în debara”, că,
adică, e depăşit. O mai mare insultă la adresa poetului nos-
tru naţional nu se făcuse până atunci. Potrivit ilogicii şi an-
tipatriotismului acestui denigrator, din istoria noastră ar
trebui scoşi şi cronicarii, şi primii poeţi, şi Alecsandri, şi Băl-
cescu, şi mulţi alţii, pentru că sunt „depăşiţi”, nu-i aşa?...
Atunci cultura română ar rămâne mutilată, profund ampu-
tată, pierdută în orgoliile stupide ale unor parveniţi. Aşa s-a
întâmplat cu istoria înaintaşilor noştri, dacii întemeietori de
ţară. Încet, dar sigur, ei au fost trecuţi pe linie moartă, scoşi
din manuale şi uitaţi în tratate prăfuite. Din interese perso-
nale sau de grup, mintea unora, care nu vor să cunoască
adevărul sau cărora nu le pasă de adevăr, naşte monştri de
gândire cu care deformează şi otrăvesc sufletul tinerelor
generaţii. Răul produs este incomensurabil.
În cartea „Eminescu după Eminescu”, apărută în
anul 2009 la Editura Augusta din Timişoara, profesorul uni-
versitar Adrian Dinu Rachieru trece în revistă opinii pro şi
contra despre receptarea eminesciană contemporană şi
concluzionează: „Complexitatea lui Eminescu exclude, se
ştie, o unică efigie... Supuse devenirii, opera şi cultul emi-
nescian, iscând exaltări şi iritări, rămân la mâna urmaşilor.
Întrebarea e limpede: ce facem cu/din Eminescu?... Neîn-
doielnic, alte generaţii îl vor înţelege altfel”. Oricât de altfel
va fi înţeles Eminescu de către generaţiile viitoare, datoria
noastră este de a-l prezenta onest în manualele şcolare şi
de a-l omagia pentru avangardismul său şi pentru ex-
cepţionala artă a cuvântului cu care a încântat şi continuă
să-i încânte pe iubitorii de frumos.
***
De ani şi ani de zile, Societatea Internaţonală
„Reînvierea Daciei” („Dacia Revival”) şi revista ”Dacia mag-
azin” militează onest şi constant pentru restabilirea dreptăţii,
pentru recunoaşterea dacilor ca fibră genetică esenţială şi
majoritară a poporului român. Iar, printre aliaţi, la loc de cin-
ste îl avem pe Eminescu. El credea cu întreaga lui fiinţă că
„În România totul trebuie dacizat”, adică totul trebuie să
2
 DACIA
Nr. 73, ianuarie 2012 magazin
Să nu-l uităm pe marele nostru Eminescu. Să-l
citim şi să-l recitim pentru a înţelege din nou că valoarea
nu cunoaşte uzura timpului. Cine încearcă să-i diminueze
valoarea sau să-l denigreze nu face altceva decât să se
denigreze pe sine însuşi. Atâta vreme cât timpul ne în-
soţeşte în excursia noastră pe acest pământ, Eminescu
rămâne strălucita emblemă spirituală a neamului nostru.

Casa memorială MIHAI EMINESCU

reintre pe făgaşul normal, confirmat istoric, acela al originii

şi al continuităţii noastre dacice, ca popor.
În vara anului 2009, „Dacia Revival” a dedicat cel
de-al X-lea Congres Internaţional de Dacologie lui Emi-
nescu, prilej cu care au fost prezentate lucrări originale de-
spre diferitele domenii în care marele nostru maestru al
cuvântului a excelat.

EMINESCU E CU NOI
(Omagiu poetic lui Eminescu)

dr. Napoleon Săvescu & Mariana Terra

În lumea românilor Dacia e visul lui Asta-i soarta mea de-acum,
Un glas viu răzbate Crescând din abisuri Cuie şi rugină,
Eminescu, fraţilor, Cu tăria veacului Nu pot fi oprit din drum
Ne-aduce dreptate. Fără compromisuri. Eu sunt rădăcină.

Ne-a fost greu, ne este greu, Azi îl salutăm pios Eminescu-n noi trăieşte
Cuie şi rugină, Cu recunoştinţă, Din Carpaţi la mare
Fii părtaş la crezul meu Cu Zalmoxe s-a întors Dacia se logodeşte
Tu eşti rădăcină. Să ne dea credinţă. Cu noi fiecare.

Fiindcă versul lui de dor Crezul lui este nestins, Ne-a fost greu, ne este greu,
Prin veacuri tot creşte Nestinsă-i cântarea Cuie şi rugină,
Ca o flacără-n pridvor Pe al Daciei cuprins Fii părtaş la crezul meu,
Pe daci îi uneşte. Îi purtăm chemarea. Tu eşti rădăcină.

Acum, mâine şi apoi, Cristul nostru dacian

Notă: Versurile integrale ale
Bună dimineaţa! Ne-a transmis însemnul poeziei „Eminescu e cu noi”, puse pe
Eminescu e cu noi Fără preget, an de an muzică, pot fi ascultate la situl organi-
Pentru toată viaţa. Să-i urmăm îndemnul. zaţiei: www.dacia.org.

3
 DACIA
Nr. 73, ianuarie 2012 magazin

II. CERCETARE, ANALIZE, SINTEZE

NOI, DACII
5. DRUMUL SPRE SARMISEGETUSA (II)
Dr. Napoleon SĂVESCU
Alte mărturii arheologice ale scrisului din
lume se situează, temporal, după cel de la
Tărtăria.

Fig. 131
Valea Indusului, zona Pakistanului de azi,
– 2.500 î.Hr., la mai bine de 2000 de ani distanţă în
timp de scrisul de la Tărtăria.
Fig. 129
Scris cuneiform din Sumer – 3.200 î.Hr.

Fig. 132

Paznic
şi profet în
sanctuarul
scrisului
lumii:
Milady Tărtăria
rupe tăcerea
după
7300 de ani.

Fig. 130
Hieroglife pictografice, Egipt – 3.000 î.Hr.

4
 DACIA
Nr. 73, ianuarie 2012 magazin

ENIGMATICA SARMISEGETUSA
Enigmatica Sarmi- seget- usa rămâne o
mărturie de excepţie pentru civilizaţia noastră
străbună.

Fig. 134

Fig. 133 Cea mai uşoară cale de acces spre Sarmisegetusa

Enigmatica Sarmi- seget- usa şi ţinuturile ei „urcă” de la nord la sud, pe firul
Apei Grădiştii (Apa Oraşului), trecând pe la
Grandioasa capitală religioasă a regatului Orăştioara de Jos, Orăştioara de Sus, Costeşti
(având pe dreapta cetăţile dacice de la Costeşti,
dac, construită cu multe sute de ani î.Hr., cu
Blidaru si Faeragu), Valea Rea, Grădiştea de Munte,
aşezările şi fortificaţiile ei, se află situată în zona Gerosul şi Lunca Grădiştii.
de vest a Munţilor Sebeşului, în masivul Suria-
nului şi în ramificaţiile acestuia.
Zona este dominată de Vârful lui Pătru,
înalt de 2133 metri, alături de care se găsesc vâr-
furile Sureanu, Auşelul, Pârva, toate peste 2000
m altitudine, şi Comarnicelul de 1905 metri.
Înălţimile coboară în trepte spre est, spre
Valea Sebeşiului, spre sud spre Jiul de Est, spre
vest, având bazinul Streiului şi Apa Gradiştii, şi
spre nord, pe valea Mureşului.
Cea mai uşoară cale de acces spre
Sarmisegetusa şi ţinuturile ei „urcă” de la nord la
sud, pe firul Apei Gradiştii (Apa Oraşului),
trecând pe la Oraştioara de Jos, Oraştioara de Sus,
Costeşti (având pe dreapta cetăţile dacice de la
Costeşti, Blidaru şi Faeragu), Valea Rea,
Gradiştea de Munte, Gerosul şi Lunca Gradiştii.
Aici, drumul se bifurcă, pe stânga spre Valea
Alba, spre Fetele Albe şi Sarmisegetusa, sau se Fig. 135
ocoleşte pe la sud Dealul Gradiştii, trecând pe la
Cine a construit acest complex sacru,
Valea Largă, Valea lui Brad, Gura Tâmpului şi
de ce şi când, nimeni nu ştie precis.
ajungând tot la Sarmisegetusa.

5
 DACIA
Nr. 73, ianuarie 2012 magazin

Diodorus din Sicilia, care a scris a sa Istorie Univer-

sală prin anul 50.î.H. şi ale cărui izvoare istorice sunt bazate
pe cartea istoricului grec Hecataeus, încearcă să ne sugereze,
parcă, o posibilă cheie a enigmei Sarmisegetusei.
Referitor la Hyperborei, oamenii care au locuit „din-
colo de punctul unde bate vântul de Nord”, Boreas, cum era
numit în antichitate Crivăţul, Diodorus spune că aveau „o
zonă sacră” şi un „templu memorabil” de formă rotundă,
dedicat Zeului Soarelui, Apollo.
Prin noţiunea de rotund sau „sferic”, Diodorus
înţelegea nu numai forma templului, ci şi scopul acestuia.
Informaţia lui Diodorus este edificatoare, deoarece, textual,
el se referea la un templu construit de Hyperborei, la Nord
de Istru (Dunăre).

Fig. 137

Aplu – divinitate pelasgă prin excelenţă,

însemnând alb,
a fost preschimbat de greci în Apollo.

Şi, ca o rămăşiţă a cultului

apolic la daco-români, avem săp-
tămâna albă, dinainte de Paşti şi
Fig. 136 Duminica Tomii.

Capitala religioasă, Sarmisegetusa. - va urma -

Fotografie primită de la prof. Timi Ursu.

6
 DACIA
Nr. 73, ianuarie 2012 magazin

AVERTISMENTUL EMINESCU
Conf. univ. dr. G.D.Iscru

Azi, când Forţele răului, materializate prin Con-

spiraţia neoimperialistă mondială, în ura lor patologică şi
iresponsabilă faţă de naţiunile lumii – principala permanenţă
a istoriei! – şi faţă de Statele lor naţionale, faţă de Omul în-
suşi ca fiinţă superioară a Planetei, au ajuns mult prea de-
parte încât din imprudenţă sau, poate, ca test, ele îşi afirmă
deschis planul himeric al aşa-zisei „Noi Ordini Mondiale” –
„ordinea” bolnavilor de avere, de putere, de dominaţie –, re-
memorarea unor drame sau tragedii pilduitoare ale unor
personalităţi de primă mărime, care au fost „suflet din su-
fletul neamului”, identificându-se cu el, poate veni ca un
avertisment de cea mai mare importanţă pentru soarta naţi-
unii însăşi, cât timp încă nu s-a ajuns la „ceasul” final.
Aceasta nu este o spaimă apocaliptică, ci conştientizarea
răului suprem până la care s-ar putea ajunge dacă nu se
întreprind măsuri ferme de prevenire.
Au apărut semnale de alarmă ale unor specia-
lişti care ştiu multe şi care şi-au asumat curajul şi riscul de
a spune lucrurilor pe nume şi, cu bună credinţă, au oferit
soluţii de depăşire a situaţiei limită la care s-a ajuns la nivel
planetar; fireşte şi la nivelul fiecărei naţiuni în parte, autorii
concentrându-se asupra situaţiei României.1 Interviuri ale
unor istorici care îşi conştientizează răspunderea profesiu-
nii, precum academicienii Florin Constantiniu şi Dinu C.
Giurescu, apărute în presă, postate şi pe internet, dar şi
luări de poziţie ale altor specialişti în domenii importante se
constituie în semnale de alarmă în acest sens. Căci scade,
alarmant, nivelul de trai al omului de rând la nivel planetar,
inclusiv la noi, creşte alarmant datoria externă a Statelor Privitor la România, m-a impresionat puternic
naţionale, puţine active economice importante şi resurse cartea unui lider politic, fost senator, cunoscător în detaliu
naţionale au rămas neînstrăinate prin aşa-zise „privatizări” pentru ceea ce a pus în pagini şi a sintetizat în titlu: Holo-
la „investitori strategici” străini sau acaparate de giganţii caustul împotriva românilor3. Un obiectiv al dezastrului
transnaţionali prin viclenia şi priceperea „asasinilor eco- cu mai multe componente, una mai distrugătoare decât alta.
nomici”, creşte gradul de insecuritate al Omului ca fiinţă Chiar aşa? Atacarea permanentă, până la dis-
liberă, astfel proclamată în Epoca modernă, creşte gradul trugere, a valorilor naţionale reprezentative să fie un indiciu
de obedienţă al factorilor de decizie din Statele vizate faţă al unui atac final asupra naţiunii înseşi căreia acestea i-au
de „Înalte Porţi”, care „monitorizează” atent lumea prin fost şi îi sunt spirite tutelare?
tehnologii sofisticate. Felul în care a început în acel an fatidic, 1883 şi
Eu însumi, ca istoric, am analizat şi am reflectat a continuat tragedia lui Eminescu – Omul recunoscut ca
asupra evoluţiei istorice până la zi, concentrându-mă asupra geniu naţional, magul călător prin stele, poetul nepereche,
situaţiei în plan naţional, într-o lucrare ştiinţifică, apărută re- soarele poeziei naţionale şi prima jertfă politică pe altarul
cent2, oferind şi o soluţie de depăşire a situaţiei limită la care Daciei –, scos cu brutalitate şi sadism din viaţa civilă, apoi
s-a ajuns, cu speranţa că forţele pozitive la nivel planetar din viaţa însăşi, după care a urmat efortul celor interesaţi,
îşi vor concentra şi concerta eforturile în acest sens. de a-i ucide, în posteritate, opera, aruncându-se până în

7

Nr. 73, ianuarie 2012
lumea academică afirmaţii false şi etichetări înjositoare
atribuite lui şi, mai recent, Neamului întreg, căruia îi
aparţine, sub „toleranţa” simptomatică şi poate neîntâmplă-
toare a regimurilor politice – toate acestea reprezintă
dovada elocventă a nivelului până la care poate ajunge ura
celor crescuţi şi îndoctrinaţi în ură. Este, totodată, pentru
Ţara reală, cel mai serios avertisment în faţa perspectivei
dezastrului.
Dar cum, după legile firii, apăsarea generează
reacţia celor vizaţi, crima odioasă, premeditată şi sadică,
faţă de Eminescu a ieşit la iveală prin munca unor conaţio-
nali, cercetători, care au cunoscut bine – omul şi opera –,
atunci şi în posteritate, şi au văzut în el personaificarea spi-
ritului naţional. Datorită lor cunoaştem azi, chiar dacă nu cu
toate detaliile, modul în care au acţionat asupra lui Emi-
nescu, în anii 1883-1889, cei cei ce au hotărât, pur şi sim-
plu, să-l lichideze. Cercetări în arhive şi în presa timpului,
dar şi în publicaţii ulterioare sau în extras, reflecţii prilejuite
de situarea operei sale, piesă cu piesă, în timpul şi în mediul
care i-a impulsionat apariţia – toate acestea au condus la
concluzia corectă că Eminescu, e drept, extenuat de munca
la „Timpul” conservatorilor, cum singur o spune, pe care
însă s-a străduit să şi-l facă tribună de luptă, nici n-a fost
bolnav de sifilis şi nici nu şi-a pierdut minţile, n-a înnebunit.
DACIA
magazin
Iar această teză a lui Titu Maiorescu, a unor co-
laboratori şi „fani” ai lui, de atunci şi până azi, cristalizată
sub eventuala „sugestie” a unor feţe mai înalte dar oculte,
„din umbră”, a fost şi este un fals pregătit şi întreţinut să
acopere crima. Presiunea spionajului imperial a pus în miş-
care guvernul însuşi. Datorită cercetărilor menţionate ştim
că Eminescu a fost luat cu forţa, forţa poliţiei guvernamen-
tale, dus la un spital special, internat într-o rezervă specială,
dat în primire unui doctor special, care ştia ce are de făcut
şi a făcut cu zel! Timp în care Titu Maiorescu, cel ce
„semna”, se pare, şi „regia” acţiunii, îi pregătea prima ediţie
de poezii, numită în continuare „ediţia Maiorescu”, într-un
mod care să se înscrie în „dosarul cazului”. Cunoaştem şi
„mâna” Forţelor Oculte, aportul lor pus în evidenţă, deocam-
dată pe ediţia princeps a volumului de „Poesii de Mihail Emi-
nescu”, alcătuită nu după modul corect în care se pregătea
o asemena ediţie, ci conform mesajului pe care aceasta tre-
buia să-l transmită „fraţilor”, oriunde s-ar afla4. Ştim, deci,
că grafica şi simbolurile criptice de pe prima copertă a cărţii
transmit „fraţilor” mesajul că poetul, autor de poezii cu
amoraşi, este deja direcţionat, sigur, pe ultimul drum. Că,
în volum, poeziile sunt „aranjate” astfel încât să transmită
„singurul dor” pe care, acum, în singurătate, îl mai poate
avea un om „terminat”, iar frontispiciile din pagini vor să dea
asigurări celor interesaţi că totul se află sub control.
Dar încă mai ştim, din aceleaşi cercetări
menţionate, că „nebunul”, ieşit vremelnic din sanatoriul
special, are – fapt neprevăzut de autorii crimei! – inspi-
raţia şi luciditatea să compună mai multe poezii, toate
demne de talentul său recunoscut, între care capodop-
erele: Odă (în metru antic) şi Glosă. Cea dintâi, Odă (în
metru antic), este cea mai reprezentativă pentru per-
sonalitatea lui Eminescu ajuns în „ceasul de pe urmă”:
el, nemuritorul zalmoxian, conştientizând ce i se
pregăteşte, „învăţase” totuşi să moară, iar în „ceasul”
sfârşitului iminent are un ultim colocviu cu sine însuşi.
După o vagă speranţă că s-ar putea trezi din propriul
său vis chinuitor, se retrage în sine, într-o „nepăsare
tristă”, ca să poată „muri liniştit”. Starea de „nepăsare
tristă” pe care şi-o impune, o sintetizează în Glosă iar
răspunsul către cei ce l-au hulit îl dă în poezia Criticilor
mei.
Ei, bine, inscripţionarea acestei Ode (în
metru antic) pe o placă de marmură la mormântul lui
Eminescu, la cimitirul Bellu din capitală, s-o citească şi
s-o gândească toţi cei ce vin aici în pelerinaj, ar spul-
bera, pentru iubitorii de Neam, de Ţară şi de Eminescu,
„suflet din sufletul Neamului”, îndelungatul fals şi ar con-
damna pentru totdeauna pe autorii lui, poate înainte ca
„forurile” să se „mişte” şi să-l scoată din politica edu-
caţională.
8

Nr. 73, ianuarie 2012
O bibliografie. Deschizători de drum
„Un împătimit de Eminescu”, cum i s-a spus,
medicul neurolog Ovidiu Vuia – doctor în specialitatea sa,
cu peste 100 de lucrări la activ, ajuns în Germania, unde
s-a stabilit – a venit cu argumentul medical, decisiv în a
spulbera teza falsă asupra bolii lui Eminescu, identificând
cauza adevărată a morţii acestuia: diagnostic greşit (sifilis
ereditar), în consecinţă tratament inadecvat care în final i-
a provocat moartea.
Cartea lui Ovidiu Vuia – Misterul morţii lui Emi-
nescu –, scrisă în Germania, publicată în Elveţia la Editura
Coressi, a fost editată în România în 1996 (Ed. Paco,
Galaţi) prin grija altui român „împătimit de Eminescu”,
Gheorghe Sărac, îndrăgitul interpret al romanţelor pe ver-
surile poetului naţional („Integrala Eminescu”), care ulterior
a cules şi a editat el însuşi un volum de Documente privind
adevărul despre boala şi moartea lui Eminescu (Ed. Malasi,
2000). Cartea nu putea fi publicată în România înainte de
1989.
Argumentele lui Ovidiu Vuia sunt convingătoare.
Om de ştiinţă prin excelenţă în domeniu, dar şi cu un vast
orizont profesional şi o vastă cultură umanistă, a avut o
preţuire deosebită pentru Eminescu. „Mi-a fost scris în cartea
vieţii să-mi închin zilele eforturilor de clarificare a bolii lui Emi-
nescu. Consider aceste eforturi drept cel mai valoros demers
al meu. Îl pun cu mult înaintea tuturor celorlalte” (p. 85).
Ne amintim că înainte 1989, pentru cartea: În
căutarea lui Eminescu, gazetarul, (Ed. Minerva, 1983), pub-
licată la 100 de ani de la anul fatidic, se pare că autorul, Al.
Oprea, a plătit cu viaţa, printr-o moarte suspectă. Cartea
însă a rămas operă de referinţă.
Eminescologul, profesor univ. dr. Nicolae
Georgescu, cu A doua viaţă a lui Eminescu (v. Ed. Europa
Nova, Bucureşti, 1994), începea mai prudent în vremuri tul-
buri, apoi a prins curaj şi a deschis drumul abordării cura-
joase a lui Eminescu. În 1955, în Cercul strâmt. Arta de a
trăi în vremea lui Eminescu (Ed. Floare Albastră, Bucureşti,
1995), ne înfăţişează un tablou rizibil şi dramatic totodată
al epocii iar în 2006 a dat un model de cum trebuie analizat
un an din viaţa lui Eminescu, înainte de anul fatidic 1883 –
cartea: Un an din viaţa lui Eminescu (martie 1881 – aprilie
1882), aceeaşi editură, Bucureşti, 2006. Pe autor l-a pre-
ocupat şi-l preocupă exegeza eminesciană. De la Exegeza
eminesciană de I. E.Torouţiu (I. E.Torouţiu, Exegeza emi-
nesciană. Poezii antume din punct de vedere filologic, Ed.
Floare Albastră, Bucureşti, 2002), autorul deschide noua
exegeză eminesciană, de care puţin se apropie, cu două
volume impresionante: N. Georgescu, Eminescu şi editorii
săi, vol. 1-2, aceeaşi editură, Bucureşti, 2000.
Pornind de la Eminescu, sociolologul Ilie Bădes-
cu ne introduce într-o tulburătoare sociologie a popoarelor
DACIA
magazin
şi a categoriilor sociale, în cartea: Ilie Bădescu, Sociologia
eminesciană, Ed. Porto-Franco, Galaţi, 1994. Autorul intro-
duce sociologia eminesciană între marile şcoli sociologice,
subliniindu-i pas cu pas originalitatea dar şi corectitudinea
în analiza societăţii naţionale contemporane lui. Cartea
oferă şi îndeamnă totodată la „cunoaşterea operei emines-
ciene”, care „este o contribuţie la cunoaşterea României
eterne” (p.214), cunoaştere foarte utilă pentru toţi cei care,
azi şi oricând, înţeleg şi pledează pentru depăşirea unei
situaţii limită. De ce? Pentru că, „temelia judecăţilor” lui Emi-
nescu „este Neamul ca organism al istoriei” (p.267, s.n.).
Un alt curajos deschizător de drumuri este pro-
fesorul Theodor Codreanu, cu cartea: Dubla sacrificare a
lui Eminescu (v. ed. a doua, revăzută şi adăugită, Ed. Se-
rafimus, Braşov, 1999).
Olteanul get-beget Tudor Nedelcea ne invită
să-l cunoaştem mai bine pe istoricul Eminescu, prin volu-
mul: Tudor Nedelcea, Eminescu istoricul. Fundaţia „Scrisul
românesc”, Craiova, 1998. Iar cu cartea: Eminescu şi re-
alsemitismul (Ed. Sitech, Craiova, 2010) deschide drumul
înfundat de cei interesaţi.
Cu mari merite în editarea operei lui Eminescu,
D. Vatamaniuc ne-a dat o antologie într-o problemă de im-
portanţă deosebită: D. Vatamaniuc, Mihai Eminescu.
Chestiunea Evreiască, Antologie, prefaţă şi note, Ed.
Vestala, Bucureşti, 2000.
Pentru cei care vor şi încep să-l cunoască pe
Eminescu, tânăra Miruna Lepuş le arată ce a învăţat dânsa,
descoperindu-l, în cartea: Despre Eminescu şi ce am în-
văţat, descoperindu-l, Ed. Vremea, Bucureşti, 2008.
Calea spre Eminescu rămâne deschisă spre
cunoaşterea corectă.
__________________
1. Mai nou: General (r.) Gheorghe Dragomir, care a lucrat o viaţă
în spionaj şi contraspionaj, deci un om care cunoaşte multe şi la
care a reflectat îndelung, după două volume de Omagiu meritat
pentru confraţi – Recviem pentru spioni, vol. I-II, Ed. România în
lume, Bucureşti, 2008-2009 şi-a extins analiza la Suprastatul la
care lideri şi parlamente, inclusiv ai noştri, au semnat şi au hotărât
„aderarea” şi „integrarea” ţărilor lor, în cartea: Europa cu capul în
stele şi cu trupul însângerat, aceeaşi editură, Bucureşti, 2011. De
asemenea, doi sociologi, profesori doctori, Tudor Olimpius Bompa
şi Dumitru Porojan, şi-au asumat la fel, răspunderea, curajul şi
riscul prin cartea: România-acum ori niciodată!, în finalul căreia
oferă şi „Un model de guvernare care salvează România”, Ed.
Ericson, Bucureşti, 2010.
2. Conf. univ. dr. G.D.Iscru, O nouă introducere în epoca mo-
dernă, cu privire specială la istoria naţională. Ed. Proema, Baia
Mare, 2010.
3. Prof. dr. Gheorghe Funar, Holocaustul împotriva românilor. Ed.
GEDO, Cluj - Napoca, 2011, 688p.
4. Dan Toma Dulciu, Misterele gravurilor ediţiei Maiorescu. Ed.
Universitară, Bucureşti, 2008.
9

Nr. 73, ianuarie 2012
EMINESCU –
PRIMA JERTFĂ POLITICĂ PE ALTARUL
DACIEI MARI
I
Preambul
„Dacia Mare” a constituit un proiect etno-
politico-statal elaborat la începutul secolului al XIX-
lea de către boieri patrioţi. El a fost reluat de către
revoluţionarii paşoptişti şi continuat de patrioţii ro-
mâni în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. A
eşuat atât din cauza obedienţei puterii politice faţă de
Marile Puteri, cât şi a presiunilor acestora. Denumirea
proiectului ar putea constitui o enigmă, în contextul
în care se atribuise ţării numele de România. Promo-
torii săi au considerat că redescoperirea şi asumarea
identităţii, dar şi recuperarea unor părţi din vatra ori-
DACIA
magazin
dr. Aurel V. David
ginară de vieţuire, smulse de imperiile vecine, consti-
tuie o datorie naţională şi o problemă de conştiinţă.
Mihai Eminescu, cel mai important dintre
promotori, a înţeles că refacerea unităţii spaţiului
străvechii Dacii era pentru români o problemă de re-
naştere naţională, iar nu o simplă „afacere”, aşa cum
încercau să o exploateze marile imperii vecine în folos
propriu.
Premise
Precum se cunoaşte, începând din secolul al
XVIII-lea, când trei mari imperii (otoman, ţarist şi
habsburgic) înconjuraseră, practic, vatra de vieţuire a
10

Nr. 73, ianuarie 2012
neamului românesc şi se confruntau pentru acest spa-
ţiu chiar în interiorul său, în marile cancelarii s-au
făcut proiecte, unele oculte, care vizau reconstituirea
Daciei, ca stat-tampon între acestea. Ideea constituirii
unui stat (regat) cu numele „Dacia”, care să cuprindă
teritorii ale străvechii Dacii, a devenit problemă de
negociere între imperiile europene, în contextul
războaielor napoleoniene de la începutul secolului al
XIX-lea. Boierii români patrioţi visau la unirea Prin-
cipatelor în „Dacia” sau „Valahia Mare”,1 iar imperi-
ile vecine se târguiau să obţină foloase din unirea
Ardealului cu Principatele Dunărene, formând „re-
gatul Dacia”.2
Atât imperiul habsburgic, cât şi cel ţarist, au
dorit, în anumite contexte geopolitice, formarea unui
stat-tamon, cu numele Dacia, însă fiecare voia să-l ia
sub tutelă proprie: „Dacia austriacă” urma să încor-
poreze Ardealul unit cu Principatele, iar „Dacia ru-
sească” urma să încorporeze Ţara Românească
(Valahia), Moldova şi Dobrogea. Deci, fiecare impe-
riu vecin voia o Dacie a lui, şi nu o Dacie româ-
nească.
Numele „Dacia” a constituit premisa pe fun-
damentul căreia, începând de la revoluţia paşoptistă,
a fost gândită refacerea statalităţii româneşti în vatra
ancestrală a neamului.3
O pleiadă de filosofi, istorici, sociologi sau
revoluţionari, reprezentând aşa-numita „generaţie pa-
şoptistă”, s-au apucat cu înflăcărare revoluţionară de
o activitate laborioasă pentru redefnirea naţiunii
române. Este important de menţionat că Mihai Emi-
nescu a cunoscut aceste proiecte, unii dintre autorii
lor, îndeosebi învăţaţii ardeleni, fiindu-i mentori în-
deosebi în perioada studiilor sale la Cernăuţi şi Viena.4
Pregătirea proiectului
„Dacia Mare”
Pregătirea proiectului „Dacia Mare”, în care
Mihai Eminescu s-a implicat cu mintea şi cu fapta, a
parcurs două etape: asumarea şi recunoaşterea iden-
tităţii naţionale şi acţiunea pentru restaurarea istoriei
naţionale. Unirea Principatelor, în anul 1859, sub con-
ducerea lui Alexandru Ioan Cuza, a constituit, pe fond,
primul mare pas vizând realizarea, prin cuget şi faptă
românească, a proiectului Daciei Mari. Pentru imperi-
ile vecine, numele „Dacia”, ca entitate socio-politică
creată exclusiv din perspectivă românească, era con-
siderat un atentat la ordinea stabilită prin tratatele pe
DACIA
magazin
care le semnaseră de curând. De asemenea, instalarea
unui prinţ german pe tronul României, în anul 1866,
a fost percepută ca intrare a acesteia în aşa-numita
„ordine germană”.
La vârsta de 17 ani, Mihai Eminescu, simţind
nevoia reînvierii mândriei naţionale,5 a publicat în re-
vista „Familia” (2 aprilie 1867) poema patetică: „Ce-
ţi doresc eu ţie, dulce Românie” şi a devenit
principalul promotor al punerii în aplicare a devizei
„În unire e tăria”.6
Aşa s-a născut ideea organizării la Putna –
nume cu cea mai adâncă semnificaţie istorică – a unei
manifestări sprituale a întregii sale vetre de vieţuire a
neamului, sub forma unei serbări prilejuite de împli-
nirea a 400 de ani de la târnosirea mănăstirii Putna de
către Ştefan cel Mare. Serbarea respectivă, desfăşurată
în zilele de 15-16 august 1871, a constituit, în fapt, cel
dintâi congres al românilor de pretutindeni. Cu acel
prilej, la mormântul voievodal, Eminescu a recitat
poezia „Doină populară” – prima variantă a cunos-
cutei poeme „Doina” –, primită, precum se cunoaşte,
cu multă însufleţire de către cei prezenţi, întrucât re-
flecta dorinţa fierbinte de eliberare a teritoriilor româ-
neşti „de la Nistru pân la Tisa” de sub dominaţie
străină.
Propagarea şi răspândirea ideii de
„Dacia Mare”
După revenirea în ţară şi stabilirea la Iaşi,
Mihai Eminescu a militat cu o energie nemaiîntâlnită
până atunci pentru reconstrucţia unităţii etno-politico-
statale româneşti. Însă, la demararea proiectului de re-
construcţie a statalităţii româneşti a constatat că în
calea acestuia existau două piedici fundamentale:
„elementul de disoluţiune”, „demagogia României”,
căruia i se alătura aşa-numita „pătură superpusă”,
răsărită din amestecul scursurilor orientale şi occiden-
tale, „fără tradiţii, fără patrie sau naţionalitate hotă-
râtă”.7
Posibilitatea iniţierii noului proiect etno-
politico-statal românesc a fost întrevăzută odată cu în-
fiinţarea, la Cernăuţi, în octombrie 1875, a Societăţii
„Arboroasa”.8
În contextul izbucnirii „crizei orientale”,
Mihai Eminescu a crezut că s-au ivit condiţiile pentru
reconstrucţia etno-politico-statală românească şi a tre-
cut la ofensivă. El a atras atenţia că cea mai mare
piedică în calea realizării proiectului „Daciei Mari”
11

Nr. 73, ianuarie 2012
era Austro-Ungaria.9
În conlucrare cu con-
ducerea Societăţii „Ar-
boroasa”, Mihai Eminescu a
gândit şi proiectat acţiuni
menite să atragă atenţia
asupra situaţiei românilor în-
corporaţi în Imperiul austro-
ungar.10
Astfel, a intrat în ate-
nţia serviciilor de informaţii
ale Austro-Ungariei, fiind ur-
mărit potrivit canoanelor ac-
tivităţii serviciilor secrete.
În octombrie 1877,
în plin război ruso-româno-
turc, când cea mai mare parte
a intelectualităţii române era
angajată cu condeiul şi cu-
vândul scris în susţinerea războiului cu turcii, Socie-
tatea „Arboroasa” şi-a asumat riscul de a înfrunta pe
faţă autorităţile austro-ungare. Drept urmare, autori-
tăţile imperiale austro- ungare au arestat cinci membri
ai acesteia, între care s-a aflat şi Ciprian Porumbescu,
iar societatea a fost desfiinţată. Mihai Eminescu a luat
cunoştinţă, pe diverse căi, despre ancheta deschisă de
autorităţile austriece în legătură cu activitatea „Arbo-
roasei”, acuzând curtea din Viena de nesocotirea uni-
tăţii naţiei româneşti. În acest fel, n-a făcut decât să-şi
îngroaşe dosarul întocmit de către Biroul Informativ
din Viena, care începea să conceapă acţiuni menite să
anihileze manifestărilor sale „naţionaliste”11.
Însă, dezamăgirea lui a fost mare, constatând
că autorităţile statului român n-au sprijinit sub nici o
formă acţiunea Societăţii „Arboroasa”. Pe acest fond
de evenimente, în noiembrie 1877, Mihai Eminescu a
ajuns la Bucureşti, devenind redactor la ziarul „Tim-
pul”, ziarul oficial al Partidului Conservator. El şi-a
început colaborarea la ziarul respectiv în 24 noiembrie
1877 cu articolul „Bălcescu şi urmaşii săi”.
În scurt timp, Mihai Eminescu s-a implicat
într-o vastă activitate publicistică destinată emancipă-
rii neamului şi apărării memoriei acestuia. Patriotis-
mul a rămas calitatea lui definitorie. Probabil că
junimiştii care l-au recomandat pentru ziarul „Timpul”
nu şi-au dat seama că el era un naţionalist, care nu
putea fi modelat în spirit politicianist decât zdrobindu-l
fizic (ori adus de la Iaşi la Bucureşti, pentru a-l ţinea
sub observare!).
DACIA
magazin
Evenimentul care a marcat
fundamental activitatea sa pe
tărâm politic şi social a fost Con-
gresul de la Berlin, convocat la
1 iulie 1878 de către cele şapte
Puteri europene. Mihai Emi-
nescu, care ştia că trăieşte în Ro-
mânia, stat european, denumit
astfel din anul 1862, a auzit că
Marile Puteri foloseau încă sin-
tagma „Principatele Unite Ro-
mâne” pentru a desemna statul
român. Mai mult, România nu
fusese invitată la congresul re-
spectiv ca ţară învingătoare în
războiul antiotoman şi nici nu
fusese tratată ca atare. El a reac-
ţionat extrem de dur faţă de umi-
lirea statului român şi, fără
aprobarea forurilor de conducere ale Partidului Con-
sevator, a angajat ziarul „Timpul” într-o campanie de
presă împotriva modificării Constituţiei în sensul
cerut de Marile Puteri europene.12
În acelaşi timp, a devenit o problemă pentru
politicieni, inclusiv pentru conservatori, ideile sale
fiind considerate „periculoase”.
Mihai Eminescu a ajuns la concluzia că pen-
tru a da viaţă proiectului respectiv era nevoie de jertfă.
Această idee a fost exprimată, la 1 septembrie 1879,
când în „Convorbiri literare” a publicat poezia „Ru-
găciunea unui dac” (dacul fiind considerat simbolul
jertfei pentru neam şi vatră!). El şi-a îndemnat semenii
să se închine Tatălui Ceresc (numit „Părinte”), cel
care a dat „suflet zeilor” şi „fericire lumii”, pe care-l
numea „izvorul de mântuire al omenirii” şi-l consi-
dera „moartea morţii şi învierea vieţii”. Mesajul „Ru-
găciuni…” este, pe fond, vinovăţia majoră pentru că
„dacul” n-a putut contracara umilinţa pe care Marile
Puteri i-au impus-o şi cere să plătească prin moarte
(intrarea în „vecinicul repaus”) pentru această vi-
novăţie.
Proiectul etno-politico-statal gândit de Mihai
Eminescu, eminamente antiaustro-ungar, s-a lovit de
obedienţa partidelor politice, mai ales a politicienilor,
în primul rând a conservatorilor, dar şi a unor liberali,
faţă de Puterile Centrale.13
Împotriva lui s-au coalizat toţi cei care s-au
declarat, din interes politic, apărători ai „românismu-
lui”. Cu aceştia, Mihai Eminescu a fost obligat să
12
 DACIA
Nr. 73, ianuarie 2012 magazin
poarte o polemică publică extrem de violentă, fapt câştigarea drepturilor naţionale. Ideea „Daciei Mari”
care i-a creat şi mai mulţi duşmani. La rândul lor, a fost răspândită şi a prins repede rădăcini chiar şi în
agenţii serviciilor de informaţii austro-ungare, care interiorul oştirii române.
i-au urmărit cu rigoare ideile, numeau statul preconi- Cu ocazia deschiderii unei expoziţii organi-
zat de el „Dacisches Kaiserreich”.14 zate la Sibiu, la care a fost invitat ca delegat al statului
Numele lui Mihai Eminescu devenise cunos- român şi generalul-medic Carol Davilla, acesta „şi-a
cut în cercurile politice austro-ungare, iar avertis- afirmat ideile cu privire la Marea-Dacie” şi a dispus
mentele au început să-i sperie pe politicienii români. „să fie îndepărtate portretele împăratului şi împără-
De la Viena, ambasadorul liberalilor, conservatorul tesei” şi înlocuite cu cele ale „majestăţii româneşti.”18
Petre P. Carp, a transmis în ţară semnalul reducerii lui
la tăcere. Acesta a fost exprimat într-o scrisoare tri-
misă lui Titu Maiorescu, în care îi atrăgea atenţia pe
un ton imperativ: „Şi mai potoliţi-l pe Eminescu!”.15
Mihai Eminescu nu şi-a abandonat crezul în
reconstruirea statalităţii româneşti, care trebuia să aibă
ca suport teritorial spaţiul vechii Dacii. Însă, a fost
conştient că în acel context nu trebuiau implicate „pe
faţă” autorităţile tânărului şi firavului stat român. De
aceea, a recomandat o neutralitatea activă, pentru a
feri România de consecinţele unei confruntări directe
între cele două imperii. Cu inteligenţa-i recunoscută,
el a încercat să le explice politicienilor momentului
că „situaţia noastră excepţională ne învaţă că una din
condiţiile, de nu ale existenţei, dar ale păcii şi dezvol-
tării noastre liniştite, e ca să trăim în pace cu amân-
doi vecinii (imperiile ţarist şi austro-ungar, n.ns.) şi să
lăsăm ca echilibrul între puterile lor să fie garanţia
neutralităţii noastre.”16
În condiţiile înăspririi prigoanei autorităţilor
austro-ungare împotriva românilor încorporaţi în im-
periu, la Bucureşti, cu sprijinul lui C.A. Rosetti, stu-
denţii români transilvăneni Gheorghe Secăşanu şi
Gheorghe Ocăşanu au pus bazele societăţii iridenta
română („România Irridenta“), al cărui obiectiv ime- Constituirea nucleului politic al
diat era contracararea politicii de deznaţionalizare şi
Daciei Mari”
de maghiarizare a românilor din Ungaria. În vara anu-
lui 1881, „România Irridenta” a pus în circulaţie o (Societatea „Carpaţii”)
hartă cu Banatul până la Tisa, Transilvania şi Bucov-
ina, toate considerate „teritorii române”.17 Loviturile primite de Iredenta română din
Această hartă care proclama „teritorii ro- partea serviciilor secrete ale Austro-Ungariei au de-
mâne” provinciile istorice Banatul, Transilvania şi terminat schimbarea de tactică. În acest context, la 24
Bucovina a fost semnalul reluării cu vigoare a luptei ianuarie 1882, pe suportul Iredentei române, a luat fi-
pentru eliberarea românilor aflaţi sub stăpânirea Im- inţă, la Bucureşti, Societatea „Carpaţii”,19 în care a
periului austro-ungar şi unirea teritoriilor respective fost cooptat şi Mihai Eminescu. Scopul declarat al
cu „patria mamă”, pentru a reconstitui Dacia Mare. acesteia a fost sprijinirea românilor ardeleni emigranţi
Mihai Eminescu s-a alăturat cu toată fiinţa şi pricepe- pentru a obţine slujbe şi locuinţe în capitala României,
rea sa reprezentanţilor românilor ardeleni şi bucovi- însă scopul real era eliberarea Transilvaniei şi refac-
neni stabiliţi în Bucureşti, care se simţeau abandonaţi erea „Daciei Mari”. În acest sens, programul Socie-
de către puterea politică „din ţară” în lupta pentru tăţii a fost subordonat pregătirii luptei de eliberare a

13

Nr. 73, ianuarie 2012
românilor ardeleni de sub dominaţia austro-ungară,
începând să desfăşoare o acţiune susţinută împotriva
stăpânirii dualiste şi în apărarea fiinţei naţionale.20
Unii membri ai acesteia au primit sarcini să
difuzeze manifeste incendiare şi să militeze prin toate
mijloacele de comunicare pentru reîntregirea politică
şi teritorială. Mihai Eminescu s-a remarcat şi în noua
situaţie prin poziţia fermă adoptată faţă de interzicerea
de către autorităţile ungare a utilizării limbii şi a unor
manuale şcolare româneşti, în special de geografie, is-
torie şi literatură, deşi acestea fuseseră aprobate de
către Viena.21
Chiar de la înfiinţare, Societatea „Carpaţii”
a fost considerată periculoasă pentru siguranţa Im-
periului austro-ungar, iar serviciile secrete austriece
au încercat să o „penetreze” informativ, pentru a o
putea supraveghea îndeaproape. La rândul lor, auto-
rităţile de la Budapesta au intensificat măsurile de
prevenire a manifestărilor de simpatie sau de susţi-
nere a luptei naţionale a românilor, întrucât zvonul
privind intenţiile refacerii Daciei Mari au început să
circule repede în Transilvania.22
Însă, Mihai Eminescu a simţit ostilitatea cres-
cândă şi tot mai violentă a politicienilor români, în-
deosebi a liderilor Partidului Conservator faţă de
proiectul „Daciei Mari” sau a „statului daco-român”.
El a fost tot mai conştient că poziţia lui la ziarul „Tim-
pul”, precum şi atitudinea sa critică la adresa politi-
cianismului antinaţional, l-au transformat într-o
adevărată ţintă. În acelaşi timp, i s-a întărit convinge-
rea că, odată ce a apucat pe un drum care cerea jertfă,
DACIA
magazin
era menit să înfrângă relele sau să piară, nu să li se
plece lor! Dintr-o astfel de cugetare de geniu s-a năs-
cut ideea Luceafărului, pe care Eminescu l-a prezen-
tat, „şlefuit”, la „Junimea”, în 1882. Versurile sale au
sintetizat ideea destinului omului de geniu, prezentă
şi în poeziile sale din tinereţe, precum Gemenii, Po-
vestea Dochiei, Ursitorile sau Povestea magului
călător în stele. Toate acele personaje sau întâmplări
făceau parte din patrimoniul ancestral al neamului, la
renaşterea căruia Eminescu lucra şi cu gândul şi cu
fapta, fără tihnă şi fără odihnă.
În noul context, Mihai Eminescu a fost atacat
dur de către publicaţii din Austro-Ungaria, cu care a
început o polemică acerbă. Autorităţile Imperiului
austro-ungar au aţâţat asupra sa politicieni români
obedienţi Vienei, iar diverşi agenţi ameninţau cu ocu-
parea „Valahiei”. El a explicat că aşa-numitul „ireden-
tism românesc” nu era decât reacţia firească faţă de
ocuparea unor ţinuturi româneşti de către Imperiul
austro-ungar şi a asupririi românilor, arătând că „Ro-
mânia irredenta” nu exista decât „în imaginaţia ma-
ghiarilor”, iar „Daco-Romania” constituia o
„invenţiune austro-rusescă, făcută de a fi opusă de o
putere celeilalte”. Însă, el s-a simţit obligat de pro-
pria-i conştiinţă să afirme public faptul că mişcarea
de eliberare a românilor „de peste munţi” era „un ade-
văr” şi „o realitate etnologică”.23
Precum se ştie, viabilitatea proiectului a fost
testată „pe viu” de către Societatea „Carpaţii” la în-
ceputul lunii iunie 1883. Folosind prilejul dezvelirii,
la Iaşi, a statuii ecvestre a lui Ştefan cel Mare (sculp-
14

Nr. 73, ianuarie 2012
tată de Emmanuel Frémiet), Societatea „Carpaţii” a
dorit să testeze reacţia concomitentă a celor două im-
perii - austro-ungar şi ţarist - faţă de proiectul etno-
politico-statal al cărui mentor principal era Mihai
Eminescu. La ceremonia respectivă, desfăşurată la 5
iunie 1883, au participat aproape 10.000 de români
din toate provinciile româneşti, inclusiv un grup re-
strâns de români basarabeni. Mihai Eminescu a par-
ticipat în calitate de delegat al ziarului „Timpul”, în
realitate ca reprezentant al Societăţii „Carpaţii”. El
venise hotărât să facă publică viziunea sa asupra
proiectului etno-politico-statal, cu invocarea voievo-
dului Ştefan cel Mare, ca justiţiar al naţiei româneşti.
În acest sens, pregătise ultima variantă din Doina,
scrisă în spiritul doctrinei Societăţii „Carpaţii”, pentru
a fi citită la ceremonie.
Însă, unii politicieni, în frunte cu liberalul
Petre Grădişteanu, profitând de faptul că festivităţile
au fost onorate de prezenţa regelui Carol I, au trans-
format momentul, voit sau inconştient, într-o „serbare
guvernamentală”. Incitările la luarea prin forţă a
„provinciilor surori” ocupate de Imperiul austro-
ungar, omisiunea Basarabiei dintre „provinciile su-
rori”, care trebuiau eliberate şi integrate în statul
român,24 neînţelegerile între conservatori şi liberali
în privinţa necesităţii susţinerii proiectului, au dezvă-
luit lipsa de coeziune a ideilor şi faptelor necesare
pentru reuşita acestuia. Aceste realităţi nepercepute
corect de cei mai mulţi dintre cei implicaţi în realiza-
rea proiectului au fost sesizate cu claritate de către
Mihai Eminescu. Aşa se explică de ce n-a participat
la solemnitatea de dezvelire a statuii lui Şefan cel
Mare.25
Nici n-a prezentat poezia „Doina” la mani-
festaţia publică, citind-o abia în seara zilei de 5 iunie
1883, la şedinţa societăţii literare „Junimea”, ţinută în
casa lui Iacob Negruzzi. O enigmă ascunde, probabil,
capul statuii marelui voievod, în care Mihai Eminescu
nu-l va fi recunoscut pe Ştefan cel Mare (un cap cu
barbă şi o coroană catolică!).
Pentru autorităţile austro-ungare, momentul
respectiv, interpretat ca provocare directă, a constituit
prilejul pentru a proba Europei „pericolul iredentis-
mului românesc” de care, propagandistic, imperiul
făcea caz deosebit. La rândul lor, autorităţile ţariste
au dat o replică simbolică acţiunii desfăşurate la Iaşi,26
lansând vestea dezvelirii a două monumente în capi-
tala „guberniei Basarabia”: statuia ţarului Alexandru
al II-lea (cel care răpise judeţele Cahul, Ismail şi Bol-
DACIA
magazin
grad din trupul României!), precum şi bustul scri-
itorului Puşkin („zeul literaturii ruse”). Prin aceasta,
ţarul Rusiei a ţinut să exprime public că nu era dispuse
să cedeze „gubernia Basarabia”!
Aflat sub presiunea conjugată a autorităţilor
austro-ungare şi ţariste, guvernul român s-a desolida-
rizat de ideea oricărui proiect etno-politico-statal care
eluda „spiritul” congresului de la Berlin şi „ordinea
germană” impusă în spaţiul etnic românesc printr-o
înţelegere tainică dintre cele două imperii vecine. Ast-
fel, a fost dezavuată, practic, orice acţiune a Societăţii
„Carpaţii”, fiind pusă în discuţie chiar existenţa aces-
teia. Mihai Eminescu a înţeles că atitudinea respectivă
va fi urmată de o lovitură aplicată proiectului „Daciei
Mari” chiar din partea puterii politice de la Bucureşti.
El a simţit că puterea politică pregăteşte o acţiune de
lichidare prin forţă a societăţii. De aceea, din spirit de
apărare a proiectului, el a adoptat public o atitudine
preventivă, pentru a preîntâmpina posibilele efecte
perverse asupra viitorului mişcării naţionale româneşti.
Agresivitatea cu care au reacţionat cele două
imperii l-a convins pe Mihai Eminescu de faptul că
România era înconjurată de „rechini”, cărora nu le
putea rezista decât prin inteligenţă politică, simţ
strategic şi efort naţional. El a fost conştient că ideea
unirii politice a tuturor românilor în acel moment
putea fi periculoasă şi nepractică dacă era abordată
abrupt, prin implicarea violentă a politicienilor şi
prin stârnirea mâniei concomitente a celor două im-
perii vecine.
15
 DACIA
Nr. 73, ianuarie 2012 magazin

De aceea, a tras un semnal de alarmă în co- Editura Academiei Române, 1980, p. 217-220.
loanele ziarului „Timpul”, arătând că în România, „o 11. Vezi, Gheorghe Ene, Eminescu şi serviciile secrete, în
ţară mică, înconjurată de puternici şi uneori indispuşi Revista „Argeş”, anul III, nr. 16, ianuarie 2003.
vecini” ideea de luare prin forţă a Basarabiei, Banat- 12. Vezi, pe larg, D. Vatamaniuc, Mihai Eminescu,
ului, Bucovinei şi Transilvaniei „pentru moment e res- Chestiunea Evreiască, Bucureşti, 2000.
pinsă de toţi oamenii politici şi chiar de patrioţii 13. T. Maiorescu, Istoria contimporană a României, Bu-
înţelepţi” Însă, a simţit că „Dacia Mare” exista în cureşti, 1925, p.181.
subconştientul colectiv, la românii din toate provinci- 14. Constantin Barbu, Codul invers. Arhiva înnebunirii şi
ile istorice care odinioară aparţinuseră vetrei dacice, uciderii nihilistului Eminescu, vol. I, Editura „Sitech”,
având dreptul „să doarmă tainică şi liniştită în cugetul Craiova, 2008, p. 129.
câtorva nobili visători”.27 15. Miruna Lepuş, Despre Eminescu şi ce am învăţat de-
Deci, Mihai Eminescu a fost conştient că
scoperindu-l, Editura „Vremea”, Bucureşti, 2008, p. 110.
planul de a acţiona în forţă pentru refacerea „Daciei
16. Mihai Eminescu, Opere, XI, Publicistică, 17 februarie-
Mari” era nerealist şi că, în contextul respectiv, de-
31 decembrie 1880, Editura Academiei R.S.R, 1984, p. 311.
venise un vis îndepărtat! În iunie 1883 (la fel ca în
17. D. Vatamaniuc, Ioan Slavici şi lumea prin care a trecut,
anul 1880!), în articolul referitor la serbarea guver-
Editura Academiei, Bucureşti, 1968, p. 258-265; Apud M.
namentală de la Iaşi, el s-a delimitat public şi cu fer-
Eminescu, România Irredenta, în „Timpul”, VI, nr.169, 5
mitate de situaţia provocatoare în care „demagogii”
aduseseră speranţele de refacere a unităţii vetrei nea- august 1881, p.2.
mului. 18. Corneliu Mihail Lungu, Transilvania în raporturile
româno-austro-ungare. 1876-1886, Editura „Viitorul
Românesc”, Bucureşti, 1999.
Note:
19. Despre Societatea „Carpaţii”, vezi, Teodor Pavel, Miş-
1. Emil Vârtosu, Napoleon Bonaparte şi dorinţele moldove-
carea românilor pentru unitate naţională şi diplomaţia Put-
nilor la anul 1807, în ,,Studii. Revistă de istorie”, tom. 18,
erilor Centrale, vol. I (1878-1895), Editura „Facla”,
nr.2/1965, p. 403-420;
Timişoara, 1979.
2. Ştefan Meteş, Emigrări româneşti din Transilvania în
20. Augustin Z.N. Pop, Contribuţii documentare la bi-
secolele XIII-XX, Ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, Edi-
ografia lui Eminescu, Bucureşti, Editura Academiei
tura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1977, p. 181;
Române, 1962, p.435.
3. Vezi, pe larg, N. Adăniloaie, Revoluţia de la 1848 şi
21. Vezi, pe larg, Mihai Eminescu, Sfântul Pământ al Tran-
problema unităţii naţionale, în Revoluţia de la 1848 în ţările
silvaniei, Antologie, prefaţă, note şi comentarii de D.Vata-
române (Culegere de studii), Editura Academiei R.S.
maniuc, Editura „Seculum”, Bucureşti, 1997.
România, Bucureşti, 1974.
22. Gheorghe Ungureanu, Eminescu în documente de familie
4. Despre anii de studii ai lui Eminescu, vezi, Teodor V.
- documente literare, Editura „Minerva”, 1977, p.411-412.
Stefanelli, Amintiri despre Eminescu, Editura „Junimea”,
23. Mihai Eminescu, Opere, XIII, Publicistică, 1882-1883,
Iaşi, 1983; Augustin Z.N. Pop, Întregiri documentare la bi-
1888-1889, Editura Academiei R.S.R, 1985, p. 168.
ografia lui Eminescu, Editura „Eminescu”, Bucureşti, 1983.
24. Pantelimon Halippa, Anatolie Moraru, Testament pen-
5. Pavel Ţugui, Eminescu - Creangă. Documente biografice
tru urmaşi, Chişinău, 1991, p. 123.
inedite, Editura „Vestala”, Bucureşti, 1996, p.127.
25. Mihai Eminescu, La descoperirea statuei lui Ştefan, în
6. Vezi, Iacob Negruzzi, Amintiri din „Junimea”, Editura
Eminescu Mihai, Publicistică. Referiri istorice şi istori-
„Cartea Româneasca”, Bucureşti, 1943, p. 249-274.
ografice, Editura „Cartea Moldovenească”, Chişinău, 1990,
7. Vezi, pe larg, Ilie Bădescu, Sociologia eminesciană, Edi-
p. 495.
tura Porto Franco, Galaţi, 1994.
26. Vezi, Ion Negrei, Replica rusească la dezvelirea, la Iaşi,
8. Vezi, pe larg, Ilie Dugan, Istoricul Societăţii Academice
la 5/17 iunie 1883, a statuii lui Ştefan cel Mare (I), în „Re-
Române „Junimea” din Cernăuţi. Partea întâia „Arboroasa"
vista română”, nr. 1 (51) / 2008.
(1875-1877), Bucureşti, Editura Societăţii, 1930.
27. Mihai Eminescu, Opere, XIII, Publicistică, 1882-1883,
9. Augustin Z. N. Pop, op. cit., 1969, p. 187.
1888-1889, Editura Academiei R.S.R, 1985, p. 316-325.
10. Mihai Eminescu, Opere, IX, Publicistică, Bucureşti,

16
 DACIA
Nr. 73, ianuarie 2012 magazin

SOCIETATEA ROMÂNEASCĂ ÎN VIZIUNEA

PUBLICISTICĂ EMINESCIANĂ
ACTIVITATEA JURNALISTICĂ A LUI MIHAI EMINESCU
Tereza Danciu

Când societatea contemporană nu te reprezintă,

încerci să cauţi în trecut epoca de aur a conştiinţei nea-
mului tău. Este o stare de spirit pe care unii dintre noi o
trăim în prezent, când revoltaţi de ceea se întâmplă în jurul
nostru, îl invocăm pe Vlad Ţepeş, aşa cum o făcea şi Mihai
Eminescu acum aproximativ un secol. Probabil că reali-
tatea socio-politică din acea perioadă nu era cu mult dife-
rită de cea de astăzi, deşi, privind în urmă, secolul al
XIX-lea este secolul marilor transformări, care au deschis
calea României moderne.
Mihai Eminescu se năştea în plină perioadă re-
voluţionară, la cei 9 ani ai săi avea loc Unirea Principatelor
şi, când românii luptau pentru cucerirea independenţei, se
afla la Bucureşti, ca redactor la ziarul Timpul. Cu toate
acestea, a simţit probabil acelaşi gust amar al convertirii
acestor realizări într-un instrument menit să slujească in-
teresele personale ale unei false elite sub masca intere-
sului naţional. Indiferenţa, ignoranţa, corupţia, lăcomia,
lipsa de solidaritate şi de conştiinţă colectivă, delăsarea
au fost şi au rămas tarele societăţii româneşti şi ne între-
băm în care veac şi sub care influenţă le-am dobândit.
Citind astăzi ceea ce Eminescu scria în articolele sale în
veacul trecut, avem impresia că timpul s-a oprit în loc şi
că, în ciuda atâtor evenimente istorice pe care le-am lăsat
în urmă, nimic nu s-a schimbat. Constatăm astfel cu sur-
priză că Mihai Eminescu rămâne mereu contemporan, nu
numai prin poezie, ci şi prin publicistica sa.
Despre activitatea lui jurnalistică s-a studiat mai şi operei poetului s-au scris doar câteva rânduri şi puţini
puţin în şcoală, şi înainte de 1989, şi cu atât mai mult după au încercat o analiză aprofundată a articolelor sale. Este
1989, iar articolele sale au văzut lumina tiparului într-o lu- foarte adevărat că multe dintre articole au apărut în ziarele
crare de sinteză după eforturi îndelungate. Iar dacă poezia la care a colaborat, fără titlu şi fără semnătura poetului şi,
sa nu mai sensibilizează societatea noastră contempo- de aceea, a fost nevoie de timp şi de eforturi susţinute
rană, cantonată într-o lume materială, munca lui de gaze- pentru a fi realizată o operă de sinteză în acest domeniu.
tar, cu atât mai puţin. Într-o societate informatizată filtrul Şi dacă încercările de reconstituire au necesitat eforturi,
informaţiei s-a oprit la foi subţiri de ziar şi ne-am pierdut ne putem imagina cât de epuizantă trebuie să fi fost ac-
reperele. Trăim într-o societate globalizată în care influ- tivitatea sa de jurnalist, mai ales în perioada colaborării la
enţele străine nu ne mai lasă să descoperim ceea ce ne ziarul Timpul. Judecând după natura discursului publicis-
aparţine şi este valoros în istoria şi cultura noastră. Este tic, putem împărţi în trei etape colaborările sale în presă1.
o realitate pe care, în mod paradoxal, o trăia şi o exprima O primă etapă este cea în care Mihai Eminescu
în articolele sale şi poetul nostru naţional. Până în mo- este caracterizat ca fiind ziaristul „juvenil” şi „revoluţiona-
mentul prezent, majoritatea studiilor şi analizelor s-au con- rist”, adică cea a colaborărilor la Albina, Familia, Feder-
centrat asupra vieţii, liricii şi prozei lui Mihai Eminescu. Cât aţiunea şi Convorbiri literare. Articolul său de debut a fost
priveşte creaţia jurnalistică, în lucrările dedicate biografiei Repertoriul nostru teatral, apărut în ianuarie 1870, în Fa-

17

Nr. 73, ianuarie 2012
milia, urmat de O scriere critică, din revista Albina, şi de
tripticul de articole politice: Să facem un congres, În unire
e tăria şi Echilibrul, apărute în Federaţiunea şi îndreptate
împotriva dualismului austro-ungar. Deşi reprezintă un în-
ceput, toate aceste articole surprind prin documentare,
prin argumentarea ideilor şi prin maturitate2.
Cea de a doua etapă, numită şi „ieşeană”, este
cuprinsă între 1876-1877, când poetul este angajat ca
redactor la Curierul de Iaşi, foaie a Curţii de apel, dar care
avea şi o parte neoficială. Dintre articolele publicate aici
putem numi: Buna gospodărire bătrânească, Grigore
Ghica Voevod, Elenismul, Imitarea civilizaţiei străine şi
Neutralitatea României.
Din toamna anului 1877, Eminescu pleacă la Bu-
cureşti pentru a conduce vreme de şase ani destinele
ziarului Timpul şi unde va duce aceeaşi muncă prost
plătită, ca şi la Iaşi, dar unde nimic nu îl va împiedica să
îşi desfăşoare activitatea cu conştiinciozitate, fără a face
rabat de la idealurile şi principiile sale. Majoritatea creaţiei
sale jurnalistice, poartă amprenta acestei perioade,
epuizantă ca volum de muncă şi care îi va înrăutăţi starea
de sănătate, mai ales în ultimii trei ani. Dintre articolele
publicate, reprezentative ar putea fi Icoane vechi şi icoane
nouă, Oştenii noştri, Dorobanţii, Bălcescu şi urmaşii lui,
fără a mai vorbi de o serie întreagă de articole fără titlu.
„La 28 iunie 1983, boala cu care Eminescu se luptase
vreme de atâţia ani, dominând-o printr-un neîntrerupt,
neasemuit efort de voinţă, lovea pustiitor tocmai regiunea
de unde îi veniseră toate împotrivirile3.” Activitatea sa
ziaristică va fi reluată abia după aproximativ cinci ani, prin
articole publicate în Fântâna Blanduziei şi România liberă.
Această activitate va fi însă de scurtă durată, deoarece la
15 iunie 1889, Eminescu va străluci doar pe cerul creaţiei
neamului nostru.
Este trist să constaţi cum o persoană, având ge-
nialitatea poetului nostru naţional, a fost constrânsă, într-o
societate considerată democratică, să ducă o viaţă la
limita subzistenţei, în ciuda eforturilor depuse. Aceeaşi so-
cietate democratică, astăzi, aşterne un val de tăcere nu
numai peste numele lui Mihai Eminescu, ci peste numele
tuturor valorilor noastre. Este şi mai trist să observi cum
universalitatea creaţiilor este greu accesibilă românilor,
datorită probabil şi lipsei de recunoaştere şi apreciere in-
ternă. Acelaşi dezinteres avea să-l constate şi poetul în
rândul societăţii epocii sale, mai ales la clasa politică, ale
cărei eforturi erau îndreptate numai spre scopul înavuţirii
imediate, indiferent de costurile acestei înavuţiri şi indife-
rent dacă era lezat tot ceea ce face parte tezaurul eco-
nomic şi cultural al ţării.
În calitatea sa de jurnalist, pus în slujba adevăru-
lui, a dreptăţii, a dragostei de neam şi de tot ce avea mai
de preţ poporul din care făcea parte, Eminescu a dus o
luptă continuă cu „masa de nulităţi”, „fără o meserie
hotărâtă, fără talent”, care se înfruptă din bugetul statului
şi trăieşte „în socoteala claselor pozitive ale societăţii în-
tregi”. Până la el, nimeni nu rostise cu atâta francheţe şi
DACIA
magazin
necruţare adevăruri incomode despre condiţia umană, de-
spre „junii corupţi”, problema graniţelor, a relaţiilor inter-
naţionale, a falimentului diplomaţiei româneşti, a
economiei, a posturii publice, spolierea visteriei ţării, situ-
aţia dunăreană, criza şi legile culturii şi educaţiei, legile
prost întocmite sau aplicate, precum şi despre situaţia
românilor din afara graniţelor ţării4. Fiecare idee din arti-
colele sale, fie că era vorba despre politica internă şi ex-
ternă a românilor, despre istorie, economie, literatură,
învăţământ, fie că era vorba despre critică dramatică, re-
cenzii, note sau ştiri respectau riguros ceea ce astăzi am
numi „Codul deontologic al jurnalistului”. Nimic nu apărea
fără o bună documentare sau fără o verificare atentă a
surselor. De exemplu, urmărind cu mare interes eveni-
mentele de pe câmpul de luptă în aşa-numitul „război ori-
ental”, dintre popoarele balcanice oprimate şi puterea
otomană, în rubrica destinată acestor evenimente şi inti-
tulată „De pe câmpul de luptă” încearcă să realizeze o pre-
lucrare critică a informaţiilor. „Este astfel conştient că
publicaţia vieneză Neue freie Presse era „inamică
mişcărilor slave” din Balcani şi filoturcă (o numeşte: „foaie
cadână”), drept care o citează cu circumspecţie, notând
că reproduce veştile „cu toată rezerva posibilă”. Nici ceea
ce vine dintr-o sursă sârbească – deşi afectiv e de partea
lor - nu este acceptat necritic, afirmând, într-un loc, că
„lectorul, obişnuit cu buletinele de victorii de pe acest
câmp de război, întorcând pagina şi citind de-a-ndă-
ratelea, va găsi tocmai contrariul celor susţinute de sârbi”.
Altă dată, surclasat de contrarietatea ştirilor, îi informează
sec pe cititori: „Telegramele cari anunţă lupte reînnoite în
Valea Moraviei nu sunt în stare să ni deie o icoană clară
despre ceea ce se petrece acolo”5.
De asemenea, nici un material nu vedea lumina
tiparului fără o corectură prealabilă amănunţită. Slavici
avea să povestească în Amintiri: „Eram în păr pe la opt,
ba deseori chiar pe la şapte şi aduceam fiecare în buzunar
manuscript curat şi citeţ, căci Eminescu mai era pe lângă
toate celelalte şi de părere că slova proastă strică efectul”.
După ce ajungeau la redacţie, povesteşte în continuare
Slavici, obişnuiau „să-şi citească împreună scrisa mai
înainte de a fi dat manuscriptul la tipar. Lucrul acesta era
foarte cuminte, ei însă nu se mărgineau să cetească, ci
începeau să-şi discute mai întâiu asupra limbii, şi apoi
asupra cugetărilor…”. „Eminescu avea cunoştinţe uimi-
toare în ceea ce priveşte literatura universală, cunoştea
dar cu atât mai vârtos literatura românească, şi cărţile bi-
sericeşti, şi cronicarii, şi scriitorii epocei de renaştere.
Caragiali avea mult simţământ de limbă şi cunoştea mai
bine decât Eminescu limba aşa-numită viuă, care era vor-
bită în toate zilele. Eu ştiam numai limba pe care am în-
văţat-o alergând cu alţi ştrengari de la Şiria pe câmp,
printre vii şi dealuri. Pentru ca să fie pace şi bună
înţelegere prietenească, am admis chiar dintru început că
Eminescu are dreptate când zice că lucrarea literară de
astăzi e continuarea lucrării literare din trecut şi că bine
româneşte e numai ceea ce se potriveşte cu cronicarii şi
18
 DACIA
Nr. 73, ianuarie 2012 magazin
cu cărţile bisericeşti, dară are dreptate şi Caragiali, care
zice să ne adresăm la cei ce trăiesc azi şi astfel avem să
scriem cum vorbesc ei, ba aveam dreptate şi eu, cum
ziceam că din sufletul poporului avem să ne luăm inspi-
raţiunea şi bine româneşte e aşa cum pretutindeni vorbesc
românii”6.
Această atmosferă avea să dureze aproximativ
trei ani de la venirea sa la redacţia ziarului Timpul. După
această perioadă, rămas singur fără Slavici şi fără Cara-
giale, a fost nevoit să-şi dubleze eforturile într-o muncă
epuizantă care îl va consuma fizic şi psihic. Am putea
spune că, dintr-un profund sentiment de dragoste faţă de
poporul său şi faţă de valorile autentice ale acestuia, Emi-
nescu a oferit tot ce avea mai bun în fiinţa sa, jertfindu-se
asemeni unui soldat pe câmpul de luptă.

VIZIUNEA POLITICĂ EMINESCIANĂ

Istoria politică a secolului al XIX-lea

Primul mare eveniment istoric prin care se pre-

figurau începuturile societăţii moderne şi în care, după un
secol de dominaţie turco-fanariotă, se va reveni la domni-
ile pământene, aşa cum se cerea în vechea Lege a ţării,
este mişcarea condusă de Tudor Vladimirescu, la 1821.
În context internaţional, premisele izbucnirii acestei
mişcări erau legate de dorinţa popoarelor balcanice de
eliberare de sub dominaţia otomană, iniţiatoarea acestor
revolte fiind Eteria. Pe plan intern, motive de nemulţumire
aveau nu numai cei care trebuiau să îndure consecinţele
unui regim de spoliere, ci şi boierimea autohtonă, siste-
matic înlăturată şi împiedicată să se exprime politic. De
aceea, revendicările economico-sociale ale ţăranilor s-au
împletit cu aspiraţiile politice ale boierilor: primii încercând
să oprească abuzurile fiscale şi administrative săvârşite
de autorităţile locale, ceilalţi urmărind să pună capăt
suzeranităţii otomane şi să-i alunge din ţară pe fanarioţi.
Chiar dacă revolta condusă de Tudor Vladimirescu nu a
avut rezultatul dorit, acesta fiind condamnat şi executat
din ordinul lui Ipsilanti, în urma unui simulacru de proces,
totuşi mişcarea pentru independenţă şi curentul reformator
politico-economic şi-au urmat cursul7.
Astfel, obiectivele formulate la 1821, vor fi reluate
prin Revoluţia de la 1848. Desfăşurată aproape simultan
în toate cele trei ţări române, Revoluţia de la 1848, înainte
de a fi un eveniment socio-politic, menit să producă trans-
formări în toate structurile societăţii româneşti, a fost o
mişcare culturală, care, pe plan internaţional, punea ac-
centul pe ideea de libertate şi egalitate socială, iar în
spaţiul intern căuta să afirme valorile naţionale. În rapor-
turile internaţionale idealurile românilor erau acelea de a
scăpa de suzeranitatea otomană, protectoratul ţarist şi
dominaţia austriacă şi de a înlătura graniţele dintre teri-
toriile locuite de români. Pe de altă parte, reformele ante-
rioare nu reuşiseră decât să deschidă drumul unor
schimbări care trebuiau continuate. Se lupta pentru o so-
cietate modernă, ale cărei idei, concepte, principii să fie
altele decât cele care fuseseră până atunci, tributare încă
unui mod de gândire feudal. În mod concret, obiectivele
paşoptiştilor, cuprinse în actele şi programele revoluţiei şi
aplicate temporar pe perioada instaurării guvernului provi-
zoriu, au fost: în plan socio-economic: îmbunătăţirea situ-
aţiei ţăranilor prin desfiinţarea clăcii, împroprietărirea
acestora fără despăgubire, desfiinţarea privilegiilor, des-
fiinţarea corvezilor, contribuţia fiscală generală etc.; în plan
politic: constituirea unui stat unitar, bazat pe principii de-
mocratice, în care se înscriau monarhia constituţională,
principiul separaţiei puterilor în stat, principiul responsabi-
lităţii ministeriale, principiul inamovibilităţii judecătorilor,
egalitatea tuturor în faţa legii şi în faţa sarcinilor fiscale.
Români din Transilvania au formulat în adunările de la Blaj
şi Lugoj, o serie de revendicări, cum ar fi egala îndreptăţire
a tuturor naţionalităţilor din Transilvania şi Banat, formarea
unui stat autonom şi democratic, exercitarea tuturor drep-
turilor naţionale de către populaţia majoritar românească,
introducerea limbii româneşti, crearea unei armate
naţionale8. Născut în preajma acestor evenimente, Emi-
nescu avea să critice în mod constant trădarea şi proasta
aplicare a idealurilor paşoptiste chiar de către unii membri
ai acesteia. În articolul său „Bălcescu şi urmaşii lui”, poetul
scria: „Deşi nu mai împărtăşim entuziasmul cărţii lui Băl-
cescu pentru ideile profesate azi de colegii lui de la 1848,
deşi ne-am încredinţat cu durere că chiar aceia ce azi le
reprezintă nu mai sunt pătrunşi şi se slujesc numai de
dânsele ca de o pârghie pentru ajungerea unor interese
mici, deşi ştim că, dacă inima lui era vie în vremea noas-

19

Nr. 73, ianuarie 2012
tră, prin cartea lui ar fi trecut o suflare
rece de ironie asupra piticilor care
îngânau a împărtăşi simţirile unei inimi
pe care n-au ştiut-o preţui niciodată, to-
tuşi entuziasmul lui ca atare ne
încălzeşte, căci este sincer, adevărat,
energic, se arată cu acea neşovăire de
care ne minunăm în caracterele auten-
ticităţii. Dumnezeu a fost şi l-au luat cu
sine înainte de a-şi vedea visul cu
ochii, înainte de a vedea cum contim-
poranii care au copilărit împreună cu
dânsul şi în cercul lui de idei le-au ex-
ploatat pe acestea ca pe o marfă, cum
au introdus forme goale ale Occiden-
tului liberal, îmbrăcând cu dânsele pe
nişte oameni de nimic”9.
Este foarte adevărat că realităţile socio-politice
din acea vreme nu se diferenţiază cu mult de cele de
astăzi, dar nu putem nega totuşi că idealurile revoluţiei
paşoptiste nu au rămas fără efecte pozitive în anii care au
urmat.
Una dintre cele mai luminoase pagini din cartea
istoriei noastre este unirea Principatelor române, în ia-
nuarie 1859 şi perioada domniei lui Alexandru Ioan Cuza.
Măsurile legislative pe care acesta a reuşit să le impună,
în ciuda opoziţiei pe care avea să o întâmpine din partea
unora dintre reprezentanţii clasei politice, au constituit
temelia sistemului juridic modern. Prin Statutul dezvoltător
al Convenţiei de la Paris a fost asigurat un cadru favorabil
politicii reformatoare a domnitorului. Cele mai importante
legi adoptate în perioada care a urmat au fost: Legea elec-
torală, Legea comunală şi Legea pentru înfiinţarea con-
siliilor judeţene, Legea de organizare judecătorească,
Legea privind secularizarea averilor mânăstireşti, Legea
rurală, Legea pentru înfiinţarea Curţii de Conturi, Legea
pentru înfiinţarea puterii armate etc., precum şi Codul civil,
Codul de procedură civilă, Codul penal şi Codul de pro-
cedură penală. „În ciuda faptului că domnitorul Cuza a
reuşit să pună în aplicare ambiţiosul său program legislativ
şi de organizare a unor noi instituţii, precum şi de control
strict asupra aparatului guvernamental, poziţia lui a fost
subminată progresiv.” „Conservatorii l-au condamnat pen-
tru că îl considerau prea liberal şi nu l-au putut ierta pentru
reforma agrară şi electorală; radicalii l-au abandonat pen-
tru că nu era destul de liberal. Dar grupurile au lăsat la o
parte diferenţele dintre ele în scopul de a-l îndepărta pe
Cuza de la domnie şi de a-l înlocui cu un principe străin”10.
Astfel, în noaptea de 10 spre 11 februarie 1866,
conjuraţii pătrundeau în palatul domnesc, obligându-l să
semneze actul de abdicare. „Între conjuraţi, un ofiţer
poet… şaşiu şi minor: Candiano-Popescu, viitor partici-
pant la seratele Junimii şi pe care, de câte ori îl vedea in-
trând în casa lui Maiorescu, Eminescu va prefera să îşi ia
pălăria şi să se facă nevăzut”11.
Abdicarea lui Cuza, pentru care poetul nutrea o
DACIA
magazin
simpatie aparte, vizitându-l la Döbling, în ianuarie 1870,
este considerată un act de „infamie” şi de „laşitate” comis
de conjuraţi12.
„Vor trece veacuri şi nu va exista român căruia
să nu-i crape obrazul de ruşine de câte ori va răsfoi istoria
neamului său la pagina lui 11 februarie şi stigmatizarea
acelei negre felonii va răsări pururi în memoria generaţiilor,
precum în orice ar răsare iarba lângă mormântul vându-
tului Domn”13.
Dacă unirea Principatelor a fost un obiectiv al
românilor parţial îndeplinit la 1859, independenţa acestora
era dobândită în urma războiului dintre 1877-1878. Iniţial
ţarul şi comandanţii militari ruşi nu au dorit ajutorul militar
al românilor, dar în august 1877, când armata otomană a
oprit ofensiva rusă la Plevna, au făcut apel la trupele
române şi au fost nevoiţi să accepte condiţiile lui Carol ca
armata română să aibă propria bază de operaţii şi co-
mandă separată. Reuşitele armatei române pe câmpul de
bătălie, nu au fost determinante pentru a oferi şi o reuşită
la masa tratativelor. Reprezentanţii României nu au fost
invitaţi să participe la negocieri în momentul încheierii
armistiţiului din 9/31 ianuarie 1878, iar prin Tratatul de la
San Stefano, deşi era recunoscută independenţa
românilor, era impusă obligativitatea retrocedării sudului
Basarabiei către Rusia, oferindu-se în schimb Dobrogea
şi Delta Dunării. Motivaţia ruşilor era aceea că în 1856,
districtele sudice ale Basarabiei fuseseră cedate Moldovei
şi nu României. În urma revizuirii Tratatului de la San Ste-
fano, prin Congresul de la Berlin din 1/13 iunie 1878, pu-
terile occidentale menţineau neschimbate dispoziţiile
Tratatului privind retrocedarea sudului Basarabiei către
ruşi. României îi era recunoscută independenţa şi drep-
turile sale teritoriale asupra Dobrogei, Deltei Dunării şi In-
sulei şerpilor. Este deja o istorie care se repetă şi nimic
din ce s-a întâmplat atunci nu ne este străin în prezent. În
plus, situaţia de umilinţă pe care o trăia România pe plan
internaţional, o simţeau în ţară cei care duseseră greul
acelui război. În binecunoscutul articol „Dorobanţii”, Mihai
Eminescu nota: „Au sosit în Bucureşti dorobanţii de pe
câmpul de război. Aceşti eroi, cu care gazetele radicale
20

Nr. 73, ianuarie 2012
se laudă atâta, sunt, mulţumită guvernului goi şi bolnavi.
Mantalele lor sunt bucăţi, iar sub manta cămaşa pe piele,
şi nici cojoc, nici flanelă, nici nimic. Încălţaţi sunt tot atât
de rău, unul c-un papuc şi-o opincă, altul c-o bucată de
manta înfăşurată împrejurul piciorului, toţi într-o stare de
plâns, într-o stare care te revoltă până în adâncul inimii.
O spunem mai înainte, nici o scuză nici o justificare, nici
o explicaţie nu ne poate mulţămi faţă cu această mizerie
vădită şi strigătoare la cer...”14.
De asemenea, în repetate rânduri generalul Cer-
nat s-a văzut nevoit să intervină în favoarea familiilor celor
plecaţi pe câmpul de luptă din cauza tratamentelor inu-
mane ale proprietarilor de moşii şi arendaşilor. De exem-
plu, la 14 iunie 1877, generalul Cernat se adresa
ministrului de Interne: „Am onoarea de a vă anexa în orig-
inal scrisoarea ce soldatul rezervist Stoian Giambaşu a
primit de la soţia sa, din care se vede că dl. Grigorescu,
arendaşul moşiei Ghioseanca, judeţul Râmnicul-Sărat,
aproape de Poiana Mărului, pentru o datorie de 200 lei a
expropriat pe numitul soldat, luându-i casa şi obiectele
necesare, dând afară pe muma sa şi ameninţând că-i va
vinde şi vitele. Las la aprecierea dvs., d-le ministru,
această faptă inumană din partea numitului arendaş,
rugându-vă să binevoiţi a dispune ca averea numitului sol-
dat să fie înapoiată şi pusă la adăpost de orice urmăriri
până la desconcentrare când va putea fi în stare a-şi plăti
datoria ce are”15. Cât priveşte ajutorul acordat de cei de
acasă soldaţilor, într-un articol din ziarul Telegraful se
scria: „Dacă am observa cu de-amănuntul tabloul foarte
instructiv al acestor ofrande, am putea vedea că patrio-
tismul ocupă un loc mai mare în inimile poporului decât
ale boierilor mari, că tot cei de jos plătesc mai mult şi cu
mai mare abnegaţie datoria lor către patrie decât cei avuţi,
acei care au milioane ori sute de mii de franci”16.
Iată două nume celebre în epocă şi ajutorul pe
care au înţeles să îl acorde: Prinţul Alex. Bibescu, „12
cămăşi, 12 perechi izmene, 1 cearşaf mare de băi şi o
flanelă de încins”. Dl. Michail Popovici „2 oca de vin bordo,
1 litră şi 50 dramuri de cognac, 1 litră şi 50 dramuri rom,
1 funt lumânări, 1 oca zahăr, 5 lămâi şi 250 dramuri
ţuică”17.
Imaginea este, cred, reprezentativă şi orice co-
mentariu în plus ar fi de prisos! Oricum, nimic din ceea ce
era specific societăţii româneşti la acea vreme nu s-a
schimbat în decurs de aproximativ un secol şi jumătate de
atunci.
NOTE
1. Al. Oprea, În căutarea lui Eminescu- Gazetarul, Ed. Minerva,
Bucureşti, pag. 16;
2. G. Munteanu, Istoria literaturii române. Perioada marilor clasici,
Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, pag. 179;
3. G. Munteanu, op. cit., pag. 191;
4. E. Chilom, M. Zuică, Mihai Eminescu - Secvenţial bibliografic,
Ed. Agora, Craiova, 2000, pag. 86;
5. Al. Oprea, op.cit., pag. 94;
6. T. Vârgolici, Eminescu marii săi prieteni, Ed. Eminesciana, Bu-
cureşti, 1989, pag. 133-135; Z. Dumitrescu-Buşulenga, Eminescu
DACIA
magazin
- Viaţă, Operă, Cultură, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1989, pag. 142-
143; P. Vintilă, Eminescu. Roman cronologic, Ed. Cartea
Românească, Bucureşti, 1974, pag. 394;
7. M. Bărbulescu, D. Deletant, K. Hitchins, Ş. Papacostea, P.
Teodor, Istoria României, Ed. Corint, Bucureşti, pag. 290;
8. E. Cernea, E. Molcuţ, Istoria statului şi dreptului românesc, Ed.
Universul Juridic, Bucureşti, pag. 240 -243; V. Popa, A. Bejan, In-
stituţii politice şi juridice româneşti, Ed. ALL Beck, Bucureşti, pag.
92 -93; B. Berceanu, Istoria constituţională a României în context
internaţional, Ed. Rosetti, Bucureşti, pag. 114 -118;
9. M. Eminescu, Bălcescu şi urmaşii săi, în Timpul, nr.265, 24
noiembrie 1877;
10. M: Bărbulescu, D. Deletant, K. Hitchins, Ş. Papacostea, P.
Teodor, op. cit., pag. 311;
11. P. Vintilă, op. cit., pag. 21;
12. T. Nedelcea, Eminescu, istoricul, Ed. Scrisul Românesc,
Craiova, 1998, pag. 72 -73;
13. M. Eminescu, Momente din viaţa lui Cuza Vodă, în Timpul,
VII, nr. 44, 26 februarie 1882;
14. M. Eminescu, Dorobanţii, în Timpul, II, nr. 293, 30 decembrie
1877;
15. T. Vârgolici, Eminescu şi marii săi prieteni, Ed. Eminescu, Bu-
cureşti, 1989, pag. 120 -121;
16. Idem;
17. P. Vintilă. op. cit., pag. 399;
BIBLIOGRAFIE
* Bărbulescu Mihai, Deletant Dennis, Hitchins Keith, Papa-
costea Şerban, Teodor Pompiliu, Istoria României, Ed. Corint,
Bucureşti, 2003;
* Berceanu Barbu, Istoria Constituţională a României, Ed.
Rosetti, Bucureşti, 2003;
* Buşulenga – Dumitrescu Zoe, Eminescu – Viaţă, Operă, Cul-
tură, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1989;
* Călinescu George, Viaţa lui Mihai Eminescu, Editura pentru
literatură, Bucureşti, 1966;
* Cernea Emil, Molcuţ Emil, Istoria statului şi dreptului românesc,
Ed. Universul juridic, Bucureşti, 2006;
* Chilom Elisabeta, Maria Zuică, Mihai Eminescu – Secvenţial
bibliografic, Ed. Agora, Craiova, 2000;
Constituţia de la 1923 în dezbaterea contemporanilor, Ed. Hu-
manitas, Bucureşti, 1990;
* Colecţia – Mari ziarişti român - Eminescu– Ziaristică, Ed. Fun-
daţiei „România de mâine”, Bucureşti, 2000;
* Eminescu Mihai, Opere politice, Ed. Timpul, Iaşi, 1999;
* Hanga Vladimir, Istoria dreptului românesc. Drept cutumiar, Ed.
Fundaţiei „Chemarea”, Iaşi, 1993;
* Istoria Românilor, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 2003;
* Istoria Românilor, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1998;
* Iorga Nicolae, Istoria învăţământului românesc, Ed. Didactică
şi Pedagogică, Bucureşti, 1971;
* Marcu Liviu, Istoria dreptului românesc, Ed. Lumina Lex, Bu-
cureşti, 1997;
* Munteanu George, Istoria literaturii române. Epoca marilor cla-
sici, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1980;
* Nedelcea Tudor, Eminescu – Istoricul, Ed. Scrisul Românesc,
Craiova, 1998;
* Oprea Alexandru, În căutarea lui Eminescu – Gazetarul, Ed.
Minerva, Bucureşti, 1985;
* Perpessicius, Eminesciana, Ed. Junimea, Iaşi, 1983;
* Vârgolici Teodor, Eminescu şi marii săi prieteni, Ed. Eminescu,
Bucureşti, 1989;
* Vintilă Petru, Eminescu – Roman cronologic, Ed. Cartea
Românească, Bucureşti, 1974.
21

Nr. 73, ianuarie 2012
EMINESCU ŞI MAREA BĂTĂLIE
DE LA ROVINE A LUI MIRCEA CEL BĂTRÂN
Într-un an fierbinte pentru România, 1878 –
se terminase Războiul de Independenţă şi avea loc
Congresul de Pace de la Berlin - poetul şi publicistul
Mihai Eminescu era conectat cu toată fiinţa la eveni-
mente. Căutând un punct de sprijin în trecutul măreţ
al neamului, citind lucrările istorice apărute în limba
germană, cât şi scormonind în „colb de cronici”
ajunge la marea victorie a românilor de la Rovine, în
înfruntarea lui Mircea cel Bătrân cu Imperiul Otoman
al lui Baiazid, aflat în expansiune.
Eminescu va crea în prima parte a Scrisorii
III nu numai o capodoperă literară, ci şi un adevărat
monument al istoriografiei româneşti.
Aşa cum arată Dan Zamfirescu, „poetul con-
centrează întreaga experienţă a neamului său, identifică
permanenţele condiţiei sale istorice şi defineşte arta po-
litică ce i-a asigurat dăinuirea. Mircea cel Mare devine,
sub pana eminesciană, purtătorul de cuvânt al unei naţii
întregi, simbolul măreţiei sale în istoria universală, mit
şi, totodată, contemporan perpetuu. Eminescu a devenit
cel mai profund şi cel mai aproape de adevăr dintre is-
toricii care au scris despre Mircea Voievod”.
Despre vocaţia de istoric avem cea mai auto-
rizată mărturie, cea a lui Nicolae Iorga: „Eminescu
stăpânea cu desăvârşire cunoştinţă trecutului româ-
nesc şi era perfect iniţiat în istoria universală, nimeni
din generaţia lui n-a avut în acest grad instinctul ade-
văratului înţeles al istoriei, la nimeni el nu s-a prefăcut
ca la dânsul, într-un element permanent şi determinant
DACIA
magazin
Ioan Drăguşin
al întregii lui judecăţi. E uimit cineva astăzi (în 1934
n.a.), după adăugirea unui imens material de infor-
maţie şi atâtor sforţări ale criticii, când constată cât
ştia, cât înţelegea acest om, şi gânditorul politic tre-
buie să admire ce mare era puterea lui de a integra
faptele mărunte şi trecătoare ale vieţii politice con-
temporane în maiestuoasa curgere a dezvoltărilor is-
torice.”4
Referitor la data „Bătăliei de la Rovine”,
aceasta a pendulat între 10 octombrie 1394 şi 17 mai
1395. Istoriografia internaţională, după anul 1928, a
adoptat ca dată a bătăliei ziua de 17 mai 1395. Isto-
riografia românească, cu câteva excepţii, a rămas la
10 octombrie 1394, până la apariţia lucrării lui Ale-
xandru V. Diţă, 17 mai 1395 – O dată importantă în
istoria universală. Victoria românească de la Rovine.
În ceea ce priveşte localizarea Rovinelor, atât în isto-
riografia noastră, cât şi în cea străină există
nenumărate controverse. Deşi au trecut peste 600 de
ani de atunci, atât istoricii noştri, cât şi cei străini nu
s-au pus de acord şi tot caută locul biruinţei lui Mircea
cel Bătrân „de la Jii până în Valea Ialomiţei, pe Argeş,
pe Vedea, pe Călmăţui sau pe Teleorman”.
În abordarea localizării „Rovinelor” sunt
foarte importante două aspecte:
1. Pe unde a traversat Baiazid, în fruntea oş-
tirii sale, Dunărea. Majoritatea cronicilor turceşti spun
că trecerea s-a făcut pe la Nicopole-Turnu, la vărsarea
Oltului;
2. Cronicile sârbeşti, cele mai apro-
piate de eveniment, în timp, consem-
nează că înfruntarea lui Baiazid cu
Mircea a avut loc na rovinah = la
rovine, fără a preciza însă vreun reper.
Astfel, se creează o situaţie cel puţin
ciudată pentru istoricii români şi străini
care mai întâi traduc na rovinah şi apoi
încep să caute pe hartă locul bătăliei. Na
rovinah, în traducere rovini (pluralul lui
rovina), nu desemnează un toponim, ci
se traduce prin şanţuri, râpe, gropi,
tranşee, locuri strâmte, prielenice
ambuscadelor, ruine, şanţuri, tere-
nuri mlăştinoase, locuri râpoase,
22

Nr. 73, ianuarie 2012
lunci apătoase.
Aici este momentul potrivit să emitem ipo-
teza proprie privitoare la localizarea „Rovinelor”.
Există un toponim regional la vărsarea Oltu-
lui în Dunăre, pe o distanţă de 40-50 de kilometri, şi
care până în prezent nu se regăseşte în nici un Dicţio-
nar etimologic şi în nici o lucrare istorică: rópină (pl.
rópini) = ruptura de deal, râpă, surpătură de teren.
Pe malul stâng al Oltului - care curgea pe vre-
mea aceea cu 3-5 kilometri mai la est - se ridică o
terasă de loes, dispusă de la sud la nord, cu înălţimi
variabile de 20-50 metri, cu pante de 30-80 grade, pe
o distanţă de 40-50 kilometri. Aceasta terasă este brăz-
dată de ropini săpate de torenţi proveniţi din ploi şi
topirea zăpezilor. Ropinile au dimensiuni variabile, cu
lungimi de 100-1000 m şi sunt orientate, de regulă, de
la est la vest. Aflate la o distanţă de 500-1000 m una
de alta, se întind de la marginea oraşului Turnu Mă-
gurele şi până la Plopii Slăviteşti, pe o distanţă de
aproape 50 de kilometri. Când aceste ropini, cu tre-
cerea timpului, se adâncesc, deschid pânza freatică
astfel apărând izvoare care se varsă în râul Olt. Albia
Oltului era mărginită, pe vremea lui Mircea cel
Bătrân, de codrii seculari de stejar ai Teleormanului,
pe stânga, pe deal, şi de către cei ai Romanaţiului pe
dreapta, în vale.
Astăzi, Oltul curge la 3-5 km mai la vest, iar
pe vechea albie, la baza terasei de loes, curge Oltul
Mic, numit de către localnici Sâi. Până prin 1970,
când a fost îndiguit, pe perioada marilor inundaţii,
Oltul revenea în vechea albie, iar satele din vale,
Lunca şi Saelele, deveneau insule până la retragerea
apelor. În acest cadru natural deosebit se înălţa cetatea
din cărămidă de la Pleaşov, situată la 22 de km de
cetatea Turnu, de pe malul Dunării.
Aici cred că s-a dat bătălia de la Rovine, la
17 mai 1935. Baiazid a început să-şi treacă peste Du-
năre, pe pod de vase, oştirea concentrată la Nicopole.
Oastea de ţară a Voievodului Mircea („oastea cea
DACIA
magazin
mare”), care stăpânea malul stâng al Dunării, a în-
ceput harţul. Din amonte oştenii români dădeau dru-
mul la luntrii şi buşteni în flăcări, iar din faţă aruncau
ploaie de săgeţi. Primii care încercau să treacă fluviul
erau achingiii, pâlcurile de jefuitori turci, pe care
oştile române, la adăpostul pădurii şi al nopţii, îi se-
cerau.
În timp ce „oastea mare” a ţării îi hărţuia pe
turci la trecerea peste Dunăre, întârziindu-le debarca-
rea, Mircea cobora cu „oastea mică” spre vărsarea Ol-
tului. Oastea otomanilor, hărţuită continuu, în căutarea
drumului cel mai scurt spre Cetatea de scaun, Curtea
de Argeş, se întindea pe Olt în sus, pe zeci de kilo-
metri, ţinută în chingi de românii ascunşi în păduri.
Momentul luptei a fost ales de către Mircea.
La vremea nopţii, în timp ce turcii îşi pregăteau cor-
turile pentru odihnă, românii au năvălit cu zgomot
mare, pe toate ropinile, pe distanţă de 40-50 de km,
rupând coloana turcească în zeci de bucăţi şi deci-
mând-o cu săbii, suliţe, furci, bâte, arcuri cu săgeţi. În
infernul creat şi ajutaţi de cunoaşterea locurilor, ro-
mânii păreau cu mult mai mulţi, iar turcii, în valea în-
gustată de păduri, în pragul nopţii, obosiţi de marşul
de peste zi, nu se puteau desfăşura pentru a-şi pune în
aplicare ştiinţa de a lupta şi superioritatea armelor.
Oastea otomană a intrat într-o panică grozavă, căutând
cu disperare drumul de întoarcere către Dunăre. Au
pierit multe căpetenii şi mulţi oşteni de rând, iar restul
armatei care a reuşit să se salveze, când a ajuns în
preajma Dunării, a primit de la Sultan ordin de retra-
gere. În zori, oştile române, şi ele cu pierderi mari,
s-au retras înapoi în pădurile din care năvăliseră peste
duşmani.
Este sigur că turcii s-au retras dincolo de
Dunăre, lăsând o garnizoană în cetatea Turnu.
Aşa s-a sfârşit bătălia de la Rovine, care a în-
trerupt drumul lui Baiazid către Curtea de Argeş şi,
implicit, către cucerirea Ţării Româneşti, iar Voievo-
dul Mircea a rămas stăpân pe ţara lui. Baiazid pusese
23

Nr. 73, ianuarie 2012
în mişcare o armată de 40.000 de turci şi 8.000 de va-
sali sârbi, în timp ce Mircea avea „oastea mică” de
profesionişti formată din aproximativ 10.000 de osteni
şi „oastea mare” formată din aproximativ 40.000 de
bărbaţi din toate colţurile ţării, dintr-o populaţie de
circa 1 milion de oameni.
Toate cronicile au consemnat că a fost o în-
cleştare teribilă. Sursa cea mai apropiată în timp, Epis-
tola lui Philippe de Meziéres, compusă după înfrângerea
cruciaţilor la Nicopole, la trei ani după bătălia de la Ro-
vine şi publicată pentru prima dată la 1872, la Bruxelles,
spune: „De asemeni, Baiazid a avut o altă bătălie contra
românilor în care a fost înfrânt cu desăvârşire şi a pierdut
în jurul a 30.000 de turci, care au murit în bătălie. Şi o
mare mulţime de creştini au murit.”
Mircea cel Mare, la „Rovine”, a distrus mitul
invincibilităţii Imperiului Otoman aflat în expansiune,
întreţinând speranţele europenilor care în scurtă vreme
au pornit în cruciada - cu final nefericit însă, la Nicopole.
Pe termen lung, Ţara Românească a fost pa-
văza întregului neam românesc, care a ajuns mai
târziu sub suzeranitate turcească, a plătit tribut, dar nu
a cunoscut niciodată robia „paşalâcului”.
___________________
1. Constantin Jirecek, Praga, 1876;
2. Mihail Moxa, Cronica universală, Ediţie critică însoţită
de izvoare, studiu introductiv, note şi indici de G. Mihăilă,
Editura Minerva, Bucureşti, 1989;
3. Alexandru V. Diţă, 17 mai 1395 - O dată importantă în
istoria universală. Victoria românească de la Rovine, Edi-
EMINESCU, MAGUL CĂLĂTOR
Aniversarea celor 150 de ani
(în 2000) de la naşterea lui Mihai Emi-
nescu mi-a prilejuit un contact ceva „Dumnezeul geniului
mai strâns cu o parte a operei sale, în
care am găsit un neaşteptat filon de
m-a sorbit din popor
esenţă realist-ştiinţifică (fizica şi cum soarbe
rudele sale, geofizica, astrofizica, cos- Soarele un nour din
mologia etc.), care, pănâ acum, îmi
rămăsese ascuns.
marea de amar”.
Poate nu numai mie, ca cititor
de rând, să-i apară ca surprinzătoare Mihai Eminescu, ms. 2.254
această preocupare a poetului, în zona
lumii fizice, cucerind în manuscrisele
rămase foarte multe pagini, dintre cele
mai consistente. O apreciere clară şi
directă găsim în ms. 2.306 (în ordinea
Bibliotecii Academiei Române):
DACIA
magazin
tura Roza Vânturilor, Bucureşti, 1995;
4. Nicolae Iorga, Eminescu, ediţie îngrijită de Nicolae Liu,
Editura Junimea, Iaşi, 1981;
5. C. C. Giurescu, Probleme controversate în istoriografia
română, 1976;
4. Nicolae Stoicescu, Bătălia de la Rovine (17 mai 1395),
Bucureşti, Editura Militară, 1976;
6. Franz Miclosich, Lexicon paleo-slovenico-greco-
latinum, Viena, 1862-1865;
7. Nicolae Iorga, Istoria românilor, vol. III, Editura Enci-
clopedică, Bucureşti, 1993;
8. Aurel Decei, Istoria Imperiului otoman până la 1656,
Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1978;
9. Ciprian Zaharia, Iosif Muşat I, întâiul mare ierarh
român, 1987;
10. Teodor Nicolau, Două erori istorice, Bucureşti, 1934;
11. Dan Zanfirescu, Eminescu - istoric de excepţie. Dialog
cu poeta Tatiana Lucsandra, Revista Flacăra, 26 mai 1989;
12. P. P. Panaitescu, Mircea cel Bătrân, Editura Casa
Şcoalelor, Bucureşti, 1944;
13. C.C. Giurescu şi D. C. Giurescu, Istoria Românilor,
vol. II, Bucureşti, 1976;
14. *** Dicţionarul limbii române moderne, Editura Aca-
demiei RSR, 1958;
15. Mihai Vinereanu, Dicţionar etimologic al limbii ro-
mâne, Editura Alcor, Bucureşti, 2008;
16. Atlasul lingvistic român pe regiuni - Muntenia şi Do-
brogea, vol. III, Editura Academiei, 2007;
17. Dan Ioan Predoiu, Eminescu istoric preţuit de Nicolae
Iorga. Mileniul întunecat, Editura Muzeului Literaturii
Române, Bucureşti, 2007;
18. Mehmed Mustafa Ali, Istoria turcilor, Editura Ştiinţi-
fică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1996.
Ioan Câmpan
I
24

Nr. 73, ianuarie 2012
„... nu are fizica nevoie de a i se arăta evidenta im-
portanţă, nici frică de vreun caraghioz care ar voi s-
o nege...”; care să fie, oare, determinantul acestor
demersuri eminesciene?
Resimt o acută insatisfacţie legată de imposi-
bilitatea de a citi tot ce a rămas de la Eminescu şi de
a prelucra cu slabele mele puteri acest material; mai
apare şi teama că nu-mi va ajunge viaţa rămasă
înainte-mi, apucându-mă prea târziu. De astfel, câţi
muritori au parcurs integral cele cca. 15.000 de pagini
manuscrise eminesciene predate (cu peripeţii...) în
1902 de Titu Maiorescu la Academia Română? Şi, cu
siguranţă, încă mai lipsesc multe alte pagini scrise de
călătorul nostru, ne spun unele legende contemporane
... Aşa că, toate impresiile mele, fatalmente criticabile
şi subiective, se sprijină pe cioburi, cioburi de dia-
mante, se inţelege.
Am descoperit o lume fantastică (în sens
comun!), încifrată; nu ştiu cum s-a clădit ea, curg cas-
cade de întrebări la care mai caut răspunsuri.
De ce oare n-am găsit nicăieri subliniată şi
cercetată puternica STRANIETATE a scrierilor emi-
nesciene şi a biografiei sale? Dacă pregătirea mea şti-
inţifică de nivel mediu (în sens şcolar) m-a condus pe
o anumită cale cunoscută de toată lumea, atunci vă
rog fiţi siguri că fizica m-a învăţat bine de tot să re-
cunosc neobişnuitul din jurul meu. De pildă, cine îmi
poate spune clar şi simplu, de ce un brad creşte mereu
împotriva greutăţii sale, vertical şi mândru, deşi toată
viaţa sa este atras de Pământ? De ce se opreşte la un
moment dat? Sunt acestea întrebări puerile?
Cât am putut de mult, m-am bazat pe citate şi
pe fapte petrecute ca atare şi le-am prelucrat raţional,
metodic, dar de prea multe ori aceste instrumente s-au
dovedit neputincioase în faţa informaţiilor, frustrarea
fiind la ea acasă, adică în sinea mea. Mă declar, chiar
din capul locului, un biet amator. Dar, să nu uitaţi, că
sensul primar al lui „amator” este: „cel ce iubeşte”!
Am constatat că majoritatea fragmentelor
scrise aparţin perioadei din tinereţea poetului (el nu a
fost niciodată bătrân!), de pe la 1867 încoace şi sunt
postume, ca atare nu Eminescu le-a dat publicităţii.
Amintiţi-vă asta mai târziu, este important. Au avut
alţii grija stabilirii anului şi împrejurării plămădirii
unei anumite poezii sau a unui anumit text lăsat în
urma condeiului măiastru. Vă atrag atenţia că statis-
tica este imbatabilă, fiind o ştiinţă care se bazează pe
numărarea faptelor petrecute. Este cea mai tare.
(Oare de ce am scris asta?!) O numărătoare prozaică,
rece, dar necesară, ne arată că, într-o primă etapă, până
în 1869, poetul scrisese 43 de poezii, publicate doar
12, în etapa următoare mai multe, ş.a.m.d. Vom trece
însă la pagini scrise cu poezii, indicator relevant în
privinţa întinderii acoperite, în felul următor:
DACIA
magazin
I 1866 – 1869 - 92 pag. (publicate 28 pagini)
II 1870 – 1874 - 200 pag. (publicate 35 pagini)
III 1875 – 1879 - 316 pag. (publicate 79 pagini)
IV 1880 – sfârşit - 202 pag. (publicate sub 100 pag.)
Total pagini de versuri: 810.
Raportat la 14.000-15.000 pagini rămase,
obţinem un procent între 5,78 şi 5,40. surprinzător de
puţin. Dar acest „puţin” îl face pe Eminescu cel mai
însemnat poet român şi dintre cei mai însemnaţi în uni-
versalitate, aici nu primează cantitatea, ci alte însuşiri
pe care nu le putem – deocamdată – exprima numeric!
Consecutiv, ne vom referi în continuare la
conţinutul ştiinţific al operei sale, observând că acesta
este, ca întindere, chiar mai extins decât poezia. Rog
pe cititori să calculeze, pentru a mă putea contrazice.
Voi enumera teme preponderent din fizică, în de-
zordinea boemă similară cu cea din hârtiile unui stu-
dent aflat înainte de examen, culese din manuscrisele
2.258, 2.306, 2.270, 2.267, 2.257 şi altele. Aceste
texte nu sunt toate „originale”, domină traducerile
(de pildă, după Adolf Fick) sau notele de curs. Dar
apare, aici, o chestiune tulburătoare: cât de corect poţi
traduce un text nemţesc cu conţinut „fizic” fără a fi
tu însuţi pregătit pentru asta, în româneşte?!, ca să
nu mai vorbim despre pasajele originale ...
Voi îndrăzni să merg pe acest drum spinos,
presărat cu ingratitudini, ca aceea care mi-a fost su-
pusă de un interlocutor, G.A.: „Iată un exemplu per-
fect asupra modului în care NU trebuie să se scrie
despre Eminescu!”
Atenţionez pe elevii mei că temele abordate
de Eminescu, reunite, recompun (chiar excedentar!)
programa fizicii studiate azi de ei în şcoala
românească, între clasele VI-XII: teoria atomistă; teo-
ria mecanică a căldurii; echivalentul mecanic al căl-
durii; planul înclinat; fenomene de frecare (fără
formule); admite eterul ca mediu pentru unde; deose-
beşte prin frecvenţă undele electromagnetice; pentru
mediu opac scrie „imperradiabil”, iar pentru cel
transparent „perradiabil”; face o paralelă între undele
electromagnetice şi sunete; despre gradele de libertate
şi echipartiţia energiei; explicarea presiunii la gazele
închise în vase; legile transformărilor simple în gaze
(izoterma, izocora...); existenţa punctului zero absolut
scris ca -273ºC; difuzia la gaze; structura moleculei
de apă; mişcarea browniană („o mişcare iregular-
jucătoare şi roitoare”); energia cinetică mv²:2 („pu-
terea vie”), lucrul mecanic („munca mecanică”);
scris 1 kg, 1 m, 1 s (sistemul metric); iar pentru lucru
alege unitatea 1 kg·m (adică g = 1); apare confuz şi
constanta 9,88 (în loc de 9,81); teorema energiei ci-
netice; sunetul, electricitatea, studiul matematic al
jocului de cărţi (!); despre astronomie şi zodiac; de-
scrie o maşină de electrizat; electrizarea prin frecare;
25

Nr. 73, ianuarie 2012
corpuri conductoare şi izolatoare; „pendula elec-
trică”; interacţiunea electrostatică; ideea de conser-
vare a sarcinii electrice şi transferul ei; seria
electrostatică prin ordonarea substanţelor frecate; ştie
că electricitatea se răpândeşte doar pe suprafaţa con-
ductorilor; densitatea superficială de sarcină; efectul
de vârf şi „vântul electric”; electrizarea prin influ-
enţă; descrierea electroscopului; electrometrul cu
„cumpănă de torsiune”; legea lui Coulomb; descăr-
cări electrostatice; fulgerul; descărcări în gaze rarefi-
ate („oul electric”); despre „acceleraţiune, grabă,
grăbire, pripă”; despre retardaţiune, întârziere,
„preget” (adică mişcarea uniform variată); mişcare şi
repaus; principiul I al lui Galilei, enunţat ca lege a
mişcării; noţiunea de forţă; masa este măsura inerţiei;
principiul II al lui Newton (scris ca al lui Galilei), for-
mula corectă F = m·a; principiul III, cu multe exem-
ple; energia (cu unitatea 1 kgm); cinetică („de
mişcare”) şi potenţială („imanentă, de provizie”);
principiul conservării energiei; căderea corpurilor
(aici scrie corect pentru „accelerarea greutăţii”, 9,8);
legea vitezei la mişcarea variată, cu calcule; legea
spaţiului parcurs, cu calcule; probleme calculate;
aruncarea verticală; rolul rezistenţei aerului şi tubul
lui Newton, cu vid; legea atracţiei universale (mărului
lui Newton); legile lui Kepler şi mişcarea
„planeţilor”; mişcarea Lunii calculată de Newton; in-
fluenţa de atracţie a păturilor sferice (!) ; experimentul
Cavendish; variaţia greutăţii cu înălţimea; discul stro-
boscopic; fenomenul prin care se produce electrici-
tatea; absorbţia căldurii radiate de soare
(„insolaţiunea”); formarea vânturilor; circulaţia apei
în natură; fotosinteza; rolul primordial al Soarelui ca
sursă; „pyrheliometrul Pouillet”; calorimetria şi
calorimetrul; refrigeratoare („amestecuri de răceli”!);
magnetismul, magneţi naturali şi artificiali, o busolă
improvizată; interacţiuni magnetice; inseparabilitatea
polilor magnetici; despre un „magnet molecular”;
Ampè; „puterea coercitivă în oţel”; gradul de saturare
magnetică; forme de magneţi („vărguţa magnetică”
şi „degetăraşul”); magneţi armaţi şi astatici (!); de-
clinaţiunea magnetică; busola de înclinare (!); inten-
sitatea câmpului magnetic şi variaţiile sale;
vizualizarea spectrelor magnetice cu ajutorul piliturii
de Fe; din nou ia unitatea de masă egală cu 9,8 kg
(adică g = 1), variaţia greutăţii cu latitudinea; radiaţia
căldurii şi proprietăţile sale; radiometrul cu „ultra-
roşii” ; razele ultraviolete; variaţia culorii de strălucire
cu temperatura; natura unitară a radiaţiilor; propri-
etăţile corpurilor negre; mişcarea în câmp central;
forţa centripetă şi centrifugă de inerţie, cu aplicaţii;
textualizează formula F=mv²:R; conservarea generală
a energiei din nou („principiul conservaţiunii
muncii”, adică „suma muncii reale şi a proviziei de
muncă rămâne neschimbată”) teoria expansiunii
DACIA
magazin
gazurilor; cuadratura cercului; procedeul paralelogra-
mului („formele transformaţiunii forţei”); suma con-
stantă de energie a universului; temperatura,
densitatea, presiunea, „ierarhia luminei”; pătratul
unui număr; radicalul 2 şi radicalul 3 (de pildă cal-
culează rădăcina cubică din numărul 95.256.152.263
şi obţine 4.567!); fracţii şi expresii algebrice;
nenumărate calcule; despre şah şi ştrămoşul jocului
de bridge; teoria Kant-Laplace; mirajul calculului
diferenţial; „teoria ecuaţiunii universale” (?); despre
timp, spaţiu, mişcare, obsesia numerelor; raporturi
dintre finit şi infinit (Ahile şi broasca ţestoasă) pro-
gresii matematice; notează viteza c, oare de la celeri-
tate?!; iarăşi despre forţele centripetă şi centrifugă.
Să mai continuăm?
Textele sunt însoţite de o sumedenie de schiţe
şi desene, trecute apoi şi în poezie pe manuscrise, cum
bine ştiu cunoscătorii.
Înclinarea lui Eminescu spre filozofia ştiinţei
pare foarte firească acum, chiar dacă multe formule
ne apar neinteligibile astăzi, mai ales cele date din pe-
rioada pimăverii lui 1883, dar nu putem şti niciodată
... Are în preocupare şi teoriile lui Kant, Robert-
Mayer, schema cursului naturei, lege şi necesitate,
Pitagora şi virtuţile matematicii, este linia oare con-
tinuă sau discontinuă, schiţa teoriei catastrofei.
Vă anunţ că a studiat şi efectul otrăvurilor
vegetale asupra organismului (mătrăguna, bureţii
halucinogeni, belladona, cucuta...). tentaţii ca inte-
grarea legilor naturii l-au acaparat ca pe un precursor.
El credea că forţele centrale sunt universale, că ener-
gia se transformă şi se conservă („conservarea pu-
terii”), iar toate aceste transformări energetice se
aplică şi organismelor animale şi vegetale. Cunoaşte
şi inducţia electromagnetică, descrie experimentul lui
Joule, roata cu lopeţi, exemplifică numeric, căldura şi
ca aport radiativ, transformarea căldurii în lucru ca în
maşina cu abur. La curentul electric descrie efectele
termic, chimic şi magnetic. În termodinamică, scrie
despre „teoria a doua a căldurii”, Clausius. Susţine
prin calcule activitatea Soarelui şi viaţa astrului: „Iar
ţinta ar fi ... egalizarea tuturor deosebirilor de tem-
peratură ... moartea universală”.
El credea ca „Adesea există legi, enigme
matematice pentru a căror dezlegare îţi trebuie o sin-
gură cifră cunoscută. Adesea, un complex întreg de
cauze se dezleagă prin o singură cauză, necunoscută
încă”. (Dintr-o scrisoare către V. Micle). Sau, din Săr-
manul Dionis: „ O lume ca nelumea este posibilă,
neîntreruptă fiind de-o altă ordine de lucruri ... Cine
ştie dacă nu trăim într-o lume microscopică şi numai
făptura ochilor noştri ne face s-o vedem în măsura în
care o vedem”.
Din toate acestea ni se relevă o minte genială,
cu diverse şi uriaşe zone de cunoaştere.
26
 DACIA
Nr. 73, ianuarie 2012 magazin

Kogaionul Cătălinei eminesciene

prof. Olimpia Cotan-Prună

Înţelepciunea străveche a Daciei Antice, şti-

inţă a energiilor dintâi când izvorau lumine, de la
Scrisoarea I la Memento Mori, la Rugăciunea unui
dac, la Gemenii, Sarmis, Ursitoarele etc, unde omul
şi zeii îşi măsoară forţele la dimensiuni cosmice, unde
strălucesc energiile feminine ale iubirii ce dau echili-
bru existenţei giganticelor creaţii cosmice emines-
ciene refac tradiţia primordială geto-dacă (R.
Vulcănescu).
Gigantic şi genial, poetul Mihai Eminescu
atinge cotele absolutului în Legenda Luceafărului de
pe bolta creaţiei literar-filozofice universale ţâşnind
pe poarta naţională a Geto- Daciei din inima multi-
milenarei vetre a Vechii Europe, în cotitura Munţilor
Carpaţi. Poemul Luceafărul sclipeşte în tangenta exis-
tenţei ce atinge Kogaionul străvechi, unde veghează
Marile Preotese, slujind coloana de Lumină-On,
traiectoria înţelepciunii geto-dacilor nemuritori din
Grădina de aur, raiul Daciei vechi la umbra Negrului
Castel.
Pe axa de lumină, în poemul cosmogonic
Luceafărul, Mihai Eminescu clădeşte, pornind de la toarcerea la energiile primare, prin care s-a născut
Cătălina, momentele cheie cu limitele şi continuitatea Totul, simbolizează renaşterea prin creaţie divină şi
lor în universul cunoscut ori intuit. Cătălina special umană, prin energii asimilate de către geţi duhului
aleasă e Fata din grădina de aur, fiindcă Dumnezeu feminin, zidit de M. Eminescu în jurul Cătălinei, si-
a pus Rai în Eden (grădină) - ce poate reface o lume tuată în vârful piramidei pământene. Pentru Tatăl
din privire şi din gând în conversaţie cu Luceafărul Ceresc, Luceafărul e Hiperion, (on – lumină) şi-i pre-
din cer, mesagerul Hiperion, deoarece numai fata are cizează că nu-i o rază oarecare, ci-i ivit din lumina
amintirile începuturilor. cea dintâi, şi numai aşa poate conversa telepatic cu
Eminescu reconstruieşte regresiv istoria fecioara în gând purtat de dor, fiindcă şi fecioara e
străveche prin Regina Thomiris în Sarmis, iar prin fărâmă din lumea începuturilor ce rămâne o vecinică
Cătălina reface căile cosmogonice universale, de- minune, chiar dacă nu mai are acces nemijlocit la cu-
păşind cu mult ştiinţa timpurilor sale. Astrul nopţii se vântul cel dintâi. În vecinătatea Cătălinei temelie e
diferenţiază net de existenţa umană, că e atras de forţa lumea împăraţilor şi împărăteselor în care bântuie
energiilor iubirii ce-i sunt străine, dar puternice, că-l Cătălin, copil din flori şi de pripas, cel mai nou ivit
individualizează în univers. Calea Luceafărului e des- în Universal existenţial uman, care intră în contact
chisă spre Părintele Universului căruia i se poate vizual cu Luceafărul, dar nu-i tulburat de lumea luce-
adresa direct, numit Tată şi Doamne, apoi Domn, ce ferilor.
îi explică cu răbdare diferenţele dintre cele două lumi. Cătălina antrenează, în conversaţie cu
Nu-i dezvăluie şi scara universală a cerurilor de unde Luceafărul, scara universală a energiilor de la cuvân-
nicio treaptă nu poate lipsi fără să zdruncine întregul tul cel dintâi, când izvorau lumine, până la neantul
universal, precizând că moartea nu se poate, că uitării. Liantul reconstrucţiei descifrărilor cosmogo-
moartea pământeană cu cea cosmică-s diferite, pre- nice în legenda Luceafărului e prea frumoasa fată, e
cum lumile ce-i despart. vestala, fecioara, pe care o surprinde fizic, psihic, ca-
Tatăl Ceresc, Părintele, nu se identifică niciun pabilă de intuiţii geniale temeiul sensurilor exis-
moment ca structură spiritual-energetică cu Soarele, tenţiale. Portretul Cătălinei ne trimite în lumea
şi nici Luceafărul nu se consideră din alaiul solar. În- străveche a fecioarelor de la începuturi, motiv pentru

27

Nr. 73, ianuarie 2012
care e unică la părinţi şi mândră-n toate cele, că e fe-
cioară între sfinţi, ca luna între stele, sub aspectul
că-i luminată, dar măreaţă în raport cu puzderia de
existenţe umane din jurul său, ce-i poartă divinul re-
spect că-i sacră născătoare.
Nu-i o întâmplare că M. Eminescu porneşte
de la lumea legendelor, aspect precizat în titlu. L-a cu-
noscut pe N. Densuşianu, care a fost prezent la Juni-
mea sâmbătă, 24 aprilie 1882, acasă la Titu
Maiorescu, şi a audiat noua poezie a lui Eminescu,
Legenda Luceafărului, pe care a reascultat-o în mai
1882, când era prezent şi B.P. Hasdeu, personalităţi
cu ample cunoştinţe din mitologia geto-dacă, verita-
bilă istorie paralelă ce păstrează înţelepciunea lumii.
N. Densuşianu a fost primul dintre români care a fo-
losit metoda reconstrucţiilor regressive, aspect ridicat
la rang de ştiinţă de către Mihai Eminescu în Lucea-
fărul, ce parcurge calea către începuturile cosmogo-
nice, unde Demiurgul îi dă înţelepciune din cuvântul
cel dintâi. Călătorul german R. Chunisch, de la care
se crede că s-a inspirat Legenda Luceafărului din bas-
mul Fata în grădina de aur, a trecut prin România că-
lătorind la Istanbul în anul 1861. În anul 1902 Ilarie
Chendi considera că povestea poate fi considerată ca
o variantă la Luceafărul, iar D. Caracostea arată că
acest basm e creaţie originală de întâi ordin, pătrunsă
de spiritul şi farmecul lexical şi ritmic propriu creaţi-
ilor eminesciene.
Cătălina e cheia poemului fiindcă antrenează
energiile cosmice telurice pe axa existenţei. Este con-
ştientă de limitele sale când spune Luceafărului: Pe
calea ce-ai ales n-oi merge niciodată… chiar dacă e
din rude mari împărăteşti, rostul ei e numai aici, pe
Pământ. Cătălina e veşnică minune ca şi Luceafărul
că-s din lumina cea dintâi. Fecioara e un odor nes-
pus şi la chip că-i dulce şi înaltă / Şi de la creştet la
călcâi / Un chip tăiat de daltă. Are forţa să împle şi
DACIA
magazin
sufletul şi inima cu energiile astrale. Luceafărul trece
prin întuneric unde-i frig de i se înmoaie aripile şi cul-
mea, pentru prima dată plânge, în sensul că
apropierea de Cătălina, deţinătoarea energiilor iubirii,
l-a cutremurat cu bucuriile sacrului uman, fiinţare din
adâncuri înfiorate. Cătălina, fecioara, deţine secretul
nemuririi codificat în celula existenţei pământenilor,
iar Luceafărul nu ştie cât de multe aspecte îl de-
osebesc şi ce mult insistă Părintele să-l convingă de
locul lui ştiut din cer ca fiind unic. Trecerea în lumea
Orelor, care cunosc iubirea, este imposibilă şi nu-i
vorba de timp. O altă soartă ar însemna dezintegrarea
creaţiei cosmice Lumină din Lumină, moartea între-
gului, şi nici Demiurgul nu poate să-şi renege măreaţa
lucrare cosmică pentru rătăcirea tangenţială de-o
clipă. Poate cere orice, dar Moartea nu se poate.
Luceafărul o vede pe Cătălina ca o mireasă-n
ziua întâi. Eu sunt luceafărul de sus / Iar tu îmi esti
mireasă, deoarece amândoi au origine cosmică co-
mună, ca după alte corecturi, poetul duce în viitor
gândul de a-i fi mireasă, aspect posil dacă ar putea fi
muritor, măcar o Oră. Luceafărul pare a răsări pe
veci, dar Cătălina, Feciora-mamă a tuturor pruncilor,
există cu precizie ştiinţifică, concret fizic în mod
necesar pe Pământ.
Ora de iubire nu-i dimensiune temporală
deoarece timpul nu există pentru Luceafăr, dar
punctează faptul că în vechimea multimilenară au
existat Marile Preotese Ore ale hiperboreenilor, ce-au
jalonat timpul terestru şi-au creat cea mai bogată ci-
vilizaţie, din care face parte şi fecioara (aşa cum ar-
gumentez în paginile nepublicate despre Oradeea,
zâna secretă a hiperboreenilor, susţinută la Liga de
Renaştere a Daciei Bucureşti). Cerându-i Părintelui
să-i dea o altă soartă, acesta îi prezintă omenirea ca
fiind trecătoare la scară individuală, dar cu posibili-
tatea de s-ar naşte iarăşi oameni la scară cosmică. Se-
cretul este deţinut de feci.oară în subconştient,
ea fiind capabilă să reînvie omenirea, argument
regăsit în androginia din natură, bănuită a exista
în codul celulei umane de ştiinţa timpurilor noas-
tre. Deşi exemple-s destule, cine are curajul ge-
nialului iniţiat Mihai Eminescu, cel ce deţinea
atâtea secrete la care ştiinţa a ajuns după sute de
ani, să-şi expună o astfel de viziune? (M.Câm-
pan, Oana Opaiţ)
Multe realităţi sunt în codurile nedes-
cifrate precum imaginile Luceafărului, un tânăr
mândru ce se sprijină pe un toiag cu trestii ca un
mag călător, a doua oară e un voievod cu păr de
aur moale, iar ultima dată e un mândru chip al
cărui tată e Soarele, iar mumă-i este Noaptea cu
înfăţişarea plină de coduri că are plete negre şi
giulgiul negru, pe când Cătălina rămâne
neschimbată şi spune că-n veci îl va iubi chiar de
28

Nr. 73, ianuarie 2012
se va înălţa mereu. În călătoria sa, Luceafărul află că
nu-i unic, precum fata de împărat, când spune la des-
părţire: Ce-ţi pasă ţie chip de lut / Dacă oi fi eu sau
altul/.
Cătălina e făptură deosebită, unică, şi spune
poetul că a fost odată ca niciodată, irepetabilă deci.
Ca personaj de basm e plină de înţelepciune, instruită,
iar sub aspect fizic e o prea frumoasă fată. Legenda
Luceafărului ne indică o personalitate cunoscătoare a
iniţierilor străvechi geto-dace din mitologia română
pentru care stă mărturie creaţia eminesciană desprinsă
parcă din Dacia Preistorică a lui N. Densuşianu. Fe-
cioara rămâne cea mai înzestrată fiinţă din Univers,
sub toate aspectele. Cătălina, capabilă să înţeleagă en-
ergiile astrale ce compun băiatul care-i din flori şi de
pripas, ivit în universul uman mai târziu ca fiu al ener-
giilor îngemănate dintre cer şi pământ ce-au adus în
lumea cultică Tatăl Creator ce indică statutul special
al acestuia, fiindcă în mod necesar presupune şi exis-
tenţa unui Tată Necreator.
Fecioara e de când lumea pe pământ, este
mireasă-n ziua întâi, e veşnica minune, o vestală spe-
cială a Zânei începuturilor, cunoscută de pământeni
cu numele de Nika –Victorie, spun învăţaţii, dar ce
victorie mai măreaţă ar putea fi decât nemurirea
umană? Cătălina îndeamnă a ironie Luceafărul să în-
calce legităţile cosmice pentru a se întâlni în realitate,
nu numai în suflet şi în gând, conştientă că această
cale nu-i este accesibilă, că Pe calea ce-ai ales / N-oi
merge niciodată şi permanent face deosebire între lu-
crarea gândului purtat de dor, proces psihic indivi-
dual, şi a sufletului care e spirit universal prin care se
poate apropia de Luceafăr.
Fata de împărat locuieşte într-un Castel, o
casă de pe tell, înălţime precum ormenişurile
străvechi ale Marilor Preotese Ore, înconjurate de
apele ce s-au retras la începuturile dintâi, de pe cea
mai înaltă insulă PelasGia, o gură de rai, un picior de
plai pe care trăiau hiperboreenii, unde Eminescu o
descrie pe Zâna Dochia. Cătălina nu-şi pune problema
să-şi schimbe traiectoria fiindcă intuieşte că involuţia
cosmică e imposibilă şi că pământenii se caracte-
rizează prin nevoia aspiraţiei evolutive pe cerurile lor,
de pe scara cosmică, pe când Luceafărul îi promite
cerurile sale, unde se crede slobod şi află că-i de fapt
captiv în veşnicie. Cătălina, deloc surprinsă, are cu-
rajul să-i încredinţeze dorinţele, pe când Luceafărul,
Părând pe veci a răsări, e surprins de învecinarea tan-
genţială cu pământenii, un moment atras de energiile
iubirii feciorelnice. Cătălin e văzut ca un copilaş de-
pendent de rochia împărătesei, Zâna cea Mare, Nika
Oră, a cărei subordonată e şi Fecioara.
Mihai Eminescu ne transmite ideea că fe-
cioara e o permanenţă şi istoria omenirii e marcată
de prezenţa Fecioarei cu Pruncul cu veşminte speci-
DACIA
magazin
fice mileniilor şi locurilor atât în conţinut cât şi în
formă, de la Isis cu Horus, la Leto cu Doris, la Maria
cu Iisus… cum la Densuş în cea mai veche biserică
ortodoxă, Iisus e mesagerul cu cămeşă dacică.
Cătălina eminesciană este plină de înzestrări,
la înălţimea energiilor iubirii ce-şi acceptă conştient
steaua cu noroc înfruntând prigonirile soartei, de o
veşnicie ce-i liberă doar în cugetul nerostit, unde-şi
croieşte o lume intangibilă în balanţa energiilor uni-
versale, cu planuri şi trepte diferite de o mare com-
plexitate pe care numai omul în măreţia sa intuieşte
rosturile existenţiale, pe axa Kogaionului, ce leagă as-
tralul de teluric. Prin Cătălina, Mihai Eminescu face
trimitere la Cuvântul cel dintâi prin care se pot
pătrunde sensurile cosmogenezei, în care făptura pri-
mordială e fecioara, lăudată ca prea sfântă născă-
toare ce-a dominat prin orândele clare existenţa
multimilenară, într-o lume creatoare şi paşnică, în
care s-au făurit uneltele necesare existenţei,
veşmintele cu însemne străvechi de înţelepciune, lim-
bajul, scrierea, cultura şi civilizaţia. Mihai Eminescu
o ştie ca O mireasă-n ziua intâi, / …cu păr bălai ce in-
tuieşte calea Luceafărului la acea fărâmă din lumea
cea dintăi / Cănd izvorăsc lumine / ce lucesc pe axa
Kogaionului matriarhal geto–dac între Cer şi Pământ.
De la începuturi până la Fecioara cu Pruncul e cale
lungă şi codată.
Energiile întoarcerii la origini sunt mentale,
involuţia e nulă şi la dimensiuni cosmice, aspect pe
care Cătălina-l exprimă prin fiorul memoriei colec-
tive. Specială e Cătălina şi pentru că îşi cunoaşte li-
mitele când îi reproşează Luceafărului că deşi
vorbeşte pe înţeles, ea nu poate pricepe tâlcurile
adânci, şi că pe pământ există o treaptă de iniţiaţi. Îl
îndeamnă să treacă barierele celeste şi să devină mu-
ritor, dar văzând că se întoarce mut de Nu mai cădea
ca alte dăţi /Din cer din tot înaltul, îl înţelege şi-l sfă-
tuieşte să rămână în locul lui ştiut din cer şi să nu
caute nevrednica-i iubire. Diferită de lumea androgi-
nelor, această iubire nu–i vrednică de Nika, Zâna de-
părtată în începuturile ancestrale, fiindcă
androginismul nu cunoştea energiile iubirii, iar Crea-
torul îi precizează că el este din ziua cea dintâi, iar
Cătălina e neschimbată şi rămâne o veşnică minune
în Ceruri, în timp ce pe Pământ e Mama născătoare.
Iubirea este sărutul energetic colosal deter-
minat de energiile superioare evidenţiate prin prezenţa
Fecioarei ce-a adus pe lume Pruncul, băiat maturizat
prin iubire, devenit bărbatul oglindă şi forţă a vieţii,
părtaş la nemurire. Fecioara devine Sacra Născătoare
şi din Vestală va deveni prin căsătorie NeVastă, ce-şi
cunoaşte locul în Universul Uman, care nu poate fi
conceput fără Cătălin, băiatul din flori. Doar româ-
nii cunosc semnificaţia expresiei şi de pripas, ce se
ţine de rochia împărătesei, şi nu-l pasionează dorul
29

Nr. 73, ianuarie 2012
de luceferi, şi-o îndeamnă pe fata de împărat să fugă
cu el în lume, universul în care suntem cu toţii captivi.
Cătălin, cu nume geamăn, se potriveşte cu Cătălina
vremurilor pământene. E acceptatul obişnuit. E
născut, iar nu făcut, că e copil de casă din astă lume,
iar Cătălina este o copilă ce se potriveşte cu el şi fizic,
având amândoi păr bălai din neamul blonzilor hiper-
boreeni geto-daci, fiind de statură potrivită, el puţin
mai înalt şi protector se vede când o îndeamnă să se
lase sărutată în îmbrăţişarea energiilor iubirii.
Când Luceafărul vede toate aceste închide
ochii şi simte undele mareelor ce călătoresc spre dân-
sul,şi, deşi n-are chipul peste fire, are acces la ener-
giile extraumane imediate. Acesta luceşte cu-n amor
nespus, dar se înalţă tot mai sus, fiind de neatins din
punct de vedere fizic. Cătălin e lângă fată şi-i umple
zilele pustii, dar în subconştienul memoriei colective
nopţile-s o lume fascinantă, plină de un farmec special
dat de dorul de luceferi.
Eminescu diferenţiază Fata de împărat, prin
care distinge lumea pământeană, de lumea începutu-
rilor, prin variantele de copil, copilă, copil şi doi
copii… Numele celor doi pământeni din poemul lite-
rar-filozofic Luceafărul este identic şi special româ-
nesc. Se diferenţiază doar prin terminaţie sexul diferit
de androginism din lumea noastră, fiind clar că lumea
cealaltă, cea din basmele româneşti, este plină de
zâne, iar băiatul ce trece în lumea de dincolo, nu mai
are energii să se întoarcă din Tinereţe fără bătrâneţe,
deoarece viaţa este o verigă a morţii. Doar fecioarele
înţeleg într-un anume moment al vieţii, căile cosmice,
fiind înzestrate cu cea mai înaltă şi complexă formă
de energie cosmică, iubirea, ce asigură temeiul ne-
muririi.
Mihai Eminescu, cunoscător al scrierilor ve-
dice, a descifrat iniţieri străvechi ce-au devansat tim-
pul ştiinţelor moderne cu sute de ani. Din scrierile
vedice pe care le-a descifrat ca nimeni altul, a cuno-
scut faţetele complexe ale feminităţii, explicaţia ale-
gorică a mitului fecioarei. Creatorul n-a mai avut
plămadă pentru a zidi femeia, atât de specială pe pă-
mânt, şi s-a inspirat din tremurul firelor de iarbă, ro-
tunjimea lunii, mlădierea trestiei, privirea blândă a
căprioarei, nestatornicia vântului, dar şi din duritatea
diamantului, cruzimea tigrului, căldura focului, ră-
ceala zăpezii, perfidia cocorului ... şi câte încă mai pot
fi adăugate. Eminescu o prezintă pe Cătălina în toată
măreţia iniţiatică, enigmatică, capabilă de-a pătrunde
adânci inţieri ale existenţei pe scara lumii, străine Lu-
ceafărului ce rămâne strălucitor şi rece, departe de
Ora de Iubire. La noi, românii, cuvântul fată desem-
nează fecioara din civilizaţia Marilor Preotese Ore,
Oara, ca şi cuvântul fecior pentru cei tineri, nenuntiţi.
Secretul pentru care Luceafărul îşi dorea o Oră de Iu-
bire este că civilizaţia acestor Mari Preotese a făcut
DACIA
magazin
trecerea la energiile iubirii dintre sexe, primordială
în Hiperboreea atlantică din Carpaţii Daciei Edenice,
sediul acestui miracol.
Mihai Eminescu pronunţă numele Fecioarei
îndepărtat în timp şi spaţiu printre sfinţi, pe cănd Că-
tălin e copilul de lângă o copilă, adică foarte tineri
iviţi în lumea ce cunoaşte bărbatul şi femeia. Această
civilizaţie ce face trecerea de la androginism la o altă
lume cu alte orânde şi porunci, prezentă pe Tăbliţele
de la Sinaia, unde preotul judecător Oroliu îl aşteaptă
pe Zora Seo, un alt preot judecător, prilej cu care sfân-
tul get Gornio a cântat oracion - rugăciunile rânduite.
Luceafărul aparţine unui ungher de Univers
văzut în colţul de odae, amestecat cu umbre şi lumini,
dar în lumea astrală se dezvăluie unghiuri nebănuite
şi de neînţeles şi pentru pământeni şi pentru Luceafăr,
care renunţă să-i explice fetei de ce nu mai cade ca
alte dăţi din tot înaltul, cu regretul că unică-i numai
Cătălina, chir dacă-i pare un chip de lut. Sărutarea
Luceafărului este specială şi indică accesul către o
altă lume. E o pecete păstrată de iniţierile străvechi
pe Ştampila Zânei, PistorNikul zânei, ce sacralizează
pâinea, este Pupezee, o pupătură a Zânei, cheie a de-
pozitului de energii dintre cele mai importante fiind
energiile iubirii de care se simte absorbit.
Cătălin cere O gură, numai una fiindcă ştie
că apoi urmează sărutul / Tu iarăşi mă sărută / că
între ei, doi copilaşi, există compatibilitate energetică.
Luceafărul este, pentru Eminescu, mesagerul capabil
să acceadă la lumina ştiinţei cosmice prin care preci-
zează scopul rânduielilor ce susţin Totul Universal, ce
nu poate fi renegat ori desfăcut, schimbând orândele
cosmogenezei Lumină din lumină. Altfel, s-ar dis-
truge Totul, că Moartea-i imposibilă la nivel cosmic
şi diferită de cea pământeană. Luceafărul e conştient
că-i dintr-o lume energetică diferită de cea a Cătălinei,
dar află cu deznădejde cât e de neputincios în raport
cu Universal energetic. Nu minimalizează sărutarea,
tangenta dintre lumi, ca moment al unui nou început
ce stimulează cunoaşterea, considerată un păcat, o de-
viere de mare curaj a omului cutezător, şi spune M.
Eminescu : Tu vrei chiar nemurirea mea,/ În schimb pe-
o sărutare/Dar vreau să ştii asemenea /Cât te iubesc de
tare.
Adâncurile iubirilor pământene nu-s pierderi
de energie atunci când norocul te duce în lumea cu-
noaşterii, care te absoarbe ca o gură a universului tăi-
nuit, unde iubirea Luceafărului este o şansă de mare
preţ dăruită nouă de către M. Eminescu. Fără săru-
tare, fără contactul direct de început al cercetării, nu
există cunoaştere. Ce uluitoare sensuri dezleagă călă-
toria Luceafărului ce ne îndreptăţeşte să afirmăm că
această creaţie literar-filozofică ce a anticipat cu multe
decenii ştiinţa timpului, poate reconstitui pentru eter-
nitate întreaga înţelepciune a omenirii, cum argumen-
30

Nr. 73, ianuarie 2012
tează Oana Opaiţ. Niciun fizician ori filozof al lumii
n-a putut înţelege uşor şi n-a putut reda în cuvinte
simple adevăruri pe care ştiinţa iniţiaţilor, încriptată
în mituri, le deţinea de milenii şi nu întâmplător poe-
tul-filozof pune în glăsuirea Cătălinei cuvintele: Deşi
vorbeşti pe înţeles, eu nu te pot pricepe, că… nu-s cu
chipul peste fire. Cunoşterea are momentele sale de
maturizare. Magistrală este în acest sens demonstraţia
Oanei Opaiţ, câştigătoarea premiului revistei Dacia
Literară din Botoşani pe anul 2010, pentru lucrarea
cu titlul Porni Luceafărul…
Poemul literar Luceafărul ilustrează străluci-
torul clocot al cosmogenezei, unic în creaţia literar-
filozofică ce concentrează întreaga ştiinţă a lumii ce
poate recrea întreaga spiritualitate a omenirii de la cu-
vântul cel dintâi… când izvorau lumine şi până la pre-
zentul sacru. Mihai Eminescu scoate din adâncurile
înţelepciunii străvechi întreaga ştiinţă a lumii păstrată
în basmele, miturile, legendele, datinile şi obiceiurile
româneşti şi atrage atenţia spiritualităţii româneşti că
în căutările sale…aproape totul trebuie dacizat, că
DACIA
magazin
înţelepciunea geto-dacă e depozitul ancestral de
ştiinţă universală.
Eminescu e magul nostru de la cei de ieri,
pentru cei de azi, către cei de mâine!
Bibliografie:
* Mihai Eminescu, Opere alese, Ed. Minerva, Bucureşti,
1973;
* Mihai Eminescu, Luceafărul , Ed. Istros, Muzeul Brăilei,
Brăila, 2002;
* Câmpan, Ioan Vasile, Eminescu şi fizica, Revista Dacia
Magazin nr. 59, mai – iunie 2009;
* Cotan- Prună, Olimpia, Mitologia străveche geto-dacă
în opera eminesciană,
* Revista Dacia Magazin nr. 59, mai - iunie 2009, pag 53
şi www.mitologiadacieiedenice.blogspot.com;
* Olariu, Arimin, Civilizaţia soarelui, http://www.arimi-
nia.ro;
* Opaiţ, Oana, Porni Luceafărul..., Revista Dacia Lite-
rară, nr. 5, Botoşani, 2010;
* Drâmba, Ovidiu, Istoria culturii şi civilizaţiilor, vol 1,
Ed. Academiei, Bucureşti;
* Vulcănescu, Romulus, Mitologia Română , Ed. Acade-
miei, Bucureşti.

MIHAI EMINESCU –
SOARELE POEZIEI ROMÂNEŞTI1
Profesor Gheorghe Bucur

Problema definirii şi aprecierii personalităţii

unui scriitor este esenţială nu numai pentru acesta, ci
şi pentru literatura căreia îi aparţine. Situaţia devine
şi mai semnificativă, atunci când este vorba de un cre-
ator de primă mărime, precum este Mihai Eminescu.
De-a lungul anilor, i-au fost făcute caracte-
rizări ce rezistă timpului. S-au utilizat viziuni variate,
în funcţie de scopul urmărit de cercetători. Folosind
criteriul unicităţii sau cel naţional, G. Călinescu îl nu-
meşte pe Eminescu „poetul nepereche” şi „poetul nos-
tru naţional”. Utilizând, în principiu, aceeaşi viziune,
dar coordonate diferite, N. Iorga îl consideră „expresia
integrală a sufletului românesc”, iar C. Noica – „omul
deplin al culturii româneşti”. Pe bază simbolică, i
s-a spus „luceafărul poeziei româneşti”. Implicând
perspectiva curentului literar, dublată de cea tempo-
rală, Zoe Dumitrescu-Buşulenga l-a numit „ultimul
mare poet romantic european”2.
Ne propunem să cercetăm, pe scurt, specificul
imaginarului poetic eminescian din perspectiva mo-

31

Nr. 73, ianuarie 2012
tivelor tipice şi, pe baza analizei motivului soare din
poezia sa, identificat ca motiv definitoriu prin
frecvenţa şi valoarea lui, să enunţăm o nouă perspec-
tivă şi să avansăm o nouă caracterizare a acestuia.
Să observăm, mai întâi, că sistemul motivelor
din creaţia unui scriitor şi, îndeosebi, din opera unui
poet, este esenţial pentru conturarea imaginarului său
poetic şi, mai ales, pentru definirea personalităţii lui.
Caracterul recurent al motivului dezvăluie nu numai
o dominantă formal-descriptivă ori structurală, ci, în
special, una de conţinut şi de semnificaţie. Motivul
„luceafărului”, de exemplu, stabilit pe baza simbolis-
ticii din capodopera cu acelaşi nume, a avut un rol
hotărâtor în aprecierea marelui nostru Eminescu drept
„luceafărul poezei româneşti”.
Între numeroasele motive eminesciene
(aproximativ 150), incluzându-le şi pe cele cosmice,
evidenţiate de cercetători de-a lungul timpului şi
definitorii, în special, pentru imaginarul de tip roman-
tic al poetului (lună, astru, stele, luceafăr, noapte etc.),
motivul soarelui nu a fost luat în considerare de cri-
tica literară anterioară. G. Călinescu, discutând despre
„macrocosm” în Opera lui Mihai Eminescu3, nu
pomeneşte motivul şi foloseşte sintagma „lumini so-
lare”. Elena Tacciu4 vorbeşte doar despre „lumina so-
lară”, dar nu şi despre motivul în discuţie. Nici Noemi
Bomher, în Magie luminoasă în opera lui Mihai
Eminescu5, nu aminteşte motivul.
În al doilea rând, având în vedere peocuparea
constantă a lui Eminescu pentru mitologia Daciei,
mitul dacic al soarelui devine semnificativ şi
reprezentativ.
Interpretarea termenului soare în opera emi-
nesciană ca motiv este justificată de existenţa trăsă-
turilor acestui concept. Definit drept „unitate
imagistică sau de conţinut în alcătuirea unei opere lit-
erare”6 , motivul ilustrează şi detaliază aspecte temat-
ice diverse ale unei opere. Fiind un element repetabil
şi având caracter de generalitate, lexemul soare apare
cu diferite forme şi semnificaţii. Repetarea termenului
uneori cu aceleaşi semnificaţii (astru sau fiinţă mitică,
de exemplu), îi certifică valoarea de motiv. De aseme-
nea, este o prezenţă generală în universul literar emi-
nescian, având însă o identitate specială cu valoare
esenţilă din punctul de vedere al semnificaţiilor.
În lucrarea Motivul soarelui în lirica an-
tumă a lui Mihai Eminescu7 (2000), aduceam în dis-
cuţie, pentru prima dată, acest lexem ca motiv literar.
Existenţa lui în creaţia eminesciană părea să contra-
DACIA
magazin
zică ideea generală că Eminescu este un poet roman-
tic, deoarece diurnul, lumina, soarele indicau clasicis-
mul şi nu se încadrau în tiparul caracterizator al noului
curent. Trebuie să observăm că acest motiv este, însă,
evident în opera poetului şi, datorită trăsăturilor sale
specifice, indică, cel puţin aparent, o abatere de la
imaginarul romantic.
O analiză sintetică a motivului, folosind, ca
text suport, ediţia de poezii în îngrijirea lui Perpessi-
cius, din 1964,8 atât în antume, cât şi în „Memento
Mori” (creaţia cea mai reprezentativă din postume),
ne poate duce la concluzii semnificative privind statu-
tul acestuia în opera eminesciană.
Din cercetarea textelor, rezultă o serie de
ipostaze fundamentale ale motivului, între care
menţionăm: astru în sistemul cosmic, sursă de lumină,
astru personificat, fiinţă fantastică mitică, element po-
etic. Sursă de lumină („Flori, giuvaeruri în aer,
sclipesc tainice în soare” – Egipetul, I, p.48), astru
surprins în mişcarea diurnă pe bolta cerească ( „Pe
când oastea se aşază, iată soarele apune” – Scrisoarea
III, I, p.149), astru în sistemul evolutiv cosmic („Un
soare de s-ar stinge-n cer,/ S-aprinde iarăşi soare” –
Luceafărul, I, p.175), realitate cosmică personificată
(„Soarele stetea pe ceruri , auzind cântarea-i lină” –
Memento Mori, II, p.123) sunt aspectele frecvente pe
care le concretizează motivul în poezia lui Eminescu.
O ipostază interesantă este aceea a soarelui
multiplu. În nuvela „Sărmanul Dionis”, eroul, înzes-
trat cu puteri demiurgice, aşază „doi sori şi trei luni
în albastra adâncime a cerului”9, iar în „Epigonii”,
evocând „zilele de aur a scripturilor române”, poetul
notează „Văd nopţi ce-ntind de-asupra-mi oceanele
de stele, /Zile cu trei sori în frunte, verzi dumbrăvi cu
filomele...”( I, p.37), imagini ingenioase, create cu
scopul amplificării şi intensificării situaţiei.
Un loc aparte îl ocupă ipostaza mitică a mo-
tivului.
Formarea viziunii mitologice a poetului este
timpurie şi şi-a pus amprenta asupra întregii creaţii
eminesciene. Încă din anii adolescenţei, în pere-
grinările prin ţară (1864-1869), viitorul scriitor a
cunoscut literatura orală naţională, legendele şi bas-
mele româneşti, la care s-au adăugat mai târziu, în
special în perioada studiilor de la Viena şi Berlin
(1869-1874), mitologiile universale. Interesat de isto-
ria şi de civilizaţiile antice, Eminescu a putut asimila
acum informaţii „de primă mână” şi din surse sigure.
Un rol important în conturarea acestei viziuni
32

Nr. 73, ianuarie 2012
l-a avut întâlnirea din luna octombrie 1866 dintre
Eminescu şi Nicolae Densuşianu, mai mare decât Em-
inescu cu patru ani (se născuse în 1846), poet care
debutase şi el în revista ,,Familia” lui Iosif Vulcan în
iulie 1866 cu poezia ,,Zâna mea”. Eminescu, venit la
Sibiu cu dorinţa de a se întâlni cu fratele său, Nicolae,
şi, negăsindu-l acasă, este găzduit câteva zile de
N.Densuşianu, pe atunci student la „Academia
săsească de drepturi” din localitate şi care, fără doar
şi poate, îi va fi împărtăşit din ideile lui îndrăzneţe şi
seducătoare privind „mitologia şi istoria veche a
poporului nostru”.10 Cei doi s-au cunoscut, am putea
spune, mai întâi, indirect, prin intermediul revistei
„Familia “ lui I.Vulcan, care îi publicase lui Emi-
nescu, încă din 9 martie 1866, prima poezie („De-aş
avea”) şi îi schimbase, după cum se ştie, şi numele din
Eminovici în Eminescu.
Relaţia directă dintre cei doi va fi reluată la
Bucureşti, unde Eminescu vine, în 1877, ca redactor
la ziarul „Timpul”. Credem că şi sub influenţa ideilor
lui N. Densuşianu, concretizate acum în viitoarea
„Dacie preistorică”, poetul va enunţa tranşant în 1881:
„În România totul trebuie dacizat oarecum de acum
înainte.” „Dacismul” lui Eminescu, după cum se poate
observa, se prefigura încă din adolescenţă, având la
bază admiraţia poetului pentru vechea civilizaţie
dacică, pe care o găsim pregnant formulată şi cu o
serie de sugestii de semnificaţie majoră, pentru prima
dată, în poemul „Memento Mori”, redactat între
anii1871-1872, când poetul avea 21-22 de ani.
Între elementele mitice dacice, soarele ocupă
un loc esenţial.
În volumul „Mitologia română”, Romulus
Vulcănescu, discutând despre „mitologia solară” la
poporul nostru, susţine: „Solarismul este o dominantă
mitică, proprie spiritualităţii pre-, protoromâne şi
române.”11
Cele mai vechi mitologii solare înfăţişează
soarele şi luna ca gemeni divini, ca zei ori eroi civi-
lizatori. „Dacii îi cinsteau în mod deosebit pe zeii
Apolo şi Diana, fiii gemeni ai Latonei,... născută în
ţara hiperboreilor”12, afirmă cercetătorul Miron Scoro-
bete în lucrarea „Dacia edenică”13. Apolo este zeul
soarelui, iar Diana14 - zeiţa lunii.
Soarele este, potrivit lui Ivan Evseev,x15
eroul unor basme ori legende despre fata îndrăgostită
de el şi transformată în floare (,,Legenda Florii-Soare-
lui”) sau în pasăre („Legenda Ciocârliei”). De aseme-
nea, el este protagonistul unor balade fantastice,
DACIA
magazin
precum ,,Soarele şi luna”, fraţi despărţiţi pe veci de
Divinitate, ori face pereche cu luna.
Potrivit unor mitologii antice greceşti, Hype-
rion este ori fiu al soarelui, ori soarele însuşi. Chiar
dacă Eminescu aduce în „Luceafărul” ipostaza soare-
lui de tată ceresc pentru Hyperion – alter ego al au-
torului –, şi nu de însuşi soarele, („Şi soarele e tatăl
meu, /Iar noaptea-mi este muma.”, declară Cătălinei
Luceafărul – I, p.169) şi tot este semnificativ şi esen-
ţial, căci fiul soarelui este, în fond, tot soare.
În „Călin (file din poveste)”, soarele şi luna
formează, ca în „Mioriţa”, pereche şi sunt „nunii”,
aşadar naşi cosmici, veghetori din înalt ai mirilor:
„Socrul roagă-n capul mesei să poftească să se pună
Nunul mare, mândrul soare, şi pe nună, mân-
dra lună” (I, p.90).
Cercetarea motivului în celebrul poem pos-
tum Memento mori16 dezvăluie o mare frecvenţă a
acestuia şi o complexă utilizare a lui, cu pregnante ele-
mente de originalitate.
Evaluarea statistică ne ajută să discernem
anumite dominante, care „scapă”, aproape întot-
deauna, lecturii obişnuite. Motivul soarelui este
prezent aici în mai multe ipostaze. Practic, el se con-
cretizează în lexemul substanival soare, la diferite
forme flexionare, de 54 de ori, la care se adaugă
forma adjectivală solară din „poarta solară” ( II,
p.137) şi verbul la gerunziu, cu forma rară, sorind (II,
p.122). Putem spune că termenul este prezent direct
cu 56 de întrebuinţări.
Pentru a stabili frecvenţa acestui motiv în
text, raportându-l la cele 1302 versuri, constatăm că
termenul apare o dată la 23,25 de versuri, iar dacă ra-
portăm întrebuinţările la numărul de strofe, (217),
găsim o prezenţă la 3,87 strofe. De aici, se poate face
observaţia că motivul are în poem o frecvenţă mare.
Situaţia capătă relevanţă deosebită dacă
facem o paralelă cu poeziile antume, care, după ediţia
Perpessicius (din 1964), sunt în număr de 89 şi
cuprind 4.506 versuri.
În cercetarea noastră referitoare la poeziile
antume , publicată în 2001, în revista „Limbă şi lite-
ratură”,17 constatam că motivul soarelui apărea în 18
din cele 89 de texte cu 27 de întrebuinţări, adică o
apariţie la 166,88 versuri. Observăm că „Memento
mori” este de 3,46 ori mai scurt (având 1302 versuri),
iar numărul de apariţii ale cuvântului este de 56, adică
de 2,07 ori mai mare decât (cele 27 de apariţii) din an-
tume. Raportând la numărul de aproximativ de trei
33

Nr. 73, ianuarie 2012
ori mai mic de versuri, rezultă că frecvenţa acestui
motiv în poem este de 7,17 ori mai mare. Diferenţa
este prea mare pentru a nu fi şi semnificativă. Putem
găsi o serie de explicaţii. Prezenţa accentuată a mo-
tivului aici este justificată, mai întâi, de problematica
poemului, de viziunea scriitorului, de raportarea la
cosmic, dar şi de importanţa specială pe care o are în
economia textului. In al doilea rând, trebuie luată în
considerare şi semnificaţia pe care o dă Eminescu mo-
tivului, mai ales în amplul episod dacic, când acesta
se manifestă şi ca o concretizare a mitului solar la
daci.
Putem face observaţia generală că în limbajul
poetic eminescian unităţile frazeologice folosite, fi-
gurile de stil şi prozodia conţin şi implică, cu o de-
osebită forţă expresivă, (ca în versurile: „În zadar
râuri în soare/Grămădeşti-n a ta gândire…” –I, Floare
albastră, p.61 ori „Strălucea-n noaptea bătrână feţele
lor ca palizi sori” –II, Memento Mori, p.153) sem-
nificaţii importante privind statutul, condiţia şi as-
pectele de manifestare ale astrului solar.
O ipostază cu totul excepţională a motivului
şi deosebit de semnificativă pentru discuţia noastră
este aceea de fiinţă mitologică, de zeitate.18
În secvenţa dacică din poem, întâlnim şi cea
mai mare frecvenţă a motivului – 29 din cele 56 de
întrebuinţări –, comparativ cu prezenţa lui în alte
episoade.
Un element de unicitate şi care are o impor-
tanţă capitală pentru problema analizată aici este fap-
tul că aştrii tutelari ai Terrei, soarele şi luna, participă
la lupta dintre zei de partea dacilor, de partea zeilor
daci. De aici, statutul de suprazeu dacic.
„Focul roş al soarelui”( II, p.143) devine o
armă de distrugere a armatei care a cotropit Dacia,
iar
„Sori şi lune repezite printr-a norilor dumbrave
Ard albastrele armure ale zeilor romani...” (II,
p.144), implicând astfel şi neamul astral al celor două
zeităţi dacice, lupta căpătând proporţiile unui cata-
clism cosmic.
Luând în considerare aceste aspecte, con-
statăm că motivul soarelui la Eminescu depăşeşte
sfera diurnului şi a luminii, specifice viziunii clasi-
ciste, iar, prin condiţia mitologică a astrului, complex
imaginată şi valorificată de poet pe baza tradiţiei fol-
clorice naţionale, se încadrează, stuctural şi concep-
tual, în sistemul de trăsături specifice curentului
romantic.
DACIA
magazin
Prin urmare, pe de o parte, prezenţa acestui
motiv, aparent neromantic, în lirica antumă, ca şi în
poemul postum „Memento Mori”, nu este întâmplă-
toare. El nu este doar un motiv de sorginte clasică, ci
este unul modelat şi capacitat romantic de către Emi-
nescu, devenind, astfel, definitoriu pentru opera şi per-
sonalitatea scriitorului.
Dacismul lui Eminescu nu este un capriciu,
o modă sau expresia unei dorinţe exprese de origina-
litate pentru a atrage atenţia asupra sa, ci este o vi-
ziune, o concepţie, o credinţă adâncă şi temeinică,
conturată încă din anii adolescenţei. Prezenţa mitului
solar în creaţia lui este o consecinţă şi o trăsătură a
acestei concepţii, subordonată încă din anii tinereţii,
aşa cum am văzut, viziunii romantice.
Pe de altă parte, de-a lungul vremii, creaţia
lui a iradiat asupra contemporanilor săi şi a urmaşilor
lumina binefăcătoare a înaltelor lui valori umaniste,
morale, naţionale, estetice. Marii scriitori, precum
Al.Vlahuţă, G. Coşbuc, O. Goga, T. Arghezi, L.
Blaga, I. Barbu, N. Labiş, M. Sorescu ori N. Stănescu
au debutat sub semnul poeziei lui şi au continuat sub
influenţa lui benefică, recunoscând public acest fapt.
Pe Eminescu îl putem considera, pentru va-
loarea şi influenţa sa permanentizată în timp în scrisul
românesc, drept o instanţă similară soarelui, de fapt o
prezenţă solară în literatura română.
În oda „Lui Eminescu”, Al. Vlahuţă, prieten
şi admirator al acestuia, îl identifică pe poet focului
solar şi-i atribuie ca funcţie fundamentală radierea
luminii binefăcătoare, atunci când, după îmbol-
năvirea scriitorului, exclamă cu regret:
„S-aprinzi în bolta vremii aştri
Din zborul tristului tău gând…
Văpaie!…Ce-o să-i pese lumii
Că tu te mistui luminând?”(s.n.)19
Influenţa creaţiei lui asupra literaturii şi cul-
turii române nu este una mecanică şi nici exterioară,
ci este una perenă şi de profunzime. Nichita Stănescu,
într-una din meditaţiile sale, declara tranşant: „Eu nu
sunt eu. Eu sunt tu (M. Eminescu, n.n.), care vorbeşte
cu gura mea.” Afirmaţie care enunţă o identificare
peste timp grăitoare şi plină de semnificaţie.
Toţi cei care l-au denigrat sau îl denigrează
(în ultimile decenii atacurile au devenit tot mai vehe-
mente, dar şi mai perfide, nedrepte şi ipocrite, căci nu
vizează doar persoana lui Eminescu, de fapt, ele având
ca ţintă fiinţa noastră naţională), n-au înţeles şi nu
înţeleg că atâta timp cât soarele va exista pe cerul ţării,
34
 DACIA
Nr. 73, ianuarie 2012 magazin
Eminescu va străluci pe firmamentul existenţei noas- echivalenţe umaniste, Bucureşti, Editura Eminescu, 1973,
tre. În fapt, el străluceşte pe cerul spiritualităţii noastre p.275
3
ca un autentic soare. . Vol. II, Bucureşti, Editura Minerva, 1970, p. 144
4
Să precizăm, în final, că există motive artis- . Lucr. cit., p.282-283
5
. Bucureşti, E.D.P., 1997
tice care, prin statutul şi valoarea lor simbolică, pot 6
Dicţionar de terminologie literară, Bucureşti, Editura Şti-
defini o personalitae creatoare.
inţifică, 1970, p.220
Deşi a fost creată pe baza unui simbol impor- 7
. Prezentată în cadrul unui simpozion (iunie 2000) la Tul-
tant, atât de mult uzitata formulă „luceafărul poeziei cea, dedicat aniversării a 150 de ani de la naşterea scriitoru-
româneşti” este, aşa cum susţin, de altfel, unii lui şi publicată de Societatea de Ştiinte Filologice din
cercetători, incompletă şi insuficientă pentru că ea nu România, în Limbă şi literatură, Anul XLVI, vol. I-II, Bu-
acoperă şi nu poate acoperi întreaga creaţie a „poetu- cureşti, 2001, p.50-62
8
lui nostru naţional”(G.Călinescu) şi nici semnificaţia . M.Eminescu, Opere alese, I-II, Ediţie îngrijită şi prefaţată
esenţei personalităţii celui numit de C. Noica „omul de Perpessicius, Scriitori români, Bucureşti, E.P.L., 1964.
deplin al culturii românesti”. Pentru citatele selectate, vom nota în paranteză doar titlul
În acelaşi timp, motivul soarelui, prezenţă poeziei, volumul şi pagina.
9
Mihai Eminescu, Proză literară, Prefaţă de Eugen
diversă şi complexă în opera sa, cu un profund carac-
Simion, Bucureşti, E.P.L.,1964, p.51
ter simbolic, poate reprezenta, general şi integral, da- 10
. Pentru informaţii suplimentare vezi Napoleon Săvescu,
torită amplitudinii, valorii şi semnificaţiei lui, ,,Cenaclul M.Eminescu” la New-York (15.01.2009), publi-
imaginea „marelui nostru Eminescu”. Creaţia emines- cat în Foaie pentru minte, aprilie 2009.
ciană a luminat şi luminează cu razele ei de mai bine 11
. Romulus Vulcănescu, Mitologia română, Bucureşti,
de 140 de ani spiritul creator naţional. N.Iorga avea Editura Academiei,1987, p.367
12
perfectă dreptate când îl definea pe Eminescu drept . Stră-străbunii dacilor. (n.n.)
13
„expresia integrală a sufletului românesc.” In fond, . Dacia Edenică, Cluj-Napoca, Editura Renaşterea, 2006,
poetul acţionează ca o prezenţă solară în „matricea p.190
14
stilistică a spiritualităţii noastre”. . M. Scorobete precizează: „Pindar localizează me-
leagurile pe unde umblă Artemis-Diana, „fiica Letonei”,
Şi atunci, se desprinde o singură concluzie.
prin preajma Dunării”, op. cit., p.190
Mihai Eminescu va dăinui peste veacuri, căci el se 15
. Op.cit., p.171
instituie cu forţa timpului trecut, când nu şi-a pierdut 16
V. şi Gh. Bucur, Mitul dacic al soarelui în poemul postum
strălucirea, ca o permanenţă lirico-meditativă eminescian „Memento mori”, în Dacia magazin, nr. 59,
reprezentativă, iar, prin problematica general umană mai-iunie 2009, p.16-17
şi genialitatea creaţiei lui, precum şi prin efectele 17 Lucr. cit., p. 51, 59 şi urm.

benefice, constructiv-modelatoare produse în cultura 18

Gh. Bucur, Art. cit., în Dacia magazin, …p.17
19
şi literatura naţională de valoare şi semnificaţie, se Genul liric, Colecţia Lyceum, Bucureşti, Editura Tinere-
constituie şi se impune drept soarele poeziei tului, 1968, p. 61
româneşti.

Note:

1
Sintagma „soare al poeziei româneşti” am folosit-o prima
Ilustraţie: Ligia Macovei

dată în articolul „Mitul dacic al soarelui în poemul postum

eminescian « Memento Mori », publicat în România Mare,
nr. 985 din 12 iunie 2009, p.11, apoi în eseul „Eminescu –
soare al poeziei româneşti”, apreciat cu premiul I de către
juriul Simpozionului Internaţional „ Mihai Eminescu – poet
naţional şi universal” , organizat de Asociaţia Cultural-Şti-
inţifică „Vasile Pogor” din Iaşi cu ocazia împlinirii a 160
de ani de la naşterea scriitorului (15 ianuarie 2010) şi pu-
blicat în volumul editat cu acest prilej: „Sub teiul lui Emi-
nescu”, Editura „D&T”, Iaşi, 2010, p.61 – 66 (n.n.)
2
Eminescu în romantismul european, în vol. Valori şi

35
 DACIA
Nr. 73, ianuarie 2012 magazin

III. EVENIMENT ISTORIC - ECOURI CONTEMPORANE

24 ianuarie 1859.
Se împlinesc 153 de ani de la Unirea Principatelor sub domnitorul Alexandru Ioan Cuza

EMINESCU ŞI IDEEA UNIRII

Zenovie Cârlugea

Figura, devenită încă din timpul vieţii

aproape legendară, de mare popularitate, a domnitoru-
lui Alexandru Ioan Cuza, a înrâurit profund anii
tinereţii lui Mihai Eminescu, în familia căruia realiza-
torul Unirii din 24 Ianuarie 1859 se bucura de mare
preţuire. Copil fiind (în vârstă de nouă ani), când Cuza
urca pe tronul Principatelor Unite, şi elev la Gimna-
ziul cezaro-crăiesc din Cernăuţi, când domnitorul
român era nevoit să abdice, Eminescu (el însuşi după
vreo două luni părăsind Cernăuţiul definitiv şi pornind
într-un periplu transilvano-muntean) a rămas în suflet
cu imaginea unui domnitor ce s-a contopit cu aspiraţi-
ile celor mulţi, promovând o cauză naţională de re-
verberaţie istorică, întrucât prin Unirea Prin-
cipatelor, aşa cum preciza Mihail Kogălniceanu,
„s-au unit tronurile lui Ştefan cel Mare şi al lui Mihai
Viteazul” – „act energic al întregii naţiuni“, salutat cu
bucurie şi entuziasm de românii din toate provinciile
româneşti, indiferent sub ce dominaţie străină se aflau
acestea. «Unirea naţională – spunea Nicolae Băl-
cescu – fu visarea iubită a voievozilor noştri cei viteji,
a tuturor bărbaţilor noştri cei mari… pentru dânsa
ei trăiră, munciră, suferiră». Se ştie că, după abdi-
carea silită din noaptea de 11 februarie 1866, Cuza
pleacă în Apus, refuzând, cu demnitate şi onoare,
orice intervenţie diplomatică de a-l ajuta să-şi recapete
tronul – „spre binele naţiunii“, zicea el.
În ianuarie 1870, Eminescu împreună cu alţi
doi colegi studenţi vienezi îl vizitează pe Cuza la consideră poetul-gazetar, căci, dacă Al.I.Cuza era de
Döbling, lângă Viena, într-un generos gest de acord cu „abdicarea” şi pentru aducerea unui principe
susţinere morală (faptul e consemnat în „Adevărul li- străin, aşa cum consimţise la urcarea pe tron, actul
terar” din 15 aprilie 1923, unde se afirmă că tinerii politic respectiv trebuia scutit de „neagra felonie“,
studenţi români L. Năstase, V. Burlă şi Eminescu „au adică făcut cu onoare, prin consimţământ general şi
fost foarte bine primiţi de Cuza”…). Într-un articol în deplină lămurire populară…
scris de suceveanul Vasile Gherasim (1893-1933) se Aceasta trebuie să fi discutat Eminescu în
afirmă că „tânărul Eminescu va fi fost cuprins de o vizita făcută surghiunitului, de vreme ce, cu indignare,
adâncă emoţie când l-a văzut pe acela care a realizat va înfiera „montruoasa” trădare şi „neagra felonie” a
Unirea Principatelor…” jocului politic căruia i-a căzut victimă fostul domni-
„Meritele” şi „greşalele” lui Cuza vor reveni tor: „Vor trece veacuri şi nu va exista român căruia
frecvent, ca motive de comparaţie, în publicistica so- să nu-i crape obrazul de ruşine de câte ori va răsfoi
cial-politică eminesciană din perioada 1876-1883, la istoria neamului său la pagina lui 11 februarie şi
„Curierul de Iaşi” şi „Timpul”. Debarcarea lui Cuza a stigmatizarea acelei negre felonii va răsări pururea
fost cea mai gravă ofensă adusă Principatelor Unite, în memoria generaţiilor, precum în orice an răsare

36

Nr. 73, ianuarie 2012
iarba lângă mormântul vândutului Domn.” (Timpul,
27 februarie 1882).
Cuza este, în viziunea lui Eminescu, un domn
luminat, care a lovit în pătura „superpusă” („pleava
din Ţarigrad“, „bulgăroi cu ceafa groasă, grecotei cu
nas subţire” etc.), promovând, în politica internă,
cauza populară, iar în politica externă - cauza naţio-
nală. Domnia lui Cuza a fost una de „emancipare
politică şi socială“, urmând modelul apusean al dez-
voltării instituţionale „ca o cerinţă impusă de mo-
dernizarea statului naţional român” (Timpul, 15-27
februarie 1880, Opere XI).
Când politicienii „roşii” (liberalii) incri-
minează, la un miting desfăşurat în Aula Ateneului,
„crima” de la 2 mai 1864 (impunerea reformei agrare
prin „lovitură de stat”), Eminescu intervine cu promp-
titudine gazetărească şi justiţiară susţinere: „Dacă
actul de la 2 mai a fost o crimă, ea a fost francă, fă-
cută cu braţele încrucişate. Actul de la 11 februarie,
însă, participarea gardei palatului la răsturnarea
Domnului, e o infamie şi o laşitate…”
Eminescu citează chiar din discursul liberalu-
lui Boerescu câteva pasaje caracteristice, dovedind,
pe faţă nu pe dos, – adică nerăstălmăcind realitatea,
cum făcea oratorul, – că „personalitatea fostului
Domn răsare clară şi mare, cum a fost în adevăr.”
Gazetarul ajunsese la concluzia că „secu-
larizarea” averilor mănăstireşti era o măsură in-
evitabilă: „Dreaptă sau nedreaptă, bună sau rea,
secularizarea s-a aplicat în toate ţările Apusului eu-
ropean, faţă cu o biserică cu mult mai puternică decât
cea grecească din Constantinopol (…). Secularizarea
a trecut în dreptul public al statelor.”
Aşadar, clericii Locurilor Sfinte, care au
protestat pe lângă Cuza, trebuie să accepte realitatea
jurisdicţiei, căci nu e un capriciu „voievodal”, ci o
„necesitate” istorică, europeană chiar… Secularizarea,
crede gazetarul, nu vine decât să lovească în acea
„pleavă din Ţarigrad” care acaparase averile mănăs-
tireşti şi ierarhiile statului.
Eminescu nu trece sub tăcere „greşalele lui
Vodă Cuza“, scriind răspicat că „cea mai constantă
greşeală a lui era pripa, răsărită din silă de tempo-
rizare“, însă „orbi am fi şi răi români dacă am tăgă-
dui meritele lui.”
Pe „trădătorii” lui Cuza, Eminescu îi va avea
în atenţie mereu, observând că înşişi „complotiştii” de
frunte au urcat spectaculos pe scara ierarhiei sociale.
Spre exemplu, când Dimitrie Lecca va fi avansat la
gradul de general, Eminescu constată impostura şi
cameleonismul de carieră tipic trădătorilor:
„Colonelul Lecca, ministrul de război demisionat, a
fost înaintat la rangul de general. O lună înainte de
11 februarie 1866 el prestase jurământul lui Vodă
Cuza ca comandant de batalion; la 11 februarie însă
a comandat revolta care a răsturnat pe cel din urmă
DACIA
magazin
suveran naţional al României.” (Timpul, 25 aprilie
1880, Opere XI).
Ajuns ministru de război, generalul Lecca
s-ar afla într-o dublă culpă: „vinovat o dată c-a trădat
pe suveranul său fiind soldat, vinovat a doua oară că
l-a trădat fiind de strajă.” (Timpul, 30 decembrie
1880; Opere XI, pp. 457-458).
Într-un alt editorial din 18 martie 1881, tonul
gazetarului urcă, cu indignare şi revoltă, în registrul
unei incriminări istorice: „Să se ţină bine minte că
Vodă Cuza a iertat prin viu grai şi în scris tuturor…
absolut tuturor, numai colonelului Lecca şi altor câ-
torva nu; nu pentru el personal, ci pentru pata pe care
acesta a pus-o pentru vecii vecilor pe steagul ţării. E
unicul caz în istoria românilor. Au căzut domni prin
rebeliune făţişă a poporului sau a armatei, au căzut
prin amicii lor făţarnici; nici un domn român, dar ab-
solut nici unul n-a căzut prin trădarea strajei dom-
neşti; orice strajă, chiar adversară Domnului, pe cât
era strajă au privit unsul lui Dumnezeu pe oaspetele
credinţei ei, şi oaspeţii sunt sfinţi chiar pentru
popoarele cele mai barbare.”
Un alt „cameleon”, Alexandru Candiano
Popescu, deşi s-a declarat duşman de moarte al regelui
Carol I, prin caricata „Republică” de la Ploieşti, va
câştiga apoi încrederea regelui, devenind „adjutant
domnesc” şi comportându-se, ca şi generalul Lecca,
ca bravi ostaşi în Războiul pentru Independenţă, cu
merite reale.
Când generalul Macedonski (demisionat în
1864) este reprimit de cabinetul Ghica-Kogălniceanu,
în 1869, Candiano Popescu protestează, consi-
derându-l pe acesta drept „calomniator” al tronului.
Eminescu intervine, cu marele său fler de gazetar pe
fază, amintindu-i acestuia: „Cu măsura cu care mă-
suri ţi se va măsura.” Reeditând mitica pedeapsă a lui
Oedip, „roşii” n-ar face, prin acuzele aduse altora,
decât să se condamne pe ei înşişi „din gura lor proprie
auzim condamnarea lor.” (Timpul, 5 noiembrie 1880,
Opere XI).
În general, domnia lui Cuza este apreciată
drept „cea mai însemnată de la fanarioţi încoace, atât
în bine, cât şi în rău“.
Răsturnarea lui Cuza are, zice poetul, imediat,
consecinţe asupra cauzei naţionale, căci, dacă par-
tidele nu s-ar fi unit să-l detroneze în mod ruşinos pe
„vrednicul de amintire Alexandru Ioan Cuza“,
„Unirea Ardealului cu Ungaria nu se făcea“… (Opere
XII, p. 461).
Păcat că poetul n-a mai apucat să trăiască mo-
mentul Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918, căreia
i-au fost totuşi contemporani T. Maiorescu, Slavici,
P.P. Carp şi alţi junimişti, nici unul însă arătându-se
atât de cucerit de imaginea marelui Domn valah pre-
cum fusese Eminescu, ca om şi gazetar de infranşi-
sabilă probitate morală.
37
 DACIA
Nr. 73, ianuarie 2012 magazin

V. DOCUMENTE, RECENZII, EVOCĂRI

Poeţii Daciei
ION BURCIN
Ion Burcin este membru al Uniunii Scriitorilor din România şi al Soci-
etăţii Internaţionale „Dacia Revival”, filiala New York.
Operele sale literare, însumând 24 de volume de poezii, proză, me-
ditaţii filosofice, publicate de-a lungul anilor, i-au adus preţuirea cititorilor.
Autorul îşi mărturiseşte sintetic crezul vieţii şi al creaţiei: „Multă
dragoste şi poezie. Iubire. Iubire faţă de Dumnezeu, iubire faţă de semeni; iu-
bire faţă de patrie şi strămoşi; iubire faţă de natură, frumos şi pace”.
„Să nu ne uităm strămoşii” este o elocventă dovadă a unei mari iubiri
pentru trecutul îndepărtat şi pentru strămoşii geto-daci din patria noastră mul-
timilenară.
Cartea a fost lansată cu succes în cadrul Cenaclului literar „Mihai Emi-
nescu” din New York iar în cadrul întrunirilor „Dacia Revival” au fost citite multe
dintre paginile care preamăresc gloriosul nostru trecut dacic. De asemenea,
cartea a fost prezentată la Târgul de Carte din Bucureşti, în 2010 şi 2011.
Revista „Dacia Magazin” prezintă, în câteva ediţii, poeme reprezen-
tative din volumul „Să nu ne uităm strămoşii” al scriitorului Ion Burcin.

LA MOARTEA LUI DECEBAL

(106 e.n.)

Andrada:
O, Zalmoxe, fie-o grijă
Permanentă-n gândul Tău
Să-i redai din nou puterea
Lui Decebal, tatăl meu!
Readu-l la viaţă, Doamne,
Ţelul nu şi l-a atins,
Fie-Ţi milă, nu prin luptă
Dreaptă el a fost învins.

Iar să-nalţe neamul nostru Te îndreaptă, o, Zalmoxe,

Cântece până la cer, Cu atenţia spre el,
Strigăte de bucurie, Spre Traian năvălitorul,
Uitând clipele ce pier... Mare păgân şi mişel.

Nu-i păcat să laşi să moară Bristena:

Un erou atât de rar?
Şi apoi întreaga ţară
S-o predai unui barbar?
Doamne, rogu-te, îndreaptă-ţi
Ochii sfinţi puţin spre noi,
Poate, de ne vezi durerea,
Stingi acest nedrept război.
Corul:
Nu-l vrem, nu-l vrem mort pe rege!
Geto-dacii părăsiţi
Văzându-se, greu la luptă
Vor fi strânţi şi stăpâniţi.
Cer iertare, o, Zalmoxe,
Cer iertare că mă-ndoi,
Încă nu pot să uit totul,
Nedreptatea pentru noi.
Cred că-n urma tragediei
Dacilor, supuşii tăi,
Ochii-ţi lacrimi cer continuu,
Cum de sete arse văi.
Nu mai sta la îndoială.
Hotărăşte chiar acum,
O, Zalmoxe, oastea dacă
Să-ntoarcă Roma din drum.

(va urma)

38
 DACIA
Nr. 73, ianuarie 2012 magazin

Adresele Fundaţiei, filialelor şi ale asociaţiilor dacologice

DACIA REVIVAL INTERNATIONAL SOCIETY 10. M. Alexandru Stan,
Dr. Napoleon Săvescu Tel. 004021 944 93 36 ;
21-26 Broadway, New York 11106 USA E-mail : alstan@hispeed.ch
Tel. 7189321700, 0318106172 Fax. 7187287635 Association «Dacia-Helvetia» Case postale 78,
e-mail: nsavescu@nyc.rr.com CH-1800 Vevey 1. Compte UBS-Vevey,
numéro : 0255-101181.M1D
2. Vladimir Brilinsky 11. Eugenia Semenciuc
Filiala Transilvania, Spania - Madrid
Str. Carpaţi nr. 12, Bl. F, Ap. 11 Telefon: 00346 440 65 372
Deva, jud.. Hunedoara 12. Societatea Culturală Română „Dacia”
Telefon: 0254 223 853 Plushckis Nicolae - preşedinte
e-mail: malus_dacus @yahoo.com Republica Kazahstan
3. Asociaţia Dacologică Barboşi – Galaţi, 100017, Or. Caraganda, str. Tulepova, 17-14
Prof. Aurel Manole Telefon: 7212/42-14-85, 476848
Str. Serei Nr. 4, bl. A 14, Sc. B, et. 4, ap. 36, Galaţi , Jud. Galaţi Mobil: +77012189472, +77776931280
Tel. 0754022616 Telefon: +40743939727
4. Clinica de Medicină Integrată, E-mail: romani_kazahstan@yahoo.com
Dr. Corneliu Băbuţ 13. Uniunea Scriitorilor din Moldova
Comuna Maşloc, Jud. Timiş Mihai Cimpoi - academician, preşedinte
5. Ing. Eugen Ciobanu Str. Alecu Russo, nr. 18, bl. I, ap. 13
B-dul Nicolae Bălcescu, bl. 2, sc. D, et. 3, ap. 65 Chişinău, MD - 2004
Buzău, cod 210246, Tel. 0760176649 Telefon: 00373 22 333 007
6. Asociaţia Culturală Craidava, Mobil: 00373 69 14 78 00
Prof. Dr. Danciu Elena Tereza E-mail: mihaicimpoi@mail.ro
Str. Sergent Constantin Popescu Nr.15, Bl.42A, Sc.A, Et. 3, Ap.8 14. Comunitatea Românilor din Serbia
Craiova, Jud. Dolj (Zajednica Rumuna U Srbiji)
Tel. 0765211880 Ion Cizmaş - preşedinte
7. Rodica Florea str. Vasco Popa, nr. 16, cod. 26300
str. Aleea Saturn, bl. 24, sc. 1, ap. 5 Oraş: Vrsac, Serbia
Deva, jud. Hunedoara Telefon: +381 13 837 336
8. Gheorghe Mihăilescu Mobil: +381 63 38 22 23
str. Pescarilor nr. 26, bl. MZ 11, ap. 12, E-mail: comunitatea@gmail.com
cod. 900538 www.comunitatea-romanilor.org.yu
Constanţa, jud. Constanţa 15. Filiala Getia Minor – Tulcea,
9. Domniţa Raţiu Preşedinte Nicolae Nicolae
str. Freziei nr. 12, bl. 10, sc. A, ap. 5 Str. Florilor Nr.37 , Tulcea , Cod 820035, Jud. Tulcea
Braşov, jud. Braşov Tel. 0729011003 , 0752104184
e-mail: getiaminor@yahoo.com

ABONAMENTE «DACIA MAGAZIN »

Începând cu data de 1.01.2012,
preţul unui abonament la revista noastră
este:
semestrial: 31 lei şi anual: 62 lei

39
 DACIA
Nr. 73, ianuarie 2012 magazin

NORME DE REDACTARE A TEXTELOR PENTRU PUBLICARE

l Textele trimise la redacţie pentru publicare vor fi redactate cu mijloace moderne: fisier
word, pe o singură coloană, text cu diacritice, Times New Roman, mărime 12 pct;

l Fiecare text va avea la sfârşit numele autorului, localitatea şi telefonul fix sau mobil de contact;
l Trimiterile vor fi scrise la sfârşitul materialului, evitându-se generarea lor automată ca
notă de subsol, fiind numerotate normal în text şi la final, încadrate în paranteze pătrate;

l Articolele vor fi însoţite de 1 - 3 imagini sugestive;

l Pentru fondul de imagini al revistei se vor trimite fotografii, filme, precizându-se locul,
data, evenimentul, participanţii şi realizatorul imaginii;

l Corespondenţa se primeşte pe adresa: GETIA MINOR, str. Florilor, nr. 37, Tulcea,
cod poştal: 820035, jud. Tulcea, România.

l Materialele se vor trimite la următoarele adrese de mail:

revistadaciamagazintulcea@gmail.com; pozerevistadaciamagazintulcea@gmail.com

I. EDITORIAL: Gheorghe Bucur: 31

Mariana Terra: Eminescu – contemporanul nostru 1 Mihai Eminescu – soarele poeziei româneşti

Eminescu e cu noi (Omagiu poetic lui Eminescu), 3 III. EVENIMENT ISTORIC – ECOURI

S de dr. Napoleon Săvescu & Mariana Terra CONTEMPORANE

Zenovie Cârlugea: Eminescu şi ideea unirii 36
II. CERCETARE, ANALIZE, SINTEZE

U Dr. Napoleon Săvescu:

Noi, Dacii, partea a V-a,
4 IV. DOCUMENTE, RECENZII, EVOCĂRI
POEŢII DACIEI

M
Drumul spre Sarmisegetusa, 2 Ion Burcin: Prezentare a volumului şi 38
G.D. Iscru: Avertismentul Eminescu 7 „La moartea lui Decebal” (teatru - fragment)
Aurel David: Eminescu – prima jertfă 10

A politică pe altarul Daciei Mari

Tereza Danciu: Societatea românească 17
V. DIN ACTIVITATEA FUNDAŢIEI ŞI A
FILIALELOR

R
în viziunea publicistică eminesciană, I Adresele Fundaţiei, filialelor şi ale asociaţiilor 39
Ion Drăguşin: M. Eminescu şi marea bătălie 22 dacologice
de la Rovine a lui Mircea cel Bătrân Cerinţe de redactare şi publicare a textelor 40
Ioan Câmpan: Eminescu – magul călător, I 24
Olimpia Cotan Prună: 27 Ne puteţi citi online pe:
Kogaionul Cătălinei eminesciene www.dacia.org

40
 editura SERVICII OFERITE DE EDITURA

- Consilierea editoriala
- Corectura manuscrise
- Revizuiri
- Tehnoredactare
- Prepress
Www.karograf.ro - Proiectare coperta, pregatire grafica

Tulcea, - Publicare (ISBN, CIP, tiparire)

Str. Slt. Gavrilov Corneliu, nr. 302, et. 1 - Promovarea cartii online
telefon: 0240 526046 , 0741436128 - Sprijin pentru autorii incepatori

Dan NINOIU

*
Povestea lui Maximillien
şi alte povestiri

Seria
FANTASTIC

Editura Karograf 2010

 Preţ: 3 lei
3$ pentru străinătate