Publicaţie editată de DACIA REVIVAL INTERNATIONAL SOCIETY

Nr. 87 (an X), martie 2013 * Serie nouă

 Conf. univ. dr. Gheorghe D. Iscru

Mihai Popescu

Tiparul executat la S.C. EUROPRINT Company S.R.L.

str. Victoriei, nr. 1, Buzău

Nr. 87 (anul X), martie 2013
I. EDITORIAL
BOGDAN PETRICEICU HASDEU –
PERSONALITATE ENCICLOPEDICĂ
A CULTURII ROMÂNEŞTI
Urmându-i lui Dimitrie Can-
temir şi Ion Heliade-Rădulescu şi înain-
tea lui Nicolae Iorga, B. P. Hasdeu
realizează, alături de cei trei mari cărtu-
rari, condiţia de personalitate enciclope-
dică în cultura română.
S-a născut la 25 februarie
1838, în localitatea Cristineşti din ţinutul
Hotinului în Polonia (azi, Ucraina), într-o
familie – mama, Elisabeta Daucş, şi
tatăl, Alexandru – de moldoveni, cu o
bogată tradiţie culturală, boieri cărturari,
dar şi de luptători. Personalitatea
bunicului dinspre tată, Tadeu Hasdeu,
un om instruit, cunoscător al mai multor
limbi străine şi autor de poezii patriotice
în poloneză, şi, mai ales, a tatălui,
Alexandru, cu studii juridice, istorice,
filozofice la Harkov, Lemberg, Munchen,
ştiutor a vreo 10 limbi străine, numit
membru al recent înfiinţate – 1866 –
Societăţi Academice Române (alături de
Alecsandri, Eliade Rădulescu, Negruzzi
ş.a.)1, profesor, scriitor, cărturar patriot, vor prefigura fiziono-
mia spirituală excepţională a celui ce va fi eruditul savant
de mai târziu. Drumul vieţii lui este unul de excepţie.
Şcoala, începută în Polonia, este continuată, ca
licean, la Chişinău, unde, în 1857, se mutase familia, de-
venind, apoi, student la Harkov şi iunker într-un regiment
de husari în armata ţaristă, ducând o viaţă tumultoasă şi
plină de experienţe tinereşti, dar şi de studiu bogat, divers
şi asiduu, căci avea o extraordinară capacitate de asimilare
şi dorinţă de cunoaştere. Din această perioadă datează
primele încercări literare (poezii, teatru, un Jurnal intim).
Trecând Prutul şi stabilindu-se, în 1857, la Iaşi, îşi
schimbă numele iniţial Tadeu în Bogdan Petriceicu (Has-
deu), cu care va semna de acum înainte tot ce scrie. Într-o
epocă de renaştere naţională, va participa la întreaga viaţă
culturală, ştiinţifică şi politică din ţară, implicându-se cu pa-
siunea, credinţa şi genialitatea eruditului şi patriotului. Pro-
fesor, custode al Bibliotecii Şcoalelor din Iaşi, editează în
1858 revista România, în 1859 Foaea de storia romana, de-
venită, în 1860, Foiţa de istoriă şi literatură, unde publică,
DACIA
magazin
Profesor Gheorghe Bucur
la 22 de ani, celebrul studiu – manifest
Perit-au dacii?2, care a bulversat în-
treaga lume ştiinţifică a vremii, a stârnit
mari controverse şi atacuri la persoana
autorului. Tânărul deschidea curajos o
nouă perspectivă în problema etno-
genezei poporului nostru, care este
continuată şi dezvoltată şi astăzi, nefi-
ind, însă, acceptată, ca şi atunci, nici
acum de romanomanii „ştiinţifici” ai
noştri.
Odată cu mutarea la Bucureşti
(1863), romanticul ardent, care deran-
jase la Iaşi multe orgolii şi convenienţe
(publicase, între altele, frust-realista nu-
velă Duduca Mamuca), se lansează,
mai întâi, în lumea publicisticii polemice,
editând foiţe satirice ca Aghiuţă (1863 –
1864), Satyrul (1866) sau combativul
ziar Traian (1869 – 1970), ca să scoată
apoi remarcabila revistă de filologie
Columna lui Traian (1870 – 1 877; 1882
– 1883), cu o largă sferă tematică so-
cială, politică, economică, culturală, ştiinţifică, artistică,
adoptând o atitudine patriotică şi democrată; problema
românismului şi a unităţii neamului românesc, îi este per-
manent, ca şi la Eminescu, un obiectiv major. Ca o re-
cunoaştere a contribuţiei aduse în acest sens este ales încă
din 1869 preşedinte al Societăţii Românismul.
Între timp, începuse (1864) editarea Arhivei is-
torice a României, publicase, în 1865, monografia istorică
Ion Vodă cel Cumplit, în 1867 i se reprezentase remarcabila
dramă istorică Răzvan şi Vidra iar din 1872 începuse să
publice, în fascicule, celebra Istorie critică a românilor.
Ca lingvist, cu o vastă şi excepţională pregătire de
specialitate, cunoscător a 26 de limbi3, este considerat, pe
bună dreptate, singurul care poate iniţia şi susţine la noi,
pentru a ne alinea, din această perspectivă, Europei, cursul
de filologie comparativă indo-europeană la Facultatea de
Litere din Bucureşti (1874), ca, mai târziu, în 1896, să
înceapă la Universitatea din capitală un curs de Elemente
dacice în limba română.
Ultimele trei decenii de viaţă sunt dedicate unor lu-
1

Nr. 87 (anul X), martie 2013
crări de anvergură şi de excepţională importanţă: publică
trei volume din Cuvente den bătrâni (1878, 1879 şi 1881),
precum şi patru volume din monumentalul dicţionar Etymo-
logicum Magnum Romaniae (1886, 1887, 1893 şi 1898).
Deşi autorul şi operele lui au fost adesea contes-
tate, după publicarea , în 1875, a ediţiei a II-a a Istoriei cri-
tice a românilor, Hasdeu obţine recunoaşterea naţională şi
internaţională; în 1876 este numit director al Arhivelor Sta-
tului, în 1877 este ales membru al Academiei Române, în
1880, este distins de aceasta cu valorosul premiu „I. Heli-
ade-Rădulescu”, devine membru al unor academii străine,
precum aceea din New York, din Belgrad, Sofia, al Acade-
miei de Ştiinţe din Petersburg sau al Societăţii de Lingvistică
din Paris ş.a.
Începând cu1888, după moartea la 18 ani a ge-
nialei sale fiice, Iulia, interesul şi forţa creatoare scad în in-
tensitate, îndepărtându-se treptat de marile proiecte şi
preocupări anterioare; se îndreptă către experienţe spiri-
tiste, o altă noutate, (neînţeleasă şi desconsiderată de con-
temporani), concretizate în lucrarea Sic cogito şi construirea
la Câmpina (unde s-a şi retras) a unui castel, care i-ar fa-
cilita, pe căi paranormale, legătura cu cei dispăruţi. Retras,
în 1900, şi de la Universitate, se stinge, aici, la 25 august
1907, uitat de toţi.
Opera sa este, însă, nemuritoare, contribuţia lui
la cultura română şi la ştiinţa istorică şi lingvistică europeană
este de excepţie. Preocuparea lui de căpetenie a fost isto-
ria. Ca să folosească documentele istorice, s-a specializat
în filologie şi, ca să rezolve problemele acesteia, s-a instruit
în lingvistică; în toate aceste discipline a deschis căi ne-
cunoscute, într-o vreme când la noi abia dacă se ştia de
existenţa unora dintre ele. El este cel care a impus la noi
arheologia ca disciplină esenţială pentru istorie. N. Iorga
enunţa sintetic contribuţia de excepţie la cultura română: „A
dat culegerilor noastre de izvoare Arhiva istorică, cea dintâi
carte a slavisticii la români; a strâns în Cuvente den bătrâni
probe într-ales din vechea limbă, lucru ce nu se mai făcuse
la alţii; a grăbit dezvoltarea studiilor istorice, aruncând în
circulaţie, mai ales pentru vremurile mai vechi, prin Istoria
critică, o uriaşă multitudine de informaţie nouă”.4 A abordat
o problematică vastă, vizând etnogeneza poporului nostru,
subliniind rezistenţa etnică a dacilor, relaţiile cu slavii, pro-
blema cumanilor sau a ţiganilor, a Basarabilor, a începu-
turilor statelor noastre feudale, a stratului şi substratului
popoarelor balcanice într-o viziune a universalului,
susţinând că rezultatele sale stiinţifice nu îndeamnă la
„dezbinare”, ci, din contră, (idee valabilă şi astăzi) „la în-
frăţire.”5
Cercetătorul Mihai Drăgan afirmă că preocuparea
constantă pentru dacism a lui Hasdeu se prefigura încă din
adolescenţă, când la 14 ani, însufleţit de adânci sentimente
patriotice, scrie în rusă, într-un limbaj de o anumită simpli-
tate, poeziile „Sînt român” şi „Sînt dac”, şi le prezintă în tra-
ducerea cercetătorului E. Dvoicenco, descoperitorul lor. Iată
o strofă edificatoare:
„Sînt dac cu trup şi suflet,
Şi cu mândrie aceasta o recunosc!
DACIA
magazin
Sînt dac, nu sînt roman!
Pe romani îi dispreţuiesc.”6
Considerând că avem o protoistorie glorioasă, că
suntem urmaşii unui popor vechi (traco-dacii), susţine ideea
că moştenirea dacică este o coordonată esenţială a sufle-
tului nostru, analizând şi lămurind încă din Istoria critică
problema substratului nostru dacic. Hasdeu prezintă şi dez-
voltă în mai multe lucrări diverse aspecte dacice, (cum ar
fi: Zamolxis, „fondatorul civilizaţiei dacice”), deschizând
calea unor importante cercetări ulterioare. Lingvistul Grigore
Brâncuş, care a efectuat o amplă cercetare a activităţii
acestuia, afirmă categoric: „S-ar putea spune, fără exage-
rare, că întreaga operă ştiinţifică a lui Hasdeu are acest
scop bine determinat: dovedirea continuităţii româneşti
în nordul Dunării în tot cursul Evului Mediu.”7 (s.n.)
Hasdeu aduce o contribuţie remarcabilă în lingvis-
tica universală prin „marele principiu al circulaţiunii”, teorie
cu valoare generală şi de actualitate în definirea sferei fon-
dului principal lexical al oricărei limbi, având numeroase
consecinţe practice.
Publicist, profesor universitar, istoric şi filozof al is-
toriei, filolog, lingvist, folclorist, scriitor, politician, academi-
cian, s-a manifestat în numeroase domenii ale ştiinţelor
umaniste, find deschizător de drumuri de excepţie în multe
direcţii.
Dacă Mircea Eliade îl consideră „geniu de o în-
spăimântătoare vastitate, unul dintre cele mai uluitoare genii
pe care le-a zămislit neamul românesc”8, Gh. Bogdan-Duică
evidenţia o semnificaţie esenţială: pentru prima dată, el „a
realizat, printre noi, tipul modern al enciclopedismului.”9
După ce susţine: „Ca geniu romantic, prin vasti-
tatea preocupărilor lui, prin intuiţiile fulgerătoare şi ipotezele
sale îndrăzneţe, Hasdeu depăşeşte, în chiar structura in-
telectuală a spiritului românesc, formule culturale de până
atunci, inclusiv aceea eliadistă, luată ca model”10, Mihai
Drăgan afirmă cu îndreptăţire, în finalul monografiei citate:
„Geniul lui Hasdeu este o expresie deplină a geniului creator
românesc.”11
Savantul, scriitorul, patriotul B. P. Hasdeu, care a
adus contribuţii fundamentale în numeroase domenii ale
cunoaşterii umaniste în epocă, prin perenitatea în timp a
genialelor lui demersuri cultural-ştiinţifice, este şi va rămâne
cea mai fascinantă personalitate enciclopedică din cultura
românească.
______________
1
Vezi Mihai Drăgan, B. P. Hasdeu, Iaşi, Editura Junimea, 1972, p. 20
2
Foiţa de istoriă şi literatură, 1860, nr. 2, 3, 4, 5
3
Vezi Cicerone Poghirc, B. P. Hasdeu. Lingvist şi filolog, Bucureşti,
Editura Ştiinţifică, 1968, p.74
4
Apud Dan Berindei, Personalitatea istoricului în România literară, nr.
41, 6 oct. 1988, p. 13
5
Idem
6
Mihai Drăgan, op. cit., p. 71
7
B. P. Hasdeu, Pierit-au dacii, Ediţie îngrijită şi introducere de Grigore
Brâncuş, Bucureşti, Editura Dacica, 2009, p.13
8
B. P. Hasdeu, Sic cogito, Bucureşti, Editura Evenimentul, 1990,
coperta IV
9
Gh. Bogdan-Duică, B. P. Hasdeu, în Floarea soarelui, I, nr. 6-7, iunie-
iulie 1927, p.208, apud Mihai Drăgan, op. cit., p.140
10
Op. cit., p. 140
11
Ibidem, p. 271
2

Nr. 87 (anul X), martie 2013
II. CERCETARE, ANALIZE, SINTEZE
Motto: „Naţiunea mea e lumea …Fără naţiunea mea nu e lume.”
De la „pax romana” la „Imperiul global” –
un serial istoric de crime politice împotriva naţiunilor lumii
şi a statelor lor naţionale, suverane!
După cercetări şi reflecţii îndelungate, cu
valorificarea efortului similar al înaintaşilor, dar şi ca
reacţie la diversiunile interesate ale unor „doctrinari”
ce-şi zic „moderni”, care pun naţiunea sub semnul
vremelniciei, propovăduindu-i dispariţia într-un viitor
previzibil, mai nou aceştia lansând şi „formula ma-
gică” pentru topirea naţiunilor, cu Statele lor
naţionale, într-un „Imperiu global”, am subscris cu
convingere la opinia celor mai avizaţi specialişti în
domeniu; anume, că naţiunea etnică a fost, este şi va
rămâne principala permanenţă a istoriei1. I-am for-
mulat şi o definiţie:
„Naţiunea este o comunitate umană etno-
lingvistică, sedentarizată pe un teritoriu al ei,
cristalizată într-un îndelungat şi complex proces
istoric în care şi-a constituit specificul naţional,
„codul” său etic, spiritualitatea sa, şi-a afirmat
identitatea şi suveranitatea naţională, toate acestea
imprimându-i conştiinţa naţională, voinţa politică
şi religioasă, suprem materializate în Statul
naţional”.
La noi, cea mai scurtă şi mai de suflet
definiţie a naţiunii a dat-o ideologul paşoptist, Simion
Bărnuţiu: Naţiunea – „întrânsa ne-am născut, ea este
mama noastră”2.
Singura accepţiune a conceptului de naţiune
este naţiunea etnică. Eminescu numeşte această naţi-
une: poporul istoric, fondator al Statului naţional. Al-
tele – precum: „naţiunea politică”, mai nou „naţiunea
civică” etc. – sunt invenţii ad-hoc pro-domo şi intere-
sate în anularea conceptului ştiinţific – naţiunea etnică
– şi chiar a principalei permanenţe a istoriei pe care
acesta o desemnează.
Antichitatea a fost epoca în care s-au afir-
DACIA
magazin
- Mihai Eminescu -
Conf. univ. dr. G. D. Iscru
mat primele naţiuni iar prima naţiune, cu Statele ei
naţionale, constituită în Europa, a fost naţiunea stră-
moşilor noştri reali – geţii, dacii, tracii, illirii –, naţi-
unea succesoare a poporului primordial –
arienii/pelasgii –, naţiunea matcă în vatra „Vechii Eu-
rope”3.
Statul naţional, fiu al naţiunii, coordona-
torul dezvoltării ei optime şi al apărării în faţa oricăror
provocări şi primejdii, este un ansamblu de instituţii
continuu perfectibile, acreditat de istorie ca organism
politic ideal, devenit expresia politică a poporului su-
veran în epoca modernă, epocă în care egalitatea în
datorii şi drepturi s-a impus ca un bun comun al tu-
turor cetăţenilor ei.
Cetăţeanul este stâlpul de susţinere al So-
cietăţii moderne, al Statului modern. Lozinca: „drep-
turile omului” este o lozincă de sorginte ocultă,
„plantată” de iluminaţii lui Weisshaupt în celebra
„Declaraţie universală” a „Marii Revoluţii Franceze”
din 1789 şi a fost destinată să ecraneze prioritatea, im-
portanţa şi drepturile cetăţeanului în Statul modern în
profitul străinilor şi apatrizilor, a „călăreţilor” pe
meridiane. De atunci, lozinca a invadat discursurile
politicienilor obedienţi Forţelor oculte şi incapabili
să-i sesizeze destinaţia, a afectat politicile guvernelor
ajunse în stare de obedienţă faţă de promotorii şi
susţinătorii ei iar „ligile” „drepturilor omului” au îm-
pânzit lumea; mai nou, au fost acceptate ca fiind „de
utilitate publică” şi sunt finanţate de la buget. În Eu-
ropa s-a înfiinţat chiar o Instanţă specială pentru
apărarea „drepturilor omului”, CEDO, iar lideri ai
multor State au acceptat cedarea Suveranităţii
naţionale – atribut suprem şi inalienabil al naţiunii! –
în beneficiul unui Superstat, „Centru de Putere”,
3

Nr. 87 (anul X), martie 2013
numit „Uniunea Europeană”.
La noi, cea mai clară exprimare privind
perenitatea naţiunii, precum şi cea mai firească relaţie
dintre naţiune şi Statul ei naţional le-a formulat Nico-
lae Iorga cu puţin timp înainte de a fi asasinat:
Naţiunea – „ea nu se poate umili pentru tot-
deauna şi nu se poate nimici de nimeni de-a lungul
sutelor de ani” Ea „e lucrul primordial şi plastic. De
la dânsa vine totul. Ea întinde Statul în ceasurile bune,
în ceasurile rele îl resoarbe, îl ascunde în misterul ei
sacru, până la o altă tresărire în afară, ca arborele
ce-şi întinde vlaga în toamnă pentru o nouă primăvară”
(„Neamul Românesc”/17 mai 1940, s.n.). Iar cea mai
puternică apreciere asupra specificului naţional şi a
Statului naţional a dat-o poetul nostru naţional, Mihai
Eminescu, cel mai naţionalist dintre români:
„Cestiunea de căpetenie pentru istoria şi
continuitatea de dezvoltare a acestei ţări este ca ele-
mentul românesc să rămâie cel determinant, ca el să
dea tiparul acestei forme de Stat, ca limba lui, în-
clinările lui oneste şi generoase, bunul lui simţ, c-un
cuvânt geniul lui să rămâie şi pe viitor norma de dez-
voltare a ţării şi să pătrundă pururea această dez-
voltare. Voim Statul naţional, nu Statul cosmopolit,
nu America dunăreană. Voim ca stejarul stejari să
producă, nu meri pădureţi”4.
Prin resorturi vizibile şi invizibile naţiunea,
ca maică sfântă a fiilor ei, le-a imprimat nativilor sen-
timentul sacru al naţionalismului şi datoria sacră ce
izvorăşte din el, exprimate prin iubirea totală a aces-
teia, prin efortul propriu de consolidare a ei şi de
apărare până la sacrificiul suprem, dar şi un sentiment
similar pentru toate naţiunile lumii, surorile naturale
ale maicii sale. Şi numai prin naţionalism, astfel gân-
dit şi simţit, se poate ajunge la adevăratul internaţio-
nalism, bazat pe Dreptul naţiunii înaintea tuturor –
principiul fundamental al Dreptului zalmoxian, Drept
al primei naţiuni constituite pe bătrânul continent5.
Figurat vorbind, naţionalismul reprezintă blindajul
din oţel special al fiecărei naţiuni.
Imperiile, în schimb, afirmate şi ele,
primele, în Antichitate, clădite pe rapt şi jaf, deci pe
nedreptate, n-au fost şi nu sunt State naţionale, ci
megaformaţiuni politice multinaţionale cu preocu-
parea permanentă de „topire” a naţiunilor cotropite în
imensitatea spaţiului imperial. Le numim „istorice”
pe cele de până la începutul secolului XX, când s-a
trecut la faza neoimperialistă. Deci, clădite pe nedrep-
tate, ca expresie a răului planetar, ele au fost şi sunt
sortite, inevitabil, declinului şi căderii. Încă de atunci,
din Antichitate, în efortul lor maladiv de expansiune
şi jaf au ajuns să aspire la „statutul” de „Imperiu uni-
versal”. Tipic în acest sens a fost Imperiul Roman,
Roma imperială, numită de contemporani „rădăcina
DACIA
magazin
tuturor relelor”. „Pax romana” a fost prima expresie
de pace imperială, de cotropire, dominaţie şi jaf,
lansată în istoria lumii. Iar când „mai marii” Romei
imperiale au pornit ultima acţiune de acest gen, aceea
de distrugere a Regatului lui Decebal, imperiul par-
curgea o criză morală generalizată, peste care s-a
suprapus o criză economico-financiară gravă, crize re-
date în opera lor de doi mari istorici romani contem-
porani cu împăratul Traian6. Astfel, Cornelius Tacitus
(54/51î.de Hs. – 120 d. Hs.) spune: „Romanii cei la-
comi îşi înrobesc supuşii, jefuiesc, ucid ... şi trans-
formă totul în pustiu şi numesc aceasta pace”. Iar
Titus Livius (59 î.de Hs. – 17 d. Hs.), cel mai de
seamă istoric al Romei, relata cu tristeţe şi părere de
rău: „Au decăzut mai întâi moravurile şi apoi oamenii
din ce în ce mai mult până ne-au prăvălit în mocirlă,
încât am ajuns în actualele vremuri, să nu mai putem
nici îndura păcatele noastre, nici primi leacuri de în-
dreptare”.
Declinul şi prăbuşirea Imperiului Roman
le-a prezentat, magistral, în şase volume, englezul Ed-
ward Gibbon încă în secolul XVIII, „Secolul lu-
minilor”7.
La trecerea în Evul Mediu, papa, capul Bi-
sericii romano-catolice, interpretând subiectiv, pro-
domo, Sfânta Scriptură şi, pe acest „temei”,
arogându-şi calităţi sacre, proclamându-se infailibil
iar Biserica „sa” „universală” şi „apostolică”, condusă
de el în mod despotic însă, s-a străduit să-şi adjudece,
operativ, „statutul” de Suveran universal, deţinător al
întregii puteri religioase şi laice, divine chiar în rapor-
turile cu pământenii. Îşi însuşea astfel „testamentul
politic” al Imperiului Roman, acela de „Imperiu uni-
versal”. Îşi va confecţiona şi celebra tiară formată din
trei coroane suprapuse, simbolizând puterea sa asupra
lumii terestre, asupra celor subpământene şi chiar pu-
terea Cerului, tiara având în vârf, deasupra unui Glob
pâmântesc, crucea. Această triplă coroană (triregnum)
se purta la evenimente speciale (de pildă la întronare).
Primul a purtat-o papa Clement al V-lea (1305-1314)
iar ultimul papa Paul al VI-lea în 1963, apoi nu s-a
mai purtat8. Vă amintiţi desigur de versul lui Emi-
nescu din Scrisoarea III: „Papa cu-a lui trei coroane
puse una peste alta”.
La început, în confruntarea cu imperiul laic,
constituit între timp, papa a trebuit să cedeze însă. Dar
n-a renunţat la idee, considerând, desigur, că prin au-
toritatea spirituală a Bisericii „sale”, ca şi prin sacra-
litatea proprie, adjudecată, printr-un prozelitism
perseverent, în ultimă instanţă prin asociere cu vreun
aliat puternic sau cu mai mulţi, tot va ajunge cândva
la mult râvnita suveranitate totală. Şi atunci, cedând
– vremelnic! –, papa a sacralizat imperiul laic,
menţinându-i numele de odinioară, nume de carieră
4

Nr. 87 (anul X), martie 2013
epocală dar şi nume al locului în care se afla Biserica
sa: „Sfântul Imperiu Roman”, chiar dacă „de naţiune
germană” – o expresie hibridă, generatoare de con-
fuzii, pe lângă contradicţia evidentă dintre sacru
(sfânt) şi răul personificat de imperiu. Şi papa s-a stră-
duit continuu să facă din acest „Sfânt imperiu” „vârful
de lance” al ofensivei proprii spre universalitate. A
mai convins şi alte regate (maghiar, polonez) să i se
alăture, proclamându-le, abuziv, „apostolice”, coin-
teresate şi ele să aibă un „spate” sacru şi care vor
acţiona cu zel pentru obiective similare, pe seama
vecinilor (vezi cazul „Uniaţiei” din Ardeal, 1699-
1700).
Şi astfel, prima mare ofensivă pentru obiec-
tivul asumat, pornită sub aura sacralităţii, a fost de-
clanşarea competiţiei medievale între imperiile
„istorice” pentru a-şi impune, fiecare, orgoliul de „im-
periu universal”, competiţie continuată şi în Epoca
Modernă pe seama naţiunilor europene şi – de ce nu?
– extraeuropene9. Aceasta, împotriva Imperiului
Otoman, apărut între timp cu aceeaşi aspiraţie. Au
fost, deci, sub argumentul sacru cunoscut (eliberarea
Sfântului Mormânt), celebrele „cruciade”, 1096 –
1270, două secole de măcel inutil, care a afectat serios
evoluţia naţiunilor aflate pe traseul confruntării dintre
competitori, obiectivul real fiind supunerea şi încor-
porarea la dublul „Sfânt imperiu” european a Răsări-
tului „schismatic”, aducător de mari venituri „la vârf”
în caz de victorie. Prin obiectivul real urmărit şi prin
jafurile practicate de „cruciaţi”, „cruciadele” ne apar
ca o sinistră „uvertură” la căderea din Mai 1453 a
Constantinopolelui, la căderea Imperiului Bizantin10.
Confruntarea a fost cu atât mai dăunătoare, cu cât se
constituia, în context, ca un fel de „contramigraţie” de
la Vest la Est, „replică” la marea migraţie a barbarilor
Asiei, încă neîncheiată. Iar ultima „cruciadă”, aceea
„a copiilor”, a fost de un sadism şi o criminalitate fără
egal. În timp, în confruntarea dintre imperii a inter-
venit şi ţarul Rusiei, care îşi arogase pentru capitala
sa „statutul” de „a 3-a Romă şi ultima”.
A doua mare ofensivă, tot mixtă şi tot
„sacră” dar şi laică – alăturându-i-se, la concurenţă,
şi alte Puteri –, s-a pornit împotriva naţiunilor ex-
traeuropene. Şi aşa s-a ajuns la formarea marilor im-
perii coloniale, realizate cu sabia şi cu tunul, dar şi cu
nelipsitul cleric trimis să „sfinţească” şi să „civi-
lizeze” pe „păgânii” locului. Această sinistră ofensivă
a distrus, pur şi simplu, naţiuni întregi iar altora le-a
frânat pentru mult timp evoluţia istorică firească, con-
chistadorii laici şi clerici procedând precum odinioară
Imperiul Roman (vezi mai sus, Tacitus)11. Azi, încă,
civilizaţia omenirii resimte dureros marile pierderi
provocate de acestă ofensivă politică, militară şi ...
confesională, fie şi numai pe seama „indienilor” din
DACIA
magazin
America, cea numită ulterior latină. Şi în alte zone a
fost la fel! Privitor la consecinţele Conquistei pentru
autohtonii cuceriţi („indienii”), autorul citat con-
cluzionează: „Cu zeii morţi, cu armatele lor distruse,
cu rezistenţa zdrobită, cu cârmuirea pierdută,
cucerirea a fost ceva mai mult decât o tragedie: pentru
populaţia indigenă ea a fost un traumatism. Viziunea
noastră asupra ei – observă critic şi autocritic autorul
– este cea a învingătorului, aşa cum sunt aproape toate
istoriile războaielor” (op, cit., p. 446). Mai mult,
adăugăm noi, elemente importante ale civilizaţiei
acelor „indieni” sunt acum pierdute sau foarte greu de
recuperat.
Aşa cum dureros este resimţită, azi, de către
civilizaţia, cultura, ştiinţa mondială – şi va fi încă re-
simţită în perspectivă! – distrugerea Statului geto-dac
al lui Decebal de către Roma imperială, precum con-
firmă izvoarele istorice abordate profesional şi re-
sponsabil şi reflecţiile mai atente asupra lor. Concluzia
autorului citat despre consecinţele Conquistei pentru
„indienii” americani este valabilă şi pentru Dacia
noastră edenică sub pustiul „păcii romane” în zona
cucerită, dar şi cu implicaţii mai extinse. Izvorul tezei
false şi absurde a „romanizării Daciei”, cu „dispariţia”
din istorie a strămoşilor noştri reali, traco-geto-dacii
şi cu falsificarea identităţii noastre naţionale se află
tot în acea viziune a învingătorului, servită, sub influ-
enţe externe, de credulitatea, vinovată, a unor autori
sau/şi de „mandatul” suprem vinovat al altora, dar şi
de cedarea obedientă sau interesată, la fel de vinovată,
a factorului politic de „ieri” şi de azi.
În Epoca Modernă, însă, la cumpăna dintre
secolele XIX-XX, lupta milenară a naţiunilor eu-
ropene, la care s-au adăugat şi „răzvrătirile” din
colonii pentru recuperarea suveranităţii şi identităţii,
a aruncat imperiile „istorice” – aflate în neputinţa de
a se reforma în spiritul epocii – în criza generală a
sistemului imperial, criză reflectată, la scurt timp, prin
căderea unor mari imperii „istorice” în contextul
Primului Război Mondial şi prin recunoaşterea,
nolens-volens, la Conferinţa de pace (1919-1920), a
„principiului naţiunilor”, cauza lor dreaptă: Suvera-
nitatea naţiunilor şi constituirea sau reconstituirea
Statelor lor naţionale, conform principiului fundamen-
tal amintit – Dreptul naţiunilor înaintea tuturor (vezi
nota 5). Aceasta permitea, cu adevărat, Epocii Mo-
derne să se realizeze ca epocă a Suveranităţilor
naţionale la nivel planetar. Or, când au înţeles bine
această perspectivă, împătimiţii dominaţiei planetare
au intrat în alertă maximă12.
Să ne oprim aici cu „periplul” prin timp al
imperiilor „istorice”.
Între timp, tot din Antichitate pornind şi tot
sub aura sacralităţii, anumite Forţe – pe care, în-
5

Nr. 87 (anul X), martie 2013
deobşte, din anumite motive, încă le numim oculte –,
cultivând ideea propriei lor dominaţii planetare, cu de-
osebită abilitate au subminat imperii „istorice”, chiar
le-au distrus când nu le-au putut aduce în stare de obe-
dienţă, s-au infiltrat, planetar, în structuri şi supra-
structuri, şi imperiale şi naţionale, cu convingerea că
vor ajunge la un „modus vivendi” cu arogantele capete
încoronate ale acestora – infiltrate familial şi discret
„sponsorizate” –, urmărind, în consens, obiectivul
comun care le preocupa deopotrivă: dominaţia pla-
netară. Şi astfel, respectivele Forţe, creându-şi şi două
importante reţele de amăgire şi dominaţie planetară
– masoneria, apoi comunismul –, s-au ridicat la tăria
unui veritabil Imperiul mondial al Forţelor oculte şi
al capitalului, Imperiul „invizibil” însă (adică ne-
proclamat, dar prezent şi simţit, acut şi agresiv, peste
tot!). De pe această poziţie au putut trata cu imperiile
supravieţuitoare Primului Război Mondial – „planifi-
cat” în acest scop! – o cârdăşie pe care îndeobşte o
numim Conspiraţia neoimperialistă mondială, la „ti-
mona” căreia au trecut, rapid, „experţii invizibili”,
având ca obiectiv reîncarcerarea naţiunilor lumii într-un
uriaş imperiu numit, ceva mai târziu, în planul ei
himeric, cu expresia eufemistică de „Imperiu global”,
condus de un Guvern mondial al împătimiţilor domi-
naţiei planetare. Plan himeric am spus, ca orice „plan”
clădit pe lăcomie, perfidie etc, într-un cuvânt pe ne-
dreptate şi fără a conştientiza că el exprima o culme
a crimei politice împotriva naţiunilor, împotriva na-
turii, a voinţei lui Dumnezeu Însuşi – care iubeşte, de-
opotrivă, toate naţiunile lumii! – şi a legităţii istorice,
prin el Conspiraţia urmărind să dea viaţă ... himerei!
Himeric, fiindcă pertenerii cârdăşiei erau expuşi la
mari riscuri proprii ţinând de o nouă şi inevitabilă
reacţie decisivă a naţiunilor care, cum am spus, nu cu
mult timp în urmă, după o luptă milenară aruncaseră
imperiile „istorice” în criza generală de sistem impe-
rial. „Miza” „Imperiului global” era însă prea mare,
ca şi convingerea partenerilor, conduşi de „experţii in-
vizibili”, că alianţa lor/cârdăşia le-a revigorat puterea;
acestea – „miza” şi convingerea – făcându-i să con-
sidere că un nou efort de reîncarcerare a naţiunilor va
duce la reuşită.
Iresponsabilitatea celor doi parteneri ai
cârdăşiei, conduşi de „experţii invizibili”, s-a con-
cretizat – în secolul XX şi la începutul celui următor
–, pe de o parte prin „perfecţionarea” doctrinei
malefice a dominaţiei. Mai întâi, în varianta leninist-
stalinistă, în fond masono-comunistă/bolşevică.
Aceasta, în „deschidere”, ignorând datele istorice şi
nesesizând utopia gândului şi a efortului, a lansat, cu
pretenţii, argumente „ştiinţifice” şi a emis „postulate”
privind dispariţia previzibilă a naţiunilor etnice. După
care, în cadrul primului Imperiu totalitar comunist,
DACIA
magazin
U.R.S.S., prin două mari minciuni ale secolului, dar
şi prin forţă, comilitonii au reuşit reîncarcerarea naţi-
unilor fostului imperiu autocrat al ţarilor, expunându-
le apoi „experimentelor socialiste” de „globalizare” şi
chiar de distrugere în imensitatea imperiului. Reacţia
celor oprimaţi a dus însă la primejdia unei explozii „de
jos în sus”, cu consecinţe ce puteau fi imprevizibile.
Atunci, „experţii invizibili”, cumpănind operativ, au
decis o implozie, „de sus în jos”, pentru care deja
pregătiseră „omul providenţial”. Şi astfel, în urma
unei încrâncenate implozii a rezultat însă, conform
„strategiei”, un ... nou imperiu, pe care „experţii”
l-au botezat, tot eufemistic, „Comunitate” de „State
Independente” (C.S.I.); sau, cu ceva „aromă” etnică,
„Federaţia Rusă”.
În paralel şi tot la acel început de secol XX,
se începuse „lucrul” la o variantă de „rezervă” a doc-
trinei dominaţiei, la care s-a muncit trei decenii, dis-
cret şi mai ales secret, pusă în operă după noua mare
criză a Celui de-al Doilea Război Mondial – şi el pla-
nificat! –, printr-o politică a „paşilor mărunţi”. Astfel
că varianta doctrinară a fost exprimată, textual, abia
în 2006, printr-o „Recomandare” a Consiliului Eu-
ropei – megaformaţiunea politică realizată între timp
– document numit într-un cotidian bucureştean,
„Ziua”, titrat pe prima pagină, „Recomandarea
otrăvită”. În 2005, printr-un aşa-numit, într-o formu-
lare curioasă, „Tratat de Constituţie”, doctrinarii „Uni-
unii” postulaseră perspectiva formaţiunii respective –
ba chiar mai mult, perspectiva întregului continent
până atunci integral creştin –, atenţionând că tuturor
celor care au „aderat” sau vor mai „adera” la acest
Suprastat li se „oferă” în viitor o „Europă post-creş-
tină”. Era firesc să te întrebi: oare cine va fi fost, „la
vârf”, atât de bun „prieten” al creştinismului şi atât de
influent de a introdus într-un preambul de Constituţie
destinată Europei o asemenea perspectivă? Întrebare
retorică.
În recomandarea din 2006 se lansa în sfârşit
şi formula magică de topire a naţiunilor etnice, cu
Statele lor naţionale în Superstatul „civic şi multicul-
tural”, fără vreo culoare naţională, naţiunile etnice ur-
mând a se transforma, repede-repede, în aşa-zise
„naţiuni-civice”; adică, absolut tot împotriva naturii
şi a legităţii istorice! Iar la noi s-au găsit, repede, pro-
pagandişti ai „Recomandării”, care s-au bucurat în
continuare, de o carieră impresionantă. Şi cum în se-
colul XX se intrase, în forţă, într-o eră a metalimba-
jului, pentru această „topire” s-au nominalizat,
eufemistic, şi „treptele” fenomenului anunţat: „ade-
rare”, „integrare”, „globalizare”, la capătul „scării”
urmând a se deschide larg porţile „Imperiului global”
pentru fostele naţiuni etnice – cu fostele lor State, foste
suverane, devenite ... „civice”. Pentru „poporul de
6

Nr. 87 (anul X), martie 2013
jos”, spre a-l convinge, intra în funcţiune metalimba-
jul despre fericirea care îl aştepta. Pe fond însă, „pro-
blema” urma a se rezolva, cum se mai procedase deja,
cu ajutorul liderilor locali prin cointeresări şi motivări
şi chiar prin şantaj. Se acumulase deja, în acest sens,
„experienţă”, aşa cum procedeul a fost deconspirat
încă din 2003 printr-o carte ştiinţifică, tradusă la noi
în 200413, tăcută însă de media postdecembristă. La
capătul demonstraţiei lor, cei doi autori ai cărţii citate
formulau şi o previziune-avertisment privitoare la per-
spectiva acelei „mari amăgiri”: Naţiunile ai căror li-
deri „aderaseră” la „Uniune” „deveniseră victimele
uneia dintre cele mai mari prefăcătorii colective ale
secolului XX, care din acest punct de vedere merită a
fi aliniată lângă visele de autoamăgire ale comunis-
mului.
Mai curând, poate, iar nu mai târziu, fan-
tezia marelui «proiect european» se va dărâma,
biruită de realitate, distrusă de toate acele con-
tradicţii pe care, în ambiţiile ei demente, n-a fost în
stare să le prevadă şi pe care n-ar fi putut niciodată
spera să le rezolve ... Dar ... va lăsa în urma ei dis-
trugeri cumplite: un pustiu din care popoarele Eu-
ropei vor avea nevoie de mulţi ani ca să se trezească
iar la viaţă” (op. cit., p. 314, s.n.).
Toate acestea – privind ascensiunea Forţelor
de dominaţie, până la „cuplarea” lor în amintita
cârdăşie – le-am studiat atent şi le-am prezentat în
economia aceleiaşi cărţi, din 2010 (vezi nota 12).
În pofida şi a altor similare previziuni-aver-
tisment, ulterioare, „marea amăgire” şi-a continuat
drumul până când, peste nici un deceniu, „Uniunea”
a intrat într-o criză – chiar dacă iniţial indusă, pentru
a „tempera” unele „pusee naţionaliste” –, criză care
i-a speriat pe „cei mari” ai „Uniunii”, căci aceasta a
ajuns în pragul unei „explozii”, cum s-a exprimat unul
dintre ei. Cum însă, acolo „sus”, direcţia spre „glo-
balizare” era dată, după dezbateri operative s-a decis
doar ... schimbarea titulaturii: „Uniunea Europeană”
să se numească ... „Statele Unite ale Europei”, după
formula „americană” (U.S.A.). Formula mai fusese
propusă şi în etapa interbelică, pe filieră masonică;
altfel cum? La o „Federaţie europeană” gândise şi
Hitler cu „echipa” lui, în etapa interbelică. Dar „for-
mula” a eşuat pe „bătrânul continent” cu adânci
rădăcini în istorie şi cu o civilizaţie milenară, iar Hitler
şi ai lui, precum se ştie, au „capotat”!
Ne-am pronunţat în această chestiune prin
două studii apărute în reviste care ne-au oferit şansa
publicării: primul (a propos de „explozie”!), intitulat:
A sunat ceasul? Al doilea (privind noua titulatură pro-
pusă), intitulat „Statele Unite ale Europei” – aceeaşi
Mărie cu altă pălărie14.
Evident, noua titulatură n-a impresionat ...
DACIA
magazin
criza, care a devenit megacriză şi nu dă semne de
„vindecare”.
Dar „sus”, la nivelul „Uniunii”, „la vârf”, ca
şi la nivel planetar, „fraţii” obiectivului comun caută
cu înfrigurare noi soluţii, unii mai diplomatice, expuse
public în metalimbaj însă, ca fiind „calea cea dreaptă”,
alţii mai tranşante pe ideea „federalizării Europei”,
cu preluarea Puterii, în tot mai mare măsură, la „Cen-
tru” sub suveranitatea „aquis-ului” comunitar –
pregătit de Jean Monet, părintele „Uniunii Europene”
–, conform aranjamentelor pe care liderii autointitu-
latelor „clase politice” le-au luat la semnarea
„aderării”, Suveranităţiile naţionale fiind deja „prelu-
ate” de amintitul Superstat european. „Mai marii”
acestuia, în contextul megacrizei care nu dă semne de
„vindecare”, în locul unei soluţii corecte, raţionale,
fezabile pentru o Europă Unită – dar o Europă a naţi-
unilor suverane şi a Statelor naţionale independente!
–, în schimb turează puternic motoarele „integrării”
şi „globalizării” iar „fraţii” de peste ocean îi sprijină
„doctrinar”, logistic şi nu numai. Liderii „noştri” se
aliniază şi ei, disciplinaţi, pregătesc, în noua legis-
latură „revizuirea” Constituţiei şi noua regionalizare
(ne amintim de cealaltă, cândva, sub presiunea
celeilalte „Uniuni”, cea sovietică), acum o euro-re-
gionalizare; în fapt, dezmembarea ţării, cum deja a
fost sesizat pericolul. Primejdia cea mare este ca
România însăşi să devină, poate, o „euroregiune de la
Dunărea de Jos” sau vor găsi o altă „formulă” de di-
soluţie a Statelor naţionale printr-o mai ingenioasă
euro-regionalizare ...
Această lucrare contra naturii, contra legi-
tăţii istorice, vizează, cum s-a înţeles, însăşi fiinţa
naţiunii – repetăm: naţiunea etnică, principala per-
manenţă a istoriei, „poporul istoric” (Eminescu),
fondator al Statului naţional! – şi ea exprimă irespon-
sabilitatea autorilor pentru civilizaţia umană, pentru
însăşi perspectiva vieţii pe Pământ şi reprezintă punc-
tul culminant al unui serial de crime politice îm-
potriva naţiunilor lumii şi a Statelor lor suverane.
Aceasta, pe de o parte, spuneam mai sus. Pe
de altă parte, iresponsabilitatea amintitei cârdăşii,
deja intrată în era „capitalismului dezastrelor”, în
practica vieţii curente s-a manifestat şi se manifestă
prin aplicarea „doctrinei şocului”15 – un mecanism
diabolic de rapt, dominaţie şi jaf –, în care ultima con-
solare pentru un lider neautentic, devenit obedient,
cointeresat fiind, şantajabil şi şantajat, care a vândut
„transfrontalierilor” activele economice şi resursele
naţionale, în timp ce aşa-numita „datorie suverană”
prin împrumuturi înrobitoare a ajuns la cifre astro-
nomice, poporul devenind sclav în propria sa ţară, dar,
în final, liderul respectiv a conştientizat dezastrul,
poate şi propria vinovăţie majoră, ultima replică a
7

Nr. 87 (anul X), martie 2013
„mentorilor” săi străini către el este aceasta: „Vrei
să-ţi salvezi ţara? Atunci, vinde-o!” (op. cit., p. 178,
s.n.). Fără comentarii.
„Doctrina şocului” s-a aplicat deja în multe
ţări ale lumii în care echipele de „asasini economici”16
au racolat lideri neautentici, ajunşi obedienţi şi şanta-
jabili; s-a aplicat şi în Rusia după „căderea” comunis-
mului; s-a aplicat şi la noi şi se aplică în continuare în
lume, într-o „suită” curentă de crime politice,
„transnaţionalii” comportându-se cu autohtonii chiar
mai rău decât s-au comportat conchistadorii europeni
cu „indienii” din „teritoriile de peste mări”.
În concluzie, este, la nivel mondial, o situ-
aţie limită, cea mai periculoasă din întreaga istorie a
lumii. La noi, alături de demonstraţia din cartea noas-
tră citată mai sus (vezi nota 12) şi de alte adevărate
semnale de alarmă (cărţi, articole în presă, interviuri),
alături de drama vizibilă a omului de rând, această
situaţie limită o găsim concluzionată în cuvântul edi-
torului, d-na Consuela Albu, în consens cu autorii, la
o carte cu titlu imperativ17: „«Aşa nu se mai poate!»
- s-ar fi numit această carte. Este laitmotivul ei, un
strigăt de disperare a doi intelectuali, distinşi profe-
sori universitari, faţă de realităţile dramatice ale ţării
lor, dar şi de hotărârea de a întreprinde ceva pentru
ca nenumăraţii români care s-au săturat de corupţie,
demagogie, minciună, neruşinare, hoţie, murdărie de
toate felurile, care s-au săturat să ţină capul plecat
când se vorbeşte despre români şi România, să aibă
o soluţie. Vă oferim această soluţie şi, aşa cum spun
în multe rânduri autorii, stă în puterea dvs. s-o prelu-
aţi şi să-i daţi viaţă. Noi suntem convinşi că se poate.”
Pe cale de consecinţă, naţiunile etnice, cu
Statele lor încă suverane (atât cât mai sunt suverane!),
trebuie să iniţieze un mare efort de renaştere naţio-
nală, concertat planetar – căci primejdia este plane-
tară! –, o nouă şi adevărată cruciadă mondială
împotriva barbariei „moderne”, împotriva barbarilor
„stilaţi” ai mileniului III, efort având ca obiectiv major
desăvârşirea sintezei revoluţionare a omenirii în
această Epocă Modernă în care ne aflăm – Epoca su-
veranităţilor naţionale, menită să realizeze armonia
socială, similară armoniei divine a Universului, pe
temelia căreia să se poată implementa, în sfârşit,
regimuri politice de democraţie reală, nu surogate ca
până acum.
Soluţia? Constituirea, la nivel naţional, a
unor partide politice noi, radical deosebite de cele de
până acum, cu membri ataşaţi total interesului
naţional, oameni de caracter, integri şi fermi, con-
secvenţi pe direcţia obiectivului asumat, partide care
să-şi asume efortul unei noi renaşteri naţionale, efort
concertat planetar, în consens cu Forţele pozitive ale
naţiunilor lumii, cu partidele similare ale acestora, ast-
DACIA
magazin
fel ca printr-o acţiune politică bine coordonată şi con-
secvent urmată să realizeze obiectivul asumat, de-
păşindu-se astfel situaţia limită existentă la nivel
planetar şi naţional, în beneficiul civilizaţiei şi al păcii
pe Pământ.
Noi suntem convinşi că stă în înţelepciunea
şi forţa naţiunilor lumii să realizeze acest obiectiv
major.
___________________________
1
.G.D.Iscru, Naţiune, naţionalism, românism, Ed. Nicolae Băl-
cesu, Bucureşti, 1997.
2
.În celebra cuvântare de la Blaj (3/15 mai 1848), conform Cor-
nelia Bodea, 1848 la români. O istorie în date şi mărturii. Ed. Şti-
inţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982, vol. I, p. 476, s.n.
3
.Conf. univ. dr. G.D.Iscru, Strămoşii noştri reali: geţii, dacii,
tracii, illirii – naţiunea matcă din vatra „Vechii Europe”, Ed.
Nicolae Bălcescu şi Ed. Mica Valahie, Bucureşti, 2010.
4
.Mihai Eminescu, Opere, Ed. Academiei R.S.R. Bucureşti, 1985,
vol XII, p. 444., s.n.
5
.Conf. univ. dr. G.D.Iscru, Dreptul naţiunilor înaintea tuturor, în
Studii şi cercetări de Dacoromânistică, revistă a Academiei da-
coromâne, an.1, 2011, p. 46-53.
6
.Aprecieri reţinute, tocmai de aceea, ca motto, într-o importantă
carte a dacologului Paul LazărTonciulescu, Impactul Romei
asupra Daciei, Ed. Miracol, Bucureşti, 1997.
7
.Vezi, la noi: Edward Gibbon, Istoria declinului şi prăbuşirii Im-
periului Roman, antologie, traducere şi prefaţă de Dan Hur-
muzescu, Bucureşti, 1976, 3 volume, colecţia B.P.T. Astfel de
lucrări ne sunt necesare pentru a înţelege mai bine evoluţia istorică
a omenirii.
8
.Pavel de Ballester, Episcop de Nazians, Convertirea mea la orto-
doxie. Mărturia unui călugăr franciscan, trad. de Maria Cătălina
Muraru, Ed. Nepsis, 2010.
9
.Pe larg în Francois Lessard, Istoria secretă a Vaticanului, Pro
Editură şi Tipografie, Bucureşti, 2005. Titlul original: Les
heretiers de l’imperialism romain.
10
.Prof. dr. Constantin Dobrescu şi prof. gr. I Ion C. Petrescu,
Căderea Constantinopolului – ultima citadelă a creştinismului în
sud-estul Europei, Ed. Premier, Ploieşti, 2009.
11
.Pe larg în: Francisco Morales Padron, Istoria descoperirii şi
cuceririi Americii, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,
1979.
12
.Toate acestea şi altele în continuare le-am prezentat pe larg în
cartea noastră: O nouă introducere în epoca modernă cu privire
special la istoria naţională, Ed. Proema, Baia Mare, 2010.
13
.Cristopher Booker şi Richard North, Uniunea Europeană –
marea amăgire. Istoria secretă a construcţiei europene, traducere
de Mircea Columbeanu, Ed. Antet, Bucureşti, 2004, 366 p. dense,
cu o bibliografie impresionantă (130 de titluri valorificate în 1608
note) şi o investigaţie la zi; cu o copertă I foarte sugestivă pe care
i se rezumă cuprinsul în două propoziţii: „Cea mai mare realizare
a proiectului european este mitul. Numai el explică dorinţa de in-
tegrare a Statelor mici”. Studiind-o atent, am valorificat această
carte în comunicări ştiinţifice la Universitatea creştină „Dimitrie
Cantemir” din Bucureşti şi în cuprinsul cursului predat la Facul-
tatea de istorie a acesteia. Amplu, am valorificat-o în cartea noas-
tră din 2010 (vezi nota 12).
14
.Primul în revista „România Mare” nr. 1133-1137/2012; al doilea
în revista „România Mare” nr. 1128/2012 şi în revista „Atitudini”
nr. 21/ianuarie 2012, editorial.
15
.Naomi Klein, Doctrina Şocului. Naşterea capitalismului dezas-
trelor, Ed. Vallant, Bucureşti, 2008, 526 p.
16
.John Perkins, Confesiunile unui asasin economic, Ed. Litera In-
ternaţional, Bucureşti, 2007, 288 p.
17
.Prof. dr. Tudor Olimpiu Bompa şi prof. dr. Dumitru Porojan,
România – acum ori niciodată! Un model de guvernare care
salvează România, Ed. Irecson, Bucureşti, 2010.
8
 DACIA
Nr. 87 (anul X), martie 2013 magazin

PALEOGENETICA BULVERSEAZĂ ROMÂNIA

Nu suntem urmaşii Romei!*
Daniel Roxin

Ceea ce a bulversat, probabil, cel mai mult

spaţiul media românesc în cursul anului 2012, a fost
studiul de paleogenetică realizat în Germania de dom-
nul prof. univ. dr. dr. Alexander Rodewald, directorul
Institutului de Biologie Umană şi Antropologie al
Universităţii din Hamburg, şi doamna Dr. Georgeta
Cardoş, cercetător ştiinţific biolog, specialist în gene-
tică. Potrivit concluziilor acestui studiu, populaţia ac-
tuală a României este clar înrudită cu populaţiile
care au locuit pe teritoriul României în epoca
bronzului şi a fierului, adică acum 2.500 – 5.000 de
ani, fapt care pune în evidenţă continuitatea aces-
tui popor, în pofida tuturor vicisitudinilor istoriei.
Înainte de a aduce în discuţie şi celelalte concluzii
uimitoare ale studiului, care răstoarnă teoria roma-
nizării Daciei şi a descendeţei romane a poporului
român, să vedem ce este paleogenetica şi ce a presu-
pus această cercetare, realizată în Germania, pentru a
fi cu bine dusă la capăt…
Prin urmare, am putea spune că Paleogenetica
este o „fereastră“ către trecutul omenirii. Fiind un
domeniu de studiu al ADN-ului vechi şi degradat, Pa-
leogenetica poate aduce informaţii importante despre
originea şi evoluţia omului şi a genomului uman, mi-
graţiile populaţiilor umane, relaţiile de înrudire dintre
populaţiile umane vechi şi cele actuale. Aşadar, ne
poate spune, printre altele, cine ne sunt strămoşii reali.
Iar strămoşii noştri reali nu sunt romanii, ci traco-
geto-dacii. Cum s-a ajuns la această concluzie şi la înrudire. În proiect s-au alăturat, pe parcurs,
altele, chiar şi mai şocante? antropologii Andrei Soficaru şi Nicolae Miriţoiu de la
Iată povestea acestui studiu de paleogenetică: Institutul de Antropologie „Francisc Rainer” al Aca-
în toamna anului 2001, în urma unei discuţii purtate demiei Române, care au oferit cea mai mare parte a
între domnul Decan al Facultăţii de Biologie (Univer- materialului osos studiat. O altă cantitate de material
sitatea Bucureşti), prof. univ. dr. Călin Tesio, şi dom- osos a fost pusă la dispoziţie, pentru studiu, de
nul prof. univ. dr. dr. Alexander Rodewald, se naşte doamna dr. Alexandra Comşa de la fostul Institut de
ideea realizării unui studiu de paleogenetică având ca Tracologie al Academiei Române. În total, studiul a
scop determinarea originii poporului român. Un astfel avut la dispoziţie material osos din peste 20 de situri
de demers presupunea compararea genetică a unor din România (bazinul carpato-danubiano-pontic), de
rămăşiţe osoase aparţinând populaţiilor vechi care au la un număr de 50 de indivizi aparţinând populaţiilor
trăit pe teritoriul României cu situaţia genetică actuală vechi (22 din epoca bronzului, 28 din epoca fierului).
a populaţiei acestei ţări, pentru a se verifica gradul de În ceea ce priveşte probele de sânge de la populaţia

9

Nr. 87 (anul X), martie 2013
actuală a României, acestea au fost obţinute prin spri-
jinul doamnei prof. dr. Emilia Iancu, Director al
Muzeului Omului din Ploieşti şi al Muzeelor de Şti-
inţe Naturale din Regiunea Prahova, respectiv prin
sprijinul doamnei dr. Dorina Bănică, de la Institutul
„Marius Nasta” şi Clinica de Ftisiologie Bucureşti.
Şi, cum o cercetare întinsă pe mai mulţi ani
(2003-2006) are şi cheltuieli importante, precizez fap-
tul că acestea au fost finanţate majoritar din bugetul
directorial al Institutului de Biologie Umană şi Antro-
pogie al Universităţii din Hamburg, Germania, prin
sprijinul domnului prof. univ. dr. dr. Alexander Rode-
wald, directorul instituţiei, de DAAD – Germania şi
prin Programul Sokrates-Erasmus al Uniunii Eu-
ropene. Munca efectivă de cercetare a fost realizată
de doamna dr. Georgeta Cardoş, în cadrul lucrării de
doctorat a domniei sale, o muncă dificilă şi de lungă
durată, în care condiţiile de securitate ale probelor ge-
netice au fost atât de stricte, pentru a preveni conta-
minarea, încât până şi curăţenia din laborator a fost
realizată exclusiv de doamna dr. Georgeta Cardoş.
Având la dispoziţie toate aceste informaţii,
putem înţelege foarte uşor complexitatea demersului
şi prestigiul ştiinţific incontestabil al persoanelor şi
instituţiilor implicate.
Concluziile studiului s-au dovedit, până la
urmă, bulversante pentru spaţiul românesc, deoarece
ele răstoarnă principala teză a istoriei României,
cea a etnogenezei poporului român. Dar, pentru a
evalua în ansamblu şocul cultural provocat de
prezentarea publică a concluziilor studiului, să le
prezentăm:
- Între actuala populaţie a României şi populaţiile
care au trăit pe teritoriul acestei ţări acum 2.500
– 5.000 de ani există o clară înrudire genetică,
ceea ce vorbeşte despre o continuitate incontesta-
bilă a poporului român pe aceste meleaguri. Chiar
dacă există şi urme genetice aparţinând diverselor
populaţii migratoare care au trecut pe aici, fondul
genetic de bază dovedeşte continuitatea şi legă-
tura cu populaţiile vechi;
- Actuala populaţie a României se înrudeşte ge-
netic în special cu populaţiile Greciei şi ale Bul-
gariei, care s-au dezvoltat într-un spaţiu locuit
cândva de traci, cu care s-au şi amestecat, şi doar
într-o mică măsură cu populaţia italiană;
- S-a mai dovedit, iar aceasta este cea mai şocantă
concluzie a studiului, că o parte dintre italieni, în
special cei din nord, sunt la rândul lor înrudiţi ge-
netic cu populaţiile vechi care au trăit în Arcul
Carpatic acum 2.500 – 5.000 de ani. De unde con-
cluzia halucinantă că nu noi suntem urmaşii
DACIA
magazin
Romei, ci o parte dintre italieni sunt urmaşi ai
tracilor.
Totuşi, există o aparentă contradicţie: dacă
noi suntem urmaşii traco-geto-dacilor, iar o parte din-
tre italieni au la rândul lor rădăcini tracice, de ce astăzi
românii şi italienii se înrudesc genetic atât de puţin?
Explicaţia pare să fie cât se poate de simplă: la sosirea
tracului Enea (considerat de istoricul roman Titus
Livius, fondatorul Romei ) în penisula italică, aici
trăiau şi alte triburi cu rădăcini tracice – veneţii şi
etruscii, aceştia din urmă dând primii regi şi alfabetul
noului regat, viitoarea Romă Imperială. Totuşi, în
penisula italică trăiau, în afara populaţiilor cu rădăcini
tracice, şi populaţii aparţinând altor familii etnice –
sabinii şi samniţii. În timp, aceste popualţii s-au
amestecat între ele. Apoi, Roma Imperială a dus o
politică agresivă de amestecare a populaţiilor în inte-
riorul Imperiului. Astfel, dacă ne referim doar la ca-
pitala Roma, constatăm că avea un număr important
de cartiere etnice – cartierul grecesc, evreiesc, his-
panic ş.a.m.d. Nu în ultimul rând, pentru aproape
1.400 de ani, între 476, anul căderii Romei şi 1861,
anul unificării Italiei, Italia nu a existat ca stat
naţional, această perioadă fiind marcată de o serie de
invazii şi strămutări de populaţii… Cu alte cuvinte,
istoria Peninsulei Italice este marcată de trei etape
esenţiale în care populaţiile cu rădăcini tracice s-au
amestecat cu celelalte, diluându-şi semnificativ con-
tribuţia etnică în acest spaţiu…
Iată că, privind din această perspectivă, orice
aparentă contradicţie dispare, deoarece putem înţelege
de ce, astăzi, deşi o parte dintre italieni, în special cei
din nord, se mai înrudesc genetic cu populaţiile care
au locuit în spaţiul carpatic acum 2.500 – 5.000 de ani,
populaţiile României şi ale Italiei, în ansamblul lor,
se înrudesc genetic foarte puţin.
În concluzie, rezultatele studiilor de paleoge-
netică sunt întărite de izvoarele istorice iar mesajul
final este cât se poate de limpede: nu noi suntem ur-
maşii Romei, ci o parte dintre italieni sunt urmaşi
ai tracilor!
Monografia, care prezintă cu toate detaliile
acest studiu de paleogenetică, va fi publicată în cursul
acestui an.
Cu toate că acest studiu de paleogenetică are
o importanţă uriaşă în stabilirea adevărului istoric, cu
toate că concluziile lui sunt extrem de folositoare in-
teresului naţional, istituţiile statului român şi forurile
academice şi universiatare româneşti, care au căderea
să îl cerceteze, îl ignoră cu o impardonabilă indife-
renţă!
Fiind curios să aflu dacă autorii studiului au
10

Nr. 87 (anul X), martie 2013
fost contactaţi de reprezentanţii statului român sau de
vreo instituţie academică ori universitară care să îşi
arate, în mod oficial, intersul pentru acesta, i-am în-
trebat, atât pe doamna dr. Georgeta Cardoş, cât şi pe
domnul prof. Alexander Rodewald, despre o astfel de
posibilitate. Răspunsul a fost: NU! A existat o singură
situaţie în care cineva de la Academia Română a dat
un telefon vorbind despre o posibilă expunere pe
această temă, dar apelantul nu a mai dat niciun semn
de viaţă după aceea… În rest, tăcere maximă. Şi
atunci apare fireasca întrebare: cui slujesc reprezen-
tanţii Statului Român din politică, cercetare sau în-
văţământ?!…
Pentru că, în fond, sunt trei concluzii mari şi
late născute din acest studiu de paleogenetică, con-
cluzii care vin în sprijinul păstrării integrităţii terito-
riale a României, în folosul restabilirii adevărului
istoric şi a recuperării demnităţii poporului român:
1. Conform rezultatelor studiului de paleoge-
netică, poporul român se dovedeşte a fi continuatorul
populaţiilor de acum 2.500 – 5.000 de ani şi locuitorul
de drept al acestor melaguri, un lucru extrem de im-
portant, astăzi, când pretenţiile revizioniste maghiare
încep din nou să se amplifice.
2. Faptul că această cercetare confirmă
dovezile istorice care ne spun că romanizarea Daciei
DACIA
magazin
nu a fost posibilă, că suntem un popor mai vechi, con-
tinuator al „nemuritorilor” daci, este un motiv de mai
mare mândrie naţională decât acela de a fi rezultanta
unei etnogeneze formate ca urmare a unei presupuse
împreunări a femeile dace cu un amestec multietnic
de colonişti şi soldaţi ai Imperiului Roman.
3. Nu în ultimul rând, confirmarea surselor is-
torice, care spun că romanii aveau la rândul lor
rădăcini tracice, nu face decât să ne mărească şi mai
mult respectul faţă de adevăratele nostre rădăcini, cele
traco-geto-dacice, să ne redea şi mai mult demnitatea
naţională furată!
De aceea, cred că toţi ar trebui să medităm la
următoarele întrebări: Îi putem considera loiali
României şi poporului român pe politicienii, acade-
micienii şi istoricii care ignoră sau combat acest
studiu (fără ca măcar să îl cerceteze!!!), în condiţiile
în care concluziile lui sunt eminamente benefice
pentru noi, românii?! De ce să ignori sau să lupţi cu
înverşunare împotriva acestor rezultate, dacă iubeşti
România şi Românii?!
___________
*) Nota redacţiei: Autorul face trimitere directă la celebra
formulă „Noi nu suntem urmaşii Romei!”, lansată de dr.
Napoleon Săvescu, preşedintele „Dacia Revival”.

NORME DE REDACTARE A TEXTELOR PENTRU PUBLICARE

l Textele trimise la redacţie pentru publicare vor fi redactate cu mijloace moderne: fişier
word, pe o singură coloană, text cu diacritice, Times New Roman, mărime 12 pct;
l Fiecare text va avea la sfârşit numele autorului, localitatea şi telefonul fix sau mobil de contact;
l Trimiterile vor fi scrise la sfârşitul materialului, evitându-se generarea lor automată ca
notă de subsol, fiind numerotate normal în text şi la final, încadrate în paranteze pătrate;
l Articolele vor fi însoţite de 1 - 3 imagini sugestive;
l Materialele mai lungi de 4-5 pagini vor fi fragmentate de autori, trimiţându-ni-le succesiv sau toate în
acelaşi grupaj;
l Pentru fondul de imagini al revistei se vor trimite fotografii, filme, precizându-se locul,
data, evenimentul, participanţii şi realizatorul imaginii;
l Materialele trimise prin mail vor avea la rubrica SUBIECT numele autorului şi titlul pe scurt;
l Corespondenţa se primeşte pe adresa: GETIA MINOR, str. Florilor, nr. 37, Tulcea,
cod poştal: 820035, jud. Tulcea, România.
l Materialele se vor trimite la următoarele adrese de mail:
revistadaciamagazintulcea@gmail.com; pozerevistadaciamagazintulcea@gmail.com

11

Nr. 87 (anul X), martie 2013
Istoria şi mitul dacic încorporate în istoria
Spaniei: Rodrigo Jiménez de Rada
- din vol. Zamolxis* -
(II)
În prefaţa Istoriei gotice, Jiménez de Rada
explică el însuşi care sunt izvoarele cărţii sale:
„M-am ostenit – spune el – cu toată băgarea de seamă
şi am compilat cu sârguinţă tot ce am putut aduna din
cărţile sfinţilor Isidor şi Ildefonso, şi din Isidor cel
Tânăr, şi din Hidacius episcop Galiciei, şi din Sulpi-
cius aquitanul, şi din Conciliile toledane, şi din Ior-
danes, cancelarul sacrului palat, şi din Claudiu
Ptolemeu, strălucitul autor al descrierii pământului,
şi din Dion, care a fost un scriitor veridic al istoriei
gotice, şi din Pompeius Trogus, care a fost un
povestitor grijuliu al istoriilor orientale, şi din alte
scrieri, pe care cu osteneală le-am cercetat în perga-
mente şi în condici pictaţi, pentru a compune istoria
Spaniei, din vremea lui Iafet, fiul lui Noe, până în
timpul Vostru, preagloriosule rege Fernando…”
Dintre izvoarele citate, câteva, şi anume sf.
Ildefonso, Isidor cel Tânăr[1], Hidacius, Sulpicius şi
Conciliile toledane n-au servit pentru partea din Is-
torie care ne interesează. Isidor şi Iordanes, împreună
cu Orosius (necitat) sunt singurii autori folosiţi neîn-
cetat de toledan în capitolele despre goţi. Ceilalţi au-
tori, Claudiu Ptolemeu, Dion şi Pompeius Trogus nu
sunt decât izvoare indirecte, care intră în istoria
arhiepiscopului numai prin intermediul lui Iordanes.
Dion nu este Dion Cassius, autorul Istoriei Romane,
ci Dion Chrysostomos, a cărui operă pierdută, Ge-
tica, i-ar fi servit drept izvor lui Iordanes*.
Un studiu amănunţit publicat de Emilio Alar-
cos[2] dovedeşte în ce măsură Iordanes şi Isidor au
fost baza relatărilor lui Jiménez de Rada despre ori-
ginile şi istoria antică a goţilor. Prelatul toledan a
compus primele cărţi ale Istoriei Gotice şi unele capi-
tole din Istoria Ostrogoţilor având mereu sub ochi
Getica lui Iordanes. Uneori, el transcrie textual acest
izvor, cu modificări stilistice fără importanţă; alteori
îl rezumă, suprimând pasaje şi introducând fraze sau
întorsături ale sale. Când amplifică textul istoricului
got, el transcrie sau rezumă de obicei din Etimologi-
ile sau din Istoria lui Isidor şi, în cazuri mai rare, din
Orosius. Chiar şi versurile din Vergiliu şi Lucan pe
care le citează sunt transcrise tot din Iordanes sau din
Isidor. Pe Ovidiu l-a folosit direct – Heroidele şi
DACIA
magazin
Alexandru Busuioceanu
Metamorfozele –, dar nu în partea referitoare la goţi,
ci în legătură cu istoria fabuloasă greco-romană. Câ-
teodată, tot pentru a ilustra această istorie, el se
serveşte şi de Eneida lui Vergiliu. Celelalte referiri
la autori ca Ablavius** sau Iosephus sunt transcrieri
din Iordanes. Pe Iustinus (Pompeius Trogus) îl
foloseşte întotdeauna fie după Iordanes, fie după
Orosius.
Cu aceste elemente şi nefăcând nicio deose-
bire între goţi şi geţi, arhiepiscopul începe să
povestească istoria goţilor pornind, fireşte, de la bi-
blicul Magog, fiul lui Iafet, şi explicând descendenţa
lor după sf. Isidor: „Din Magog coboară sciţii, care
sunt numiţi şi massageţi, şi goţii după Isidor, şi van-
dalii, suevii, alanii, precum şi hunii” – De Magog
Scythae, qui et Massagetae appelantur, et Gotthi se-
cundum Isidorum, Vandali, Sueui, Alani, atque
Hanni[3]. Din alţi fii ai lui Iafet coboară celelalte
popoare ale Europei, a căror enumerare este dată cu
de-amănuntul „până la iberii de la Coloanele lui Her-
cule, care sunt în Spania”***.
Teoria getică a lui Isidor[4] trece, astfel, în
paginile toledanului, nu însă fără alterări şi confrun-
tări cu spusele lui Iordanes, care îi inspiră arhiepis-
copului cea mai mare încredere. Prin istoricul got, el
descoperă originea nordică a goţilor, din Scandia,
ceea ce îl face să ezite între explicaţiile lui Isidor şi
cele ale istoricilor mai vechi culese din Iordanes:
„Ceea ce am spus despre începuturile neamului
goţilor – scrie el – e atestat de Ablavius, egregio de-
scriptor**** al neamurilor goţilor în istoria sa prea
adevărată; şi mulţi dintre cei mai mari scriitori au fost
de acord cu el. De ce oare Iosephus – se miră
toledanul – care e relator verisismus***** al
analelor, care a arătat cu fidelitate regula adevărului
şi originile cauzelor, şi de ce Isidor, dissertor opti-
mus****** despre cronici şi despre poporul indigen
al goţilor, au omis cele arătate de noi, nu ştim”. Pen-
tru a-şi linişti conştiinţa, arhiepiscopul recapitulează
apoi explicaţia lui Iosephus, care îi socotea pe goţi
drept sciţi, şi pe aceea a lui Isidor, care îi cobora din
geţi; pe urmă, rezumă şi teoria etimologică a lui
Isidor, reproducând după el şi versul poetului despre
12

Nr. 87 (anul X), martie 2013
lipsa de teamă a geţilor de moarte: Mortem contem-
nunt laudato vulnere Gota (sic). Dar nu se poate opri
de a face constatarea că sunt prea multe opinii despre
originea goţilor, ceea ce nu poate fi în beneficiul ade-
vărului: Plus occultat varietas, quam declarat[5].
Jiménez de Rada se întoarce la Iordanes şi
Ablavius şi explică în amănunte coborârea goţilor din
Scandia, migraţiile lor iniţiale şi cuceririle în Sciţia
sub regele lor Gadaric, „magnific triumfător, care a
supus multe popoare în Sciţia şi în Gpidia, numită
acum Dacia”, şi sub fiul acestuia, Philimer, care con-
duce neamul goţilor până la ţărmul Mării Pontice[6].
Goţii trăiesc în această vreme între sciţi, şi istoricul
explică – completându-l pe Iordanes – că „locuind
acolo îndelung şi stăpânind această ţară, s-au numit
şi ei sciţi, ca şi băştinaşii”[7]. Toledanul îşi împăca
astfel un scrupul rezultat din divergenţele de opinii
dintre istoricii mai vechi şi evita mai cu seamă să ştir-
bească autoritatea lui Iosephus, pentru care era lucru
sfânt că goţii coborau din sciţi. După Iordanes, el
menţiona apoi că o parte din goţi au rămas să trăiască
tot în Sciţia, împreună cu neamul spalilor, de unde –
notează el în altă parte – aveau să vină spalii, înte-
meietorii cetăţii Sevilla (în lat. Hispalis), fondată de
Hercule[8].
Abilitatea arhiepiscopului este uşor de obser-
vat. Inventând această derivaţie a hispalilor din spali
(după metoda etimologică a lui Isidor), istoricul îm-
păca oarecum divergenţa dintre autorii importanţi
(Iosephus şi Isidor), stabilea o vagă legătură a goţilor
cu Spania chiar din timpuri imemorabile şi izbutea
să introducă în acest joc nevinovat până şi numele lui
Hercule, care-i era profund simpatic.
Istoria legendară a poporului nordic se com-
plică apoi şi cu legenda Amazoanelor[9], care aduce
elemente noi pentru genealogia goţilor şi înrudirea
lor cu geţii şi îi oferă arhiepiscopului iubitor de ade-
văruri mitologice ocazia de a imagina o utopie, una
din cele dintâi utopii medievale, nu lipsită de farmec
sub pana unui scriitor bisericesc. Amazoanele erau –
după el – femeilor goţilor, care, mânate de un in-
stinct, războinic, îşi părăsiseră bărbaţii întemeind un
regat al lor, Amazonia, pe stâncile Marpesiei din
Munţii Caucazului. Aceste femei erau „gete”, adică
„massagete” (sf. Isidor ar fi aprobat această etimolo-
gie); iar arhiepiscopul, după ce povesteşte toate aven-
turile lor, arată că mai târziu ele şi-au strămutat ţara
între geţii de la Dunăre şi s-au aşezat pe ţărmul Mării
Negre. Regina lor, Tomyris, îl învinge pe Cyrus,
regele perşilor, coborând cu poporul ei în Mysia (la
Iordanes Moesia), unde întemeiază oraşul Tamer (la
Iordanes Thomes) şi dă ţării numele de Sciţia Mi-
noră. Istoricul îl părăseşte apoi pe Iordanes şi, cucerit
de frumuseţea şi virtuţile acelor femei, adaugă din
propria sa fantezie, ceea ce nu era puţin lucru din
partea unui arhiepiscop, că amazoanele existau încă
în vremea lui, tot atât de vrajnice în arta militară ca
DACIA
magazin
şi pe timpul reginei Tomyris, „continuând să trăiască
în locurile unde le aşezase acea regină, iar ţara lor se
cheamă azi popular Foeminia”[10]. Această ţară
utopică – matriarhat militar şi cârmuire chibzuită –
se afla la geţii de la Dunăre, socotiţi de arhiepiscop
drept goţi. Tamer sau Thomes era cetatea Tomi de la
ţărmul Mării Negre (Constanţa), iar iar Foeminia
arhiepiscopului era în Sciţia Minor (Dobrogea de
azi).
Pe ţărmul Pontului, la laguna Meotidă
(Marea de Azov) este – după Iordanes şi după toledan
– prima aşezare a goţilor şi întâiul lor regat stabil sub
regele Filimer[11]. Istoria poporului got se confundă
în această parte cu episoade din istoria îndepărtată a
sciţilor, a geţilor şi a unora dintre popoarele trace de
la sudul Dunării, cu care goţii au venit în contact.
Arhiepiscopul vorbeşte despre expediţia lui Darius
împotriva goţilor – de fapt a sciţilor, când regele
perşilor întâlnea la Dunăre rezistenţa geţilor – lucru
cunoscut din Herodot şi luat de Iodanes din Oro-
sius[12]. Povesteşte apoi despre războiul goţilor sub
regele Sitalcus, împotriva lui Perdicca, „regele Gre-
ciei”, când goţii pustiesc Macedonia – în realitate
fiind vorba de Sitalkes, regele odrizilor din Tracia,
care în sec. V î.Hr. purta un război victorios îm-
potriva lui Perdikkas, regele Macedoniei, aliat al gre-
cilor. Tucidide, care relatează acest război, explică că
Sitalkes stăpânea şi peste geţii de la Istru şi Marea
Neagră şi că aceştia îi trimiseseră trupe de călăreţi
pentru războiul amintit[13]. Tot de odrizi este vorba
probabil în pasajul care relatează o campanie a lui
Filip Macedoneanul în Moesia, împotriva cetăţii
Odessus (la Jiménez de Rada, Odisica), despre care
toledanul adaugă că, „din cauza vecinătăţii reginei
Tomyris, era supusă goţilor”. În faţa primejdiosului
atac – spune istoricul – „preoţii goţilor, care se
numesc pileaţi, au deschis în grabă porţile şi, îmbră-
caţi în haine albe şi purtând citere, au ieşit înainte,
pentru a-i îndupleca prin cântece pe zeii părinteşti să
le fie favorabili şi să-i respingă pe macedoneni”[14].
Acest pitoresc episod este în legătură cu reputaţia
geţilor de iubitori de muzică şi cu obiceiul lor –
cunoscut din istoricii greci – de a-şi întovărăşi soliile
cu cântece şi cu ghitare. Pil(l)eati erau nobilii geţilor
şi dacilor, care îşi acopereau capul cu pil(l)eus. Ior-
danes culegea aceste elemente din izvoare târzii şi nu
îşi făcea multe scrupule a le adapta unei tradiţii con-
fuze şi a compune astfel istoria legendară a poporului
său. În toate sunt prezenţi geţii, socotiţi de istoric
drept strămoşi ai goţilor. Iar pentru a înălţa şi mai
mult valoarea goţilor, toledanul îl completează pe
Iordanes, reproducând după Isidor cunoscuta frază
din Orosius despre faima de războinici a geţilor şi de-
spre teama inspirată de ei lui Alexandru cel Mare, lui
Pirrhus şi lui Cesar[15]. În Historia Romanorum el
reproduce, tot după Isidor şi pasajul despre lupta lui
Cesar cu Pompei, când Cesar, înspăimântat de vitejia
13

Nr. 87 (anul X), martie 2013
goţilor, se gândeşte să fugă şi rosteşte fraza memo-
rabilă: „Dacă Pompei ar şti să învingă, astăzi, cu oa-
meni atât de vârtoşi, ar fi mai tare decât Cesar”[16].
A doua aşezare a goţilor – după ambii istorici
– a fost în Dacia şi Mysia (la Iordanes, în Dacia, Tra-
cia şi Moesia). În această nouă fază, poporul got, ieşit
din primitivitate, apare înnobilat de mari virtuţi, per-
sonificate în figura regilor săi legendari: Zeuta, „un
învăţat filozof”, Diceneus şi apoi Zamolxis, „despre
care istoricii atestă – spune toledanul – că a fost prin
erudiţie o minune a filozofiei”[17]. Confuzia cu
odrizii continua în ce îl priveşte pe Zeuta, care nu
poate fi decât Seuthes, regele odrizilor şi tracilor,
cunoscut din Tucidide ca succesor al lui Sitalkes[18].
Atributul de filozof cu care îl dăruieşte istoricul este
desigur o extindere asupra lui a calităţilor celorlalte
două personaje, Diceneus şi Zamolxis*******.
Jiménes de Rada îl urmează şi în acest capitol pe Jor-
danes, pentru a sublinia virtuţile morale ale poporului
got confundat acum pe de-a-ntregul cu geţii şi cu
dacii: „Nu le-au lipsit – spune el – oamenii care să-i
înveţe înţelepciunea; şi pentru acest motiv goţii au
fost mai înţelepţi decât toţi barbarii, asemenea gre-
cilor, după cum arată Dion, care a compus istoria lor
în limba greacă; iar nobilii lor se numesc pileaţi şi
dintre ei se alegeau regii şi sacerdoţii”. Istoricul
amestecă apoi tradiţii referitoare la traci şi la geţi
pentru a înălţa virtuţile războinice ale poporului got:
„într-atâta îi lăuda (Dion) mânuirea armelor, încât
arată că Marte, pe care poeţii în numesc zeul războiu-
lui, între ei s-a născut. De aceea şi Vergiliu spune:
Gradivumque patrem Geticis qui praesidet aruis -
«tată Gradivus******** ce stăpâneşte câmpiile ge-
tice»[19]. Din care - adaugă istoricul – goţii l-au ve-
nerat pe Marte întotdeauna printr-un cult barbar,
socotind că stăpânul războaielor trebuia împăcat cu
sângele captivilor. Dar în a treia aşezare a lor, la nor-
dul Mării Pontice, au devenit mai umani şi mai
înţelepţi: şi împărtăşindu-se după seminţii, şi-au
aşezat tabere deosebite”. Toledanul aminteşte şi de
faima arcului getic: „Şi făceau arcuri şi coarde cu
mare măiestrie; din care motiv spune Lucan: Arme-
nioscque arcus Geticis intendite neruis – arcuri
armene întindeţi pe coarde getice”[20]. Şi adaugă, in-
terpretând după Iordanes: „Au avut şi cântece şi
melodii şi instrumente muzicale şi maeştri cân-
tăreţi”[21].
PRECIZĂRI
* Pentru confuzia dintre Dio Chrysostomus şi Cas-
sius Dio în textul lui Iordanes – provenită, desigur,
din Cassiodor – v. Ediţia lui Iordanes dată de Th.
Mommsen, Berlin, Weidmann, 1882 (MGH, V, I), p.
XXX-XXXI (N. ed.).
** Pentru Ablavius (sau, mai degrabă, Ablabius),
citat ca sursă doar de Iordanes, v. ipotezele lui
Mommsen, ed. cit., p. XXXVII-XXXIX (N. ed.).
DACIA
magazin
*** Varianta dactilografiată a manuscrisului mai
cuprinde trei file cu începutul capitolului de faţă, din
care cea mai mare parte a intrat, în altă ordine, în tex-
tul folosit de noi. Este clar o variantă anterioară
deoarece corecturile de mână au fost incluse în vari-
anta integrală, pe când corecturile din aceasta nu apar
în cle 3 file, care au construit probabil o primă
redactare a capitolului, apoi abandonată. Transcriem
din ele un fragment care nu a intrat deloc în textul de
bază al studiului. Menţionăm că nici numerotarea
notelor nu coincide, ele fiind iniţial evident mai
puţine:
„Mai explicit, într-un capitol următor is-
toricul arată, după Isidor şi Ieronim, descendenţa
Iberilor din Tubal, al cincilea fiu al lui Iafet. Apoi
enumeră popoarele şi limbile din Europa, unde găsim
configuraţia etnică cea nouă a continentului, indicată
foarte exact, pe grupuri de popoare. În Orient şi Eu-
ropa centrală: Graeci aliam, Blaci et Bulgari aliam,
Cumani aliam, Sclaui, Boemi, Poloni aliam, Vungari
aliam, etc. «Blaci» amintiţi împreună cu bulgarii,
erau românii din sudul Dunării, care în vremea când
Jiménes de Rada îşi scria Istoria – terminată în 1243
– constituiau puternicul Imperiu Româno-Bulgar al
Asăneştilor, adversari înverşunaţi ai bizantinilor.
Aceşti Blaci (=Valacos), cu Valahia lor mai sudică,
în munţii Epirului învecinaţi cu Grecia, erau
menţionaţi aproape cu un secol mai înainte şi de ra-
binul Banjamin de Tudela, care îi cunoscuse în cursul
călătoriei sale, între 1160-1173. Jiménes de Rada nu
vorbeşte de valahii de la nordul Dunării, care pe
atunci nu constituiseră încă state. În locul lor sunt
pomeniţi cumanii, stăpânii din acea vreme ai vechii
Dacii. Întâlnim în acelaşi capitol şi numele de Dacia
– Teutonia vero, Dacia, Noruegia, etc., dar e vorba
aici nu de ţara carpatică. Ci de numele care se dădea
«uneori în textele medievale Danemarcii, numită şi
Dania sau Dacia»” (N. ed.).
**** „Minunat prezentator” (N. ed.).
***** „Foarte adevărat povestitor” (N. ed.).
****** „Preabun istorisitor” (N. ed.).
******* „În manuscris fraza continua cu urmă-
toarele cuvinte, apoi şterse: «împrumutate la rândul
lor din istoria şi tradiţia dacilor»” (N. ed.).
******** Gradivus (de la gradior, „a păşi”) era un
epitet al lui Marte – „care păşeşte în luptă” (N. ed.).
NOTE
[1]. Este vorba de Cronica mozarabă din 754, numită de P. Flo-
rez, care a publicat-o în España sagrada, „Crónica del Pacense”.
Asupra ei, v. B. Sánchez Alonso, Historia de la historiografia
española, vol. I, Madrid, 1941, p. 105.
[2]. Emilio Alarcos, El Toledano, Jordanes y San Isidoro, în
„Boletín de la Biblióteca Menéndez y Pelayo”, Santander,
aprilie-iunie 1935, p. 11 şi urm.
[3]. Hist. Goth., I, cap. II.
[4]. V. partea a H-a, pp. 94-113.
14

Nr. 87 (anul X), martie 2013
[5]. Hist. Goth., I, cap. II. [„Varietatea mai mult ascunde, decât
dezvăluie” (N. ed.)].
[6]. Ibid., cap. VIII-IX; cf. Iordanes, Get., III, 16-V, 46.
[7]. Hist. Goth., I, cap. IX.
[8]. Ibid., cap. V.
[9]. Ibid., cap. XII-XIII; cf. Iordanes, Get, VII, 49-X, 62.
[10]. Hist. Goth., I, sf. cap. XOOO.
[11]. Ibid., cap. X; cf. Iordanes, Get., IV, 26-28 şi V, 39.
[12]. Hist. Goth., I, cap. XIV; Orosius, Hist., II, 8, 4-7 (v. Apen-
dice).
[13]. Tucidide, Bellum Peloponnesiacum, II, 96-98.
[14]. Hist. Goth., I, cap. XIV; cf. Iordanes, Get., X, 65. [Textul
acestuia sună însă sacerdotes Gothorum illiqui pii vocabantur...,
Rădăcinile scrisului
II
Ca perioadă istorică, neoliticul este situat
de specialişti între anii 8000-3000 î.e.n, când se
trece la epoca bronzului, ei spunând că primele
forme de activitate umană organizată se văd în
Asia de Sud (Mesopotamia) pe la anii 7000 î.e.n.,
ca şi în sud-estul Europei. Eu vreau să-i contrazic
oleacă, dar şi pentru totdeauna: în peştera Coli-
boaia din judeţul Bihor există nişte desene care
arată un om mânând un cârd de vite, pe care o
echipă de speologi străini le-au datat pentru mile-
niul 35 î.e.n., bazându-se pe un schelet de urs de
peşteră, care a intrat sărmanul să se uite la
ciudăţeniile făcute de om. Şi, tot privindu-le, a
uitat pe unde este ieşirea, iar foamea şi groaza
l-au înghesuit rău astfel că dihania a început să
zgârie pereţii inclusiv picturile rupeste, lăsându-ne
nouă buletin sigur de cum erau vremurile pe
atunci şi când s-au făptuit respectivele picturi, de-
spre care nimeni nu îndrăzneşte să vorbească,
fiindcă strică toată făcătura întunecaţilor. Şi mai
DACIA
magazin
adică „preoţii lor, cei care se numeau «pii»” – unde Grimm căuta
o emendare în dii, cf. ed. Th. Mommsen, 1882, p. 73 (N. ed.)].
[15]. Hist. Goth., I, cap. IX.
[16]. Historia Romanorum, cap. X; cf. Isidor, Hist., 2.
[17]. Hist. Goth., I, cap. X; cf. Iordanes, Get., V, 39, 30.
[18]. Tucidide, Bell., Pelop., II, 97, 3 şi IV, 101, 5.
[19]. Vergiliu, Aeneis, III, 35.
[20]. Lucan, Pharsalia, VIII, 221.
[21]. Hist. Goth., I, cap. X; cf. Iordanes, Get., V. 39.
__________
* Editura Dacica, Bucureşti 2009, p. 137 şi urm.
Constantin Olariu-Arimin
avem desenele şi semnele din peştera Gaura
Chindiei din mileniile XV-IX î.e.n., ambele arătând
că acei locuitori au trecut de mult de faza culesu-
lui, ocupându-se de treburi mai subţiri dar nere-
velate, ci numai gândite!
Artefactele descoperite în localitatea
Hândreşti, comuna Oţeleni, au fost catalogate
pentru perioadele Cucuteni A şi B, adică pentru
anii 5500-3500 î.e.n., fiindcă între cele două
locuri – Cucuteni şi Hândreşti – cu situri atât de
vechi şi de valoroase pentru preistoria noastră
adevărată este o distanţă cam de 40 kilometri.
Dar cele mai importante obiecte găsite
aici sunt două tăbliţe din piatră cu semne pe
ele care sunt identice cu cele din scrierea
geţilor de pe tăbliţele de plumb descoperite la
Sinaia. Ca să ştim ce vorbim, dau mai jos cele
două tăbliţe aşa cum le-a prezentat ziarul amintit
în numărul din 25 septembrie 2012.
15

Nr. 87 (anul X), martie 2013
Să încercăm a înţelege ce făceau vechii
locuitori care ne-au lăsat aceste două tăbliţe, ce
sunt adevărate bijuterii ale epocii pietrei şlefuite,
dacă ne gândim cu ce unelte au fost zgâriate
semnele pe ele şi apoi îngroşate cu o vopsea
neagră. Pentru a le citi am folosit dicţionarul
emeş-român pe care îl am în manuscris, fiind
mijlocul indispensabil şi pentru citirea tăbliţelor
de plumb descoperite la Sinaia. Trebuie să re-
marcăm dimensiunile (3/4 cm.) foarte mici ale
celor două tăbliţe, cam cât o cutie de chibrituri,
precum şi precizia literelor şi a semnelor făcute
numai cu unelte din piatră. Ca să lămurim natura
tăbliţelor trebuie să le legăm de acel cap de taur
(primul din stânga), totem religios drag populaţi-
ilor din jurul Carpaţilor încă de la sfârşitul mileni-
ului VII î.e.n. (Parţa, al doilea din stânga, după
analize cu carbon vechimea ar fi 6240±80 î.e.n.
până la 6070 ±90 î.e.n.), forma vaselor şi forma
de prelucrare (fotografia din dreapta) şi vine
până pe vremea statului geţilor – Dio Getia –,
cum vedem pe T 42 turnată de Boero Bisto (82-
44 î.e.n. ) imaginea în negru şi medalionul cu
Pantelo Goe (imaginea cu fond verde închis), ce
s-a proclamat mato când Diogio era în Panonia
şi ducea tratative cu romanii în anul 89 al erei
noastre.
DACIA
magazin
Deci cele două tăbliţe erau aduse la
altarul lăcaşului de cult ca ofrandă dar şi izvor de
înţelepciune a Tatălui Ceresc pentru neamul
omenesc. Primul text: ,,Mântuitorul străluceşte şi
există prin fulgerul ceresc” ne trimite la conceptul
religios al Fiului Omului din religia geţilor, care
era întruparea voinţei Tatălui Ceresc de a zidi
lumea tuturor văzutelor şi nevăzutelor cu sprijinul
Fiului Omului, adică al celui zămislit din piatra
născătoare, unde s-a izbit fulgerul ceresc, loc de
unde s-a născut fiinţa de lumină, fiindcă Sântu
sau Dumnezeu era considerat ca forma supremă
de bunătate şi înţelepciune. În faţa primului rând
este schiţat un fulger, aşa cum apare el şi la
schitul Sfânta Ana, unde s-au descoperit tăbliţele
de plumb, fiind şi arma lui Jupiter la romani şi
Zeus la greci. Mântuitorul a fost trimis pe
pământ, prin întruparea luminii cereşti în chip
omenesc, să le ducă oamenilor atât regulile de
convieţuire, cât şi cunoştinţele necesare pentru
a-şi uşura viaţa de zi cu zi, iar la geţi personajul
se numea Sarmis.
A doua tăbliţă, cu conţinutul: ,,Locuinţa
şi întreaga Zidire sunt binecuvântate de puterea
şarpelui cunoaşterii cereşti”, este o interpretare
care să ne ajute a înţelege câte ceva din men-
talitatea acelor oameni. Cuvântul emegi ,,ki”, pe
16

Nr. 87 (anul X), martie 2013
lângă sensurile de locuinţă, aşezare sau pământ,
mai are şi altele pe care nu le-am menţionat, fi-
indcă mesajul se raportează la acea mică comu-
nitate umană, care folosea altarul de cult cu
capul taurului solar. Pentru ei, lumea era rapor-
tată la neamul sau clanul lor unde locuiau şi
vecinătăţile pe care le cunoşteau din vedere sau,
poate, şi o lume fabuloasă prezentată de cei care
făceau drumuri lungi, uneori chiar peste mări şi
ţări. Pentru cuvântul ,,pisc” am folosit sensul de
înălţimi cereşti fiindcă, din necunoaştere, atât re-
ligia emeş, cât şi cea a geţilor au fost înţelese
greşit în privinţa locului unde trăiau duhurile sau
divinităţile lor. Traducerile din emegi/sumeriană
spun că divinităţile emeş veneau de pe înălţimile
munţilor, dar la ei nu erau munţi, iar poveştile
spun că zeii lor locuiau în ceruri, adică ,,în
înălţimi”, expresie folosită şi în basmele
româneşti. Şi despre religia geţilor, Lactanţiu a
scris că divinităţile lor erau ,,din înălţimi”, tradus
ca venind din vârful munţilor, ori sensul real este
din înălţimile cerului. Dar există şi informaţii care
spun că deasupra munţilor noştri erau şapte
munţi în ceruri, unde îşi avea sălaş chiar Dum-
nezeu, şi aceştia formau Cetatea Ziditorului cu
Grădina Raiului, unde Anu, Senta, Sântu, Gog
sau Domnu se plimba printre pomii vieţii cu fructe
ale nemuririi, tărâm păzit cu mare grijă de către
îngeri!
Pe tăbliţa a doua, după cuvântul ,,ki” este
desenat un şarpe şi un cerc cu două linii sus
şi jos, dar într-o poziţie puţin înclinată. Cele două
semne sunt simboluri-concept folosite şi în
scrierea egipteană, ele reprezentând în fapt idei
care ar fi necesitat mult spaţiu să fie scrise, dar
erau cunoscute de toţi cei care mergeau în faţa
altarului sau făceau parte din comunitatea re-
spectivă. Erau în fapt un cod pe care îl
cunoşteau numai practicanţii cultului respectiv,
fiind un fel de scriere încifrată, tot aşa cum era
scrierea hieratică veche şi hieroglifică egipteană.
În mitologia acelor oameni, şarpele, ca totem,
reprezenta însăşi înţelepciunea şi cunoaşterea
Ziditorului ceresc, care s-a perpetuat prin expre-
DACIA
magazin
sia ,,şarpele ceresc”, ,,şarpele cunoaşterii
cereşti” sau ,,puterea şarpelui”, concept teologic
existent şi în budism, dus de neamurile aryas în
India pe la începuturile mileniului III î.e.n. Potrivit
doctrinei, această putere se află la baza coloanei
vertebrale, necunoscută şi încolăcită în jurul ei
ca un şarpe adormit. Când se trezeşte, această
energie misterioasă pătrunde prin toţi receptorii
nervoşi din regiunea coloanei, situaţi la stânga –
Ida şi la dreapta – Pingala, ducând la trezirea
energiilor vitale şi benefice, care te duc la comu-
niunea cu energiile supreme cereşti. În teologia
budistă, cât şi lamaistă, se spune că Guru
Suprem stă pe un tron pe Lotusul cu o mie de
petale. Prin puterea şarpelui, datorată trezirii lui
Kundalini, dirijat de guru uman, este condus la
picioarele Tatălui Ceresc, se închină şi îşi
primeşte binecuvântarea. Vălul înşelăciunii se
ridică pentru totdeauna şi Lumina Clară stră-
luceşte fără oprelişti în inima iniţiatului. Duhul
Tatălui Ceresc este în noi şi noi suntem „unul”,
împreună cu tot ceea ce există în jurul nostru, de
la lumile inferioare de suferinţă şi până la cele
mai înalte stări de fericire şi absolută iluminare.
Ida era un munte sfânt la frigieni, pe care
grecii l-au făcut locul de naştere a lui Zeus, iar în
limba română cuvântul idiţă înseamnă şer-
poaică, pingala fiind alt cuvânt pentru imagine,
chip sau a se găti frumos.
Simbolul şarpelui ceresc: de la stânga
spre dreapta: descoperit la Vinča - mileniul VIII
î.e.n.; pe un vas aparţinând culturii Cucuteni –
mileniul IV î.e.n.; în scrierea hieratică egipteană
3500 î.e.n. până în epoca romană; pe un sigiliu
emeş, care prezintă pe primul om ce stă de
vorbă cu Anu în Grădina Raiului – mileniul III
î.e.n. şi pe tăbliţa de plumb descoperită la Sinaia
(T 74), turnată în iulie-august 106. Iar acest con-
cept totemic,dacă îl căutăm, îl mai găsim şi în
creştinismul ortodox, plin ochi de teozofie luată
din vechea religie strămoşească, amintind aici
pentru a avea motiv a le zice ceva celor cu obraz
de tablă, zidurile exterioare ale bisericilor noastre
ortodoxe sunt înconjurate în partea de sus de
17

Nr. 87 (anul X), martie 2013
trupul a doi şerpi răsuciţi, ale căror capete stau
de pază deasupra uşii de la intrare. Dar chiar
mitropoliţii şi patriarhii noştri poartă acel toiag cu
cei doi şerpi încolăciţi în capătul de sus,
uitându-se la crucea dintre ei, imagine foarte
asemănătoare cu toiagul lui Mitra/Sarmis şi Hermes.
Timp de peste 8 milenii, simbolul
şarpelui ceresc, ca totem al Ziditorului lumilor
văzute şi nevăzute, dăinuie în spiritualitatea
noastră religioasă, iar românii de azi, ca o turmă
de tâmpiţi, spun, behăind la stele, că totul vine
din legământul scârbavnic al lui Iahwe, ce îşi are
toată cinstea şi revelaţia în mozaism. Numai
pentru proşti sau fanatici mai sunt de ascultat
asemenea baliverne.
Ca să le crape rânza de atâta înveninare
celor care au afirmat despre aceste comori ines-
timabile - tăbliţele descoperite la Oţeleni – că
sunt nişte pietre din secolul XVI ori chiar falsuri,
le spun spurcaţilor că mint cu neruşinare; ele
dovedesc chiar dăinuirea strămoşilor noştri pe
aceste meleaguri de peste 8000 de ani. Pentru
aceasta le pun sub nas manuscrisul esen, adică
al strămoşilor mei cei isteţi, intitulat Manualul de
disciplină, partea numită Imnurile începătorilor,
rândurile x-xi din 1, unde găsim rugăciunea de
intrare în Frăţia Celui Ales cu jurământul: ,,O să-l
ţin ca făcând parte din legile înscrise pe tăbliţele
vechi, pentru a-i aduce Domnului drept ofrandă
– bunătatea buzelor mele… O voi păstra ca pe
una dintre porunci înscrisă pe tăbliţe vechi”.
Adică, sutaşi ai întunericului, ei ştiau ceea ce voi
nu vreţi să ştim noi astăzi: că, în vechimea
TEXTUL DE PE PLACA DE PLUMB 42
În cartea Religia Chinezilor, referindu-se la
vechile texte chinezeşti, Marcel Granet arăta că tra-
ducerea lor este dificilă, deoarece limba lor nu fusese
supusă unor reguli gramaticale stricte. „Verbul era
funciarmente impersonal, nimic nu predispunea la
conceperea sub forma de agenţi individualizaţi … ”
[1, p. 38].
Cu timpul, unii înţelepţi au intervenit, disci-
plinându-şi limba lor după reguli gramaticale, ca în
cazul limbii sanscrite şi, poate nu atât de categoric, al
latinei. Aceste limbi disciplinate ne par astăzi greu de
însuşit. În limbile moderne precizia s-a obţinut prin
DACIA
magazin
vechimilor, religia strămoşilor noştri avea scrieri
sacre puse pe nişte ,,tăbliţe vechi” şi nu zgâri-
ate de ghiara fiorosului Iahwe pe muntele Sinai
într-un nor uriaş de fum, pucioasă şi flăcări, aşa
cum este în Tora. Înţelesul escatologic al acestor
tăbliţe ni-l lămureşte manuscrisul esen intitulat
Evanghelia păcii, care ne zice unde găsim şi tâl-
gărşagul ivrit, făcut în dauna religiei strămoşeşti
şi demascat de către Ili Marele Preot al Frăţiei
Celui Ales în discuţiile cu ivriţii: „Moise sparse
atunci cele două table de piatră pe care erau gra-
vate cele zece porunci şi le dădu în schimb de
zece ori zece porunci. Din aceste zece porunci,
scribii şi fariseii au făcut de o sută de ori zece
porunci şi au încărcat umerii voştri cu poveri
zdrobitoare, poveri pe care ei înşişi n-au ştiut să
le poarte. Cu cât poruncile sunt mai aproape
de Dumnezeu, cu atât mai mic este numărul
lor. Cu cât se îndepărtează de Dumnezeu, cu
atât numărul lor creşte. Iată pentru ce scribii şi
fariseii au atât de multe legi. Acelea ale Fiului
Omului sunt şapte, cele ale îngerilor sunt trei,
iar cele ale lui Dumnezeu se reduc la una.”
Iar aceste două tăbliţe descoperite la
Oţeleni, cu un conţinut uluitor pentru orice minte
sănătoasă, fiind tocmai porunca Tatălui Cresc
către zidirea Sa deosebită – neamul omenesc,
ne spun: Iubeşte pe Tatăl Ceresc şi pe Maica
Pământească, fiindcă ei îţi sunt unici părinţi:
maica ţi-a dat trupul ca sălaş al luminii divine, iar
tatăl ţi-a dăruit sufletul ca parte din Duhul Său
Ceresc pentru a deveni OM şi prin el să te întorci
în veşnicie.
Mioara Căluşiţă-Alecu
rodarea limbii vorbite, folosind exprimări mai lungi,
care au o gramatică mai simplă.
Încercând traducerea inscripţiilor de pe plă-
cile de plumb, nu găsim nici în scrierea acestora o dis-
ciplină gramaticală deplin realizată. Aceasta face ca
uneori textul studiat să pară ambiguu, greu de tradus
precis.
Am studiat placa de plumb nr. 42, publicată
de Dan Romalo [2, p. 93-95] şi m-am străduit să înţe-
leg informaţia transmisă. Încep prin a reproduce
placa.
18

Nr. 87 (anul X), martie 2013
Placa 42
Traducerea propusă pentru textul de pe
placa nr. 42:
După ce capătul războiului a fost strigat
gloatei armonioasei cetăţi Sirmino,
Dromihto, rănit, totuşi viu, bandajează rana sa pro-
dusă de săgeata făcută din os de capră. —————
—— (scrierea nedescifrată) ———————
Poarta protejată cu apă a cetăţii skito-getă.
Ca Sarmigitio să fie în frunte.
Traducerea cuvânt cu cuvânt:
1. după (ce) capul zeului războiului a fost
(acela)sortit
2. aşa înşiruie (uneşte) gloata armatei (armonioasei)
cetăţii
3. sirmino dromihto însângerat (rănit) to-
4. tuşi viu alină (bandajează) a
5. sa rană pe care a produ-
6. s-o săgeata făcu-
7 tă din os de capră.
8. scriere veche nedescifrată
9. (cu) apă protejată poartă
10. (a) cetăţii skit-getă.
11. să fie sarmigitio (în) top.
Textul din mijlocul plăcii:
În triunghiul din stânga este şarpele simbol al
energiei. Sub el se descifrează: patre (vehicul ). În tri-
unghiul din dreapta este un cal simbol al călăreţilor.
Sub el este scris ilane (ofrandă ?).
DACIA
magazin
Pe desenul din dreapta este scris vertical ki,
ceva tăiat şi va.
Altarul din mijloc este încadrat de literele s,
l-d, i-o. Nu am înţeles informaţia transmisă.
Interpretarea unor cuvinte scrise pe placă
armosa = armată, armonios.
gloto = gloată.
ila = ofrandă sacră [3, p. 90].
kromos = însângerat [2, p. 214].
linato = bandajează [2, p. 215], calmează, alină.
orusi = căpătată, produsă [2, p. 228].
patre = vehicul în general [3, p. 386].
raha= rană [2, p. 233].
serina = strigat, adus la cunoştinţă [2, p. 241],
înşiruie, uneşte.
so = aşa.
sor = sortit.
vre = vrere [2, p. 198], adevărat, vreno = rea-
lizată.
Inscripţia de pe placa nr. 42 se referă la un
Dromihete rănit. În scrierile istorice nu se
menţionează un asemenea eveniment relativ la con-
ducătorul de triburi geto-dacice, care l-a înfrânt pe
Lisimach (cam la anul 300 î. e. n.).
V. Pârvan cita [4, p. 84, p. 150] şi existenţa
unui Dromihete, mercenar remarcabil în armata lui
Seuthes. Este probabil ca inscripţia de pe placă să se
19

Nr. 87 (anul X), martie 2013
refere la acel Dromihete.
Traducerea propusă de Dan Romalo a tex-
tului de pe placa nr. 42 [2, p. 93-94]:
După ce capătul războiului a fost atunci
strigat prin glas armatei din oraşul Sirmium,
Dromihete, înroşit (în sens probabil de însângerat)
totuşi viu, oblojeşte cu izmă rana căpătată (textual
întâmplată) pe Jiu de săgeata arzândă, din os de
capră.
Pe placa nr. 42, în cartuş, în locul în care, firesc ar
fi fost reprezentară poarta oraşului, se poate descifra
textul: Poarta protejată cu apă a oraşului geţior şciţi.
Jos, pe toată lăţimea plăcii: Ca să fie la
Sarmisegetuza mărturie. Chiar atunci când tradu-
DACIA
magazin
cerea propusă de Dan Romalo este inexactă, ea trebuie
apreciată. În cazul de faţă ea a fost folosită la re-
alizarea unei traduceri presupusă mai precisă.
Bibliografie
1. Marcel Garnet, Limba Chinezilor. Ed. Artemis,
Bucureşti, 2004.
2. Romalo Dan, Cronică apocrifă pe plăci de
plumb? Ed. Alcor, Bucureşti, 2005.
3. Burnouf E., Leopold L., Dictionnaire classique
sanscrit-français. Ed. Maisonneuve, Paris, 1866.
4. Pârvan Vasile, Getica, Ed. Meridiane, Bu-
cureşti, 1982.

DOCHIA
ÎN LEGENDELE ROMÂNILOR
prof. univ. dr. Raisa Radu,
Academia de Studii Economice din Bucureşti
I

1. Cine este Dochia?

Există surprinzător de multe scrieri despre
Dochia. Personalităţi de seamă ale istoriei, filologiei
şi folcloristicii, precum Gh. Asachi, B.P. Hasdeu,
L. Şăineanu, V. Alecsandri, At. M. Marienescu, Sim.
Mangiuca, Gr. C. Buţureanu, Gr. Tocilescu, N. Den-
suşianu, Sim. Fl. Marian, El. Niculiţă-Voronca, Tr.
Gherman, O. Bîrlea, R. Vulcănescu şi alţii au avut
preocupări referitoare la acest personaj, ce vieţuieşte
în cultura noastră. În această enumerare, l-am omis,
intenţionat, pe Dimitrie Cantemir, deoarece, deşi în
«Descriptio Moldaviae» vorbeşte despre statuia unei
femei înconjurată de 20 de mioare, nu foloseşte niciun
nume pentru aceasta. Cele prezentate, până acum, mă
determină să lansez două întrebări: 1. Oare eruditul
Cantemir nu cunoştea legenda Dochiei? şi 2. Există o
scriere mai veche decât «Dokia şi Traian» a lui Gh.
Asachi, publicată, în volum, în anul 1840 ?
În legendele românilor, Dochia apare în patru
ipostaze. N. Densuşianu consideră că Dochia este o
transformare a numelui Dacia, denumire prin care era
adorată, în ţinuturile din nordul Dunării de jos, Rhea,
divinitatea pelasgă. Gh. Asachi afirmă că Dochia era
fiica lui Decebal. La N. Densuşianu şi Sim. Fl. Marian
există o legendă în care Dochia este o fată tânără şi

20

Nr. 87 (anul X), martie 2013
frumoasă. În scrierile celorlaţi autori, inclusiv ale
celor doi, anterior, menţionaţi, Dochia este fie baba
care îi înfruntă pe Martie şi pe Dumnezeu, fie baba
cea rea care îşi chinuie nora.
În monumentala sa lucrare Dacia preistorică,
N. Densuşianu afirmă că Rhea a fost adorată de tribu-
rile pelasge, sub diferite forme. «După concepţiile
primitive pelasge, Rhea sau Mama Mare, considerată
ca o divinitate naţională binefăcătoare şi protectoare,
a avut la diferitele triburi pelasge diferite epitete ge-
ografice, după oraşele, după ţinuturile şi munţii pe
unde se află sanctuarele ori simulacrele sale mai re-
numite»1. Dacă în Frigia i se spunea Phrygia Mater,
în Troia, Mater Iliaca, pe teritoriile de la nordul Istru-
lui de Jos era adorată sub numele de Dacia sau Terra
Dacia. Cultul acesteia nu a fost o creaţie a adminis-
traţiei romane, ci era mult mai vechi, ne încredinţează
N. Densuşianu. Totuşi, ea apare pe unele monumente
şi inscripţii ale epocii romane. Astfel, «pe una din ins-
cripţiile romane descoperită la Deva, ea este amintită
ca divinitate sub numele de Terra Dacia, iar locul ei
de onoare este imediat după Jupiter Optimus Maxi-
mus»2. Faptul că această divinitate a fost venerată,
iniţial, sub numele de Rhea este probat, ne spune
N. Densuşianu, de existenţa, în părţile muntoase ale
Daciei vechi, a unor sate numite Reea sau Rieni, «de-
numiri ce ne atestă că, odată, înălţimile din apropierea
acestor sate au fost consacrate Rheei, divinităţii su-
preme telurice a lumii pelasge».3
În legendele şi cântecele populare româneşti,
Rhea sau Mama Mare este numită Dochia sau Do-
chiana. Preluând de la I.G. Sbiera anumite informaţii,
N. Densuşianu arată că, în unele creaţii populare, fi-
gura Dochiei are un caracter mai puţin mitic, fiind ce-
lebrată sub numele de Dochiana şi prezentată ca o fată
frumoasă ce nu îmbătrâneşte. Fiind frumoasă şi bo-
gată, ea este peţită de mulţi tineri, dar îi refuză, spu-
nându-le părinţilor: «Că deloc nu îmbătrânesc/ Şi mi-e
drag să mai fetesc/ Până-n dalba primăvară/ Când flo-
rile-s mai în pară»4. La populaţiile pelasge, Rhea sau
Cybele, dintr-un exces de virtute morală, nu a vrut să
se mărite, ne spune N. Densuşianu.
În lucrarea «Dokia şi Traian, dupre zicerile
populare a românilor cu itinerariul Muntelui Pion»,
scrisă cu caractere chirilice şi tradusă în limba fran-
ceză, Gh. Asachi prezintă o baladă impresionantă.
Când Traian a cucerit Dacia, văzând frumuseţea fiicei
lui Decebal, s-a îndrăgostit de aceasta. «Traian vede
astă fată / Deşi e biruitor/ Frumuseţii ei se-nchină/ Se
subjugă de amor !/ Împăratu-n zadar cată/ Pe Dochia
îmblânzi/ Văzând patria ferecată/ Ea se-ndeamnă a
fugi.».5 Dochia se ascunde în codru. Deşi deghizată
DACIA
magazin
în păstoriţă, Traian o recunoaşte şi vrea s-o prindă.
«Atunci ea, cu grai fierbinte,/ Zamolxis, o zeu !,
striga/ Te jiur pe al meu părinte/ Astăzi rog nu mă
lăsa!»6 Impresionat, Zamolxe o preface într-o stâncă.
«Când întinde a sa mână/ Ca s-o strângă-n braţ
Traian,/ De-al său zeu scutita zână/ Se preface-n bo-
lovan»7.
Lazăr Şăineanu consideră că această legendă,
prezentată de Gh. Asachi, nu reprezintă o tradiţie cu-
leasă din gura poporului. În baladă, există o combi-
naţie prea ingenioasă pentru mintea omului din popor.
«Ea trădează o concepţie artistică cu o înlănţuire prea
riguroasă spre a suferi o alăturare măcar cu producţiile
populare. De altminteri, dacă amintirea despre Traian
e de tot vagă în închipuirea poporului român, aceea
despre Decebal nici că există. Acest aparat istoric cu
stricta sa cronologie vorbeşte dar în contra populari-
tăţii baladei lui Asachi, izvorul tuturor afirmaţiilor ul-
terioare.»8 Credem că L. Şăineanu exagerează atunci
când susţine că, în mintea poporului român, nu se afla
amintirea lui Decebal.
Gr. C. Buţureanu a citit balada publicată de
Gh. Asachi. În anii 1877-1878, a întreprins o cercetare
proprie în satele şi cătunele din judeţul Neamţ, cule-
gând informaţii despre legenda Dochiei şi a lui Traian.
A repetat cercetarea sociologică în anul 1890,
obţinând aceleaşi rezultate. Legenda despre craiul Do-
chel, Dochiţa şi Troian a aflat-o, indirect, de la un bă-
trân care participa la o clacă de strâns porumb.
Bătrânul s-a jenat să o spună omului de la oraş. Buţu-
reanu a stat ascuns după o căpiţă de strujeni şi, astfel,
a ascultat legenda. Când a publicat articolul nu a fo-
losit numele pe care le întrebuinţau ţăranii, ci: Dece-
bal, Dochia, Traian. Lucrurile se petrec, oarecum, la
fel ca în balada publicată de Asachi. Considerând le-
genda «o dovadă la stăruinţa românilor în Dacia»,
Gr.C. Buţureanu subliniază că «o baladă ca aceasta
este o comoară, cum rar popor din lume o are; să o
păstrăm dar cu respect ca odorul nostru cel mai scump
al îndepărtatului nostru trecut şi ca dovada cea mai
stăruitoare că neamul românesc n-a rătăcit ci, ca şi
dânsa, a rămas credincios locului său de obârşie timp
de aproape 2000 de ani».9 În timpul cercetării, a aflat
o legendă despre Cobad de la un alt ţăran din zona res-
pectivă.
Un autor, care nu a avut curajul să semneze
articolul publicat în anul 1891, în «Gazeta Săteanu-
lui», i-a persiflat pe Gh. Asachi, Gr. Tocilescu şi Gr.
C. Buţureanu în legătură cu părerea acestora referitore
la legenda despre Dochia şi Traian. El consideră că
tot ce au scris aceştia despre cele două personaje este
rezultatul fanteziei lor. Enigmaticul I. N. susţine, de
21

Nr. 87 (anul X), martie 2013
asemenea, că de la oamenii culţi s-a împrăştiat poves-
tea la ţărani şi nu dimpotrivă. Poate, spune el, cei doi
ţărani pe care i-a cunoscut Buţureanu «au învăţat po-
vestea chiar de la Asachi... Iar răspândirea poveştii...
este datorată celor ce au vizitat Ceahlăul în fiecare an
şi în faţa stâncilor Dochiei au povestit ceea ce învăţa-
seră la şcoală.»10 Fraza este confuză – cine sunt cei
care au învăţat povestea la şcoală: ţăranii sau vizita-
torii? Este neverosimil ca Asachi să vină să le spună
celor doi ţărani legendele despre Dochia şi despre
Cobad. De ce alte popoare pot avea legende, mituri
fondatoare, iar românii nu ar avea dreptul la această
memorie colectivă a istoriei lor?
În poemul istoric, de mari dimensiuni,
«Traian în Dacia. Resbelul romanilor cu dacii, la anul
102-105 după Cristos», scris în anul 1860, A. Pelimon
se referă la scena împietririi Dochiei, fiica lui Dece-
bal, atunci când Traian, îndrăgostitul, vrea să o îm-
brăţişeze: «Div Zamolxe! Dă-mi scăpare/ Zise Dochia
spăimântată./ Când Traian o-mbrăţişează/ Ea fu piatră
transformată».11 În nota referitoare la această afir-
maţie, A. Pelimon citează lucrarea lui Gh. Asachi, mai
sus menţionată.
În cartea intitulată «Istoria naţională pentru
popor sau Neamul, sapa, arma, casa şi mintea româ-
nilor prin toate timpurile şi locurile», G. R. Melidon,
pornind de la poezia lui Gh. Asachi pe care o publică
în lucrare, susţine că «Vechea Dacie se mai pomeneşte
cu numele de Baba Dochia care ar fi şezând pe vârful
Ceahlău, muntele cel mai înalt din Dacia lui Traian».12
În Istoria literaturii române, G. Călinescu
afirmă că etnologia poporului român se reduce, pe
plan legendar mitic şi cult literar la mitul lui Traian şi
al Dochiei, care reflectă şi simbolizează constituirea
însăşi a poporului român. «Gheorge Asachi a răspân-
dit povestea Dochiei, fata lui Decebal, urmărită de
Traian şi prefăcută de Zamolxe, la rugăciunea ei, în
stâncă spre a scăpa de urmăritor. Mitul pare apocrif,
dar se pretinde că în 1877-1878, în judeţul Neamţ, cu-
tare bătrân ştia de Dochiţa lui Dochel, fugită, în Cea-
hlău, ca păstoriţă şi prefăcută cu oiţele ei în stâncă de
către Maica Domnului (Precista)».13 După cum se ob-
servă, informaţiile le-a dobândit G. Călinescu din ar-
ticolul lui Gr.C. Buţureanu şi din cel al lui I. N.
Această legendă, puţin modificată, apare şi în
Mitologia română, scrisă de R. Vulcănescu. Dochia,
fiica lui Decebal, în fruntea unei părţi a armatei dace,
s-a îndreptat spre Sarmisegetuza pentru a-l ajuta pe
tatăl său. Fiind înfrântă de armata romană, a pornit
spre răsărit. Impresionat de frumuseţea şi curajul Do-
chiei, împăratul Traian a urmărit-o. Când era aproape
să o prindă, oastea dacă s-a împărţit în două, o parte a
DACIA
magazin
luptat, în continuare, cu romanii, iar alta s-a retras în
munţi cu prinţesa Dochia. Înfrângând acea parte a oas-
tei dace, Traian a înaintat în munţi în căutarea Do-
chiei. Aceasta a ordonat ostaşilor să o părăsească şi să
urce pe culmile munţilor. «Dochia, rămasă singură,
s-a ascuns după o stâncă, a căzut deznădăjduită în ge-
nunchi şi l-a rugat pe Zamolxe să o apere, să nu o lase
să fie pângărită de împărat. Şi atunci, Dochia a fost
prefăcută într-o bătrână ciobăniţă, cu câteva oi lângă
ea».14 Ajungând lângă bătrână, Traian a întrebat-o în
ce direcţie s-a îndreptat prinţesa. Bătrâna i-a arătat, cu
toiagul, spre miazăzi, deşi resul armatei dace o luase
spre răsărit. De atunci, Baba Dochia a rămas stăpâna
acelui ţinut.
Pentru a culege date despre tradiţiile poporu-
lui român, B. P. Hasdeu şi N. Densuşianu au recurs la
tehnica sociologică a chestionarului. B. P. Hasdeu a
lansat două chestionare: «Obiceile juridice ale popo-
rului român» (1878) şi «Programa pentru adunarea
datelor privitoare la limba română» (1884-1885).
N. Densuşianu a alcătuit un «Chestionariu despre tra-
diţiunile ţerilor locuite de români» (partea I, în 1893
şi partea a II-a, în 1895). Cu ajutorul autorităţilor l-a
răspândit în toată ţara. Răspunsurile primite de la res-
pondenţi, printre care şi cele referitoare la Dochia, au
fost utilizate şi de alţi cercetători ai folclorului nostru.
N. Densuşianu prezintă o variantă cinegetică
a numelui Dochia în colindul vânătoresc „Ana Do-
chiana”. Ana Dochiana, conducătoarea unui grup de
ciute, este foarte tristă. «Toate ciute-mi pasc/ Şi mi se
adapă/ Numai Ana Dochiana/ Numai ea nu paşte/ Nici
nu se adapă». Întrebată de celelalte ciute de ce are
această stare proastă, Ana Dochiana le răspunde: «Dar
voi ciute multe/ Şi nepricepute/ Da ştiţi, da nu ştiţi/
Că Troian Voinicul/ Bun cal hărăneşte/ Bun cal şi-un
ogar / Şi-un vânăt şoimel, / Joi de dimineaţă/ La vânat
să-mi iasă,/ Lacul să-l vâneze?!/ Peste noi c-o da/
Şi-n goană ne-o lua/ Şi ne-o d-a goni/ Pân-la Lacul
Roşu/ Roşu n-a mai fost/ Şi-acum s-o face, / De sânge
de ciută».15 Singura care va scăpa, din această vână-
toare, va fi Ana Dochiana. Să fie acest colind vânăto-
resc o aluzie la înfruntarea dintre Dochia şi Traian?
L. Şăineanu consideră că mitul Babei, care îl
înfruntă pe Martie, este comun popoarelor balcanice.
Chipurile babei şi ale oilor sale pot fi întâlnite pe
Ceahlău, în Moldova, pe Almaş, în Banat, lângă Ma-
rathon în Grecia, pe Şarplanina în Bulgaria.16 El
afirmă că legenda Dochiei, din punct de vedere topo-
grafic, seamănă cu tradiţia Niobei. B.P. Hasdeu
adaugă că acest prototip comun al tuturor popoarelor
balcanice «aparţine substratului lor etnic omogen: al
tracilor; iar, prin urmare, nu poate fi decât acea
22

Nr. 87 (anul X), martie 2013
Niobe»17, care este de origine frigiană, tracică. B.P.
Hasdeu arată că sunt patru aspecte ale paralelismului
Baba Dochia – Niobe. El citează, pentru Niobe, din
Metamorfozele lui Ovidiu. 1. Baba Dochia este o fiin-
ţă cutezătoare şi mândră care-şi bate joc de Martie.
Niobe o insultă pe Latona, cu aceeaşi fală şi îndrăz-
neală. 2. Pedepsită de puterea cea de sus, Baba Dochia
se preface într-o stană de piatră, din care nu încetează
a curge apă. Lacrimi varsă şi-acum, ea, stana de piatră
întristată, Niobe. 3. Cu Baba Dochia sunt pedepsite
oile şi caprele, cu Niobe , fiii şi fiicele. 4. Baba Dochia
este acoperită de zăpadă, Niobe stă împietrită de ză-
pezi fără moarte. Legenda Niobei, afirmă Hasdeu, ne
este cunoscută, aşa după cum ne-au transmis-o elenii,
iar nu în forma ei originară tracică.18
N. Densuşianu are păreri asemănătoare: «Le-
gendele române despre îngheţarea şi pietrificarea în
munţi a Babei Dochia sunt în fond identice şi se reduc
la aceeaşi epocă cu legendele despre statuile Niobei,
Ariadnei şi a Venerei din muntele Libanului care toate
reprezentau, de fapt, nişte simulacre arhaice ale
Mamei-Mari».19 Baba Dochia este o femeie bătrână
«care, ieşind pe la începutul primăverii prea de tim-
puriu cu oile la munte, a fost îngheţată şi apoi prefă-
cută în stean de piatră».20 La el, Baba Dochia nu are
metehnele şi defectele pe care alţi autori afirmă că
aceasta le-ar avea.
R. Vulcănescu susţine că transformarea Do-
chiei într-un stei de piatră şi a oilor în stânci s-a produs
din cauza sfidării de către aceasta a «zeului Gebelei-
zis, stăpân al intemperiilor la daci».21
Sim. Fl. Marian a folosit întreaga literatură,
scrisă până la el, cu privire la Dochia, a consultat
chestionarele celor doi savanţi, oferind cititorilor, în
lucrarea Sărbătorile la români , opt legende şi opt va-
riante ale acestora, specificând şi zonele din care au
fost culese.
Într-o legendă, Dochia era fiica unui împărat.
Celor care o cereau de soţie, împăratul le spunea că
este prea tânără pentru a se mărita. Într-o luptă cu alt
împărat, tatăl Dochiei a fost învins. Învingătorul a
cerut-o pe Dochia de soţie. Aceasta, aflând, s-a deghi-
zat şi a plecat spre munte cu turma de oi a tatălui său.
Până aici, legenda este apropiată, oarecum, de «Dokia
şi Traian» a lui Gh. Asachi. Dochia şi-a luat 12 co-
joace. Pe măsură ce urca pe munte, se făcea tot mai
cald şi ea lepăda, în fiecare zi, câte un cojoc. După ce
l-a aruncat şi pe al 12-lea, a început o furtună ameste-
cată cu ploaie şi zăpadă. «Dochia, fiind doar în că-
maşă şi nefiind obişnuită cu asemenea furtuni şi frig,
a vrut să se întoarcă, îndărăt, cu oile, însă, uitându-se
de pe culmea muntelui în jos şi văzând cât e de sus,
DACIA
magazin
nu se încumetă a coborî, temându-se să nu cadă într-o
prăpastie».22 Plângând, îi reproşa lui Dumnezeu că a
dat un asemenea frig. «Dumnezeu, văzând că-i re-
proşează, în loc să i se roage ca s-o scape, cum a scă-
pat-o din mâinile împăratului, o încremeni, spre
pedeapsă pentru nesocotinţa ei». 23 În varianta acestei
legende, Dochia era o fată frumoasă căreia îi muriseră
părinţii şi era crescută de «moşul său de suflet». Într-un
an, apropiindu-se luna martie, tânăra Dochia a pornit
cu oile la munte. Se petrec lucrurile ca şi în cazul fetei
de împărat, cu deosebirea că orfana Dochia îngheaţă,
pur şi simplu, fără a reproşa nimănui. Aceste două ver-
siuni sunt prezentate şi de O. Bîrlea în cartea sa Mică
enciclopedie a poveştilor româneşti .
Baba Dochia, ca femeie semeaţă ce îl înfruntă
pe Martie, este prezentă în legendele populare şi în
operele scriitorilor noştri. Schema este aceeaşi: cre-
zând că s-a terminat iarna, Baba Dochia pleacă, la
munte, cu caprele sau oile. Deşi i se atrage atenţia că
este frig, Baba Dochia se exprimă ireverenţios la
adresa lui Martie, fie afirmând că nu-i e teamă, că
nu-i pasă de acesta, fie adresându-i expresii obscene.
Prevăzătoare, îşi ia nouă sau douăsprezece
cojoace. În unele versiuni, Baba Dochia îşi leapădă
cojoacele din cauza căldurii, în altele le aruncă, deoa-
rece au fost udate de ploaie. După nouă sau douăspre-
zece zile, vine frigul cel mare şi baba îngheaţă, fiind
transformată într-un stâlp de piatră. Pentru a produce
îngheţul, Martie împrumută două sau trei zile de la
Făurar (Februarie) căruia îi spune: «Ei, măi frate, au-
zişi ce-mi grăi / Baba, cum mă blestemă?/ Ah, te jur
şi te conjur/ Două zile să-mi împrumuţi,/ Să dau o nea
cât un zid/ Ca s-o îngheţ cu iezii toţi».24
Într-o frumoasă legendă, versificată de
N. Şoimescu, acţiunea se petrece în Munţii Bucegi.
Sunt menţionate toate locurile şi vârfurile cunoscute.
În introducere, este prezentată o veritabilă luptă a
contrariilor: «Pe la-ntâi de marte/ Când se luptă-n
parte/ Cei doi luptători/ Neînvingători/ Noapte şi lu-
mină,/ Pe bolta senină,/ Soare şi cu nori,/ Ploi şi cu
ninsori/ Şi când iarna toată/ Pare-ngenunchiată/ D-un
soare arzător/ Şi amăgitor,/ Dochia înrăită/ De iarn-
obosită/ Vru să suie-n plai/ Ca-n luna lui mai».25 Îşi
îndeamnă caprele: «Hăi căpriţe, hăi/ Să ieşim din văi,/
S-ajungem pe munte/ Pe-a Jepilor frunte/ Să vă văd
păscând,/ Vrând Domnul, nevrând».26 Înfruntând in-
temperiile, Baba Dochia, uitând de Dumnezeu, ros-
teşte, din nou, expresia nesăbuită: «Vrând Domnul,
nevrând». « Când şi-aste cuvinte/ Zise fără minte/
Bab-aici pe loc/ Se făcu un bloc,/ Ea şi turma toată/
Stane tot de piatră».27
Ura soacrei faţă de noră este, probabil, tot atât
23

Nr. 87 (anul X), martie 2013
de veche precum instituţia căsătoriei. Dochia, o babă
rea şi aspră care nu-şi iubea nora, îi cere acesteia să
îndeplinească treburi peste putinţa omenească. În
unele legende, se povesteşte că-şi trimite nora, la în-
ceputul lui martie, cu oile la păscut, dar şi cu porunca
de a-i aduce fragi. Pământul fiind acoperit cu zăpadă,
nu se putea găsi fragi. Nora începe să plângă. Tân-
guirea ei este auzită fie de un înger, fie de Dumnezeu
şi Sfântul Petru. Aceştia o ajută, dându-i jăratec într-o
cofiţă sau în poala catrinţei şi interzicându-i să se uite
pentru a vedea ce este acolo. Când ajunge acasă, jăra-
tecul se transformă în fragi. Baba Dochia, văzând fra-
gii, consideră că a venit primăvara şi pleacă, la munte,
cu oile sau caprele. Se repetă scenariul cu cojoacele
aruncate. Fiindu-i frig şi zărindu-i pe cei doi moşnegi,
Dumnezeu şi Sfântul Petru, cere voie să se aşeze lângă
foc, cere de mâncare, nişte vin, un pat şi, în cele din
urmă, nesăbuinţa o face să ceară şi un bărbat. «Dum-
nezeu, auzind această dorinţă şi cerere atât de neso-
cotită o prefăcu într-o stană de piatră».28 Într-o altă
legendă, Baba Dochia, însăşi, a făcut un foc. După ce
s-a încălzit, s-a adresat focului: «Focuşor,/ Focuşor,/
Căduros/ Şi fălos/ De-ar fi şi-un moşneag frumos,/
Tare mi-ar fi de folos.»29 După ce a rostit aceste cu-
vine, focul s-a stins, iar Baba Dochia a împietrit.
În alte legende, nora este obligată fie să spele
lâna albă până va deveni neagră, fie invers. Şi de data
aceasta, este ajutată fie de Cristos, fie de Dumnezeu
şi Sfântul Petru, fie de un voinic. Aceştia îi dau fetei
nişte flori. Când Baba Dochia vede florile, pleacă la
munte şi totul se derulează ca în celelalte legende. În
cazul voinicului, asistăm la un fenomen, oarecum, na-
tural. El «îi arătă, lângă izvor, un fel de piatră roşie ca
o cărămidă şi îi spuse să spele lâna cu ea. Frecând lâna
cu piatra, se făcu o spumă roşie, apa începu să fiarbă,
iar lâna deveni albă».30
Deşi L. Şăineanu consideră că germanilor şi
slavilor de nord, legenda Babelor le este necunos-
cută,31 totuşi O. Bîrlea prezintă o variantă cehă şi una
poloneză a soacrei rele care-şi trimite nora să-i aducă
fragi în timpul iernii. Nora este ajutată de luna Martie
pe care o alege dintre cele 12 luni, aflate în pădure, şi
despre care spune că este bună.32
L. Şăineanu, însuşi, prezintă o legendă cehă
în care nu apare o babă, ci este prezentată o văduvă
cu două fiice – una a sa şi alta vitregă. Fiica vitregă
este năpăstuită, fiind supusă la nenumărate încercări
– aducerea, în timpul iernii, a unor viorele, a unor
fragi, a unor mere. Ajutată de cele douăsprezece luni
pe care le întâlneşte în pădure, fata reuşeşte să înde-
plinească toate cerinţele. Încurajate de succesul fetei,
fiica şi mama pornesc şi ele în pădure. Purtându-se
DACIA
magazin
urât cu cele douăsprezece luni, au fost îngheţate.33
În unele legende, Baba Dochia pleacă, la
munte, împreună cu fiul său, Dragobete, Iovan.
Acesta, fiind mai sumar îmbrăcat, a îngheţat primul.
Din gură îi atârna un sloi de gheaţă. Văzând aceasta,
Baba Dochia i-a zis: «Iovane, mamă! Eu nu mai pot
de ger şi tu cânţi din caval» sau: «Tu cânţi, maică, din
fluierel/ Şi eu mor, maică, de ger» sau: «Eu nu mai
pot de frig şi tu zici din fluieraş».34
- va urma -
_______________________
1 Densuşianu, N., Dacia preistorică, Bucureşti, Editura Meridi-
ane, 1986, p.190
2 Ibidem, p. 191
3 Ibidem, p. 190
4 Sbiera, Colinde, Cântece de stea şi urări la nunţi, Cernăuţi, Ti-
pografia archiescopală, 1888, p. 11-12; Densuşianu, N., op. cit.,
p.193
5 Asachi, Gh., Dokia şi Traian dupre zicerile populare a românilor
cu itinerariul Muntelui Pion, Iaşi, Institutul Albinei, 1840, p. 5
6 Ibidem, p. 5
7 Ibidem, p. 5
8 Şăineanu, L., Studii folklorice, Bucureşti, Editura Librăriei
Socec, 1896, p.38
9 Buţureanu, Gr. C., Încă o dovadă la stăruinţa românilor în Dacia,
Arhiva Societăţii Ştiinţifice şi Literare, an II, Iaşi, 1891, p. 485
10 I. N., Legenda Dochiei, Gazeta Săteanului, an VIII, Râmnicu
Sărat, 1891, p. 183-192
11 Pelimon, A., Traian în Dacia. Resbelul romanilor cu dacii, la
anul 102-105 după Cristos, Bucureşti, Tipografia Naţională a lui
Ioseph Romanov et comp., 1860, p. 245
12 Melidon, G. R., Istoria naţională pentru popor sau Neamul,
sapa, arma, casa şi mintea românilor prin toate timpurile şi
locurile, Bucureşti, Editura Socec, Sander şi Teclu, 1876, p. 17
13 Călinescu, G., Istoria literaturii române de la origini până în
prezent, Bucureşti, 1941, p. 62
14 Vulcănescu, R., Mitologie română, Bucureşti, Editura Acade-
miei, 1987, p. 269
15 Densuşianu, N., Vechi cântece şi tradiţii populare româneşti,
Bucureşti, Editura Minerva, 1975, p. 6
16 Şăineanu, L., op. cit., p. 15-20
17 Hasdeu, B. P., Etymologicum magnum romaniae, vol. II, Bu-
cureşti, p. 209
18 Ibidem, p. 210
19 Densuşianu, N., Dacia preistorică, Bucureşti, Editura Minerva,
1986, p. 193
20 Ibidem, p. 193
21 Vulcănescu, R., op. cit., p. 270
22 Marian, Sim., Fl., Sărbătorile la români, Bucureşti, Editura
Fundaţiei Culturale Române, 1994, vol. 1, p. 282
23 Ibidem, p. 282
24 Marian, Sim., Fl., op. cit., p. 293
25 Ibidem, p. 306
26 Ibidem, p. 306
27 Ibidem, p. 307
28 Ibidem, p. 289
29 Ibidem, p. 296
30 Ibidem, p. 302
31 Şăineanu, L., op. cit., p.29
32 Bîrlea, O., Mică enciclopedie a poveştilor româneşti, Bu-
cureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1976, p. 14
33 Şăineanu, L., op. cit., pp. 13-14
34 Marian, Sim. Fl., op. cit., p. 290; Marienescu, At., Baba
Dochia şi Babele, Familia, An, VIII, Pesta, 1872, p. 366
24

Nr. 87 (anul X), martie 2013
ISTORICUL SERBIEI DE RĂSĂRIT
din vol. Comunitatea românească din estul Serbiei
Perioada antică. Teritoriul cuprins între
râurile Timoc şi Morava este o arie de veche şi con-
tinuă populare, izvoarele istorice şi descoperirile
arheologice demonstrând faptul că acest spaţiu a fost
locuit permanent din vremuri străvechi, diferite
populaţii succedându-se până în timpurile moderne.
Cele mai numeroase şi bine conservate urme
se păstrează din perioada mezolitică (unelte, cera-
mică şi chiar locuinţe), cea mai veche cultură identi-
ficată în cadrul regiunii fiind cultura Lepenski
Vir[1]-Schela Cladovei (în România), situl arheo-
logic mezolitic situat la 19 km de oraşul Donji Mi-
lanovac constând dintr-o aşezare mare, cu
aproximativ zece sate satelit. Prima dovadă a folosirii
metalelor de către om, se înregistrează între mileniile
5-6 în siturile arheologice de la Majdanpek şi Rudna
Glava[2].
Mai târziu, se extinde şi la sud de Dunăre cul-
tura neolitică cunoscută sub numele de Starcevo-
Criş, precum şi cea numită Turdas-Vinca.
Perioada de trecere de la neolitic la epoca
bronzului este reprenzentată cel mai bine de cultura
Kostolac[3], contemporană culturii Coţofeni din
România (2500-1900 B.C.).
Epoca fierului este reprenzentată de cultura
Basarabi (sec. VIII-VII), necunoscându-se aparte-
nenţa rasială a celor mai vechi populaţii din zona
dunăreană, a celor care erau autohtoni. Mulţi le-au
atribuit apartenenţa la marele grup al pelasgilor, po-
pulaţie cu o istorie în egală măsură misterioasă şi
controversată[4].
În Antichitate, pe teritoriul studiat, s-au suc-
cedat mai multe culturi şi civilizaţii, acestea
întinzându-se de la sfârşitul epocii bronzului (în-
ceputul Epocii de Fier), până la cucerirea Balcanilor
în 168-75 î.Hr. de către romani.
Primii locuitori ai zonei, care populau Serbia
înainte de migrarea ilirilor înspre sud-vest[5] sunt
Tribalii (424 î.Hr., fiind atestaţi aici încă din sec. VII-
III î.Hr.)[6], un trib trac foarte războinic[7], cu care
regele Filip al II-lea al Macedoniei, apoi fiul său
DACIA
magazin
Ionelia Toarcă
Alexandru au purtat numeroase războaie[8]. Începu-
turile istoriei politice a tribalilor sunt puţin cunos-
cute, Herodot amintind de tribalii care trăiau la
Istru[9], aceştia având o organizare statală proprie.
Tribalii sunt menţionaţi şi de alţi istorici antici, pre-
cum: Tucidide, Apian, Arian şi Trogus Pompeius.
Strabon şi Diodor îi consideră pe tribali de neam
tracic, pe când Ştefan din Bizanţ crede că sunt de
neam iliric.
În secolul al III-lea, este cunoscută pătrun-
derea unui trib celtic, Scordiscii mici, care stăpânesc
temporar această regiune.
În secolul II (168 î.Hr.), regiunea este cuce-
rită de romani şi i se dă denumirea de Moesia (îm-
părţită în anul 86 în Moesia Inferior şi Superior),
după numele tribului traco-dac, care popula zona
înainte de cucerirea romană (75-29BC), populaţia
tracică de aici fiind romanizată înaintea celei de la
nord de Dunăre. Moesia Superior a servit ca bază de
plecare în războaiele împotriva dacilor în timpul îm-
păraţilor Domiţian şi Traian, iar după retragerea au-
reliană din 274, împăratul Diocleţian împarte
teritoriul în 4 provincii: Dacia Ripensis lângă
Dunăre, Dacia Mediteranea cu centrul la Niş, Moe-
sia Prima în nord-vest şi Dardania în sud. Despre
locuitorii Moesiei, cronicarul grec Niceta Choniates
afirma că „înainte se numeau Moesi, iar acum se
numesc Vlahi”[10].
Sârbii apar abia în această perioadă (sec. VII
d.Hr. unde dominaţia bizantină cedează sub presiu-
nile slavilor, avarilor şi apoi a bulgarilor), ei
aşezându-se în apusul actualei regiuni, ajungând să
se întindă peste toată zona dintre Timoc şi Morava
după mai bine de o mie de ani (1833). Triburile slave
ale sârbilor şi bosniacilor s-au aşezat iniţial între
râurile Drina şi Morava, primii migrând ulterior la
vest de râul Drina, pe când sârbii ocupă regiunea de
la sud de localitatea Kraguevaţ, în regiunile cunos-
cute în prezent sub numele de Raşka, Kosovo, Sand-
jak şi Muntenegru, întemeind mai multe cnezate şi
despotate[18].
25

Nr. 87 (anul X), martie 2013
Astfel, la sudul Dunării procesul de formare
a poporului şi limbii române prin durata mult mai
mare a stăpânirii romane s-a putut desfăşura chiar
mai temeinic decât în Dacia (al cărei nume va fi chiar
împrumutat pentru parte din Moesia). Mulţi lingvişti
(printre care Sextil Puşcariu, E. Gamillscheg), cărora
li se adaugă şi istoricul Silviu Dragomir, susţin că
Timocul, Banatul şi Oltenia sunt leagănul formării
limbii române[19]. Sârbii au slavizat mult mai târziu
şi numai parţial, rămăşiţele coloniilor romane şi po-
pulaţia tracă romanizată.
În timpul migraţiilor şi atacurilor avaro-slave
de după sec. VII, populaţia sud-dunăreană roma-
nizată a fost parte slavonizată, parte s-a retras în
munţii din Peninsula Balcanică, dând populaţia
aromână, parte s-a retras înspre apus între coasta dal-
mată, Drava şi Morava dând pe acei maurovlahi
(morlaci sau vlahii negri)[20], iar o parte a rămas în
munţii Timocului, numeroase izvoare amintind de
vlahii timoceni. La 818 „ducis Timocianorum”[21]
trimit soli la franci spre a solicita ajutor împotriva
bulgarilor. Stoian Markovici în „Les problemes
serbes” se referă la Constantin Porfirogenitul, care
menţiona că pe Morava, Mlava, Pecus nu erau sârbi,
ci o altă „populaţie de o altă formaţie etnică”[22].
Ţinutul ajunge de pe la anul 1000 iar în
stăpânire bizantină vreme de două secole. După cum
relatează clericul Ansbertus[23], participanţii la cru-
ciada a treia au fost atacaţi de vlahii dintre Timoc şi
Morava. Niketas Choniates şi Kekaumenos amintesc
de o tradiţie a rezistenţei valahe în faţa bizantinilor.
În secolele X şi XI, românii din răsăritul Ser-
biei au avut cnezatul lor propriu, ce se întindea pe
ambele părţi ale Dunării, iar în secolul XII au con-
tribuit la crearea unui ţarat împreună cu bulgarii, care
s-a menţinut independent aproape un veac.
În 1292, Milutin, succesorul lui Stevan Na-
manja, trece pentru prima oară râul Morava, îi
învinge pe Dărman şi Cudelin, evenimentul fiind
foarte important pentru teritoriul cuprins între râul
Morava şi munţii Miroci, aceasta fiind prima dată
când sârbii cuceresc această regiune, procesul sâr-
bizării începând de acum încolo[24]. Puterea
românilor din zonă încă va mai persista, din momen-
tul ce în secolul XIII cnejii sârbi scot o lege prin care
interziceau cununiile cu româncele, ca să nu-şi piardă
neamul.
Pe la 1365-1366, regatul Ungariei cucereşte
întreg malul sudic al Dunării, de la Belgrad la Vidin,
inclusiv Ţaratul de Vidin, stat ce a apărut după des-
DACIA
magazin
trămarea Imperiului Asăneştilor la jumătatea sec. al
XIII-lea, care cuprindea partea de nord-vest a aces-
tuia, inclusiv partea estică a regiunii studiate. În-
treaga regiune se va afla pentru mai bine de două
decenii sub influenţa şi suzeranitatea maghiară.
Ţaratul de Vidin va fi transformat de către turci, după
bătălia de la Nicopole din 1397, în sangeacul, apoi
paşalâcul de Vidin.
NOTE
[1]. John Chapman, (2000), Lepenski Vir, in Fragmentation in
Archaeology, Routledge, London, p. 194-203.
[2]. N. Tasic, (1995), p. 157.
[3]. Cristian Iona Popa, (2009), Cultura Coţofeni, Univ. Alba
Iulia, p. 13.
[4]. Gheorghe Zbuchea, Cezar Dobre, (2005), Românii timoceni,
vol. I, Editura Cd Promotions, Bucureşti, p. 8.
[5]. Wilkes, J. J. The Illyrians, (1992), p. 85, „…the area [South
Serbia] was originally populated with Thracians…”.
[6]. ***, (1996), Dicţionar de istorie veche a României, Bu-
cureşti, p. 584.
[7]. Th. N. Trâpcea, op.cit., p. 29.
[8]. K. Jiricek, J. Radonic, Istorija Srba, preveo i preradio, p.
18-20: Tribalii locuiau pe ambele maluri ale Moravei până la
Isker. Erau războinici renumiţi. Marele lor rege Sirmos a fost în-
vins de Alexandru cel Mare. Mai târziu au luptat în Persia alături
de regele macedonean.
[9]. Gheorghe Zbuchea, Cezar Dobre, op.cit., p. 9.
[10]. Nichita Choniates I, 4, p. 482, în Izvoarele istoriei
României, (1975), III, Bucureşti, p. 254-255.
[11]. K. Jiricek – J. Radonic, Istorija Srba, preveo i preradio, I,
p. 30.
[12]. Iosif Constantin Drăgan le înşiră numele în Istoria
românilor, (1993), Bucureşti, p. 46.
[13]. I.F. Dobrescu, N.L. Dobrescu, (2005), Românii din Serbia,
Geopolitica, Nr. 1(5), anul IV, p. 80.
[14]. Pr. Dr. M. Păcurariu, (1991), Istoria Bisericii Ortodoxe
Române, vol. I, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, p. 116.
[15]. D. Dragasevic, Arheologijsko-geografiska istrazivanja, p.
19-41, cf. G. Popa-Lisseanu, Românii în isvoarele istoriei me-
dievale, p. 21.25.
[16]. G. Popa Lisseanu, Românii în isvoarele istoriei medievale,
p. 101-102; cf. N. Vulic, Nekoliko pitanja iz antičke prošlosti, p.
53-63.
[17]. Th. N. Trâpcea, op.cit., p. 36.
[18]. I.F. Dobrescu, N.L. Dobrescu, op.cit., p. 80.
[19]. Gheorghe Zbuchea, (2002), Românii timoceni, Editura Mir-
ton, Timişoara, p. 26.
[20]. ***, (1996), Dicţionar de istorie vehce a României, Bu-
cureşti, p. 384.
[21]. Annales Regni Francorum, apud Aurel Decei, p. 63-64.
[22]. Sandu Cristea Timoc, (1995), Mărturii de la români uitaţi,
Astra Română, p. 116.
[23]. Ansbertus, Ystoria de expeditione Frederici….în Fontes
Rerum Austriacarum, I Abteilungen: Scriptores, I Band, p. 15;
cf. L. Ranke, Die Serbische Revolution, p. 250.
[24]. St. Stanojevic, Istorija sprskog naroda, p. 127.
26

Nr. 87 (anul X), martie 2013
III. DEZBATERI, RECENZII, PORTRETE, POLEMICI
Ruşii în istoria Europei
I
Cu ani de zile în urmă, pe vremea Canalului,
prizonierii politici, amestecaţi cu cei de drept comun,
erau persecutaţi, măcinaţi fizic şi moral în acel lagăr
comunist de muncă. Îmi povestea tatăl meu cum pe o
iarnă friguroasă erau scoşi afară mai mult dezbrăcaţi,
la inspecţia pe care „salvatorii” ruşi o făceau; erau
obligaţi, cu baioneta în spate, să strige tot felul de lo-
zinci, una din cele „favorite” fiind „Stalin şi poporul
rus libertatea ne-a adus”. Şi ironia sorţii făcea că toc-
mai ei, puşcăriaşii, trebuiau să o declare. Ei bine, chiar
şi în aceste condiţii simţul umorului nu îi părăsea, aşa
că, ei, oropsiţii soartei, strigau: „Stalin şi popoul rus
libertatea n-au adus”.
Sigur că au mai fost şi alte evenimente deloc
fericite auzite de la tatăl meu. La closetul aflat într-o
cabană friguroasă, acoperită cu paie, cineva a avut
„inspiraţia” să scrie pe perete:
„De ziua ta, Staline,
Încet mă las pe vine
Şi tot ce fac e numai
Şi numai pentru tine!”
Din 12 puşcăriaşi, „aflaţi în cameră cu tatăl
meu, au mai rămas doar… 2. Tatăl meu a avut norocul
să fie trimis pentru 2 săptămâni într-un alt loc de
muncă „obştească”, aşa că atunci când s-a întors şi-a
găsit doar doi din camarazii „de drept comun”, speri-
aţi şi bătuţi de apărătorii noi ordini sociale.
Istoric vorbind, Rusia a adus întotdeauna
vecinilor săi numai nenorociri: moarte, genocid, rusi-
ficare, violenţă - ruşii semănând printre ei groaza. Bi-
lanţul la începutul acestui mileniu nu e deloc
îmbucurător: din cauza expansionismului rusesc, au
dispărut de pe faţa pământului milioane de români
(din Bucovina de nord şi de sud, Herţa, Basarabia
etc.), letoni, estonieni, polonezi, ceceni… Între timp,
Rusia continuă să pună în pericol existenţa şi securi-
tatea întregii omeniri, mândrindu-se, în faţa lumii ci-
vilizate, cu potenţialul său militar, refuzând să
părăsească Basarabia şi creând un stat artificial –
Transnistria, unde îşi formează o bază militară, care
ameninţă Europa, unde patrioţii români sunt ţinuţi în
DACIA
magazin
Dr. Napoleon Săvescu
închisori. Sigur că ne întrebăm: de ce, oare, Rusia este
aşa cum este? Mulţi îi consideră greşit pe ruşi drept
un popor ca oricare altul. Ce trebuie să observăm,
însă, este că Rusia nu e un stat la fel cu România,
Letonia, Estonia şi Lituania, ca să nu mai amintim, în
acest context, de Polonia, Franţa sau S.U.A. Rusia nu
a recunoscut niciodată nu numai democraţia, dar nici
valorile general-umane ca atare. L-aş sfătui pe fiece
român, atunci când are ocazia, în România, la New
York în Brooklyn, sau în Bucovina ori Basarabia, să
se uite mai atent, la aceşti reprezentanţi tipici ai noii
oligarhii a Rusiei, veniţi pe capul nostru: cum
hoinăresc ei pe străzi, scuipând în stânga şi în dreapta
coji de seminţe, înjurând de mamă, visând la bani ne-
munciţi, inventând tot felul de excrocherii sângeroase
şi vulgare. Cel mai bine i-a descris pe acesti oameni
Mihail Bulgakov, în romanul „Inimă de câine”. Ei
sunt o copie vie a chipului lui Sarikov, omul dege-
nerat. Sute de mii de sarikovi în România – Moldova
– Bucovina şi zeci de milioane în spaţiul ex-sovietic
şi în patria lor istorică; lumea are într-adevăr de ce se
teme! Răspunsul la întrebarea de ce Rusia şi poporul
ei sunt aşa cum sunt nu este dintre cele uşoare. Cu
toate astea, e nevoie de un răspuns. Căci în relaţiile
cu statul rus nu sunt valabile standardele la care se re-
curge în raporturile cu ţările civilizate în acest început
de mileniu. Acţiunile Rusiei trebuie prognozate pentru
a nu nimeri din nou în dependenţa faţă de ea şi pentru
a se evita alte neplăceri, pe care vecinii noştri barbari
le pun la cale mereu nu numai cât priveşte România-
Moldova-Bucovina, dar şi alte ţări cu care ei au fron-
tiere comune. Particularităţile de caracter ale Rusiei
şi ale locuitorilor ei sunt determinate de istoria acestui
pământ. Acest lucru îl înţelegeau şi unii istorici ruşi,
ca, de exemplu, A. Ceapighin, ce recunoştea, într-o
carte a sa despre Stepan Razin: „Istoria Statului Rus
Moscovit (...) e murdarită de-a întregul ei de sânge şi
de fecale”. Am mai preciza că aşa nu e numai istoria
Statului Moscovit, dar şi cea a întregii Rusii. Pentru
27

Nr. 87 (anul X), martie 2013
ca cititorii să-şi formeze o imagine mai clară despre
evenimentele şi faptele ce formează istoria Rusiei,
credem că ar fi potrivit să trecem în revistă unele din-
tre acestea, de la începuturi până în prezent.
Vikingii, „primii ruşi”
Cărţile de istorie a Rusiei se deschid, tradi-
tional, cu începutul sec. IX după Isus Cristos. Pe
atunci, nu exista încă un popor rus unitar, erau, în
schimb, mai multe triburi slave de răsărit (krivicii,
radimicii, ilmenenii, drevlenii ş.a.m.d.), care luptau
continuu între ele. Teritoriul populat de strămoşii
ruşilor în acele timpuri nu coincidea, fireste, cu cel de
astăzi. Acest teritoriu se afla în partea de nord a ac-
tualei Ucraine: hotarul trecea la est pe râurile Don şi
Oka, la nord – pe lacul Ladoga, iar graniţele de vest
coincideau, aproximativ, cu actualele frontiere cu
Letonia şi cu Estonia. La răsărit (inclusiv în actuala
regiune Moscova şi în bazinul Volgai – teritorii nu-
mite de ruşi „cu adevărat ruseşti”), triburi vechi ruseşti
nu existau în genere. Băştinaşii acestor pământuri erau
diferite triburi de origine fino-ugorică şi turcică, pe
care, mai târziu, prin sec. XI, ruşii au prins a le ocupa,
asimila şi asupri. De războaiele fratricide ale ruşilor
vechi au profitat triburile scandinave ale vikingilor,
numiţi şi variagi. In anul 862 AD, un trib condus
de (1)Hrodrik (numit în cronicile ruseşti Riurik) a
cucerit Novgorodul, acesta devenind căpetenia
cnezatului. Piraţii scandinavi i-au învins uşor pe ruşii
din cnezatele vecine, extinzându-şi rapid teritoriul.
Prezintă interes faptul că oamenii de stat şi istoricii
ruşi de până la începutul secolului nostru recunoşteau
că poporul lor „nu era în stare să formeze un stat pro-
priu”. Comentariile sunt de prisos, concluziile se
impun de la sine… După moartea lui Riurik, o altă
căpetenie vikingă – (2)Helgi, numit de ruşi Oleg - a
continuat să invadeze teritoriile învecinate şi să le
cucerească. Acest „erou” a cotropit şi a cucerit prin
ticăloşii numeroase oraşe şi provincii din jurul zonei
populate de vechii ruşi. De pildă, asigurându-i pe capii
centrelor urbane de misiunea sa paşnică, el îi invita la
negocieri, după care îi omora, iar pe supuşii acestora
– bărbaţi, femei, copii – îi vindea în robie. In „activi-
tatea” lui Oleg se pot întrezări germenii minciunii, vi-
cleniei şi ai trădarii, caracteristici pentru politica
Rusiei până în prezent. Fiul lui Riurik, (3) Ingvar (în
cronicele ruseşti – Igor), a continuat năvălirile barbare
la care se deda tatăl, arătând aceeaşi cruzime şi lă-
comie ca şi Oleg. După moartea lui Igor, i-a continuat
„cauza” văduva lui, (4)Helga (Olga). Ea ademenea la
curtea sa, prin minciună şi făţărnicie, numeroşi soli
străini şi căpetenii de triburi, pe mulţi îngropându-i de
vii în cazul nereuşitei „negocierilor”. Olga s-a creşti-
nat şi, mai târziu, Biserica Ortodoxă Rusă a declarat-o
„sfântă”. Bună „sfântă”, nimic de zis! Ridicarea în
rang de „sfântă” a Olgăi e doar unul dintre cazurile
când Biserica Rusă a canonizat diferiţi asupritori şi
DACIA
magazin
ucigaşi – nu pentru că aceştia ar fi fost drept-credin-
cioşi sau asceţi, ci ca mulţumire pentru sprijinul
politic, militar şi financiar pe care i-l acorda statul. În
orice ţară, Biserica educă poporul. La ce i-a îndrumat,
ce i-a învătat pe ruşi Biserica lor cu nestăvilite aspi-
raţii expansioniste se vede clar până în zilele noastre.
Ruşii au fost convertiţi la creştinism de către
cneazul (5)Vladimir, la finele sec.X. Între timp, clanul
de căpetenii, cnezi şi voievozi scandinavi, veniţi în
Rusia, au început a se asimila, să-şi însuşească limba
şi obiceiurile locale. Vladimir a format din vikingi şi
din locuitorii săraci ai Novgorodului un detaşament
(o „drujină”) şi, conducând această adunătură înar-
mată, a purces la supunerea cnezatelor vecine. După
cum confirmă cronicile, pe locurile acestor „expediţii”
sângele curgea gârlă. Vladimir l-a ucis pe capul Nov-
gorodului, Ragvald, i-a tăiat pe membrii familiei
acestuia, după ce-i violase fiica. Grozăvenii similare
se întâmplau şi în alte oraşe ruseşti. După ce a luat cu
asalt Kievul, Vladimir l-a ucis pe fratele său
Iaropolk şi a măcelărit un număr înspăimântător de
voievozi, căpetenii, fără a mai pune la socoteală pe
oamenii de rând. In cele din urmă, el i-a momit pe os-
taşii („drujinarii”) săi în bărci şi i-a înecat pe cei mai
mulţi în Nipru, ca să scape, astfel, de cei ce au fost
martori ai crimelor sale sângeroase. Si acest cneaz
despotic a fost trecut pe lista sfinţilor ruşi. O dovadă
a decăderii morale a ruşilor o constituie faptul ca în
legendele populare Vladimir e numit „luminos ca
soarele”, iar faptele lui criminale sunt cântate şi prea-
mărite în fel şi chip.
Rusia, continuatoare a Bizanţului ?
Odată cu adoptarea ortodoxiei, în Rusia au
prins rădăcini şi obiceiurile Bizanţului de atunci: pe
de o parte – ritualuri şi ceremonii pompoase, iar pe de
altă parte – vicii greu de imaginat. Autoritatea
cnezilor, întocmai ca şi cea a împăraţilor bizantini, a
fost proclamată sacră, divină. Astfel, orice fărădelege
a lor era considerată ca o lucrare a minţii lui Dum-
nezeu, iar orice împotrivire contra crimei promovate
de sus era echivalată cu hula împotriva Celui-de-Sus!
Făţărnicia, minciuna, viclenia, invidia, cruzimea, spi-
ritul de denunţare, linguşirea şi alte netrebnicii au
prins de minune în Rusia. Cât au existat şi Rusia şi
Bizanţul, conducerea, clerul şi păturile înavuţite de la
Moscova, doreau ca ţara lor să devină un al doilea
Bizanţ. Această dorinţă a devenit o obsesie a ruşilor
după căderea Constantinopolului, la mijlocul secolu-
lui XV. Performanţele pozitive bizantinine nu au
cunoscut o continuare în Rusia, în schimb aici imple-
mentându-se numai viciile şi perversiunile specifice
curţii celor avuţi din Bizanţ. Astfel, pretenţia Rusiei
de continuatoare a Bizanţului – şi încă sub aspect cul-
tural! – nu e decât o fantezie, ca să nu zicem, o absur-
ditate.
28

Nr. 87 (anul X), martie 2013
Ruşii sub genunchiul mongol
Genunchiul tătaro-mongol este descris de is-
toricii ruşi sentimental şi lacrimogen. Mulţi ruşi de
rând oftează şi fac a figură de mirare şi regret,
spunând: „Ce vreţi de la noi? Jugul mongolilor a stri-
cat Rusia…“ Sigur că da, e mai simplu să dai vina pe
altcineva, decât să fii sincer în ceea ce priveşte pro-
priul grad de stricăciune. În realitate, nu a existat
niciun fel de „jug tătaro-mongol”, pe care l-ar fi dus
ruşii. La începutul sec. XIII oştile mongolilor şi aliaţii
lor – diferite triburi ce populau Siberia – au întreprins
aşa-numita Mare expediţie spre Vest, ajungând la ho-
tarul de răsărit al Rusiei. La acea epocă, Rusia era
fărămiţată într-o groază de mici cnezate, care se certau
şi se băteau mereu între ele. La început, mongolii nu
aveau scopul de a cuceri Rusia, nici de a merge mai
departe, spre Vest, însă ticăloşia ce i-a caracterizat pe
cnezii ruşi a provocat războiul împotriva lor. Mongolii
luptau împotriva diferitelor populaţii din stepele Vol-
găi, mai ales contra polovţilor. Ruşii erau aliaţii
polovţilor. Atunci hanul mongol şi-a trimis căpetenii
la curţile a trei dintre cei mai puternici cnezi ruşi şi
le-a propus acestora să desfacă înţelegerea cu polovţii
şi alţi nomazi din stepele Volgăi şi să colaboreze cu
ei. Însă, aşa cum se obişnuia în Rusia, solii mongoli
au fost ucişi mişeleşte. Dacă pentru ruşi comportări
de acest fel erau în firea lucrurilor, pentru mongoli ele
au fost calificate drept crime foarte grave. În 1223,
hanul mongol a început o expediţie de pedepsire a
căpeteniilor ruse pentru ticăloşia lor. În mod firesc,
ruşii nu au putut înfrunta o cavalerie de stepă bine or-
ganizată: „drujinele” cnezilor, fărâmiţate, prost înar-
mate, cu ostaşi beţivi şi leneşi, au fost făcute una cu
pământul. Rezultatul acestor evenimente a fost depen-
denţa ca vasal a cnezilor ruşi de statul mongolilor şi
al triburilor turcice – de Hoarda de Aur, care ocupa
mari întinderi de stepă la răsărit de Rusia de pe atunci.
În niciun alt fel Hoarda de Aur nu se amesteca în tre-
burile interne ale ruşilor, atâta doar că uneori în-
deplinea „funcţia de jandarm”, despărţind şi
cuminţând cnezii ce se încăierau la beţii. Ruşii de rând
erau întrutotul mulţumiţi de ordinea instaurată de către
tătaro-mongoli, numindu-l pe han „ţarul nostru”, „tă-
tucul cel bun”, „binefacătorul” etc. Pe unul dintre
cnezi, hanul l-a numit mare cneaz, înmânindu-i do-
cumentele de rigoare, prin care acesta se bucura de
mari privilegii. Astfel, marele cneaz avea largi împu-
terniciri în a-i supraveghea pe alţi cnezi în probleme
ca: gradul de loialitate faţă de Hoardă, strângerea
birurilor, înrolarea ruşilor în armata hanului etc. E clar
pentru oricine că în această funcţie hanul îi numea pe
cei mai docili şi mai linguşitori. Aceştia, ajunşi la pu-
DACIA
magazin
tere, îi pedepseau cu cruzime pe toţi supuşii ce se
făceau vinovaţi de cel mai mic păcat şi, în genere, erau
în stare de orice ticăloşie, numai să fie pe placul mon-
golilor. Din documente de epocă se ştie că adesea,
pentru a primi statutul de privilegiat, trebuia să accepţi
orice înjosire, inclusiv să stai în patru labe atunci când
ţi se dădea actul de mărire! Astfel, cnezii de la
Moscova, de-a lungul mai multor generaţii, s-au arătat
ca nişte lingăi şi ticăloşi ieşiti din comun. În aceasta
rezidă explicaţia că Moscova a devenit capitala
Rusiei.
Aşa-numitul „jug tătaro-mongol” a durat mai
bine de două sute de ani, lăsând urmări ireparabile în
moralitatea oamenilor de stat ruşi. Un reprezentant
tipic al acelei epoci a fost cneazul (6)Alexandru,
supranumit Nevski, al cărui nume îl poartă o catedrală
ortodoxă din centrul Rigăi, dar şi numeroase temple
creştine ortodoxe din Rusia, Ucraina, Bulgaria, Serbia
şi chiar în R.Moldova, la Ungheni. Alexandru a fost
fiul adoptiv şi apoi sluga docilă a unui han al Hoardei
de Aur. El a promovat din răsputeri politica autoritară
a atotputernicului său tată vitreg. La mijlocul sec. XII,
când Ordinul Livon a întreprins, cu aliatul său – ar-
mata regelui Suediei – o expediţie în Ingherlanda
(pământul unde se află în prezent St. Petersburg),
ameninţând hotarele de nord-vest ale Rusiei, cnezii
ruşi stăteau la cumpănă cu cine să încheie alianţă: cu
cavalerii livoni şi alte puteri din Occident sau cu
Hoarda de Aur? Alexandru a trecut necondiţionat de
partea mongolilor şi, în 1242, pe lacul Ciud, i-a învins
pe suedezi şi pe ostaşii Ordinului Livon. Mai apoi,
Alexandru s-a răfuit cu multă cruzime cu toţi cei care
intenţionau să stăbilească relaţii cu Occidentul creştin,
şi nu cu păgânii din Hoarda de Aur. Nu l-a cruţat
Alexandru nici pe fiul său, Vasile, care a încercat să
se răscoale – sub drapelul credinţei ortodoxe –, îm-
potriva strângătorilor de biruri tătaro-mongoli. Tatăl
a poruncit să i se scoată fiului său ochii, iar apoi să fie
întemniţat într-o mânăstire; la fel s-a procedat şi cu
alţi participanţi la răscoală, mulţi fiind executaţi. Bi-
serica Ortodoxă Rusă l-a proclamat „sfânt” şi pe
acest „fiu vitreg de han”, fără seamăn în cruzime,
motivându-şi canonizarea prin faptul că Alexandru
Nevski ar fi apărat, chipurile, Rusia, cu jertfire de
sine. Urmând asemenea logică, ar trebui canonizaţi
toţi conducătorii de oşti ce s-au evidenţiat într-un fel
sau altul. Imaginaţi-vă numai: Sfântul Carol al XII-
lea al Suediei, Sfântul Stalin, Sfântul Hitler…
Un împărat sadic, ce îsi merită pore-
cla, (7)Ivan cel Groaznic, Primul ţar al Rusiei, Ivan
IV, ce a domnit în sec. XVI, era de un sadism pato-
logic. Rămas orfan de mic copil, Ivanuşka se distra
29

Nr. 87 (anul X), martie 2013
chinuind, apoi omorând câini, pisici şi alte jivine, ca
mai apoi să aplice cu mult succes „experienţa” acu-
mulată deja în copilărie, în raporturile cu oamenii.
Suferind nu numai de sadism ca perversiune sexuală,
dar şi de paranoie (grandomanie), Ivan – poreclit, pe
bună dreptate, „cel Groaznic”, se răfuia şi omora pe
oricine i se parea suspect, primejdios. Ca urmare a
„strădaniilor” sale emotive şi politice, în anul 1565,
apare unul dintre cele mai oribile fenomene din istoria
Rusiei – Oprimarea, comparabilă cu viitoarele CK,
NKVD, GPU si KGB. Au fost create detaşamente spe-
ciale ale unei jandarmerii menite să apere securitatea
statului, clerului şi a boierimii. Angajaţii ei, opri-
cinicii, aveau drepturi nelimitate în a oprima orice
manifestare de protest sau nesupunere, inclusiv prin
a-l declara pe oricine duşman al statului, trădător de
neam, pentru care cei suspectaţi erau condamnaţi la
moarte. „Opricinicii” enunţau de capul lor acuzaţia
(de dovezi nu era nevoie), ei judecau şi tot ei aduceau
la îndeplinire sentinţa. Fantezia ţarului şi a opricini-
cilor era cu adevărat nemarginită: victimele erau tăiate
sau sfâşiate, aruncate pe ruguri şi în cuptoare aprinse,
înecate, trase în ţeapă, opărite, jupuite li se turna pe
gât metal topit ş.a.m.d. În anul 1570 au fost ucişi săl-
batic toţi locuitorii Novgorodului, inclusiv bătrâni,
femei şi copii. La aceleaşi metode au recurs şi „os-
taşii” lui Sfântu STALIN în timpul Războiului al II-
lea Mondial şi în special după acesta, nimicindu-i pe
românii bucovineni şi moldoveni sau făcându-i să-şi
părăsească cu zecile de mii pământurile natale,
ajungând prin Siberia şi Birobigean. Opricinina a
afectat viaţa tuturor păturilor din societatea rusă: a
cnezilor, boierilor, feţelor bisericeşti, ostaşilor,
ţăranilor şi târgoveţilor. Principalul sfetnic al ţarului
nu era vreun învăţat sau vreo preacuvioasă faţă bi-
sericească, ci… un călău de meserie, Maliuta Skura-
tov, al cărui nume îl poartă în prezent cea mai greţoasă
votcă rusească. După ce pângărea sau nimicea
trupurile celor schingiuiti, Ivan cel Groaznic vărsa
lacrimi de crocodil, „se căia” de toate păcatele
săvârşite şi poruncea să se organizeze, pe cheltuiala
statului, funeralii pompoase pentru victimele sale şi
să se facă slujbe pentru odihnirea sufletelor acestora!
Asemenea fariseism a devenit o caracteristică esen-
ţială a Rusiei oficiale de mai apoi. În timpul unui
acces de nebunie, Ivan a declarat că autoritatea sa e
aceeaşi cu puterea lui Dumnezeu, din care motiv, orice
face ţarul nu trebuie nici măcar pus în discuţie – nici
vorbă de a fi condamnat. Dar ce făcea în acea epocă
de groază Biserica Ortodoxă Rusă? Poate că s-a ridi-
cat împotriva terorii, poate că l-a blestemat pe ţarul
cu apucaturi sadice? Ba bine că nu!
DACIA
magazin
„Europenizarea” Rusiei şi sifilisul lui Petru cel
Mare
(8)Petru I, supranumit „cel Mare”, e consi-
derat de unii istorici, ba chiar şi de către mulţi simpli
muritori, ca omul ce a „europenizat” Rusia, a adus în
această ţară adevărata cultură. Oare chiar aşa să fie?
Petru suferea încă din copilărie de o formă grea de
epilepsie, care a acţionat nefast asupra psihicului vi-
itorului monarh. În a două tinereţe, creierul lui a fost
atacat crunt de un sifilis, cu care se pricopsise în bor-
delurile pitoreşti din porturile olandeze. De la această
maladie i s-a tras şi moartea, după el rămânând bol-
nave cea de-a doua soţie şi multe doamne de la curtea
sa. Astfel, lesne pot fi trase anumite concluzii despre
sănătatea psihică a descendenţilor lui Petru I, dintre
care mulţi s-au aflat pe tronul Rusiei. În adolescenţă,
Petru putea fi văzut adesea în „mahalaua nemţească”
a Moscovei, populată de tot soiul de aventuriei, de-
zertori, delincvenţi şi alţi inşi dubioşi, provenind din
Occident. Erau nişte oameni forţaţi de împrejurări
să-şi părăsească patria, că sa-şi caute norocul pe întin-
derile Rusiei. Iniţiat de aceşti fluieră-vânt, tânărul ţar
a prins a fuma, a bea cafele, a purta îmbrăcăminte şi
încălţăminte europeană – în închipiurea lui, acestea
erau suficiente pentru a fi om civilizat. Ulterior a or-
donat ca toţi boierii să procedeze la fel: ei erau obli-
gaţi, sub ameninţarea unor mari amenzi băneşti, să
fumeze, să bea cafele, să poarte haine şi peruci
nemţeşti sau olandeze, să ţină în case tablouri cu
femei goale şi altele lucruri asemănătoare. Petru a
rămas în istoria ruşilor şi cu trista faimă de a fi obligat
boierii să-şi radă bărbile. Pe atunci, în Rusia, purtatul
bărbii era un atribut al onoarei de bărbat liber, încât
tunsul ei echivala cu amputarea unui picior sau a unei
mâini. Tânărul ţar a poruncit ca toţi bărbaţii – cu ex-
cepţia preoţilor – să-şi radă bărbile, considerând că
prin aceasta îşi face supuşii mai… europeni! Cine nu
îndeplinea „ukazul” (decretul) despre bărbi era tuns
cu de-a sila de către ţar sau de către ostaşii lui. E clar
că prin asemenea acţiuni Petru îi înjosea pe supuşi, iar
„europenizarea” lor nu rămânea decât o vorbă
goală. E semnificativ faptul că el l-a acuzat şi pe pro-
priul fiu de înaltă trădare de patrie, supunându-l per-
sonal unor torturi groaznice, până ce acesta şi-a dat
duhul. După scriitorul Alexei Tolstoi, Petru I „a tuns
bărbile ruşilor şi a îmbrăcat poporul rus ca pe olan-
dezi”, dar acest tiran a uitat să facă esenţialul: să
lichideze conştiinţa de barbari a ruşilor, să le înno-
bileze sufletul şi să le lumineze mintea.
- va urma -
30
 DACIA
Nr. 87 (anul X), martie 2013 magazin

Dacia Preistorică la o sută de ani

Prof. dr. Mihai Popescu,
Biblioteca Militară Naţională

Născut într-o familie şi format într-un

mediu cultural care afirma şi promova activ latini-
tatea neamului românesc, Nicolae Densuşianu a
reuşit să adune dovezi şi documente antice, me-
dievale şi moderne, cu ajutorul cărora a construit
arhitectura complexă a Daciei preistorice,
arătând lumii vechimea, trăinicia şi continuitatea
existenţei noastre cu mult înaintea extinderii in-
fluenţei romane în bazinul Dunării.
Într-o amplă introducere la monumentala
lucrare publicată postum, dr. C. I. Istrati, preşe-
dintele Academiei Române, afirma că Nicolae
Densuşianu a trudit peste patruzeci de ani la
scrierea Daciei preistorice. Din corespondenţa
cu fraţii săi şi cu prietenii săi, reiese că, după nu-
mirea ca bibliotecar şi translator al Marelui Stat
Major, prin Înalt decret regal, în 1884, Den-
suşianu a conceput planul unei ample „Istorii a
poporului român”, începând de la „originile sale”.
Răspunzând invitaţiei transmise în nu-
mele Regelui Carol I de a accepta funcţia de bi-
bliotecar al Fundaţiei Regale, în anul 1894,
Densuşianu mulţumea pentru ofertă, dar motiva
imposibilitatea de o onora prin faptul că nu ocupa
o catedră universitară şi prin dorinţa de a duce
la bun sfârşit „o vastă lucrare istorică” privind În 1900, editorul Carol Göbl (la sugestia
originile neamului românesc. şi cu garanţia morală a Regelui Carol I), a des-
În Enciclopedia Română, publicată la chis un cont în valoare de 20.000 de lei pentru
Sibiu, sub redacţia dr. Corneliu Diaconovich, vol. tipărirea şi publicarea Daciei preistorice.
2 (1900), p. 130-131, articolul închinat lui Nicolae La moartea lui Nicolae Densuşianu, în
Densuşianu se încheie cu afirmaţia: „Astăzi lu- martie 1911, textul deja tipărit ajunsese la 1120
crează la opera sa principală, „Istoria poporului de pagini. Ultimele două coli de tipar, însumând
român de la originile sale până la întemeierea încă 32 de pagini, erau scrise, dar autorul nu
nouelor principate româneşti”. le-a mai văzut tipărite şi nu a mai putut să dea
Pentru a-şi concentra energia şi erudiţia „bun de tipar”. Preşedintele de atunci al Acade-
doar asupra realizării acestui proiect grandios, miei Române, dr. C. I. Istrati, fiind deosebit de
Densuşianu a renunţat treptat la alte lucrări so- pasionat de istorie şi arheologie, şi-a asumat di-
licitate de Academia Română. În 1897, el încheia ficila sarcină de a prezenta lumii ştiinţifice
publicarea primelor peste 4.500 de pagini (prima româneşti şi străine monumentala lucrare.
serie) din colecţia de Documente Hurmuzaki şi Cartea a apărut abia după doi ani, în 1913. Ştim
înceta să mai trimită Societăţii istorice germane astăzi că primul exemplar al Daciei preistorice a
rapoartele anuale privind istoriografia româ- fost înmânat, de editorul Carol Göbl şi de ginerele
nească. său Ion Rasidescu, însuşi Regelui Carol I.

31

Nr. 87 (anul X), martie 2013
Istoricul Alexandru Lăpedatu editase,
între timp, tot postum, în 1912, Domnii glorioşi şi
căpitanii celebri ai Ţărilor Române. Breviar istoric
pentru războaiele mari şi învingerile strălucite ale
oştilor române, prezentând în detaliu meritele de
cercetător istoric şi de editor de documente is-
torice ale lui Nicolae Densuşianu.
Dr. C. I. Istrati afirmă, în prefaţă, că îl
cunoştea de mult timp pe omul Nicolae Den-
suşianu, dar abia acum îl descoperea, cu uimire,
pe cercetătorul „modest, inteligent, foarte cult,
înzestrat cu o voinţă de fier şi cu o răbdare şi o
perseverenţă extraordinară”, socotind că „din
munca şi suferinţa lui, se înalţă mândria de
neam, care cucereşte inimile şi întăreşte
cugetele”, iar „viitorul va înscrie pe Densuşianu
printre acei români care au contribuit cu ceva la
dezlegarea chestiunilor ce interesează ome-
nirea”.
La câteva luni de la apariţia Daciei preis-
torice, în 1913, un profesor universitar francez
amintea, într-o scrisoare către Ovid Densuşianu,
interesul său faţă de unele aspecte istorice şi
lingvistice abordate de Nicolae Densuşianu în lu-
crarea sa. Era doar unul dintre ecourile inter-
naţionale ale apariţiei acestei cărţi.
În schimb, din motive mai degrabă per-
sonale decât profesionale, profesorul Dimitrie
Onciul, titularul catedrei de istorie veche a
României de la Universitatea din Bucureşti, a in-
stituit un adevărat embargo al tăcerii asupra
scrierilor lui Nicolae Densuşianu, nici una dintre
acestea nefiind cuprinsă în bibliografia recoman-
dată studenţilor de la Facultatea de Istorie.
Unul dintre discipolii lui Onciul, Vasile
Pârvan, într-o comunicare prezentată la Acade-
mia Română în 1925, voind să demonstreze că
cercetările istorice şi arheologice de până la el
au fost neînsemnate şi nu merită luate în seamă,
afirma că Dacia preistorică este „un roman fan-
tastic, plin de mitologie şi de filologie absurdă”,
care a stârnit entuziasm numai „printre diletanţi”.
Afirmaţia a fost apoi reluată în prefaţa la Getica,
o preistorie a Daciei.
Ca replică la afirmaţiile lui Pârvan, un
diletant de geniu, Mircea Eliade, va publica în
ziarul Cuvântul, din 11 septembrie 1927, un arti-
col intitulat Către un nou diletantism, susţinând
că intuiţia nespecialistului poate fi o virtute, că
„diletanţii au simpatizat întotdeauna istoria şi au
înţeles-o, deoarece sensurile profunde şi marea
sinteză le sunt mai accesibile decât profesionis-
DACIA
magazin
tului.” Aceste idei au fost dezvoltate apoi de
Mircea Eliade în introducerea la ediţia de Scrieri
literare, morale şi politice de Bogdan Petriceicu
Hasdeu, din 1937, şi într-un breviar istoric despre
români, publicat la Madrid, în 1943.
Ideile lui Nicolae Densuşianu au fost con-
tinuate şi dezvoltate de numeroşi cercetători ai
istoriei noastre străvechi. La loc de cinste, merită
să-i amintim pe generalul de cavalerie Nicolae
Portocală (1860-1938), cu lucrarea Din preistoria
Daciei şi a vechilor civilizaţiuni (Bucureşti, Insti-
tutul de Arte Grafice „Bucovina”, 1932) şi mai
ales pe scriitorul şi academicianul Ioan Al.
Brătescu-Voineşti, cu lucrarea Originea neamului
românesc şi a limbii noastre (Bucureşti, Cartea
românească, 1942).
Imediat după începerea ocupaţiei sovie-
tice şi instaurarea regimului comunist în Româ-
nia, operele tuturor Densuşienilor au fost
interzise, prin „listele” publicate de Ministerul Pro-
pagandei, iar majoritatea exemplarelor aflate în
bibliotecile publice au fost „declasate şi casate”
prin ardere.
A fost nevoie să treacă aproape trei
decenii pentru ca ideile lui Nicolae Densuşianu
să poată fi din nou discutate într-o scurtă pe-
rioadă de dezgheţ politic şi cultural. În anii 1970,
au fost publicate două volume de etnografie şi
folclor care valorificau răspunsurile la ches-
tionarele lui Nicolae Densuşianu: Este vorba de
Vechi cîntece şi tradiţii populare româneşti, de
Ionel Oprişan (Bucureşti, Minerva, 1975) şi Datini
şi eresuri populare de la sfîrşitul secolului al XIX-
lea, de Adrian Fochi (Bucureşti, Minerva, 1976).
Tot atunci au apărut, în ţară şi în străină-
tate, lucrările profesorului Iosif Constantin Dră-
gan, ba chiar, răspunzând unei nevoi de
legitimare a regimului politic „naţional-comunist”,
s-a reuşit republicarea, după 73 de ani, a Daciei
preistorice, în 1986, cu o prefaţă care încerca
să-i minimalizeze importanţa. Tot Iosif Constantin
Drăgan promitea, pe la mijlocul anilor 1980, o
traducere în limba engleză a Daciei preistorice,
ideal realizat abia în anul 2005, de doamna
Alexandra Ioana Furdui, o româncă stabilită în
Australia (textul poate fi citit on-line).
Prăbuşirea regimului comunist, în 1989,
a creat premisele unei dezbateri a ideilor lui
Nicolae Densuşianu dincolo de interesele sau de
constrângerile politice ale momentului. Activi-
tatea şi personalitatea lui Nicolae Densuşianu
sunt prezentate în dicţionare ale literaturii
32

Nr. 87 (anul X), martie 2013
române, în dicţionare ale folcloriştilor şi et-
nologilor români (de exemplu, cel elaborat de Ior-
dan Datcu), în dicţionarul membrilor Academiei
Române, alcătuit de Dorina Rusu, şi ocupă un
loc de cinste în dicţionarul bibliografilor români,
apărut în anul 2011.
Ediţia din 1986 a fost reluată de Editura
Mentor în anul 2000, cu aceeaşi prefaţă.
În anul 2002, editura Arhetip a publicat o
ediţie facsimilată a primei ediţii a Daciei preis-
torice, lucrare absolut impresionantă, de peste o
mie de pagini, o sinteză care, încă de la apariţia
ei, a stârnit şi continuă să stârnească enorme pa-
siuni, pozitive şi negative.
Oricum am considera-o, un lucru rămâne
sigur, această istorie nu poate fi ignorată. Editura
a reuşit să spargă o anume conspiraţie a tăcerii
instituită în jurul lucrării şi să pună capăt încer-
cărilor nefaste de batjocorire a ei. O conspiraţie
care avea un scop limpede şi evident nu spre
binele neamului românesc. Încă mai trist, de cele
mai multe ori, această acţiune s-a purtat prin in-
divizi care fie că doar răsfoiseră lucrarea, fie nu
o citiseră deloc. Cel mai adesea este vorba de
scepticismul ironic al celor care se grăbesc să
vorbească despre lucrurile pe care nu le ştiu şi
nu le înţeleg.
DACIA
magazin
Nicolae Densuşianu a fost unul dintre cei
mai harnici şi mai meticuloşi truditori pentru
dezvăluirea trecutului românesc. El a adunat şi
a publicat numeroase documente privind istoria
medievală românească (îndeosebi din Transilva-
nia), fără de care nu ar fi fost cu putinţă să fie
„descoperită“ miraculoasa supravieţuire a
românilor transilvăneni şi mai cu seamă
supravieţuirea instituţiilor lor specifice.
Importanţa operei istorice a lui Nicolae
Densuşianu nu constă în primul rând în mulţimea
datelor prezentate, ci în modul lui de gândire, în
filosofia lui istorică. Nicolae Densuşianu sfărâmă
consecvent şi deliberat acele noţiuni şi „modele“
care se impun prin repetare, care întunecă spi-
ritul critic până la orbire şi încurajează lenea de
a gândi. Dacia preistorică este, în esenţă, recon-
strucţia realităţilor istorice de la Dunăre şi Carpaţi
în vremea „ante-istorică“, poate imediat post-
edenică.
Desluşind caracteristicile începuturilor is-
toriei româneşti şi a neamului românesc, Den-
suşianu a reuşit să stabilească şi să definească,
cel dintâi, trăsăturile definitorii ale modelului
existenţial românesc, prezentând înţelegerea
rostului vieţii de către români şi deosebirea pe
care o fac ei între bine şi rău.
33

Nr. 87 (anul X), martie 2013
Trebuie să arătăm că Nicolae Den-
suşianu a fost cel dintâi dintre români care a uti-
lizat, în cercetarea istorică, metoda „re-
construcţiilor regresive“, numită astfel de istoricul
Alexandru Nemoianu. Metoda pleacă de la ideea
că izvoarele istorice, scrise ori arheologice, sunt
doar rezultatele unor evenimente ori procese is-
torice, deci datoria profesională a istoricului este
să se întrebe ce va fi fost înaintea acestora, iar
rostul său existenţial este să avanseze, dacă nu
un răspuns, măcar o ipoteză pluzibilă, pe care
cercetări ulterioare o pot valida ori infirma. Nico-
lae Densuşianu a folosit tot ceea ce era disponi-
bil ca izvor istoric la vremea la care scria şi a
făcut tot ce se putea face pentru a stabili ceea
ce era, după cunoştinţa şi conştiinţa lui, adevărul
istoric.
Marele merit al filosofiei istorice a lui
Nicolae Densuşianu a fost acela că el a refuzat
să considere modelul existenţial al neamului său
ca fiind de mâna a doua şi a refuzat ideea servi-
lismului automat faţă cu modelele din „afară“.
Nicolae Densuşianu a intuit, poate cel dintâi între
istoricii şi gânditorii români, că cel mai mare rău
pentru România a fost tendinţa „ploconirii“ faţă
de modelele străine (cultivată cu grijă de toţi cei
care nu au iubit acest neam). El a înţeles că sub-
ordonarea politică, economică şi militară nu sunt
altceva decât consecinţa subordonării psiholo-
gice. Atunci când, la nivel psihologic, un neam
este gata să adopte „modele“ exterioare, subor-
donarea politică şi economică faţă de o putere
străină ( promotoare a unui anumit model) nu
mai este decât un detaliu minor şi foarte uşor de
atins. Nicolae Densuşianu nu a fost un şovinist
tribal, ci un admirator şi promotor convins al
fenomenului românesc, ale cărui rădăcini el le
afla în vremuri străvechi, „preistorice”, imediat
post-edenice.
Om liber, descendent dintr-un neam liber,
admirator al unui model existenţial original şi egal
în valoare cu orice alt model existenţial, Nicolae
Densuşianu a promovat cu o copleşitoare
erudiţie nevoia ca neamul românesc să alunge
complexele de inferioritate care îi fuseseră culti-
vate cu „grijă satanică”. Folosind metoda recon-
strucţiilor regresive, Nicolae Densuşianu ajunge
la nivelul primordial de dezvoltare a fenomenului
şi neamului românesc şi acolo el îi descoperă pe
pelasgii şi hiperboreii cei credincioşi. Tot acolo
descoperă el trăsăturile esenţiale ale celor care,
din vremea post-edenică şi până în ziua de azi,
DACIA
magazin
au vieţuit neîntrerupt în Carpaţi şi la Dunăre:
credinţa tare, statornicia, toleranţa, capacitatea
de adaptare, uluitorul echilibru mental. Nicolae
Densuşianu a desluşit caracteristica de bază a
fenomenului românesc, caracterul său cel mai
intim, care leagă demnitatea de modestie şi
modestia de eleganţă.
Nicolae Densuşianu a desluşit şi modul
în care aceste societăţi străvechi au vieţuit şi cele
arătate de el sunt asemănătoare, până la identi-
tate, cel mai adesea, cu civilizaţia ţărănească
românească, semne clare de continuitate în
timp, aratând în chipul cel mai convingător cum
modelele străvechi au supravieţuit şi s-au adap-
tat vicisitudinilor vremii, fără să îşi schimbe
esenţa definitorie, duhul viu şi mereu acelaşi.
Dacia preistorică, la fel ca toate marile lu-
crări istorice, nu a fost scutită de uzura vremii şi
de corecţiile aduse de noi descoperiri şi inter-
pretări. Dar, în acelaşi timp, valoarea lucrării
rămâne neştirbită, la fel cum neştirbită rămâne
ideea fundamentală care luminează această
monumentală realizare românească.
Nicolae Densuşianu a scris despre trecut,
dar a ţintit spre viitor. Cu mult înaintea vremii în
care a trăit, el a intuit că lupta finală şi decisivă
se va da între puterile Duhului şi cele ale materi-
alismului satanic şi sistemele ce îl promovează
(nazist, comunist ori globalist). Nicolae Den-
suşianu a demonstrat că modelul existenţial
românesc înseamnă ataşamentul faţă de valorile
spirituale şi concluzia pe care ar trebui să o des-
prindem este că actualul model existenţial româ-
nesc este predominant bazat pe modelele
materialist-satanice.
Nicolae Densuşianu a mai ştiut, ceea ce
părinţii Bisericii au spus dintotdeauna, că mân-
tuirea neamului omenesc nu vine în istorie, ci la
sfârşitul ei. Este extrem de interesant de văzut şi
de notat că valoarea operei în discuţie poate fi
ilustrată de felul în care a fost ea receptată şi co-
mentată.
În primă instanţă, monumentala lucrare a
fost ignorată. Aceasta este una dintre prea binele
cunoscute metode ale clicilor de intelectuali
râncezi care, din timp în timp, se instalează şi
acţionează ca juzi, juraţi şi acuzatori. Sunt in-
telectualii aserviţi clicilor politice şi care topologic
ţin de Iuda Iscarioteanul. Apoi, lucrarea a fost co-
mentată în mod exclusiv negativ.
Dacia preistorică a fost interpretată
abuziv şi de cei care nu au înţeles din ea nimic,
34

Nr. 87 (anul X), martie 2013
spre promovarea unor aberaţii şovinist-tribale
care nu aveau niciun fel de legătură cu Nicolae
Densuşianu, ba chiar stăteau împotriva a tot ce
el credea.
Lucrarea monumentală de care vorbim
este de o importanţă covârşitoare, în vremea
când fenomenul românesc este confruntat cu un
nou sistem satanic, al „globalismului“, promovat
de diverse imperialisme, din Occident sau din
Orient. Dacia preistorică ne stă acuma la în-
demână ca demonstraţie că şi acest sistem sa-
tanic este sortit trecerii într-o ruşinoasă uitare.
Ediţia din 2003 a Congresului Inter-
naţional de Dacologie a fost consacrată perso-
nalităţii, activităţii şi influenţei lui Nicolae
Densuşianu asupra cercetării istoriei strămoşilor
noştri.
În Oameni cari au fost, Nicolae Iorga
aprecia că Nicolae Densuşianu „a strâns un ma-
terial istoric preţios. El a închinat lui Horea o
monografie extraordinar de bine informată, care
va rămânea şi ar merita să fie retipărită” , şi evi-
denţia rolul său în editarea colecţiei „Hurmuzaki”.
În primele volume din Istoria Românilor, Iorga
citează foarte des documentele adunate şi edi-
tate de Densuşianu în această colecţie. Tot în
acel text scurt, de tip necrolog, Nicolae Iorga
spune cu amărăciune: „Şi n-a fost decât bibliote-
carul statului-major şi la mormântul lui, de unde
lipsea Academia Română, deşi-i fusese membru
corespondent, a vorbit doar un ofiţer, coleg de
slujbă.”
De fapt, bibliotecarul Nicolae Den-
suşianu, „şef de biurou clasa a doua”, în timpul
DACIA
magazin
vieţii, a fost „avansat post-mortem” la rangul de
director, în anul 1995, cu ocazia sărbătoririi a 135
de ani de existenţă a Bibliotecii Militare
Naţionale. Tot atunci, a fost dezvelit primul bust
(creat de sculptorul Florin Musta) al lui Nicolae
Densuşianu, ce veghează „zăbava cetitului
cărţilor” în principala sală de lectură a bibliotecii,
care îi poartă şi numele.
De asemenea, după încheierea Congre-
sului Internaţional de Dacologie din 2003, con-
sacrat lui Nicolae Densuşianu, un bust în
marmură albă (realizat de sculptorul Ion Şeu,
prin purtarea de grijă a domnului Napoleon
Săvescu.) al istoricului a fost dezvelit în faţa bi-
sericii din Densuş, alături de casa parohială în
care s-au născut cei patru fraţi din „dinastia spi-
rituală” a Densuşienilor.
În anul apariţiei Daciei preistorice, Româ-
nia era angajată, politic şi militar, în al Doilea
Război Balcanic. Participarea României la Primul
Război Mondial, numită de Nicolae Iorga
Războiul reîntregirii, a permis realizarea Ro-
mâniei Mari. Noile imperii ale vremii şi-au reîm-
părţit apoi sferele de influenţă, în cursul şi după
al Doilea Război Mondial, şi au nesocotit încă o
dată voinţa de libertate şi de independenţă a
popoarelor din această parte a lumii, inclusiv a
poporului român.
Reperele spirituale conturate în Dacia
preistorică, acum o sută de ani, rămân însă va-
labile, iar redresarea morală a poporului român
depinde şi de conştientizarea şi renaşterea vir-
tuţilor noastre strămoşeşti.

ABONAMENTE «DACIA MAGAZIN»

Începând cu data de 1.01.2013,
preţul unui abonament la revista noastră
este: 65 lei anual,
pe adresa: Tulcea, str. Florilor nr. 37, dl. Nicolae Nicolae,
telefon: 0729011003 sau 0752104184.

35
 DACIA
Nr. 87 (anul X), martie 2013 magazin

IV. DIN ACTIVITATEA SOCIETĂŢII ŞI A FILIALELOR

ÎNTÂLNIRE DACOLOGICĂ LA GALAŢI

Spre sfârşitul lunii februarie, mai exact de
Dragobete (24), s-a desfăşurat conferinţa dacologică
SPIRITUL DACIC RENAŞTE, la Teatrul Dramatic
„Fane Tardini” din Galaţi.
Organizatorii conferinţei au fost dl. scriitor
Daniel Roxin, autor al cărţilor Spiritul dacic renaşte,
Misterele din Pădurea Baciu, Magicianul Alb şi altele,
dl. ziarist Valentin Roman, redactor-şef al siteului ade-
varuldespredaci.ro, şi dl. Mihai Popescu de la Bi-
blioteca Naţională a Armatei, colaborator de mulţi ani
al revistei noastre, Dacia Magazin.
Au participat membri ai filialelor „Dacia Re-
vival” din Tulcea, Galaţi, Buzău, Bucureşti şi alte per-
soane interesate de adevărul istoric al neamului, de
necesitatea recuperării identităţii naţionale.
Deschiderea conferinţei a fost făcută de dl.
Daniel Roxin, care a adus în prim-plan cercetările în
spaţiul carpato-danubiano-pontic privind existenţa
multimilenară a neamului traco-geto-dacic.
dl. Daniel Roxin
Indiferent cum a fost denumit acest neam
de-a lungul epocilor istorice, el este acelaşi de cel
puţin opt mii de ani, această afirmaţie fiind confirmată
de cercetări pluridisciplinare efectuate atât în Satele
dl. Valentin Roman

dl. Mihai Popescu

36

Nr. 87 (anul X), martie 2013
Conferinţa dacologică SPIRITUL DACIC RENAŞTE
în sala Teatrului Dramatic „Fane Tardini” din Galaţi
Unite ale Americii, cât şi în Europa, mai concret la
Hamburg, Germania.
Publicul prezent în sală a înţeles întâietatea
neamului dacic, chiar dacă în ultimii 150 de ani, prin
diverse manevre politice, acest neam a fost numit de
alţii neamul românesc.
În continuare, a fost invitat la microfon prof.
dr. Mihai Popescu, care a prezentat punctul său de
vedere privind spaţiul mult lărgit în care poporul
carpato-danubiano-pontic a creat culturi extraordinare
în zona Mediteranei şi în Podişul Anatoliei, găsind
similitudini între cultura danubiană propriu-zisă şi
artefacte traco-geto-dacice din spaţiile sus-menţio-
nate.
Domnul prof. Mihai Popescu a mai menţionat
un lucru deosebit prin care a atras atenţia cercetăto-
rilor de azi şi de mâine că vor trebui să ţină cont de
metodele de cercetare absolute ce vor înlocui treptat
metodele relative, folosite în cercetarea anterioară în
tot spaţiul sud-est european, dând deseori rezultate
neconforme cu realitatea.
Conferinţa a continuat prin cuvântul domnu-
lui Valentin Roman, un entuziast al adevărului istoric,
acesta prezentând diferite situaţii, la unele dintre ele
fiind chiar martor. S-a referit şi la săpăturile care au
fost iniţiate pentru descărcare de sarcină arheologică
a zonelor prin care urmează a se construi autostrada
Sibiu-Arad. Un lucru de neînţeles atât pentru vorbitor,
cât şi pentru auditori, a fost acela că autostrada este
DACIA
magazin
proiectată într-un oarecare zig-zag, nejustificat din
punct de vedere tehnic, dar care acoperă în mod in-
tenţionat parcă siturile arheologice, acestea putând fi
cu uşurinţă datate ca aparţinând neoliticului timpuriu.
Culturi de prim rang, cu şase - şapte mii de ani în
urmă, existau în spaţiul carpato-danubiano-pontic, în
timp ce în nordul acestui spaţiu sau nord-vestul aces-
tuia existau gheţari.
„Ştiinţificii” de pretutindeni şi-au dat mâna în
a falsifica de fapt istoria omenirii, dar nu ştim în folo-
sul cui. Concret, nu vor reuşi să acopere cu minciună
un trecut de cel puţin opt mii de ani.
Este adevărat că oameni de bun simţ, profe-
sionişti în ale arheologiei, care au dorit să facă o cer-
cetare ştiinţifică, au fost întorşi din drumul lor,
pretextul fiind urgenţa construirii unei autostrăzi ce
deja durează de 20 de ani şi care este posibil să nu fie
gata nici peste 20 de ani de acum înainte.
După prezentarea acestor idei, publicul in-
teresat a adresat întrebări conferenţiarilor, iar răspun-
surile au fost clarificatoare pe măsură.
Participanţii au înţeles mesajul conferinţei,
degajându-se ideea necesităţii unei preocupări mai in-
tense privind trecutul pentru toate epocile istorice,
care au marcat existenţa poporului nostru, popor pri-
mordial, numit în fel şi chip de alţii, în scopul de-
turnării adevărului istoric.
a consemnat R. Caliman
37
 DACIA
Nr. 87 (anul X), martie 2013 magazin

AL XIV-LEA CONGRES INTERNAŢIONAL DE DACOLOGIE

„PIERIT-AU DACII ?” – B. P. Hasdeu
Temele congresului:
I. BOGDAN PETRICEICU HASDEU. „PERIT-AU DACII?”
II. MISTERUL TEZAURULUI DE LA PIETROASELE
III. DACII, ÎN CONŞTIINŢA LUMII

Congresul se va desfăşura în Municipiul Buzău, în luna august 2013, în zilele

de 16, 17 şi 18, cu concursul şi participarea Primăriei şi Consiliului Judeţean Buzău.
Lucrările Congresului vor avea loc în AMFITEATRUL CONSILIULUI
JUDEŢEAN BUZĂU şi în sălile Liceului Pedagogic Buzău.

Programul orientativ al congresului:

16 august
Plecare din Bucureşti, sosire în Buzău în jurul prânzului
Întâmpinare oaspeţi la Obeliscul din Piaţa Daciei, de către oficialităţile
Consiliului Judeţean şi ai Primăriei Municipiului Buzău
Cazare şi masa de prânz
Turul oraşului, inclusiv vizită la Episcopia Buzăului
Cina

17 august
Mic dejun
Cuvânt de deschidere şi lucrările Congresului în plen
Prânz
Lucrările Congresului (în plen şi pe secţiuni)
Cina festivă

18 august
Mic dejun
Lucrările Congresului şi cuvântul de final
Prânz
Excursie la obiective turistice
Întoarcerea spre Bucureşti

Informaţii suplimentare şi actualizate vor apărea în numărul următor al revistei

DACIA MAGAZIN.

Pentru informaţii şi întrebări folosiţi adresa de email:

daciacongres2013@gmail.com

38
 DACIA
Nr. 87 (anul X), martie 2013 magazin

Adresele distribuitorilor revistei «Dacia Magazin» în ţară şi în străinătate

DACIA REVIVAL INTERNATIONAL SOCIETY 11. Comunitatea Românilor din Serbia
Dr. Napoleon Săvescu (Zajednica Rumuna U Srbiji)
21-26 Broadway, New York 11106 USA Ion Cizmaş - preşedinte
Tel. 7189321700, 0318106172 Fax. 7187287635 str. Vasco Popa, nr. 16, cod. 26300
e-mail: nsavescu@nyc.rr.com Oraş: Vrsac, Serbia
2. Ilie Enciu, director DRIS Telefon: +381 13 837 336
str. Arbustului nr. 2B Mobil: +381 63 38 22 23
Bucureşti, sector 2 E-mail: comunitatea@gmail.com
Telefon: 021 240 1218; 0745033960 www.comunitatea-romanilor.org.yu
3. Asociaţia Dacologică Barboşi – Galaţi, 12. Ion Gâju - preşedinte Marisdava
Str. Ion Buteanu nr. 14, Ap. 17
Prof. Aurel Manole
Târgu Mureş, jud. Mureş
Str. Serei Nr. 4, bl. A 14, Sc. B, et. 4, ap. 36, Galaţi ,
Tel: 0721 59 48 79
Jud. Galaţi
13. Vladimir Brilinsky -
Tel. 0754022616
preşedinte Filiala Transilvania,
4. Clinica de Medicină Integrată, Str. Carpaţi nr. 12, Bl. F, Ap. 11
Dr. Corneliu Băbuţ Deva, jud.. Hunedoara
Comuna Maşloc, Jud. Timiş Telefon: 0254 223 853
5. Ing. Eugen Ciobanu e-mail: malus_dacus @yahoo.com
B-dul Nicolae Bălcescu, bl. 2, sc. D, et. 3, ap. 65 14. Asociația Româna din Valenciana
Buzău, cod 210246, Tel. 0760176649 “Ulpia Traiana” – Alicante
6. Rodica Florea Adresa: Centro Social “José llorca Linares” C/Goya,
str. Aleea Saturn, bl. 24, sc. 1, ap. 5 s/n Benidorm, 03502, Alicante, Spania
Deva, jud. Hunedoara Tel: (0034) 625258732; 600096220
7. Domniţa Raţiu E-mail: contact@ulpiatraiana.es,
str. Freziei nr. 12, bl. 10, sc. A, ap. 5 www.ulpiatraiana.es
Braşov, jud. Braşov Președinte: Dorina Apostol
8. President prof. Alexandru Stan, 15. Asociația Rumania Euskadi Decebal
Asociatia «Dacia-Helvetia» Case postale 78, Țara bascilor Spania
CH-1800 Vevey 1. Președinte : Nicu Denisov
Tel. 004021 944 93 36; Adresa : Serapio Mujika ,39, 1b, Bidebieta, Donostia,
E-mail: titanget@hispeed.ch Gipuzkoa, Pais Vasco.
Site: www.facebook.com/DaciaHelvetia Web : www.asdecebal.org
9. Eugenia Semenciuc E-mail : asdecebal1@hotmail.com
Spania - Madrid 16. Asociatia Dacia-Mediterranee
Telefon: 00346 440 65 372 Adresa: 170 Chemin de la Valcaude, B.P.353, 34204
Sete Cedex, Tel: +33467742355E-mail:
10. Societatea Culturală Română „Dacia”
pernin.claude@libertysurf.fr
Plushkis Nicolae - preşedinte
www.dacia-mediterranee.org
Republica Kazahstan
Președinte asociație: Claude Pernin
100017, Or. Caraganda, str. Tulepova, 17-14
17. Filiala Getia Minor – Tulcea,
Telefon: 7212/42-14-85, 476848 Preşedinte Nicolae Nicolae
Mobil: +77012189472, +77776931280 Str. Florilor Nr. 37, Tulcea, Cod 820035, Jud. Tulcea
Telefon: +40743939727 Tel. 0729011003, 0752104184, 0372707308
E-mail: romani_kazahstan@yahoo.com e-mail: getiaminor@yahoo.com

39
 DACIA
Nr. 87 (anul X), martie 2013 magazin

Fundaţia DACIA REVIVAL, Filiala Geţia Minor - Tulcea,

A N U N Ţ Ă:

Se primesc comenzi pentru livrarea celor două cărţi:

NOI NU SUNTEM
URMAŞII ROMEI, vol. I
şi
NOI, DACII, vol. II,
autor
dr. NAPOLEON SĂVESCU.

Informaţii:
dl. Nicolae Nicolae,
telefon: 0729011003, 0752104184,
0372707308
Str. Florilor Nr. 37, Tulcea, Cod 820035, Jud. Tulcea

e-mail: getiaminor@yahoo.com

I. EDITORIAL: Gheorghe Bucur: B. P. Hasdeu 1
– personalitate enciclopedică a culturii
S româneşti
II. CERCETARE, ANALIZE, SINTEZE
U 1. G.D. Iscru: De la „pax romana” la „Imperiul
global” – un serial istoric de crime politice
6. Raisa Radu: Dochia în legendele românilor (I) 20
7. Ionelia Toarcă: Istoria Serbiei de răsărit (I) 25
III. DEZBATERI, RECENZII, PORTRETE,
3 POLEMICI
1. Dr. Napoleon Săvescu: Ruşii în istoria 26
Europei (I)

M
împotriva naţiunilor lumii 2. Constantin Mihail Popescu: Dacia Preistorică 31
2. Daniel Roxin: Paleogenetica bulversează 8 la o sută de ani
România. Nu suntem urmaşii Romei
IV. DIN ACTIVITATEA FUNDAŢIEI ŞI A
A 3. Alexandru Busuioceanu: Istoria şi mitul dacic 12
încorporate în istoria Spaniei: Rodrigo FILIALELOR
Jimenesz de Rada (II) 1. R. Căliman: Întâlnire dacologică la Galaţi 36

R 4. C. Olariu Arimin: Rădăcinile scrisului (II) 15 2. Anunţul pentru Congresul de Dacologie 38

5. Mioara Căluşiţa-Alecu: Textul de pe placa 18
de plumb 42 V. ADRESELE DISTRIBUITORILOR 39

40
 Preţ: 4,00 lei
5$ pentru străinătate