DACIA
Nr. 82 (anul IX), octombrie 2012
I. EDITORIAL
Despre romanizare
De aproape un secol şi jumătate lumea
aşa-zisă ştiinţifică încearcă din răsputeri să
convingă pe cei mulţi că acest fenomen, numai
de ei ştiut, este adevărat.
Cert este faptul că întotdeauna s-au
referit la aspectul limbii, lăsând la o parte alte ele-
mente esenţiale, ce ar fi trebuit aduse în discuţie,
ca de pildă romanizarea din punct de vedere ge-
netic sau/şi juridic.
Vestita Şcoală Ardeleană de la Blaj, cu
care încă se laudă „zişii ştiinţifici”, nu este altceva
decât o Şcoală Moscopolitană, ce a luat fiinţă da-
torită acelor „cărturari” scăpaţi ca prin minune de
prăpădul ce s-a abătut asupra oraşului Mosco-
pole din Macedonia. Aceştia au dorit cu tot di-
nadinsul să-şi găsească o identitate, fie ea şi de
sorginte romană, apelând pe căi „ştiinţifice” la
bunăvoinţa Vaticanului prin supusa lor Vienă. Din
punctul de vedere al cercetării, domnii Mo-
scopolitani s-au oprit la doi autori antici: Strabo
şi Diocasio, cu care au bătut apa în piuă şi încă
o mai bat. Este posibil ca ei să nu fi auzit sau să
nu fi citit din operele unor contemporani ai acelor
timpuri, ca Pausania, Arian, Crisostomus de
Prusa etc., care, prin câteva pasaje ce au ajuns
la noi, lămuresc pe deplin că: dacii au rămas
stăpâni la ei acasă; cancelaria imperiului nu a
încercat vreodată crearea unui nou popor (din
ce?) şi în plină cădere a imperiului, printr-un edict
adresat împăratului Caracota la 212 se acceptă
cetăţenia de roman celor din imperiu, pentru sim-
plul motiv că nu mai erau romani. Ori, a da un
astfel de edict pentru tot imperiul şi nu pentru
14% din teritoriul Daciei, înseamnă nimic.
Din teamă sau, mai grav, din ne-
cunoaştere, aceşti „ştiinţifici” Moscopolitani nu au
catadicsit să ne ofere date privind latinizarea
peninsulei italice, în schimb au forţat nota cu teo-
magazin
Nicolae Nicolae, istoric
ria romanizării, care nu are nicio logică, adicăte-
lea este din nou nimic.
Cum să romanizezi un popor prin limbă,
când nu a existat şi nu există limba romană?
Uită aceşti „ştiinţifici” că limba vorbită de
ei era limba latină şi nu romană. Uită aceştia că
latinizarea peninsulei se face de către Latinus,
nepotul regelui Aiete, acel rege pelasg căruia i
s-a furat lâna de aur? Şi că acest Latinus înte-
meiază cetatea Latiu în peninsulă? Ştiu aceşti
„ştiinţifici” că rădăcina cuvântului ital este lati de
la Latinus? Urmează tracul Eneea care ajunge
la neamurile lui în Latiu după războiul Troiei şi
după peripeţiile prin Cartagina, dar atât Homer,
cât şi Titus Livius, ba chiar şi Vergilius nu aduc
vreun argument că cei doi sus-menţionaţi au
ajuns în peninsulă muţi, ci din contră, cu nea-
murile lor.
Tot în acest sens, „ştiinţificii” ar fi trebuit
să cunoască faptul că regele pelasg Telef, cel ce
a venit cu ajutor militar pentru Priam, se mai
numea şi Latinul. Înţelegem, aşadar, că latini-
tatea pleacă în peninsulă de la Dunărea de Jos
şi nu de aiurea, că noi suntem exportatori de la-
tinism şi nu importatori.
Din punct de vedere genetic, studiile fă-
cute la Hamburg – Germania de prof. dr. Alex
Rodevald şi cercetătoarea româncă Georgeta
Cardoş, demonstrează fără putinţă de tăgadă
cum că alelele ADN-ului nostru de acum 20 – 30
de ani comparat cu cel din Neolitic este identic,
faţă de alte popoare ca francezii ce au ADN pe-
netrat ≈ 35% cu elemente străine, germanii care
au 28% etc. Studii pluridisciplinare, făcute în
S.U.A. şi prezentate de domnul dr. Napoleon
Săvescu în România, demonstrează, fără niciun
dubiu, vechimea multimilenară a neamului
nostru.
1

Nr. 82 (anul IX), octombrie 2012
II. CERCETARE, ANALIZE, SINTEZE
NOI, DACII
(IV)
LIMBA ARHAICĂ
A SPAŢIULUI CARPATO-DUNĂREAN (1)
Încă de la începutul civilizaţiei, primii oameni
au devenit conştienţi că folosesc un limbaj care îi de-
osebeşte de toate celelalte fiinţe de pe pământ. Apoi,
odată cu trecerea timpului şi cu dezvoltarea creierului,
oamenii au observat că vecinii lor mai îndepărtaţi
foloseau alte cuvinte, pe care ei nu le înţelegeau sau
le înţelegeau parţial. Acesta a fost momentul când oa-
menii au început să-şi pună întrebări despre originea
limbajului, despre vechimea lui, despre locul în care
s-a format şi s-a dezvoltat o anume limbă. Întrebări
inteligente ale oamenilor inteligenţi!
De atunci au trecut milenii, dar discuţiile de-
spre originea limbilor, despre prioritatea, în timp, a
unui grup de limbi faţă de altul, continuă cu şi mai
multă intensitate în vremea noastră.
Istoria limbilor este caracterizată prin pre-
supuneri şi probabilităţi.
Limba aparţine, în general, unei singure co-
munităţi lingvistice determinate, pentru că este pro-
dusul unor anumite condiţii istorice, care diferă de la
o colectivitate umană la alta.
Limba este organul creator al gândirii: ideile
noastre devin, prin exprimare, elemente obiective (din
subiective, cum sunt înainte de a le comunica altora)
şi, ca atare, se întorc iarăşi în creierul nostru, unde
sunt întrebuinţate la formarea de idei noi. (Wilhelm
von Humboldt)
Dacă gândirea este un act individual, limba
este un produs colectiv.
Populaţiile istorice sunt definite îndeobşte pe
baza limbii lor, cu toate că religia începe să-şi spună
DACIA
magazin
Dr. Napoleon Săvescu
cuvântul.
Diferitele aspecte ale limbii sunt: fonetica,
lexicul, formarea cuvintelor, morfologia, sintaxa şi
stilistica, la care putem adăuga istoria lingvistică şi
geografia lingvistică.
Pentru perioada preistorică, lipsind datele
efective privind limbile vorbite, este evident că tot ce
se poate spune relativ la modul în care comunicau oa-
menii prin vorbire, decurge din fenomene colaterale
limbii.
Limba română însăşi este o arhivă nepreţuită
de istorie, de nebănuit.
„Latinitatea” limbii române este mai veche
decât Roma cu mii de ani; sanscrita conţine cuvin-
tele originale româneşti, inclusiv cele „slavone”.
Indo-europeana este limba carpato-dunăre-
nilor emigraţi în India, din civilizaţia Dunării de Jos.
Lumea vorbea şi în neolitic. Daco/româna
Onomatopeică este mai veche de neolitic, pentru că
„România” este un spaţiu de antropogeneză euro-
peană şi depozitara întregului fond genetic european
de dinainte de ultima glaciaţiune, de vreme ce splen-
dida civilizaţie occidentală din Pirinei plus Grimaldi,
din cursul ei, a dispărut fără urme în contemporanei-
tate, ne spune dr. Lucian Iosif Cueşdean.
Studiile lui Ryan şi Pittman cu privire la ul-
tima glaciaţiune la nivel Euro-Asiatic, urmată de ma-
sive deplasări umane, ca, de altfel, şi descoperirile
genetice de ultimă oră pot fi folosite pentru urmărirea
dinamicii formării limbii.
2

Nr. 82 (anul IX), octombrie 2012
ORIGINEA INDO-EUROPEANĂ:
SUD-ESTUL EUROPEI
Un articol (Internet) de Dienekes Pontikos
(traducere din limba engleză şi comentariu: prof. Ti-
motei Ursu) aduce importante clarificări.
Notă introductivă: Fiind interesat de as-
pectele lingvistice şi de noile cercetări în domeniu, am
avut o plăcută surpriză să citesc un studiu, pe internet,
de lingvistică comparată, în limba engleză. Am fost
impresionat şi l-am trimis fostului consilier ştiinţific
al Societăţii „Reînvierea Daciei” din New York, pro-
fesorul Timotei Ursu, pentru a-l citi şi comenta. Dom-
nia sa nu numai că l-a comentat, dar l-a tradus în
limba română. A fost publicat în „Dacia Magazin” şi
postat pe www.dacia.org . Îmi permit să-l public în
această carte, cu speranţa ca cei interesaţi – citind
studiul lui Dienekes Pontikos, care, într-un mod şti-
inţific, convingător, folosind concluziile la care au
ajuns şi savanţii Igor M. Diakonov, Colin Renfrew,
Kalewi Wiik, Gray şi Atkinson, consideră regiunea
Carpato-Balcanică drept rădăcină a „trunchiului”
acestei mari familii lingvistice Indo-Europene – să-l
poată folosi. Multe dintre ideile din articol coincid cu
opiniile noastre.
Excelentul comentariu al profesorului Timotei Ursu
este ataşat într-un „adiţional” la finalul articolului.
* grafic, în prima – „Aria de formare Proto-Indo-
Una dintre marile teorii rivale privind ori-
ginile Indo-Europenismului presupune că locul de
baştină al vorbitorilor limbilor Proto-Indo-Europene
se află în Peninsula Balcanică (Sud-Estul Europei).
Această teorie a fost cel mai convingător propusă de
eminentul lingvist şi istoric Igor M. Diakonov în
publicaţia sa bianuală (1985.”On the Original Home
of the Speakers of Indo-European”, JOURNAL OF
INDO-EUROPEAN STUDIES, vol. 13, pg. 92). Di-
akonov pledează destul de convingător împotriva a
două dintre cele mai remarcabile teorii rivale, cea a
autoarei de origine lituaniană Marija Gimbutas
(1973. “The Biginning of the Bronze Age in Europe
and the Indo-Europeans: 3500-2500”, JOURNAL
OF INDO-EUROPEAN STUDIES, vol. 1, pg. 163),
care credea că Indo-Europenii sunt originari din ste-
pele Rusiei, precum şi în opoziţie cu teoria
lingviştilor georgieni T.V. Gamkrelidze şi V.V. Ivanov,
care propun o „origine” situată în vecinătatea Pla-
toului Armeniei (1985.”The Migrations of Tribes
Speaking Indo-European Dialects from their Original
DACIA
magazin
Homeland in the Near East to their Historical Habita-
tions in Eurasia”, JOURNAL OF INDO-EUROPEAN
STUDIES, vol. 13, pg. 49)
Diakonov efectuează o cercetare extensivă
asupra evidenţelor arheologice şi lingvistice, con-
cluzionând că Proto-Indo-Europenii aveau o
economie bazată pe agricultură şi pe creşterea ani-
malelor. El critică teoria Marijei Gimbutas, apreciind
că aceasta se bazează pe insuficiente evidenţe arheo-
logice şi pe presupuneri întrutotul arbitrare când con-
cluzionează că populaţiile preistorice foloseau calul
drept armă militară. Este de asemenea critic referitor
la ipoteza Gamkrelidze/Ivanov, atât prin folosirea
unor argumente lingvistice, cât şi prin faptul că
aceasta postulează anumite improbabile direcţii de
migrare în aprecierea limbilor Indo-Europene ates-
tate istoric.
Diakonov demonstrează că regiunea
Carpato-Balcanică deţine toate caracteristicile
cunoscute drept proprii culturii Proto-Indo-Europene.
Adiţional, într-un veritabil „tour de force”, el demon-
strează că situarea tuturor limbilor Indo-Europene
cunoscute poate fi uşor explicată dacă se acceptă
această locaţie drept patrie originară, fară prea în-
depărtate mişcări ale populaţiilor (cu excepţia Indo-
Iranienilor, ale căror idiomuri Indo-Europene au fost
„transplantate” ulterior, la sfârşitul mileniului II şi
începutul mileniului I î.H.)
În două hărţi explicative, Diakonov propune
Europeană în mileniile V-IV î.H.” - un teritoriu
cuprinzând la Sud: Balcanii şi, spre Nord: Carpaţii
Sudici, înclusiv Sudul Ardealului, axa formând-o
cursul mijlociu, („Pannonic”) şi cursul inferior
(„Moesic”) al Dunării; în cea de a doua, reprezentând
„Indo-Europenii în mileniul III î.H.”, el propune drept
direcţii de migrare, grupele: 1. Indo-Iraniană (din Ves-
tul Mării Negre şi, prin Nordul acesteia, spre Est), 2.
Balto-Slavică (dinspre Carpaţi spre Nord), 3. Germa-
nică (dinspre Carpaţi şi Pannonia spre Nord-Vest), 4.
Celtică (înspre Vest), 5. Italică (prin zona Pannoniei
şi Sudul Alpilor înspre Peninsula Italică), 6. Illyrică
(spre ţărmurile Mării Adriatice), 7. Zona Paleo-Bal-
canică (considerată „sedentară”), 8 .Zona migrării
vorbitorilor de Proto-Greacă (din Sudul Balcanic spre
Anatolia şi arhipelagul Egeean). De asemenea, harta
propune o „desprindere” din zona Paleo-Balcanică, în
secolele 12-8 î.H., a unor dialecte identificate drept
Proto-Armenian, Phrygian şi… „Dialecte Estice ale
Thracei”, care vor da naştere unor limbi anatoliene,
altele decât cele Proto-Greceşti.
3
 DACIA
Nr. 82 (anul IX), octombrie 2012 magazin
Diakonov (în “The Paths of History”, Cam-
bridge University Press, 1999) explică, potrivit con-
cluziei sale, că Indo-Europenii au ajuns la acest nivel
al expansiunii datorită avantajelor sociale pe care
le-au dobândit, în comparaţie cu triburi rămase pe un
plan inferior, primitiv, în jurul vetrei lor de habitat.
Oricum, mă voi referi încă o dată la opinia Marijei
Gimbutas şi a altor autorităţi ştiinţifice din secolele
XIX şi XX, dar coroborate cu descoperirile ulterioare
ale lui C.Renfrew şi J.P.Mallory: cum că cei mai vechi
Indo-Europeni, trăind în mileniile V şi IV î.H. – mult
înaintea Epocii Fierului – deşi posesori deja ai
căruţei trase de cai, n-au fost niciodată nomazi.
Mişcările lor de-a lungul şi de-a latul Euro-Asiei
(probabil cu epicentrul în Balcani) n-au fost invazii
militare, ci o răspândire lentă, provocată de o scădere
a ratei mortalităţii şi, consecutiv, o semnificativă
creştere a populaţiei. Explicaţia este aceea că popu-
laţia care vorbea proto-limba Indo-Europeană şi-a
modificat alimentaţia înspre lapte şi carne şi a ajuns
să practice – progresiv – o suficient de avansată agri-
cultură (cultivând orz, grâu, struguri şi vegetale).
Populaţiile înconjurătoare, trăind încă în faza inci-
pient primitivă, erau puţin numeroase; (trecerea de la
faza incipient primitivă la Comuna Primitivă prezintă
tendinţa unei multiplicări a populaţiei de zeci de ori!);
„primitivii” au deprins doar treptat noţiunile şi pri-
ceperile agricole ale Indo-Europenilor, adoptând în
acelaşi timp şi limba acestora; mai mult chiar, acele
extensii migratoare de populaţie la care ne-am referit
au implicat nu numai o parte din originarii Indo-Eu-
ropeni, dar şi triburi care au adoptat limba şi obi-
ceiurile acestora la nivel de „Comuna Primitivă”
(primele comunităţi coerent organizate), nivel de cu-
tume la care evoluaseră, mai rapid în timp, înşişi
Indo-Europenii.

*
Unul dintre cei mai respectaţi arheologi ai
timpurilor noastre, Colin Renfrew (“Archaeology
and Language: The Puzzle of Indo-European Ori-
gins”, ISBN: 0521386756), a pledat convingător
ideea că limba Indo-Europeană a fost răspândită de
Fig. 1: I.M. Diakonov’s Theory of
agricultori care, în căutare de noi pământuri, s-au
Indo-European Origins [(1985). “On the
„extins” din Zonele Fertile (din Sud-Est). A ajuns la
Original Home of the Speakers of Indo-Euro-
această concluzie observând că mai toate marile
pean”, Journal of Indo-European Studies,
familii de limbi au fost răspândite de către agricul-
Volume 13, p. 92]
tori: să nu fi adus cu ei propria lor limbă agricultorii
( I.M. Diakonov: Teoria Originilor Indo-Eu-
care au colonizat Europa?... Agricultorii, în extensie
ropenei (1985) – „Locul de origine al vorbito-
treptată a unor mici grupuri din Zonele Fertile (şi,
rilor de Indo-Europeană”, Jurnal de studii
crede Renfrew, în cazul Indo-Europenilor: din Anato-
Indo-europene, Volumul 13, pag. 92)
lia!) vor modifica profund peisajul lingvistic al

4
 DACIA
Nr. 82 (anul IX), octombrie 2012 magazin
zonelor în care s-au aşezat şi le-au cultivat. Pledoaria limbilor Indo-Europene” (Renfrew). Acest „copac”
atentă a lui Renfrew este valoroasă atât pentru iden- are o „rădăcină”, numită Pre-Proto-Indo-Europeana,
tificarea mecanismului care a condus la extensia cu originea propusă în platoul ANATOLIAN.
Indo-Europenilor originari, cât şi pentru o întegrală Din aceasta derivă două mari încrengături:
analiză capabilă să detecteze ceea ce este greşit în Proto-Indo-Europeana BALCANICĂ şi Proto-ANA-
alte teorii, ori – dacă nu greşit – cel puţin axat pe evi- TOLIANĂ; din PROTO-ANATOLIANĂ derivă Hit-
denţe mult mai palide decât credeau autorii acestora. tita, Luwiana şi Palaica; grupa BALCANICĂ
Recent, lordul Colin Renfrew şi-a modificat (Proto-Indoeuropeană) se divide, în timp, în sub-
„puţintel” punctul de vedere anterior. Acum el crede grupa OLD EUROPEAN şi grupa OLD STEPPE
că unitatea Proto-Indo-Europeană este identificabilă INDO-EUROPEAN. Din aceasta din urmă, potrivit
în Balcani, de acord cu opinia lui Diakonov. Proto- ipotezei lui Renfrew, se vor naşte PROTO-SCITICA
Indo-Europenii au fost, oricum, o mlădiţă (urmaşi!) (aproximativ în zona Ucrainei actuale), PROTO -
ai Pre-Proto-Indo-Europenilor, iar aceia vorbeau INDO -IRANIANA (în Platoul Iranian) şi PROTO -
limba primilor agricultori care au traversat Spaţiul TOCHARICA (zona Tarim, în Asia), care vor naşte,
Egeean din Anatolia pentru a se stabili în Tessalia. la rândul lor, Iraniana, Sanskrita Vestică şi Est-Tocha-
Acolo şi în viitoarea lor expansiune nordică s-a for- rică. Din cealaltă mare ramură (cea „Europeană”)se
mat comunitatea Proto-Indo-Europeană care, la rân- vor naşte idiomurile Celtic, Italic, Germanic, Scitic).
dul ei, a dat naştere tuturor limbilor Indo-Europene Pentru a înţelege mai bine schema lui Colin
„istorice”, în vreme ce idiomurile din Anatolia (Hit- Renfrew, reproducem Copacul de diviziune a limbilor
tita, Luwiana şi Palaica) sunt o mlădiţă a limbii an- Indo-Europene, aşa cum şi l-a imaginat el.
cestrale vorbite de Pre-Proto-Indo-Europenii „care
au rămas în urmă” (în Tessalia).
Potrivit lui Renfrew (“The Tarim basin,
Tocharian an Indo-European origins: a view from the
west”), in V.Mair (ed.), “The Bronze Age & Early Iron
Age Peoples of Eastern Central Asia, JOURNAL of
INDO-EUROPEAN STUDIES MONOGRAPH #26,
vol. 1): „… în concordanţă cu viziunea lui Dolgo-
polsky şi Gamkrelidze/Ivanov, şi conform lui Sturte-
vant (1962), sugerez că diviziunea bazică în limbile
Indo-Europene incipiente a avut loc între limbile
Anatoliene, pe de-o parte, şi membrii familiei Indo-
Europene propriu-zise, pe de altă parte. O astfel de
viziune derivă direct din ipoteza „răspândirii agri-
cole”, de vreme ce agricultura a venit în Europa din
Anatolia. Ea sugerează că toate celelalte ramuri ale
limbilor Indo-Europene (cu posibila excepţie a limbii
Armene) sunt derivate din ramura vestică a diversi-
ficării (în limbile Indo-Europene ale Europei, in-
cluzând idiomurile stepei şi, de asemenea, ale
platoului Iranian, central-Asiatice şi sud-Asiatice)”
(…) „Cel de al doilea centru, cum a arătat Diakonov,
Fig. 2: Colin Renfrew’s tree of Indo-European
este zona Balcanilor – în jurul anilor 5.000 î.H. – şi
origins [“The Tarim basin, Tocharian,
de acolo se poate înţelege o diviziune a grupului ini-
and Indo-European origins: a view from the
ţialelor limbi Proto-Indo-Europene ale centrului şi
west,” in V.Mair (ed.), The Bronze Age & Early
vestului european (limbile „Vechii Europe”, cum le
Iron Age Peoples of Eastern Central Asia
denumeşte o mai veche terminologie, acestea în mod
(Journal of Indo-European Studies
subliniat nu cele ale lui Gimbutas). Această diviziune,
Monograph #26, vol.1)]
pe de-o parte; iar pe de alta, cea a pământurilor ste-
pelor din nordul Mării Negre (în mileniul IV î.H.)”
Pentru a ilustra schema imaginată, autorul ar-
ticolului reproduce, grafic, „Copacul de diviziune a - va urma -

5
 DACIA
Nr. 82 (anul IX), octombrie 2012 magazin

Momente dacice la autori hispanici ai antichităţii:

Lucan, Seneca, Marţial
- din volumul „Zamolxis” -
Alexandru Busuioceanu

Scriitorii spanioli antici cunosc poporul get

sau dac abia din sec. I î.Hr., adică din vremea când
aceşti oameni din Carpaţi, ajungând să înjghebeze un
întins şi puternic stat, intră în conflicte repetate, din
ce în ce mai grave, cu Imperiul Roman. Găsim ecouri
despre ei în aproape toţi scriitorii spanioli care înflo-
resc în literatura latină, poeţi sau autori de tratate, cei
dintâi comentând mai ades evenimente istorice, uneori
contemporane, ceilalţi aducând informaţii despre ţara
şi poporul de la Dunăre. Mă ocup aici de scriitorii care
oferă informaţii de interes istoric. Notaţiile lor se gru-
pează toate în jurul a trei momente din istoria dacilor,
pe care le vom urmări în succesiunea lor. Vom vedea
şi ideea pe care aceşti scriitori şi-o făceau despre
Dacia: idee mai mult poetică, redusă la un fel de ima-
gine convenţională, nu lipsită însă şi de elemente mai
vii, care pun câteodată o notă interesantă asupra topi-
cului literar. Lipsesc orice impresii în legătură cu cu-
cerirea Daciei de către Traian, autorii citaţi fiind toţi
anteriori acestui eveniment. Mai curios e că nu vom
întâlni astfel de ecouri nici la scriitorii mai târzii, care,
într-o neaşteptată consonanţă, par să fi ignorat această
faptă a împăratului. Tradiţia lui Traian se oglindeşte
prea puţin în textele spaniole. Vom avea ocazia să re- timp să făurească o mare putere şi să supună geţilor
venim asupra acestui lucru şi să căutăm o explicaţie, pe aproape toţi vecinii. Ba şi pe romani începu să-i
când vom ajunge la scriitorii ulteriori epocii lui Tra- neliniştească, pentru că trecea peste Istru cu cea mai
ian. mare îndrăzneală, prădând Tracia până în Macedonia
Cel dintâi moment dacic reflectat de un scri- şi Iliria, iar pe celţi, care se amestecaseră cu tracii şi
itor hispanic îl constituie împrejurările de la jumătatea ilirii, i-a pustiit cu totul, şi pe boii care ascultau de re-
primului secol înainte de Hristos, în vremea luptelor gele Critasiros, precum şi pe taurisci i-a şters de pe
civile dintre Cezar şi Pompei. Puterea dacilor, sub re- faţa pământului”1. Imperiul lui Burebista se întindea
gele lor Burebista, ajunge în acea vreme la un punct pe atunci, de la ţărmurile Mării Negre şi de la Nistru,
culminant, înregistrat de istoricii antici ca o amenin- până în Boemia, unde locuiau boii distruşi de regele
ţare pentru Roma. „Getul Burebista – spune Strabon, dac, până în Alpii nordici care se arcuiesc deasupra
aproape un contemporan – după ce a luat conducerea Adriaticii, până în Alpii Dinarici, de-a lungul întregii
poporului său, s-a apucat să-l ridice în urma neînce- Ilirii, iar în Sud, până în Balcani, care despărţeau
tatelor războaie şi, prin pregătire necontenită, prin Moesia de Tracia, atingând Marea Neagră.
cumpătare şi ascultare faţă de porunci, a ajuns în scurt Burebista profita de discordiile dintre romani

6

Nr. 82 (anul IX), octombrie 2012
şi găsim indicaţii despre lucrul acesta în versurile spa-
niolului Lucan, care în vremea lui Nero consacra poe-
mul său Pharsalia amintirii destul de recente a
luptelor dintre Pompei şi Cezar. În patru locuri din
versurile sale, el arată printre duşmanii republicii pe
„Massagetul de la Istrul scitic”, pe dac şi pe get2, care
pândesc căderea Romei: „Naţii necunoscute – spune
Cato în versurile poetului – … vor urma luptele latine,
regi aflători sub alte stele şi pe care marea îi desparte
de noi se vor alătura războaielor romane, iar eu singur
voi trăi în tihnă? O, zei, ţineţi departe de mine această
nebunie! Cum? Căderea Romei să-i mişte pe daci şi
pe geţi, iar eu să stau ferit de griji?”3. Viziunea acestor
popoare nesigure din jurul Pontului Euxin revine şi în
altă parte, în cuvinte rostite de Pompei: „Nu-l uita pe
Pharnax, nici popoarele rătăcitoare din cele două Ar-
menii, nici sălbaticele neamuri de pe ţărmurile pontice
– Pontique feras per littoral gentes – nici cetele din
Munţii Rhipei, nici cele ţinute pe întinderea-i
îngheţată de mlaştina neotidei, care, leneşă, rabdă
carul cel scitic…”4.
Războiul se aprinde în Iliria şi sub steagul lui
Pompei aleargă naţii din toate părţile: epiroţi, traci de
la Haemus, de pe Strymon şi din „Barbara Cone, unde
Istrul prin multele-i guri îşi pierde «în mare» sarma-
ticele unde, iar cu una scaldă «insula» Peuce (Delta)
rătăcită în larg”5. Lucan ni-i arată şi pe şefii acestor
barbari: un Sadala, cu viteazul Cotis şi credinciosul
Deiotaros, un Rhascypolis, „stăpân al ţărmului
îngheţat”6. Nu întâlnim printre aceste nume şi pe acela
al lui Burebista, căci regele dac nici n-a participat cu
armele. Dar dintr-un izvor sigur cunoaştem amestecul
lui în acest război, al cărui teatru s-a desfăşurat în
Macedonia. O inscripţie greacă găsită la Dionysopolis
(Balcicul de azi, pe litoralul Mării Negre), înfăţişând
un decret dat în 48 î. Hr. în onoarea unui Acornion,
fiu al lui Dionysos, arată printre meritele acestui
cetăţean al Dionysopolisului pe acela de a fi îndeplinit
o misiune diplomatică din partea lui Burebista pe
lângă Cn. Pompeius: „…Şi fiind trimis de regele Bu-
rebista, ca sol, la autocratul roman, Gnaeus Pompeius,
fiul lui Gnaeus, şi întâlnindu-se cu acesta în părţile
Macedoniei, lângă Heracleea Lyncestis, nu numai
şi-a îndeplinit însărcinările date de rege, câştigând bu-
năvoinţa romanilor pentru rege, dar a purtat şi cele
mai frumoase negocieri în folosul patriei sale…”7
Lucan nu se plânge de ameninţările ce puteau
veni de la barbari sau de la alţii împotriva Romei.
DACIA
magazin
Dimpotrivă, el ar fi dorit lupta cu ei, pentru a se înlă-
tura lupta dintre fraţi. „O, zei – exclamă el – noi nu
vă cerem pace. Vârâţi ură în sufletele popoarelor, ri-
dicaţi cetăţile cele crâncene, lumea întreagă să pună
mâna pe arme; bulucurile de mezi să pornească în
goană de la Suza Ahemenizilor; Istrul cel scitic să
nu-l mai încătuşeze pe massaget, Elba şi izvoarele
neîmblânzitului Rin să reverse din îndepărtata miază-
noapte pe suevii cei roşcovani. Învrăjbiţi-ne cu toate
popoarele, nu mai abateţi de la noi războiul civil. Să
ne ameninţe dintr-o parte tracul, din altă getul; să nă-
vălească unul în calea iberilor, să-şi întoarcă celălalt
steagurile către tolbele cu săgeţi ale răsăritului
«partic»...”8.
Hinc Dacus premat, inde Getes; occurat Hiberis
Alter, ad Eoas hic vertat signa pharetras.
Aceste două versuri aveau să capete mai târ-
ziu, sub pana şi interpretarea sfântului Isidor, un înţe-
les de vaticiniu, şi pentru Spania însăşi, şi aveau să fie
îndelung repetate de cronicarii spanioli medievali.
Cât priveşte ideea pe care şi-o făcea Lucan
despre ţara şi poporul dacilor, ea este foarte vagă, re-
flectând în acvatice contururi o lume abia întrezărită
de pustiuri şi gheţuri, în care rătăcesc temute, sălbatice
popoare. În pasajul citat, Istrul său curge prin Sciţia,
punând stavilă massageţilor. În alt loc, fluviul îşi varsă
„sarmaticele unde” în Mare9. Eridanul (Padul) „n-ar
fi mai mic decât Istrul, doar că Istrul, în cursul lui prin
lume, adună şuvoaiele care-şi caută vărsarea în orice
apă şi se aruncă, nu singur, în undele scitice”10. Tu-
multuosul fluviu trece prin „barbara Cone” şi se varsă
„prin multe guri”, cuprinzând insula Peuce11. În aceste
locuri, dacii şi geţii par a fi popoare deosebite, care
sunt pomenite alături de sarmaţi şi de pannoni12. Poe-
tul nu cunoaşte despre ei mai mult decât faima „arcu-
lui getic”, a cărui coardă – întinsă pe lemn vânos de
Armenia – o pune şi în mâna parţilor13. Închipuindu-şi
misterioasele ţinuturi unde trăiesc, el găseşte accente
sugestive, care amintesc imagini din Vergiliu, pentru
a zugrăvi peisajul glacial de pe ţărmul Mării Pontice:
„Astfel dorm încremenite valurile scitice ale Bosfo-
rului14 când, stăvilit de gheţuri Istrul nu mai vine să le
împingă şi gerul învăluie nesfârşita mare. Atunci unda
cuprinde toate corăbiile şi le încleştează: întinderile,
pe care le străbăteau pânzele, nu le sparge «galopul»
călăreţului, iar peste valul tăinuit Maeotida răsună,
brăzdată de făgaşul bessului rătăcitor...”15
Un pasaj al lui Seneca din tratatul De brevi-
7

Nr. 82 (anul IX), octombrie 2012
tate vitae, elogiindu-l pe împăratul Octavian August,
face aluzie la un alt moment dacic în legătură cu ro-
manii. August e prezentat de filozoful spaniol ca un
salvator al imperiului, îndreptând „către războaie îm-
potriva străinilior armatele obosite de masacrul
roman” şi „împingând hotarele dincolo de Rin, de Eu-
frat şi de Danubiu”16. Este vorba de aceeaşi acţiune
despre care ne dă ştire mai târziu şi Annaeus Florus,
vorbind de războaiele lui August, acţiune care trebuie
plasată prin anul 11 d. Hr.: Daci montibus inhaerent17,
spune acest istoric, de a cărui origine hispanică nu
suntem siguri. „Sub conducerea regelui lor Cotiso, de
câte ori Dunărea îngheţată unea cele două maluri, ei
aveau obiceiul să coboare de acolo (din munţii lor) şi
să pustiască ţinuturile învecinate. Cezar August a găsit
de cuviinţă să alunge acest popor, la care se ajungea
anevoie. Trimiţând deci pe Lentulus, acesta i-a alungat
pe celălalt mal, stabilind dincoace garnizoane. Astfel
că Dacia n-a fost învinsă atunci, ci «războiul» a fost
doar înlăturat şi amânat.”18
Despre Cotiso, unul din succesorii lui Bure-
bista, avem diferite informaţii care ni-l prezintă ca pe
unul dintre regii daci cei mai întreprinzători. Urmând
politica tradiţională a lui Burebista, îl găsim amestecat
în rivalităţile care sfâşiau republica romană. Legătu-
rile lui cu Octavian erau strânse; şi de la Suetoniu ştim
chiar – dacă această informaţie merită crezare – că o
dublă căsătorie trebuia să înrudească pe dac cu roman,
Cotiso urmând să devină socrul lui Octavian şi, în ace-
laşi timp, ginerele său, prin căsătoria sa cu Iulia, fiica
acestuia19. Dar aceste căsătorii, care se puneau la cale
în vremea inimiciţiei lui Octavian cu Antoniu, au
rămas doar nişte proiecte, căci în curând Octavian, de-
venit Augustus, îşi trimitea armatele la Dunăre, obţi-
nând victorii împotriva regelui dac. O odă a lui
Horaţiu către Mecena, în care e vorba şi de cantabri
şi hispani, aminteşte cu bucurie aceste triumfuri ale
Romei asupra barbarilor turbulenţi: „Lasă grija pentru
Roma şi obşte: /e nimicit bulucul dacului Cotiso...”
Mitte civiles super Urbe curas:
occidit Daci Cotisonis agmen...20
Pacea e relativă însă. În vremea când Seneca
îşi scria tratatul despre Naturales quaestiones (sub
domnia lui Nero), neamurile de la Dunăre erau iarăşi
în mişcare. În două locuri scriitorul semnalează aceste
mişcări care preocupau pe romani. „Dacul să nu treacă
Istrul – spune el într-un loc - , imperiul nostru să-l ţină
închis pe trac în Haemus... Danubiul să despartă «stă-
DACIA
magazin
pânirile» sarmaţilor şi ale romanilor”21. Iar în alt loc
completează aceste reflexii cu indicaţii care erau ecoul
unor evenimente actuale: „Danubiul şi Rinul curg la
mijloc între ţinuturi pacificate şi altele ostile, unul
oprind năvălirile sarmaţilor şi hotărnicind Europa şi
Asia, iar celălalt stăvilindu-i pe germani, naţie dornică
de război...”22 Sarmaţii, ca şi dacii, erau într-adevăr în
luptă cu romanii în epoca aceasta, când un general
roman, Tiberius Plautus Silvanus Aelianus, guverna-
tor al Moesiei, întreprinde cu bune rezultate o expe-
diţie pe ţărmul Mării Negre împotriva sarmaţilor,
ajungând până la Tyras (Cetatea Albă, în Basarabia)
şi Chersones (în Crimeea). O inscripţie în onoarea ge-
neralului, găsită la Tibur, enumera rezultatele impor-
tante ale acestei întreprinderi. „A strămutat – spune
inscripţia – mai mult de o sută de mii de «transdanu-
vieni», cu femeile, copiii, principii şi regii lor din-
coace de fluviu (în Moesia), spre a plăti tribut; a
înăbuşit o răscoală a sarmaţilor chiar de la începutul
ei, deşi trimisese o mare parte din armată în expediţia
din Armenia; a adus pe malul Dunării, pe care îl
păzea, regi până atunci necunoscuţi ori duşmani po-
porului roman, spre a-i pune să se închine steagurilor
romane; a trimis înapoi regilor bastarnilor şi rocsola-
nilor pe fiii lor, prinşi ori luaţi înapoi de la duşmanii
lor, iar regilor dacilor pe fraţii lor; de la unii din ei a
luat în schimb ostatici. A statornicit astfel pacea pro-
vinciei (Moesia) şi a lărgit hotarele ei. L-a obligat apoi
şi pe regele sciţilor să ridice asediul cetăţii Chersones,
care e dincolo de Borysthenes (Nipru). Iar ca guver-
nator al Moesiei, a fost primul care a uşurat lipsa de
pâine a poporului roman, trimiţând mari cantităţi de
grâu din această provincie”23. S-ar părea că, prin stră-
mutarea de „transdanuvieni” – care nu puteau fi decât
daci sau în mare parte daci – pe malul roman al flu-
viului şi prin gestul împăciuitor de a restitui regilor
daci pe fraţii lor, pacea era asigurată pe acele melea-
guri. Dar ea avea să fie de scurtă durată. Aprehensiu-
nile lui Seneca erau întemeiate. La numai câţiva ani
după această „pacificare”, în 69 d.Hr., dacii împreună
cu sarmaţii năvăleau din nou dincolo de Dunăre şi o
armată întreagă de romani era zdrobită, comandantul
ei, Fonteius Agrippa, căzând ucis în luptă.
Seneca se referea deseori la daci şi geţi şi în
alte opere ale sale; iar din cuvintele lui se desprinde o
imagine nu lipsită de interes despre ţara plină de pri-
mejdii de la Dunăre. Este – s-ar putea spune – o ima-
gine dublă, după caracterul operelor în care apar
8
 DACIA
Nr. 82 (anul IX), octombrie 2012 magazin
4
aluziile. Una mai vagă şi poetică în Tragedii, apro- Ibid. II, 637 – 641.
5
piată de imaginea curentă despre Dacia în literatura Ibid., III, 200 – 202.
6
antică; alta, mai consistentă şi reală, în tratatul Natu- Ibid., V, 54 – 55.
7
V. Pârvan, Getica. O protoistorie a Daciei, Buc. Acad.
rales quaestiones24, închegată nu din multe cunoştinţe,
Rom., 1926, Mem. Secţ. Ist., Seria III, T. III, Mem. 2, p. 79
dar precise şi exacte. [Ediţia nouă, Ed. Merdiane, Bucureşti, 1982, p. 51 (N.
În tragedii, scriitorul urcă Dacia până la mi- ed.)].
tologie. El îşi aminteşte că prin acele meleaguri Du- 8
Lucan, Pharsalia, II, 47 – 55.
9
nărene a rătăcit pe vremuri Hercule, lăsând şi acolo Ibid., III, 201.
10
amintirea isprăvilor sale. Hercule însuşi, într-una din Ibid., II, 416 – 420.
11
Ibid., III, 200 – 202.
tragedii, evocă faptele lui de altădată, „când era mai 12
Ibid., III, 94 – 95.
dur decât geticul Haemus şi nu mai blând decât axa 13
Ibid., VIII, 220 – 221.
polului arctic”25. Retoric, cum obişnuieşte a fi Her- 14
Bosforul Cimmerian, adică Maeotida = Marea de Azov
cule, mai cu seamă sub condeiul lui Seneca, el îi fă- (N. ed.).
15
găduieşte lui Jupiter Cenaeus isprăvi noi, „chiar dacă Ibid., V, 436 – 441: Sic stat iners Scythicas adstringens
s-ar schimba faţa lumii, chiar dacă Istrul ar curge prin Bosphorus undas, /quum glacie retinente, fretum non im-
văi noi sau Tanais ar primi noi căi”26. Şi furios, când pulit Hister, /immensumque gelu tegitul mare; comprimit
unda, /deprendit quascumque rates, nec pervia velis/ae-
îi urmăreşte pe Nesos şi Deianeira, el îi ameninţă că
quore frangit eques, fluctuque latente sonantem/orbita mi-
nimic nu-l va împiedica să îi doboare, „chiar dacă grantis scindit Maeotida Bessi.
Istrul s-ar amesteca cu Gangele şi ele ar ajunge să 16
Seneca, De brevitate vitae, IV, 5.
curgă laolaltă, unindu-şi văile”27. 17
„Dacii trăiesc nedezlipiţi de munţi” (cf. FHD I, 1964, p.
Dar ţara aceasta, martoră a isprăvilor lui Her- 525) (N.ed.).
18
cule, rămâne fără contur în imaginaţia poetului, care Annaeus Florus, Epitome, II, 28, 18 [= IV, 12].
19
o confundă când cu Sciţia, când cu Tracia sau alte ţări Suetoniu, Augustus, 63, 4: M. Antonius scribit primum
eum Antonio, filio suo, despondisse Iuliam, dein Cotisoni,
tot atât de nebuloase. Istrul, „despărţit în atâtea guri28,
Getarum regi, quo tempore sibi quoque in vicem filiam
îi evocă alte fluvii pierdute în pustiuri scitice, Tanais, regis in matrimonium petiisset. [Nu vom uita că afirmaţia
Araxes29; Haemusul din Tracia ajunge „getic”, ca şi lui Marcus Antonius are toate şansele să fi fost cu caracter
fluviul Hebrus, care izvorăşte din Rodope, tot în Tra- de propagandă potrivnică lui Octavian (N.ed.)].
20
cia30. Uneori, cu gândul la Sciţia, poetul apropie ţara Horaţiu, Ode, III, 8, 17 – 18.
21
geţilor şi de aceea a parţilor, când Thiestes exclamă Seneca, Naturales Quaestiones, Praef., 9.
22
Ibid., VI, 7, 1.
că „nici un câmp nu se măsoară pentru mine dincolo 23
În Corpus Inscriptionum Latinarum (mai jos CIL), XIV,
de geţi şi de parţi”31. Şi, în aceeaşi tragedie, tot de sciţi nr. 3608, p. 392; cf. Pârvan, op. cit., p. 102 [ed. 1982, p. 61
pare a fi vorba când Corul spune că s-ar putea ridica (N. ed.)].
împotriva risipitelor triburi de Dahae cei de la ţărmu- 24
„Probleme ale naturii” (N. ed.).
25
rile Mării Roşii, ori „ceilalţi, care îndrăznesc să treacă Seneca, Hercules Oetaeus, 1280 – 1281.
26
cu piciorul vadul Dunării”32. Acelaşi Danubiu – Istru Ibid., 85 – 86.
27
– deschis incursiunii ferocilor alani33 şi străbate ţara Ibid., 514 – 515 [Într-un pasaj liric al corului, după o
lungă tiradă a lui Hercule (N. ed.)].
barbară a getului rătăcitor prin câmpii – vagus campis 28
Seneca, Medeea, 763.
Geta34, confundat iar cu scitul, rătăcitor şi el nu de- 29
Seneca, Agamemnon, 679; Phaedra, 58 – 59; Hercules
parte de ţărmul Pontului35. Oetaeus, locc. citat.
30
Seneca, Hercules Oetaeus, 622 – 630.
31
Seneca, Thyestes, 461 – 462.
_______________________ 32
Ibid., 369 şi urm. [citate fiind v. 376 – 377. (N. ed.)].
33
1
Ibid., 629 – 630 [litt. „le dă loc pe unde să fugă” cu prada
Strabon, op. cit., VII, 3, 11. lor (N. ed.)].
2
Lucan, Pharsalia, II, 50 şi 296; III, 95; VIII, 424. 34
Seneca, Phaedra, 167.
3
Ibid., II, 292 – 297; [Vom spune totuşi că interpretarea 35
Seneca, Troades, 12 – 13 [Este vorba de amazoana ...
„daci” pentru Dahas din text, curentă în destule ediţii şi tra- vagos vicina prospiciens Scythas „care cată din vecinătate
duceri, este eronată: Dahae erau un neam scitic, trăitor în către sciţii cei rătăcitori” (N. ed.)].
ţinuturile Mării Caspice (N. ed.)].

9

Nr. 82 (anul IX), octombrie 2012
CEL MAI MARE IMPERIU DACIC
AL EREI NOASTRE
În momentul de faţă, când toate popoarele mod-
erne îşi caută cu străşnicie acte de identitate istorică, ar fi
o crimă din partea noastră, a dacilor, să fim nepăsători la
ceea ce ne aparţine, trecutul nostru glorios. Dacă am auzit
de Burebista, Deceneu şi Decebal ca despre cei ce au con-
tribuit la formarea şi menţinerea Regatului Dac, iar despre
Traian ca despre cel care a căutat să distrugă civilizaţia
dacă, cucerind doar 14% din teritoriile ei, furându-i tezaurul
şi transportându-l la Roma, unde a fost topit (parte din mo-
nedele turnate din el fiind date cadou celor ce au luat parte
la jefuirea Daciei), să vedem ce s-a mai întâmplat cu marele
neam al dacilor, după aşa-zisa cucerire a regatului lor.
În jurul anului 300 după Hristos, marele neam al
tracilor, având nucleul dacic ca element conducător, ajunge
din nou în fruntea tuturor neamurilor europene şi... ale lumii.
Împăratul Galerius cel Bătrân, fiul Romulei (femeie dacă din
cetatea Recidava), pe numele lui adevărat Văcarul (Armen-
tarius), după ce primeşte de la Senatul roman titlul de îm-
părat roman, se declară duşmanul numelui de roman
considerându-l impropriu, schimbând numele Imperiului
Roman în Imperiul Dacic, deoarece majoritatea populaţiei
acestui imperiu era formată din daci-traci, ca, de altfel, şi
armata lui. Limba dacică este cunoscută în istorie sub
numele de latina vulgară, fiind de fapt limba imperiului
roman de atunci. Scriitorul roman Lactantius în „Romanos
Dominarentur” se plânge că dacii nord-dunăreni au ajuns
stăpânii romanilor, iar toată suita lui Galerius cel Bătrân
provenea din dacii de la nordul Dunării.
În 325 d.H., Galerius cel Tânăr, fiu al sorei lui Ga-
lerius cel Bătrăn, a fost numit, înainte de a ajunge împărat,
cu numele dacic cel adevărat, Dara.
Aceşti doi mari conducători ai Imperiului Dacic,
ridică la Salonic acest Arc de Triumf în cinstea apogeului
ascensiunii dacice, dar şi în onoarea războiului împotriva
parţilor, unde victoria romanilor s-a datorat ajutorului dat de
daci.
Tot nouă, dacilor, ne datorează creştinii libertatea
cultului lor. Galerius cel Tânăr, împăratul Daciei, în anul 311
d.H., elaborează o lege de toleranţă prin care se acordă
credincioşilor judeo-creştini libertatea cultului lor, cu condiţia
să se roage lui Dumnezeu şi pentru el, cât şi pentru stat.
După preotul D. Bălaşa, în timpul celor doi împăraţi
Galerius, statul imperial al Daciei se reorganizează în
provincii conduse de un voievod (voievod fiind un cuvânt
DACIA
magazin
Dr. Napoleon Săvescu
Arcul de Triumf al lui Galer
dac cu sens de luptător, războinic, el corespunzând cuvân-
tului slav cneaz). El s-a păstrat de-a lungul secolelor nu
numai în istoria noastră, dar şi prin locurile unde am fost şi
mai suntem... ca de exemplu, ţinutul Voivodinei inclus azi
în Banatul sârbesc, unde românii locali se luptă pentru eli-
berarea lor de sub ocupanţi.
Tot D. Bălaşa, în lucrarea citată, menţionează că
între daco-români, cel dintâi voievod, necunoscut până în
prezent, a fost Vlahernus (nume provenind de la cuvântul
Vlah, cum, de altfel, încă îi numesc pe macedoneni, grecii
şi azi cu dispreţ). Ca şi cum doi împărați daci în fruntea im-
periului nu ar fi fost deajuns, lui Galerius cel Tânăr îi
urmează la conducerea noului Imperiu Dac, un altul, născut
în satul dac Niş de la sudul Dunării, Constantin cel Mare,
cel ce ridică Arcul de Triumf de la Roma, pe care apar o
parte din figurile comandanților daci.
Galer cel Bătrăn era un copil din flori al Romulei,
femeie dacă, slujitoare cultului Zalmoxian. El va schimba
numele Imperiului Roman în Dacia Mare, în anul 305 d.H.
Ler Împărat, ca ginere al lui Diocleţian, a avut un
nume rău printre creştini, dar a fost un general de geniu,
fiind asemuit de către Niels Hannestad, cu Alexandru Mace-
don (alt dac sud Dunărean).
Reînfiinţarea Imperiului Daciei Mari i-a făcut pe
daci să devină din nou Stăpânii Lumii. Cântecele şi colin-
dele noastre îl omagiază şi azi pe El, Galerius, ca Ler Îm-
părat.
Scriitorul Eusebiu spune că tot el, Galerius, a dat
armatelor sale, încă de la început, vechiul drapel al dacilor,
10
 DACIA
Nr. 82 (anul IX), octombrie 2012 magazin
şarpele Gnostic (lucrat din aramă, piele sau chiar stofă).
El s-a declarat cel mai mare duşman al numelui de
roman (Fontes, II, 6-7) şi a mutat capitala statului
Dacia Mare, acasă, pe teritoriul nostru, la Tesalonic.
Lactanius, un cronicar roman, nota în 325 d.H.
că Galer cel Bătrân este o fiară cu totul străină de sângele
de roman (Fontes, II, 7).
Rotunda din Salonic, o construcţie solidă, cu pereţi
groşi, a fost construită de Galerius ca un adaos enormului
palat unde acesta îşi avea locuința. Rotunda era legată de
palat printr-un bulevard mărginit de coloane frumoase şi
care, în final, trecea pe sub Arcul lui Galerius.
De ce el, Ler Împăratul, a construit această Ro-
tundă, nu se ştie. Se presupune că ea ar fi trebuit să-i
servească drept Mausoleu. Alţii consideră că trebuia să
adevărului istoric”, te vezi purtat de la tăbliţele de la Tărtăria
servească drept sală de recepţii.
la istoricul român de naţionalitate turcă Ali Ekrem, care vor-
În timpul lui Teodosius, ea a fost transformată în
beşte de „Oguznam”, cea mai veche cronică turcă, tradusă
biserică, interiorul fiindu-i vandalizat, apoi decorat cu scene
în limbile germană, franceză şi rusă, încă din secolul al
religioase creştine.
XVII-lea, dar de care „marii” noştri istorici nu au aflat încă;
Norocul nu-i surâde nici cu musulmanii, aşa că în
în ea se menţionează că în anul 839 exista o Ţară a
1590 a devenit moschee.
Românilor... dar unde era ea pe harta Europei? Nu am auzit
Câţiva ani mai târziu, Constantin cel Mare, dac
niciodată vorbindu-se de atlasul german din 1826, care
născut la câţiva kilometrii la sud de Dunăre, la Niş, va muta
arăta popoarele Europei anului 900, unde Walahii se întin-
iarăşi capitala imperiului la Constantinopol, iar prin
deau din Panonia până la Nipru, menţionându-se şi cinci
edictul de la Milano, din 313 d.H., va face creştinismul să
voievodate vlahice.
fie obligatoriu pe teritoriul imperiului.
Ce pot spune de descoperirea scrisorii unui con-
El va ridica la Roma un arc de triumf, lângă Colis-
ducător cazar, referitoare la sec. al VIII-lea în care se vor-
seum, pe care dacii sunt reprezentaţi prin opt statui, fiecare
beşte de Ţara Ardil cu 100 de ani înainte de sosirea
de peste trei metri înălţime în poziţii de Stăpâni ai Lumii. Tot
ungurilor (deci numele Ardeal nu vine din ungurescul
el reconstruieşte podul de piatră de peste Dunăre (construit
Erdely). În anul 1937 la cel de-al II-lea Congres Episcopal
de străbunul său Burebista şi nu de... Traian), adăugându-i un
romano-catolic din Ungaria s-a vorbit despre lucrarea preo-
castru cu patru turnuri şi un edificiu cu numeroase încăperi.
tului şi arheologului romano-catolic Lukacs Karoly, care a
De ce oare cineva ar fi avut interesul să cheltuiască sume
păstorit 10 ani în zona lacului Balaton (fostul Hercuniates
mari de bani, atunci în antichitate, ca să reconstruiască un
de pe vremea dacilor) şi unde a găsit urme arheologice de
pod acolo, departe, într-un loc părăsit de armatele romane
palate, biserici şi conace wlahice din secolul al X-lea. În
şi de populaţie, aşteptând-i pe unguri să-l repopuleze?
cronica împăratului Friederich al II-lea Barbarossa, de prin
Citind cartea d-lui profesor Augustin Deac, „Istoria
anul 1189, se atesta existenţa unei ţări Walahia între Dunăre
şi munţii Carpaţi, descriindu-se cu lux de amănunte
graniţele.
Ce mai putem spune de lucrarea cărturarului dac
din sec. al IV-lea, Aeticus Dunăreanu, intitulată Cosmos-
graphia, scrisă în limba dacă-dunăreană cu alfabet geto-
dac, limbă vorbită de cele 3-5 milioane de locuitori de pe
vremea lui Burebista. Noi am vorbit aceeaşi limbă dacă în
faţa romanilor, goţilor, gepizilor, hunilor şi slavilor şi conti-
nuăm să o vorbim cu schimbările care survin în orice limbă
în decursul mileniilor.
În raportul diplomatului bizantin Panites Priscus,
aflat în anul 448 la curtea neîmblânzitului Atila, se
menţionează câteva cuvinte clare dacice: meiu, mied, co-
libă; iar la masa dată de Atila în cinstea diplomaţilor s-a vor-
bit şi în limba Ausonică carpato-dunăreană, dacică.
Arcul de Triumf
al lui Constantin cel Mare - Roma (foto: Daniel Ciorjan)

11

Nr. 82 (anul IX), octombrie 2012
Reflectări ale geto-dacilor în scrierile apocrife
(din volumul ISTORII NEELUCIDATE)
Termenul aprocrif (de la grecescul Apokryphos =
apo, ca preverb şi kryptein, verb cu semnificaţia de „a as-
cunde”; iar în ebraică: Sepharim genuzim = „cărţi ascunse”)
apare în ochii creştinilor ca echivalent pentru: primejdios,
dubios, blestemat sau diabolic. În cele ce ne interesează,
noi vom face doar un simplu excurs în textele vechi, unde
se consemnează ipostaze livreşti ale sfintei tradiţii, pe care
le vom lua ca documente în speţa propusă. Deci, nu ne
preocupă canonicitatea textelor abordate, ci doar referirile
inedite în ceea ce ne priveşte ca popor.
Protoevanghelia lui Iacob, capitolul „Viaţa
<părinţilor după trup> ai lui Iisus”
În prima şi cea mai veche evanghelie apocrifă, în-
suşi Iisus le povesteşte Apostolilor, pe Muntele Măslinilor,
după înviere, cine i-au fost părinţii şi cum a copilărit El. Titlul
original era, probabil, Cartea lui Iacob, care se citea iniţial
ca fiind canonică în vechile biserici ortodoxe din Orient, aşa
după cum afirmă Origen. Reţinem din perspectiva aprocrifă
că moartea, drumul spre cerurile nepieritoare unde nu este
nici întristare, nici suspin, era pentru Iisus văzută ca pe o
uşurare, întocmai viziunii neamurilor traco-geto-dace, care
atrăsese, în fapt acea cunoscută legendă asupra modului
în care şi dânsele întâmpinau veşnicia, spre deosebire de
celelalte populaţii (inclusiv cea iudaică), care îşi plângeau
morţii cu jale deosebită, turnându-şi ţărână în cap şi smul-
gându-şi hainele de pe trup.
Dar, să vedem ce a spus Iisus întregii familii re-
unite în momentul în care Iosif, tatăl său de 111 ani, şi-a
dat duhul: „Mare bucurie îl aşteaptă acolo pe iubitul Meu
tată Iosif. Din clipa în care sufletul i-a părăsit trupul pentru
dânsul s-a isprăvit orice durere. A apucat pe calea îm-
părăţiei veşnice lăsând în urmă, odată cu trupul, toate chi-
nurile şi îndeletnicirile deşarte ale acestei lumi şi acum se
îndreaptă spre locul de odihnă [...] din cerurile nepieritoare”.
Comentariile referitoare la aserţiunile prin care se
afirmă că geto-dacii erau „creştini înaintea creştinismului”
ar fi posibil să aducă o notă în înfăţişarea lucrurilor.
Protoevanghelia lui Iacob, idem, capitolul „Doliu
în casa lui Iosif”
În această scriere se mai fac interesante referiri şi
la concepţiile ascetice ale înmormântării anahoreţilor din
pustiurile Egiptului, precizând-se ca „părinţii pustiei refuzau
înmormântarea fastuoasă şi ceremonioasă, ei dorindu-şi o
moarte discretă, precum viaţa pe care a trăit-o”.[Iisus, n.n.]
către fecioară: „O maică Maria, unde sunt toate lucrurile fă-
cute de el din copilărie şi până acum? S-a isprăvit cu toate,
ca şi cum el nici n-ar fi fost pe lumea aceasta”. Deci, ca la
DACIA
magazin
Silviu N. Dragomir
schimnici: Moartea nu e bună, nici rea. Ea îndeplineşte
doar porunca Domnului. Omul o face bună sau rea, după
cum a trăit, pios sau nu, de-a lungul vieţii. Rezultă argu-
mente şi similitudinea care se pot adăuga la situaţia ivită
într-un capitol viitor: „Taina înmormântării lui Ştefan cel
Mare”.
Evanghelia lui Pseudo-Toma, capitolul „Naş-
terea şi copilăria lui Iisus”
Această evanghelie, cunoscută şi ca „Povestirile
lui Toma, filosoful israelit, despre copilăria Domnului”, ridică
în mod acut probleme stranii privind atât pe gnostici, cât şi
pe esenienii aflaţi în Valea Iordanului, în paralel cu pleistoii
aflaţi în zona Carpato-danubiano-pontică, în ceea ce
priveşte similitudinile dintre ei, mergând până la asemuiri
vizibile; iar asta în ciuda marii depărtări spaţiale dintre cele
două grupări. Perioada apogeului (secolele I î.H. şi d.H.),
a felului de proprietate (v. Antichităţii iudaice), a traiului ş.a.,
fac din ambele „secte” un amalgam ce va trebui analizat
separat.
Evanghelia lui Petru, capitolul IV
Începutul evangheliei s-a pierdut, iar restul a fost
împărţit în capitole. Merită să reţinem: „Irod a poruncit să-l
ia pe Domnul zicându-le: Faceţi totul precum v-am zis...Şi
ridicând crucea în picioare au scris pe ea: Acesta este
regele Israelului”. Putem observa că procedura crucificării
era de import la evrei, aceştia obişnuind să-şi lapideze con-
damnaţii la moarte. Doar romanii, care ştim că roiseră cu
şapte secole în urmă din spaţiul geto-dacic – acolo unde
legile firii pretindeau că: Ce ţi-e scris, în frunte ţi-e pus! -,
obişnuiau ca după şedinţa tribunalului motivul condamnării
să fie consemnat, deci scris, pe o tăbliţă, iar condamnatul
să meargă cu tăbliţa atârnată de gât, după care aceasta
era prinsă sus pe cruce, în frunte. Era, într-un fel o confir-
mare, o concretizare a acelei cunoscute legi a firii.
Excursul întreprins pentru a căuta oglindiri ale
strămoşilor noştri atât în Biblie, cât şi în scrierile apocrife,
trebuie considerat ca o simplă sondare a unei vaste plaje
de informaţii, care abia de acum urmează să fie cercetată
în amănunt. Ca să nu punem la socoteală că studierea în-
tregului corpus apocrif se află la primii paşi, noi neavând
la dispoziţie decât aşa-zisele „evanghelii” (v. Cristian
Bădiţă, Evanghelii apocrife), de restul celorlalte apocrife
nedispunând încă, iar asta şi din pricina barierelor de limbă.
Prin cele expuse până aici, în fond semnalăm doar
domeniul respectiv, ca şi o multitudine de date care au fost
aproape neglijate până în prezent.
12
 DACIA
Nr. 82 (anul IX), octombrie 2012 magazin

STINDARDUL DACIC
ÎN AMERICA PRECOLUMBIANĂ
Eugen Costel Popescu

Pare surprinzătoare existenţa stindardului

dacic, capul de lup, simbolul lui Saturn şi corpul de
şarpe în America precolumbiană.
Pentru cei care mai sunt şi astăzi darwinişti
este de neconceput chiar dacă dovezile îi contrazic, să
nege concepţia lor „că strămoşul omului este
maimuţa”, care încă mai persistă. Darwin a murit, a
murit şi teoria lui, iar ceea ce mai rămâne din darwi-
nism este adaptarea la mediu.
Cândva, odată, în urmă cu 10-15000 de ani,
pe pământ era o mare civilaţie, poate mai avansată
decât civilizaţia mileniului III. Se pare că ea este con-
tinuatoarea civilizaţiei uriaşilor (nu a giganţilor), iar
dovezi sunt numeroase. Amintesc doar două: a)
Americo Vespucci (1454-1512), în cartea „Lumea
nouă”, atunci când a ajuns în Antile, scrie: „Am dat
peste o aşezare de 12 case, unde am găsit şapte femei
de o statură atât de mare, încât nu exista nici una din- mine”. Chiar şi aceste dovezi confirmă existenţa uri-
tre ele care să nu-mi fi întrecut înălţimea cu o palmă aşilor în vremurile de demult, iar dacă luăm în con-
şi jumătate... au sosit 36 bărbaţi şi au intrat în casa în sideraţie că un femur avea mărimea unui om, atunci
care ne aflam noi şi erau atât de înalţi cu toţii, încât chiar înălţimea lor era considerabilă. În legendele atât
mi-ar fi depăşit statura, chiar dacă ar fi stat în ge- ale aztecilor, cât şi ale incaşilor se confirmă nu numai
nunchi... şi văzându-ne atât de piperniciţi, au început existenţa lor, dar şi o civilizaţie a lor anterioară ti-
să ne vorbească, să ne întrebe cine suntem şi de unde tanilor. Citez (bib. 36 pag. 282): „Şi unii şi alţii
venim” (bib. 36 pag. 94), iar la pag. 95 „Erau paşnici, (Aztecii şi incaşii) apelează la strania legendă a unor
erau frumoşi, erau bine legaţi, aveau aceleaşi trăsături giganţi care ar fi stăpânit pământul inaintea lor”.
rasiale (rasa albă) şi purtau părul negru foarte îngrijit, Din datele enunţate mai sus rezultă că uriaşii
lung sau scurt”, apoi continuă cu descrierea femeilor: erau albi (din rasă albă), cu părul negru şi mai este
„Sunt atât de frumoase şi foarte albe, încât par «driade ceva, ei convieţuiau cu oameni de statura noastră.
sau nimfe ieşite din fântânile despre care vorbesc Creşterea şi dezvoltarea unei fiinţe umane la
vechile fabule»”, iar a doua dovadă o enunţă Bernal statutul de uriaşi are două cauze; cauza genetică şi
Diaz (bib. 38, vol. II, pag. 14). Citez: „Ei ne-au spus cauza hormonală.
(Mayaşii), tot ce ştiu despre strămoşii lor, că în Ce a determinat sau a favorizat aceste cauze,
vechime trăiau printre ei bărbaţi şi muieri uriaşi la trup nu se cunoaşte. Cert este că dispărând cauza, dispare
şi ciolănoşi, pizmoşi şi cu apucături mârşave din care efortul.
pricină s-au războit cu ei şi i-au ucis, iar cei rămaşi Urmaşa şi poate moştenitoarea civilizaţiei
s-au prăbuşit şi ei. Ca să ne arăte cât de uriaşi erau, ne uriaşilor (nu a giganţilor) este civilizaţia Titanilor, ci-
aduseră un ciolan al unuia din ei, ce era tare gros şi vilizaţie ce atunci avea posibilitatea (ca şi noi azi) să
lung de-un stat de om, şi era osul de la genunchi şi cunoască şi să călătorească pe tot globul pământesc.
până la şold. Ne-am măsurat cu el şi era chiar cât Să revenim la stindardul dacic în teritoriul

13

Nr. 82 (anul IX), octombrie 2012
maya. Menţionez, din nou, că numele maya atribuit
vechii populaţii precolumbiene, nu este cel corect,
deoarece Maya era un alt nume dat Herei, bazileea ti-
tanilor, dar prezenţa titanilor pe continentul American
era mult înainte de existenţa pământeană a Herei.
În desen, încadrat în glife, (reproducere din
bib. 38 pag. 260), în partea stângă sunt doi regi, unul
cu stindardul dacic, stindard numit de mayaşi şarpele
cu pene, numit Quetzalcoatl, sau, după unii autori, şi
Kukucan (dacă am înlocui litera K cu G, atunci am
avea Gugu-can, can=paradis, iar Gugu este vârful
muntelui Godeanu), sau Kukulkan. Mayaşii au avut
şi un zeu creator numit Gugumatz sau Cucumatz (bib.
25 pag. 150). Al doilea rege din stânga, cel de dea-
supra, are ca simbol crucea, simbol ce a dispărut ulte-
rior din teritoriul Americii precolumbiene, posibil să
fie Uran sau poate Atlas. În partea dreaptă sunt doi
regi mayaşi, deoarece la mayaşi numai regii aveau
voie să poarte ciorapi.
Interesant este, de asemenea, că în vremurile
acelea, au fost două mari războaie, al lui Saturn cu
Osiris şi al lui Troian (Atlas) cu Zeus, şi nu se ştie
dacă populaţia Maya a participat la aceste războaie şi
de partea cui a fost. Mayaşii par să confirme existenţa
acestor războaie. Există scene de luptă între albi şi
negri. „Două vase de ceramică dscoperite la Chimbote
şi Trujilio, în Peru, ilustrează o luptă dintre războinici-
albi şi negri” (bib. 36 pag. 44). Lupta dintre albi şi
negri nu putea fi pe vremea lui Saturn, deoarece el
avea ca aliat pe regina populaţiei negre numită Aso,
dar când Zeus, nepotul lui Saturn, ocupă teritoriile ti-
tanilor, Balcanii şi Asia Mică, atunci este posibil să fi
trimis trupe în America de azi, pentru a cuceri zona
controlată de Atlas. Populaţie negroidă, posibil din
Etiopia şi Sudanul de azi, cunoscută în istorie ca po-
pulaţie Dasa (posibil D-Aso). Acest război între Atlas
şi Zeus, pe pământ american este reprezentat şi în
templul războinicilor din ChiChen Itza „O frescă din
templul războinicilor din ChiChen Itza înfăţişează o
luptă între localnici şi potrivnicii lor, veniţi pe mare,
cu pielea albă şi păr blond” (bib. 36. pag. 44). Mai
mult chiar, cele două statui din templul războinicilor
(a celor o mie de războinici), reprezintă un localnic şi
un european, iar poziţia personajelor respective este
aceeaşi cu poziţia pe care o are un cosmonaut care stă
într-o rachetă în timpul lansării.
Există multe dovezi de existenţă a europe-
nilor în America, cu mult înainte de venirea spanio-
lilor. „Şirul surprizelor continuă: de la nord la sud, ca
o sfidare, elementul blond”, „O parte din mumiile
dezgropate din nisipul ţărmului peruan se înscriu în
aceeaşi categorie, părul lor variind între blond şi şaten
DACIA
magazin
ondulat” (bib. 36 pag. 44) . Încă o dovadă: „Thor Hey-
derdahl a cercetat atunci codicele Tonalamatl şi între
cele 275 de personaje desenate aici a numărat peste o
sută cu păr de culoare deschisă”(bib. 36 pag. 44).
Datorită dovezilor de prezenţă a europenilor
în America, putem să înţelegem existenţa stindardului
dacic acolo, emblema lui Saturn, numit de ei „Şarpele
cu pene”.
Interesantă, logică şi asemănătoare cu cea eu-
ropeană, dar completă este şi definiţia lui Saturn, iar,
prin el, a lui Quetzalcoatl (Şarpele cu pene), „Zeu al
vieţii, creator al omului, triumf al spiritului asupra ma-
teriei, astru şi rege” (bib. 36 pag. 214). Dacă Saturn a
fost şi regele lor şi astfel se explică stindardul, mult
mai târziu dacic şi nu era o reprezentare întâmplă-
toare. Faptul că era zeu al vieţii se confirmă că Saturn
şi Zamolxe este aceeasi persoană, iar creator al omu-
lui, dovadă ce s-a găsit în Egipt (Imperiul vechi), unde
Saturn şi Latona sunt aceleaşi persoane cu Adam şi
Eva. Mai greu este de explicat noţiunea de astru. Se
ştie că Titanii locuiau sub Steaua Polară, numită şi
Stâlpul lumii, sau mai târziu Axa lumii (Axis mundi),
locul, singurul loc, unde se făcea legătura între cer şi
pământ, iar egiptenii îi spuneau Get (Djed), dar
mayaşii preaslăveau Luceafărul, planeta Venus. Nu
întâmplător romanii îi spuneau lui Latona, Venus, mai
ales că Latona urmează la domnie după moartea lui
Saturn. Mayaşii spuneau că „Venus se naşte la Tula,
din cenuşa regelui” (bib. 36 pag. 215). Cercetătorii de
astăzi interpretează greşit naşterea Latoniei la Tula
mayaşă, când în realitate este vorba de Tula Titanilor.
Este normal ca simbolul şarpelui să aparţină
Titanilor şi el se găseşte şi în Egipt în vechile picturi
ce au rămas din Imperiul vechi, unde stelele sunt
reprezentate sub forma de şerpi, deoarece stelele se
rotesc într-o mişcare şerpuitoare (asemenea deplasării
unui şarpe), în jurul Stelei Polare, locul de origine şi
existenţă a Titanilor, dar de ce cu pene(?). Părerea mea
este că aici este vorba de o confuzie, şi am să
dovedesc lucrul acesta, confuzie între noţiunea de
Quetzal, pasăre existentă în zona respectivă, şi adevăr
ce este enunţat de o legendă veche existentă în Analele
din Cuauhtitlan, sub forma unui poem, din care
spicuim câteva idei (bib. 36 pag. 215), „îşi puse zaua
de quetzal şi masca de palide turcheze”. Aici găsim
adevărul. Quetzal nu era pasărea de care toţi fac vor-
bire şi era „zaua de quetzal”, ce în termeni actuali se
numeşte „costumul de cosmonaut”. Şi nu este tot.
Legenda continuă: „Toţi priveau cum se înalţă (nava
cu care călătorea, n.a.)... S-a preschimbat îndată într-
un luceafer alb, învăpăiat”. În ziua de astăzi, acest
lucru este sinonim cu lansarea unui satelit, ca după un
14

Nr. 82 (anul IX), octombrie 2012
timp, pe cer apare o zonă luminoasă, iar mai târziu,
lumina este asemenea unei stele, dar cu o mişcare
rapidă, aici „luceafăr alb”.
Şi nu era prima plecare, dar întotdeauna spre
răsărit, la Regele Răsăritului, „singurul judecător
suprem al tuturor împăraţior”, (bib. 36 pag. 248), aşa
cum se spune în Popol Vuh. După o luptă indecisă, la
Tula, patru eroi pleacă în mod asemănător, „cei patru
vor dispărea, pur şi simplu, în vârful muntelui, ca şi
când s-ar fi urcat la cer”... „şi pornind şi-au spus: Să
mergem spre Răsărit spre locurile de unde au venit
părinţii noştri (deci părinţii lor nu erau la Tula, cea din
America n.a.). Au plecat în mod sigur pe mare, când
s-au dus spre Răsărit pentru a primi învestitura îm-
părăţiei (deci învestitura se făcea de dincolo de mare
n.a.). Şi acesta este numele Domnului, Regele Răsări-
tului (Nacxit), unde au ajuns” (bib. 36 pag. 248).
Sunt mai multe reprezentări grafice în zonă,
ce mulţi au crezut că sunt nave extraterestre, când, în
realitate, erau Titanii şi navele lor, lucrul posibil da-
torită ştiinţei şi tehnologiei din vremea respectivă.
Să combinăm spusele lui Anale. Pentru în-
ceput ofer un citat (bib.36 pag. 214) „Quetzalcoatl
avea să părăsească Tula, îndreptându-se spre răsărit,
nemulţumit de faptul că supuşii săi nu-i dădeau as-
cultare şi nu-i respectau învăţătura”, iar în poem se
spune „Spre Tula-ndreptându-şi privirea, el pornise a
plânge cu lacrimi ca ploaia bogată... Şi-ajuns pe ţăr-
mul mării nesfârşite (ocean n.a.)”, (pag. 215). Aici
este cheia rezolvării acestei probleme. El pleca din
Tula, la regele Răsăritului, ca să ajungă la Tula, la
Tula de dincolo de ţărmul mării nesfârşite (azi oceanul
Atlantic, n.a.), în capitala regală unde se află, „singu-
rul judecător suprem al tuturor împăraţilor”, adică un
bazileu, Tula care se găsea la est faţă de continentul
american. Este logic, nu putea pleca din Tula ca să
ajungă tot la Tula, era altă localitate, altă reşedinţă ce
nu putea fi în Europa.
Diego Rival, în cartea sa Civilizaţia Maya,
confirmă spusele celorlalţi cercetători, că Quetzalcoatl
a fost învins de duşmanul lui, Tezcalipoca, simbol
jaguarul, amator şi adept al sacrificiilor umane, obicei
menţinut până la venirea spaniolilor. Acest război, ca
toate războaiele de până acum, are ca vopsea compo-
nenta religioasă sau socială, pe care amatorii de crime
o enunţă, culmea ironiei, cauză umanitară.
Războiul era religios, deoarece Tezcalipoca
făcea sacrificii umane în numele credinţei, lucru de
neacceptat de Quezalcoatl, „Şarpele cu pene a plecat
din Tuia, după ce au început sacrificiile omeneşti.
Acum este stăpân Jaguarul, simbol al lui Tez-
calipoca”. Interesant este în special faptul că pe
DACIA
magazin
reprezentările grafice ale lui Tezcalipoca, regele apare
având pe umeri pielea de leopard, aşa cum erau
reprezentaţi Osiris şi Horus.
Quetzalcoatl înseamnă, ca şi Kukulklan,
şarpele cu pene. Quetzal este o pasăre din America,
de culoare verde, culoarea costumului regelui din Tula
mayaşă, înainte de a părăsi teritoriul maya (zaua de
quetzal, zaua de culoare verde), „Queltzal, acea pasăre
de un verde strălucitor care se sinucide când cade în
captivitate” (bib. 36 pag. 362), iar coatl înseamnă
şarpele, a fost şi este simbolul înţelepciunii. De aici
apare denumirea de „şarpele cu pene”. Şarpele este
acelaşi cu Dragonul ceresc care întotdeauna avea
coada bifurcată, şi era mijlocul de transport al fiinţelor
cereşti. Şarpele sau dragonul în cultura mesopotami-
ană, şi nu numai, înghiţea apa oprind ploile, iar primă-
vara el trebuia ucis sau obligat să elibereze apa şi
astfel să înceapă să plouă. La toate neamurile vechi,
în afară de egipteni, simbolul cerului era dragonul, era
şarpele. În religia mayaşă, şarpele era aducător de
ploaie, iar şarpele sau dragonul «Itzamna» era cerul.
Tot la mayaşi Ahaucan (Aha=apă, Can=paradis) era
Suveranul şarpe sau Marele preot. Caduceul cu cei doi
şerpi înseamnă înţelept şi profet, iar caduceul cu patru
atingeri (încrucişări) de şerpi înseamnă înţeleptul
lumii, înţeleptul celor patru puncte cardinale şi puţini
sunt oamenii care, pe drept, au purtat acest simbol.
Quetzalcoatl fiind învins a trebuit să plece,
citez „Queltzalcoatl a fost învins şi exilat; el a plecat
din golf, de la malul «Mării divine», spre misteriosul
«Ţinut negru şi roşu», ţara Aurorei pe care legendele
o localizau dincolo de orizontul oriental; urcat în lun-
trea lui fantastică, din şerpi uriaşi, el dispare
într-acolo”.
Ţara Aurorei este un teritoriu nordic. Şi astăzi
folosim termenul de auroră boreală, dar de data
aceasta numai pentru zona polului nord, iar ţinutul
roşu şi negru nu este altceva decât Europa de azi,
deoarece este aşezată la Nord (negru) şi Apus (roşu),
iar, după spusele lui Platon în descrierea Atlantidei,
este la apus şi miază-noapte. Se confirmă că acest
misterios ţinut nu este altceva decât ţara Ramilor, ţara
Ram-manilor, sau, dacă vreţi, regatul Titanilor şi nu
întâmplător este o ţară în lume ce se numeşte Ramania
sau România. Mayaşii aveau o stelă sacră, cu patru
feţe acoperită de patru culori, roşu, galben, albastru şi
verde, iar aceste culori sunt ale păsării Phoenix, cu
toate că scriitorii latini spuneau că pasărea Phoenix
are trei culori: roşu, galben şi albastru. Să fie oare în-
tâmplător că ţara respectivă are pe drapelul ei aceste
trei culori, sau ele sunt tradiţie şi moştenire de la
străbuni? Nu cred în coincidenţe, fiind vorba de ace-
15

Nr. 82 (anul IX), octombrie 2012
laşi teritoriu locuit vreme de 15 milenii de acelaşi
neam. Titanii erau împotriva sacrificiilor umane, cu
toate că urmaşii lor, Daco-Geţii, la 25 de ani, mai
aruncau un om în suliţe (în tratate găsiţi la cinci ani,
atunci când, la cinci cicluri de patru ani se adăuga o
zi, iar a şasea zi se adăuga după cinci ani), deci la o
generaţie, numit şi „Anul Zamolxe”, obicei ce, atunci
era în toată lumea, la Roma în fiecare an, suedezii la
9 ani (unde avem date). Să nu credeţi că luau unul la
întâmplare, luau pe cel mai frumos sau cel mai cura-
jos. Iată cum se petreceau lucrurile la Roma. Citez
(bib. 39 pag. 124): „Dintre toate sacrificiile, unul avea
o valoare simbolică deosebită, fiind un fel de rege al
Saturnaliilor romane. Un prizonier era învăţat de 8
preoţi timp de un an arta de a trăi ca un rege. I se ofer-
eau 4 soţii şi de la cei 8 preoţi”. Acum înţelegem de
ce, după scriitorii antici, Geto-Dacii erau nemulţumiţi
sau supăraţi, că cel ales sau care s-a oferit, nu a dat
dovadă de curaj. Diego Rival, şi nu numai, oferă
dovada că titanii refuzau sacrificiile umane; citez:
„Quetzalcoatl, a cincelea dinast din Tula, a trebuit să
cedeze locul noilor invadatori, deoarece neprihănit,
binevoitor, el s-a opus, cum am mai arătat, sacrificiilor
umane, propunând, în schimb, ca ofrande de flori şi
plăcinte de porumb sau, la nevoie, sacrificii de păsări
sau fluturi”.
Quetzalcoatl este învins şi obligat să plece,
posibil după domnia lui Sarmis (Hermes, Tarmus),
deoarece la venirea spaniolilor strigau Maya, numele
lui Hera (Ana, Elena, Ile-ana sau Diana/Dea-Ana – A
nu se confunda cu Diana, sora lui Apollo, din gemenii
născuţi de Latona), crezând că sunt urmaşii ei, nume
ce a rămas până astăzi, ca mayaşi la populaţia
Americii precolumbiene.
Toţi sunt de acord, conform credinţei şi le-
gendelor că primul titan Quetzalcoatl i-a învăţat pe
locuitori să cultive şi să folosească porumbul ca hrană,
dar, dacă este adevărat, atunci înseamnă că titanii cul-
tivau porumbul şi cunoşteau foloasele consumului de
porumb.
Întrebarea se pune, de ce şarpele cu pene?
Şarpele era simbolul titanilor, fiind locuitori sub
steaua Polară (mersul sinusoidal al stelelor în jurul
Stelei Polare, asemănător mersului unui şarpe), iar ex-
presia „cu pene”, unde avem rezolvarea în scrierea hi-
eroglifică din Imperiul Vechi (vezi fig. 2, 10, 12, 17,
18). Pana sau penele erau apanajul regilor titani. În
concluzie: Şarpele cu pene nu este altceva decât rege
al titanilor, rege ce a domnit în vremurile acelea în ac-
tualul continent american.
Odată cu plecarea lui Quetzalcoatl, avem şi
ceva din religia titanilor, religie monoteistă, explicată
DACIA
magazin
de titanul Sarmis (Hermes Trismegistul), iar mai
târziu grecii spuneau că „Zeul Daco-Geţilor nu are
nume”; citez (bib. 31, pag. 54, pct. 34): „Şi din această
pricină nu are Nume, căci el este Tatăl Unul; şi de
aceea el nu are nici un Nume, căci el e Tatăl tuturor”.
Aceeaşi Dvinitate se numeşte, astăzi, Dumnezeu.
Mi-am pus întrebarea: când egiptenii au re-
nunţat la religia monoteistă a Titanilor, deoarece se
spune că Egiptul a fost ultimul dintre teritoriile
cucerite de Titani şi Atlanţi, de unde au fost obligaţi
să plece. Explicaţia am găsit-o la Herodot în ale sale
Istorii; citez din Secretele oracolelor antice de Philipp
Vandenberg, pag. 54: „Faraonul Cheops, care după
Herodot, a oprit poporul să meargă la slujbe reli-
gioase”. Atunci s-a trecut la credinţa în zei, cu toate
că zeii lor, mai târziu au fost regii Titanilor şi Atlan-
ţilor, şi tot atunci preoţii l-au transformat pe faraon în
zeu pământean, crezând că este egalul lor, sau poate
chiar mai mult. În acest context al schimbărilor reli-
gioase, începând cu regele sau faraonul Cheops
(Khufu), Dinastia IV, 2613-2590 î.H., piramidele în
trepte, simbol al muntelui sacru, simbol religios, au
fost transformate în mastabe (locuri de înmor-
mântare), prin acoperirea treptelor cu blocuri de piatră
şi crearea de acoperiş. Mai mult chiar, a modificat
simbolul Latonei, numit astăzi Sfinx, a mutilat faţa ei
şi a făcut-o să semene cu a lui Keops. Este drept că,
mult mai târziu, Akenaton, pentru 17 ani, a căutat să
revină la vechea religie monoteistă, în forma ei mo-
dificată.
În Egipt este o stelă, apărută mai târziu, ce
aminteşte de vremurile de demult când Djoser sau
Aha, care nu este altcineva decât Atlas sau Troian,
spune că din cauza secetei prelungite, regele a trebuit
să împroprietărească supuşii, atunci când regele era
obligat să asigure hrana supuşilor săi, împroprietărire
ce nu-şi avea rostul. După părerea mea, fiind secetă
prelungită şi, posibil, începutul deşertificării de astăzi,
Atlas a creat Nilul în teritoriul egiptean, iar donarea
de pământuri trebuie să fi fost către locuitorii din
Etiopia sau Sudanul de astăzi, care au fost văduviţi de
existenţa apei, şi deci a culturilor în zona respectivă,
lucrul uşor de dovedit prin existenţa în adâncime a
mâlului adus de Nil în Sudan sau Etiopia, azi zonă
deşertică. Această faptă, a aducerii Nilului în Egipt,
nu este ceva deosebit, deoarece Troia (Atlas) a tăiat şi
muntele de la Cazane la Porţile de Fier, creând mai
târziu actualul curs al Dunării.
Pentru a dovedi faptele mârşave ale lui Keops
şi a urmaşilor săi, mai ales că prin Diodor am dovedit
că templele din Karnak şi Teba au fost construite de
Sarmis (Hermes), putem face în piramida înclinată o
16

Nr. 82 (anul IX), octombrie 2012
nişă, până la piramida originală, până la blocurile de
piatră, şi nu ar fi exclus să avem surprize să găsim
reprezentări grafice din viaţa, religia sau civilizaţia Ti-
tanilor sau Atlanţilor.
Titanii, în credinţa lor, foloseau semnul crucii,
lucru ce reiese şi din citatul următor, cu toate că Atlas
era întotdeauna reprezentat având lângă el crucea, şi
astfel se dovedeşte că semnul crucii ca simbol religios
a apărut prima dată la Titani, simbol pe care alte nea-
muri l-au interpretat ca fiind cele patru puncte cardi-
nale: „Dar, înainte de plecare, anunţă că va reveni
pentru a începe o nouă eră. Şi cum în cursul rătăcirilor
sale epice, înainte de dispariţia în marea orientală, el
a lăsat pe trunchiurile copacilor un semn gravat în
formă de cruce, simbolizând punctele cardinale. Când
marile cruci desemnate pe pânzele navelor lui Cortez
au apărut la orizont, aztecii din anul 1519 au fost con-
vinşi că regele Quetzalcoatl revenise. Şi tocmai din-
spre est de unde dispăruse”, mai mult decât atât, „Cert
este faptul că precolumbienii au aşteptat întoarcerea
zeului lor şi s-au format în cultul acestei reîntoarceri.
Credinţa lor atât de mare, în acest sens, încât, atunci
când spaniolii au sosit la ţărmurile Mexicului, au fost
luaţi drept soli ai lui Quetzalcoatl” (bib. 36 pag. 216).
Până acum am analizat numai America de
nord. Să vedem dacă există dovezi despre Saturn şi
stindardul dacic în America de sud. Sunt mai multe
dovezi de importanţă mai mică sau neînţelese astăzi,
dar vă ofer o singură dovadă, unde aceste simboluri
apar sub denumirea de Dragon. Citez (bib. 36 pag.
317): „Dragonul îşi are reşedinţa în spaţiile infinite
ale Oceanului, Cerului şi Pământului... manifestându-
şi puterea ca Tunet, Fulger, Cutremur şi Ploaie”.
În afară de epitetul de cutremur, toate cele-
lalte sunt atribuţiile lui Saturn în toată lumea de atunci
şi chiar mai târziu, până la creştinism. Prin acest citat
se confirmă existenţa stăpânirii titanilor asupra celor
două Americi. Şi mai este ceva. „Marele Demon
(demon în înţelesul chiar şi vechilor greci, demon=fi-
inţă divină, n.a.) şi patru zei care sunt creatorii şi
stăpânitorii forţelor şi fenomenelor lumii indiene. De-
monul este reprezentat de un dragon cu forme mon-
struoase”(bib. 36 pag. 316). Acest citat explică
beneficiile în timpul spăpânirii Titanilor, iar mai târziu
egiptenii demonizează faptele lor bune cu atacul în
principal asupra lui Saturn. Atunci, ca şi astăzi şi în-
totdeauna, şarpele a fost simbolul înţelepciunii; citez
(bib. 36, pag. 92): „Să mai amintim că şarpele înţelep-
ciunii, unul din simbolurile de bază ale religiei
egiptene, există, cu aceeaşi funcţie, atât în lumea
maya, cât şi în cea a incaşilor”.
Voi mai folosi încă un citat care va crea dis-
cuţii: „Stând în faţa marelui sanctuar al lui Pachaca-
DACIA
magazin
mac, am avut de multe ori senzaţia că paşii mei calcă
suprafaţa de legendă a drumului sacru, umblat cu mii
de ani în urmă de sufletul Wallaşilor. Drumul veşniciei
preincaşe, acel Wakoto, are zeci de ramificaţii, dar cel
adevărat se află sus, la trei mii de metri altitudine, în
munţii Viuda, unde se mai pot vedea şi urmele mega-
litice ale aşezărilor şi sancuarelor wallaşilor”(bib. 36
pag. 313). Parcă seamănă wallaşi cu valah. Să fie o
simplă coincidenţă? Oare! Eu nu cred în prea multe
coincidenţe. Şi ca să nu fie o simplă coincidenţă, o
ofer şi pe a doua. Populaţia Inka avea semnul crucii,
simbol atât de vechi încât au şi uitat semnificaţia ei,
ceea ce înseamnă că a fost adus, probabil de Titani,
cei care au folosit pentru prima dată semnul crucii şi
i-au înţeles semnificaţia, care este aceeaşi ca şi astăzi.
Citez (bib. 34 pag. 121) câteva indicii cu privire la
universalitatea simbolului crucii, oferite de relatarea
lui Garcilaso de la Vega, urmaş al lui Inka, unde se
spune: „Regii Inka aveau la Cusco o cruce din mar-
mură roşie cu alb numită «japs cristalin»; nu se poate
spune de când o aveau. Crucea era pătrată, egală atât
în lăţime, cât şi în înălţime; putea măsura trei sferturi
de cot, mai de grabă mai puţin decât mai mult, fiecare
braţ fiind lat de trei degete şi tot atât de adânc. Era
cioplită cu măiestrie, dintr-o singură bucată, colţurile
erau îngrijit prelucrate, iar piatra era fin şlefuită şi lus-
truită. O păstrau într-unul din palatele lor regale nu-
mite huanca, ceea ce înseamnă «locul binecuvântat».
Nu se închinau la ea, dar o venerau, probabil datorită
formei sale frumoase sau dintr-un motiv, pe care nu-l
puteau defini”.
Aşa cum am spus, crucea este simbol titanic
religios şi laic şi ca dovadă este că ea se găseşte în
America precolumbiană, teritoriul unde se certifică
existenţa Titanilor şi din toate nemurile vechi, numai
al Titanilor şi Atlanţilor, cu toate că ea exista la toate
neamurile vechi, iar dovada o oferă citatul (bib. 25
pag. 149): „Semn emblematic sau magic în culte
arhaice, solare şi ignice, prezente în mitograme, in-
scripţii şi imagini cu caracter mitologic în Egipt,
China, India, Creta, Africa şi Australia”, iar astăzi
avem dovada că şi în America precolumbiană. So-
cotesc neam vechi, neamurile ce se găsesc în
„războiul neamurilor”, războiul din Troia, din 1280
î.Hr. La neamurile noi nu se găseşte în istoria lor sim-
bolul crucii, sunt prea tinere ca să-l înţeleagă.
Tot prin Dragon, prezenţa lui Saturn se
găseşte şi în Asia. În Japonia, „Dragonul întruchipează
zeul ploii” (bib. 34 pag. 135). Acelaşi atribut îl are şi
în China. Mai mult, chiar în Asia, în special „în estul
Asiei, dragonul este considerat cel mai adesea un sim-
bol al norocului capabil să producă elixirul nemuririi”
(bib. 34 pag. 134). Dragonul este reprezentat de şarpe,
17

Nr. 82 (anul IX), octombrie 2012
şarpe care este simbolul înţelepciunii, al victoriei spi-
ritului asupra materiei, iar în varianta Uroboru sau
Uruburu, reprezintă succesiunea ciclurilor a morţii şi
învierii la infinit, atât a omului, cât şi a naturii.
În legătură cu atribuţiile lui Saturn de victorie
(triumf) al spiritului asupra materiei, în Asia, prin Yin
şi Yang nu este altceva decât căutarea echilibrului
între spirit, în varianta de energie, şi materie. Religia
Brahmană o enunţă doar teoretic şi singura religie ce
a căutat să pună în practică această idee, dar fără
rezultate, a fost religia budistă.
Ca să fie triumf al spiritului asupra materiei
TRADUCEREA TEXTULUI
DE PE PLACA DE PLUMB NR. 118
Un text scris într-o limbă necunoscută, tradus
pe baza asemănării cuvintelor cu unele din limbi vechi
cunoscute, poate fi interpretat în mai multe feluri. Plă-
cile de plumb şi inscripţiile lor au fost studiate de Dan
Romalo, care a publicat şi o traducere aproximativă a
DACIA
magazin
trebuie ca omul să fie conştient de faptele sale, să vadă
în totalitate efectele lor, să vadă dincolo de orizont,
dar până atunci mai trebuie să treacă secole, ca să
ajungem, după opinia mea, la civilizaţia titanilor, la
omul conştient, la fapta conştientă şi totul în folosul
oamenilor şi al colectiviţăţii, şi numai atunci putem
spune că suntem urmaşii titanilor. Pentru Titani şi ci-
vilizaţia lor, noi astăzi suntem nişte primitivi, răul voit
sau fără voie domină binele, iar ignoranţa doreşte pu-
terea sau banul. Chinezii au o maximă „înţeleptul pe
mal, nebunul întotdeauna pe val”.
Mioara Căluşiţă-Alecu
textelor [3]. Am studiat lucrarea sa şi m-am străduit
să realizez o traducere mai precisă.
În acest articol, voi prezenta placa nr. 118 şi
voi arăta patru traduceri realizate de diferiţi cercetă-
tori.
18

Nr. 82 (anul IX), octombrie 2012
Traducerea posibilă, făcută de mine, a textului scris
pe placa nr. 118:
Pentru cine nu vrea să lase inima cetăţii gete
fără conducere, recâştigă pământul pus pe râu. Aşa
vrea să-i cuibărească acolo pe ai săi deoarece
Boeribisto după ani, ar domni, din nou peste cetatea
getă, dacă acesta se ridică în urma lui. Aşa Boery-
bisto a repus Cenio care stătea fără utilizare. Nobilul
Boeribisto astfel puse în Capono, la poarta protejată
cu apă pe Timotip. Pe Cenio repus, îl lasă nobilei
cetăţi mare preot.
Traducerea cuvânt cu cuvânt.
1| Nu pentru cine vrea să lase inima cetăţii
2| gete fără conducere recâştigă pământul pe râu pus
3| aşa vrea să facă a lor săi cuib acolo întru-
4| cât boeribisto ar reuni după ani
5| din nou peste cetatea getă dacă aceasta ri-
6| dică în urma lui boerybis-
7| to aşa a repus cenio care stătea
8| fără utilizare nobilul (puternicul nostru) boeribs-
9| to astfel puse pe capon-
10| o la poarta protejată cu apă (sar mon gato) pe timo-
11| tipo cenio reaşezat îl lasă
12| nobilei (puternicii noastre) cetăţi kotopol [1, 2].
Traducerea posibilă, făcută de Dan Romalo,
a textului scris pe placa nr. 118:
Oricine vrea să lase inima getului orăştean cu
remuşcări, recâştigă Jiul (pe care) romanul (sau geto-
dacii filoromani) al său vrea să-l facă (pentru ca pe) ai
săi în el să-i cuibărească, întrucât (deoarece) Boere-
bista ar domni de anul nou peste getul orăştean dacă
acela se ridică în urma lui. El însuşi Boerebista s-a (în
semn de a fost) repus Ceniu ce stătuse fără între-
buinţare (până când) nobilul Boerebista s-a supus, în
a Căpâlnei poartă, protejată cu apă, lui Timotip.
Cieniu realizat îl lasă nobilei lui orăştioara [3, p. 152].
Traducerea posibilă, făcută de prof. dr. ing.
Ungureanu Viorel a textului scris pe placa nr. 118:
Oricine vrea să înţeleagă (sau să citească)
inima cetăţii geţilor, cu remuşcări va câştiga a cerului
bunăvonţă (iertare) văzând faptele care povestesc de-
spre cum Boerovisto l-a întâlnit pe Antoniu la cetatea
Pesta a geţilor. Dacă ai lui sfetnici au fost la Boero-
visto cu refuzul ca (De)Ceneu să stea aşezat în scaun,
înălţimea sa, Boerovisto cu soare (adică cu
bunăvoinţă) a mers la templul din Sar Mon Gato
(adică la templul de la Moleo Dava) pe supăratul şi
furiosul (De)Ceneu să-l pună la loc.
Aceasta spun mai marii cetăţii… [4].
Traducerea posibilă, făcută de Constantin
Olariu Arimin a textului scris pe placa nr. 118.
După o analiză a diverselor cuvinte şi expresii,
DACIA
magazin
prezintă următoarea interpretare liberă, a textului:
Mulţimea rea şi aprigă împotriva mea s-a
adunat pe laze. Eu m-am dus în cetate batjocorit şi
certat de nobilii noştri români. Am dat de aceste
facţioase murdare care s-au unit şi s-au însoţit în in-
triga lor împotriva lui boieri Bisto. Aceşti răi au fost
chemaţi unde, s-a dus la această pleavă de cânepă şi
Antonei care a spus să meargă împreună în grupuri
mici pentru a-l lua şi tăia pe boeri Bisto. Într-un loc
cu soare puţini boeri Bisto împreună cu nobilii săi
stăteau la masă. Regina sa a stat la masă cu cei
adunaţi dar nu a băut. Acest om încăpăţânat şi ascuns
a sărit pe tine. Fetele tinere şi femeile îmbrăcate de
sărbătoare strigau că acest om slab le-a lovit (rănit).
A fi îmbrăcat cu haine de nobil nu dă de grijă
(bănuială) [5, p. 521-522].
Concluzii
Inscripţiile de pe plăcile de plumb au fost stu-
diate de cercetători care-şi respectă strămoşii şi se
străduiesc să cunoască adevăratul lor trecut, deşi,
mulţi dintre ei nu se dedicaseră studiului istoriei sau
limbii vechi. Unii nu au încă pregătirea necesară ca
să realizeze o traducere corectă a textelor scrise
într-o limbă pe care nu o cunosc. În cazul unor texte,
poate nici nu este posibil de efectuat o traducere
corectă, numai pe baza asemănării cuvintelor din text
cu cele din limbi actuale.
Mare parte dintre istoricii şi lingviştii specia-
lişti refuză să studieze plăcile, declarând că sunt fal-
suri. Ca să argumenteze, admit că dacii au fost
înapoiaţi cultural, că nu aveau o limbă formată şi nu
scriau, deşi vestigiile istorice contrazic acestea.
Noi vorbim o singură limbă pe tot teritoriul
populat de daci, nu numai în zona ocupată de romani.
Limba română nu are dialecte diferite ca limba italiană.
Vestigiile rămase de la daci dovedesc un nivel
ridicat de civilizaţie, care implică utilizarea unei limbi
corespunzătoare.
Nu s-a putut dovedi existenţa unor falsifica-
tori, care să fi creat plăcile de plumb.
Probabil că Dacii, reprezentaţi în monumen-
talele statui păstrate la Vatican, ne privesc de sus, cu
bunăvoinţă şi regret însă, că nu-i înţelegem şi respectăm.
Bibliografie
1. Burnouf E., Leopold L., Dictionnaire classique sanscrit-
français, Ed. Maisonneuve, Paris, 1866.
2. Căluşiţă-Alecu Mioara, Învăţături hinduse despre om şi
univers, din cartea Problemă, Ed. Orfeu, 2000, Bucureşti, 2005.
3. Romalo Dan, Cronică apocrifă pe plăci de plumb? Ed. Alcor,
Bucureşti, 2005.
4. Ungureanu Viorel, Moleo Dava cetatea care a dat numele
Moldovei, Internet.
5. Constantin Olariu Arimin, Adevăruri ascunse, vol. 2, 2012.
19

Nr. 82 (anul IX), octombrie 2012
IMPUNEREA INTERDICŢIEI ASUPRA
DENUMIRILOR DE DAC ŞI DE DACIA ÎN
ANUL 3621
Structura ecleziastică de la Roma, refuzată de
daci, înţelege să-i pedepsească pe aceştia, interzicând
cu stricteţe până şi pronunţarea numelui de dac şi de
Dacia, începând din vremea împăratului Iulian Apos-
tatul (361 – 363). Chiar şi Traian este pus la index de
biserică, ca persecutor al creştinilor.
Iulian Apostatul nu-i agreează pe daci. Iulian
Apostatul a fost primul care a înlocuit denumirea et-
nică de geţi cu cea falsificată de goţi, pe baza
prezenţei vremelnice, de moment, dar reale, a goţilor
în zonă. Împăratul Iulian Apostatul, deşi de acord cu
interdicţia de utilizare a denumirilor de dac şi de
Dacia, şi-a câştigat titulatura datorită stării de conflict
cu biserica, deoarece încercând să renunţe la creşti-
nism, ia o serie de măsuri anticreştine (a redeschis
templele păgâne şi a dat un edict de toleranţă pentru
păgâni, donatişti şi evrei), fapt care i-a adus cog-
nomenul de „Apostata”. Măsurile au fost revocate la
moartea sa (363).
Istoricii antici sunt interzişi pentru pasajele în
care se referă la daci şi la Dacia.
Interdicţia de utilizare a denumirilor de dac
şi de Dacia a presupus şi a condus şi la scoaterea din
circulaţie a scrierilor anterioare, cu referire la daci,
DACIA
magazin
Daniel-Dumitru Darie
situaţie care a făcut să dispară din operele din antichi-
tate a peste 200 de referiri a numeroşi autori greci şi
romani, dintre care cei mai importanţi au fost:
Ablaviu, Claudius, Aelianus, Lucius Ampelinus,
Apianus, Caniniu, Arian, Aristotel, Cassiodorus, Dio
Cassius Coceianus, Cezar, Dio Crisostomos, Cicero,
Clemens din Alexandria, Criton, Demostene, Dexipp,
Dio din Prusia, Dionisiu din Alexandria, Diodor din
Sicilia, Eusebius din Cesareea, Iosephus Flavius,
Frontinus, Galen, Hellanicos, Herodot, Hesychios din
Alexandria, Hieronimus, Horaţiu, Iordanes, Iulian
Apostatul, Lactantius, Titus Livius, Lucan, Lucian
din Samosata, Ammianus Marcellinus, Meandru, Tro-
gus Pompeius, Pomponius Mela, Ovidiu, Platon,
Pliniu cel Bătrân, Plutarh, Prophyrios, Prosper, Ptole-
meu, Rufinus, Sofocle, Solimus, Strabon, Suetoniu,
Tacitus, Traian, Tucidide, Valerius Maximus,
Vergilius, Xenophon.
Ruptura dacilor cu Roma este motivată
religios.
Perioada de dominaţie romană în Dacia de la
nord de Dunăre şi ultimele persecuţii religioase de
după anul 303, la care au fost supuşi locuitorii din Do-
brogea, din Scytia Minor, i-a îndepărtat pe daci de
20

Nr. 82 (anul IX), octombrie 2012
Roma şi i-a făcut să se apropie mai mult de noile
structuri religioase de la Constantinopol.
Se constată o ostilitate în plan religios.
În plan religios, una din acuzele grave pe care
Roma creştină ecleziastică le aduce celor de la Con-
stantinopol este că aceştia, pe baza curentului „ori-
genist”, ar fi adoptat câte ceva din elementele de
dogmă proprii religiei geto-dacilor. Ca exemplu, Sil-
viu N. Dragomir îl citează pe teologul alexandrin Ori-
gene, apologet creştin (185 – 254 e.n.) care,
apărându-şi opţiunile „împotriva lui Celsus”, consem-
nează: „Apoi, fiindcă noi creştinii cinstim pe cel prins
şi mort, el crede că noi am făcut la fel ca geţii, care îl
cinstesc pe Zamolxe”. Rezultă că ostilitatea faţă de tot
ce era de sorginte dacică, chiar şi cu privire la practica
religioasă, dăinuia mai de mult, de dinainte de ofi-
cializarea religiei creştine din 325.
PARALELE DACO-CREŞTINE
Cu privire la paralela între religia zalmoxi-
ană şi religia creştină, Mircea Eliade remarcă conclu-
dent că: „Nemurirea getică devine nemurire
creştină…”
Simion Mehedinţi precizează că strămoşii
noştri autohtoni geto-daci au fost „pe jumătate creştini
înainte de a se fi ivit Hristos pe pământ”.
ROMA ECLEZIASTICĂ CA PUTERE
POLITICĂ
Nemaiavând acces la forţa armată, care acum
era dirijată din noua capitală a imperiului, structura
ecleziastică de la Roma, de după anul 325, îşi con-
solidează mai mult poziţia politică, înţelegând să
stăpânească prin religie, ceea ce până atunci re-
zolvaseră cu forţa armelor. S-a încercat o apropiere şi
cu dacii de pe ambele maluri ale Dunării, dar dacii
care adoptaseră creştinismul direct de la sursă, datorită
şi poziţiei geografice mai apropiate de Constan-
tinopol, au refuzat să colaboreze cu trimişii Romei, în
care au recunoscut atât pe reprezentanţii militarilor pe
care-i alungaseră cu cca o jumătate de veac în urmă,
cât şi pe continuatorii clericilor, care dirijaseră mă-
surile de represiune a fraţilor lor din dreapta Dunării,
din Scytia Minor. Refuzul dacilor de a colabora cu
Roma însemna şi refuzul cooperării economice, căci
aici, în Dacia, era principalul izvor de resurse ali-
mentare şi de subzistenţă. Astfel, Roma este împinsă
spre măsuri extreme.
Iată că şi romanii considerau SFÂNT pământul
DACIEI NOASTRE STRĂBUNE.
Poetul roman Marţial a dedicat prietenului
său Marcellinus, ce însoţea armatele lui Domiţian în
anul 86 plecate spre Istru să poarte război împotriva
DACIA
magazin
geţilor, această scrisoare (după cum ştim armatele ro-
mane AU FOST ZDROBITE de Marele Nostru Rege
ce a primit atunci supranumele de „DECEBALUS”):
,,Marcelline, ostaşule, tu pleci acum, ca să iei
pe umerii tăi cerul de nord al hyperboreilor şi as-
trele polului getic care de abia se mişcă.
Iată şi stâncile lui Prometeu.
Iată şi muntele acela faimos în legende.
În curând tu vei vedea toate acestea din
apropiere cu ochii tăi proprii.
Când tu vei contempla aceste stânci în care ră-
sună durerile imense ale bătrânului, vei zice: Da, el
a fost încă mai tare decât aceste pietre tari, şi la
aceste cuvinte tu vei putea să mai adaugi că: acela
care a fost în stare să sufere astfel de chinuri a putut
într-adevăr să făurească şi neamul omenesc.”
Câţi dintre noi au auzit vreodată ceva despre
această MĂRTURIE cutremurătoare a poetului
Marţial?
Este una din cele mai vechi şi mai minunate de-
scrieri a Patriei Noastre-DACIA HIPERBOREANĂ!
Oare DE CE nu ni s-a spus niciodată nimic?
De ce nu ni s-a spus că asemeni buneilor noştri
daci şi GRECII, şi ROMANII antici şti-
au Carpaţii drept munţii unde PROMETEU a fost
pironit şi încătuşat de către zei?
Pe atunci străinii veneau ca la Ierusalim, în
pelerinaj şi rugăciune, la PANAGHIA (Stânca
SFÂNTĂ) din Ceahlău, la Sfinxul din Bucegi.
Nici azi nu ni se spune de ce avem atâtea vâr-
furi numite „OMU”.
Cine e acel „OM”, acel străbun a cărui amintire
a fost astfel înveşnicită?
Din vechime până în Evul Mediu cronicarii ne
numeau ţara DACIA PEONILOR.
De ce?
Grecii numeau „peon” sau “pion” adică
STÂLP, COLOANĂ muntelui Ceahlău.
Şi Gheorghe Asachi numea CEAHLĂUL în
poeziile sale Muntele PION.
Aici, de stânca numită şi astăzi „SFÂNTA”
(Panaghia), ce chiar arată ca o uriaşă coloană se pare
că a fost înlănţuit TITANUL PROMETEU.
Şi cine a urcat în Ceahlău, până la Panaghia şi
Toaca, a auzit legendele cu uriaşii (titanii) ce s-au lup-
tat cu zeii sus în vârf.
Acum înţelegem şi de ce Traian a fost singurul
împărat roman care a ales simbolul coloanei pentru
a ilustra războaiele cu buneii noştri daci. Războaiele
cu DACIA PEONILOR.
Şi Constantin Brâncuşi, marele sculptor, a ales
acest simbol al coloanei infinite ce urcă până la cer
pentru a evoca jertfele buneilor noştri din Primul
21
 DACIA
Nr. 82 (anul IX), octombrie 2012 magazin
Război Mondial, care ne-a adus reîntregirea neamu- unii din ei, stând în şir, ţin trei suliţi cu vârfurile în
lui nostru românesc. sus, pe când alţii îl apucă de mâini şi de picioare pe
Simbolurile au fost dintotdeauna limba în care cel trimis la Zamolxis, îl leagană de mai multe ori şi
şi-au vorbit iniţiaţii. după aceea îi fac vânt aruncându-l deasupra vârfurilor
Azi cheia descifrării lor poate fi în mâna noastră. de suliţi.”
Avem curaj să o folosim? Când se va preda în şcoli adevărul despre
„- Mioriţă, mioară, „Mioriţa”?
Oiţă din poieniţă, M-am săturat ca noi, românii, să tot fim
Cu flori roşii la guriţă, scuipaţi de duşmanii noştri cu „sunteţi un popor
tu mi-eşti surioară, mioritic”, adică slabi şi fatalişti.
Spre cer priveşti Adevărul nu mai poate aştepta.
Şi nimic nu doreşti „Mioriţa” este evanghelia buneilor noştri geto-
– Of, ciobănel mic, daci!
Mic şi mai harnic, „Mioriţa” este povestea sacrificării Păstorului
Doi ciobani din răsărit Zalmoxis.
Mi s-au sfătuit Cine a studiat ştie că au existat peste 1500 de
Că, la apus de Soare, variante ale baladei „Mioriţa”.
Să mi te omoare.” Deci, pentru strămoşii noştri era esenţială păs-
„Pe Argeş în jos, trarea acestei străvechi mărturii a vechii credinţe în
Pe un mal frumos, Zalmoxis.
Un fluier s-auzea, Şi în cele mai vechi variante apare adevărul –
Cu jale cânta, „Mioriţa” era sora păstorului!
Şi cine-l auzea? Mioara din „AL-MYRIS”, care însemna „cea
Zâna Ileana. albă, cea pură”, era Artemis-Roşioara, sora geamănă
Ileana Sânziana, a lui Apollon Zalmoxis-ALBUL.
sora soarelui Deci „poporul mioritic” nu este un popor de oi,
Floarea Plaiului, ci un popor pur, alb.
Din neguri ieşind De aceea, în centrul Daciei se afla oraşul
Şi aşa vorbind: Apoulon, care purta numele lui Apoulon Zalmoxis.
– Mioara mea, bace, Adică Oraşul alb. Adică Alba Iulia de astăzi.
Dă-ţi oile-ncoace, Capitala încoronării regilor Marii Uniri de la 1918.
Să nu se rătăcească, Iar acea regiune se numea Dacia Apulensis – Dacia
Să nu se risipească, celor care îl venerau pe Apoulon Zalmoxis-albul.
Că stăpânul are jale, De aceea, insula pe care era ridicat templul lui
O să ni-l omoare, Zalmoxis – Apollo Hiperboreeanul, era numită
La apus de soare.” „Leuke”, adică insula albă.
Cum de nimeni până acum nu a vrut să ob- Astăzi, Insula Şerpilor sub ocupaţie ha-
serve cât de asemănătoare este asumarea sacrificiu- holească. Haholii au furat până şi o parte din ruinele
lui de către Păstorul ZALMOXIS cu asumarea templului…le-au dus la Kiev…
sacrificiului de către Păstorul Iisus? Iar de la supranumele de „pajura” (vulturul)
Dacă la baza credinţei creştine stă tocmai sa- pe care buneii geţi i l-au dat lui Apolon Zalmoxis,
crificiul asumat al lui Iisus, cum de nimeni nu a vrut după ce l-au văzut zburând, se trage şi numele Dinas-
să înţeleagă că în „Mioriţa” este vorba de sacrificiul tiei Basarabilor.
asumat al Păstorului Zalmoxis? Pentru că supranumele lui Apollon Zalmoxis
Ca să nu mai spun de cele 3 fluiere, simbol al era „Bassareus”.
celor 3 suliţe ale sacrificiului şi al transmiterii mesaju- Şi aşa a ajuns pajura cu cruce în plisc simbolul
lui către zei. de pe sigiliile şi steagul Ţării Româneşti.
Cine a citit ştie ce spun cronicile vechilor greci. Şi cu siguranţă nu ştiaţi.
Herodot, în „Istorii”, explică acest sacrificiu: Simbolul celor doi gemeni zalmoxis era
„La fiecare al cincilea an ei aruncă sorţii şi totdeauna dublul zet, pus în cruce. Adică ceea ce azi numim
îl trimit cu solie la Zamolxis pe acela din ei pe care zvastică. De aceea, la Marea Unire de la 1918 Regina
cade sorţul, încredinţându-i de fiecare dată toate tre- Maria a comandat o coroană cu nu mai puţin de 7
buinţele lor. Trimiterea solului se face în acest chip: zvastici stilizate. Şi ţineţi cont că asta se întâmpla pe

22
 DACIA
Nr. 82 (anul IX), octombrie 2012 magazin
vremea când încă nu exista nazism sau fascism. Hitler
şi Stalin încă nu puseseră gheara pe simbolul geme- Vă vreţi voi bine
nilor Zalmoxis. Zvasticile atârnau pe nişte pandan- şi m-aţi dat tribut,
tive spre umeri şi a 7-a era chiar în vârful coroanei Chiar aşteptaţi o zi,
regale. să ştiţi că plec,
Este ceva ce nu se spune despre complexul de Dar moartea am pierdut-o
Peşteri de la Ţâpova, de la Nistru. la barbut,
Cu mii de ani în urmă, se pare că şi aici ,în Perdant, aşa,
aceste peşteri, a locuit profetul buneilor noştri geţi – prin faţa voastră
Orfeu. trec.
Şi ghidul ţi-o va spune dacă vede că meriţi efortul.
Şi de aici încep misterele străvechii noastre istorii. Mă rog la Dumnezeu,
De la Nicolae Densuşianu – „Dacia Preis- mă rog la cer,
torică”– până la „Dacia Secretă” apar noi şi noi de- Să poată
scoperiri, iar nouă, poate, ne va reveni cinstea să să vă ierte-acest
descoperim şi să dezvăluim adevărul generaţiilor vi- păcat,
itoare. Aceasta încă nu se poate spune oficial. Nu sunt Şi chiar când voi loviţi
încă toate datele sau... nu e voie a se spune. eu încă sper,
Orfeu, cel ce cânta din liră, a prevestit naşterea Să-l regăsiţi
gemenilor divini Apollon şi Artemis (Bendis) Zal- pe Cel adevărat.
moxis în ceea ce astăzi este Bărăganul – Câmpia Eu n-am să fiu
Română – râul Ialomiţa. Orfeu a profeţit naşterea acel ce va plăti
zeilor Daciei. Apoi Orfeu a fost decapitat de preote- La ceasul
sele unui templu, supărate, că prin profeţia sa li se judecăţii de apoi,
contesta autoritatea. Când îngerii
În memoria sacrificiului Profetului Orfeu, după la voi nu vor veni
naşterea gemenilor Zalmoxis şi ridicarea lor la ceruri, Şi nimeni
buneii noştri daci au cioplit stânca din vârful Muntelui n-o să fie lângă voi.
Sfânt (astăzi munţii Bucegi), i-au dat chip de rege
dac, cu „pileus” pe cap (însemnul nobililor daci) şi Nu vă urăsc,
i-au spus kog-a-ion. ba chiar sunt doritor
Aşa a apărut „Sfinxul” din Bucegi. Kogaion să fiu cu voi,
înseamnă „Capul Magnificului”, „Capul lui Ion” să pot să vă ajut,
(Orfeu era numit „Ion” de către buneii noştri=Mag- Când toate
nificul, Cel Mare). se întorc
De acolo se trage şi acel „Io”, care preceda nu- în matca lor
mele marilor voievozi români. Şi nu însemna „eu”. Prin jocul
Aşa se explică scrierile ciudate de tipul: „aici odih- revenirii în trecut.
neşte IO Ştefan Voievod” sau „această biserică a fost Loviţi-mă de vreţi!
ridicată de IO Radu Voievod”. Orice va fi
Eu am puterea
Credinţa, în definitiv de a vă iubi.

Nu vă grăbiţi DANIEL-DUMITRU DARIE

să credeţi c-am să mor,
Chiar dacă, __________
într-un fel,
m-aţi pus la zid. 1. Nota redacţiei: Precizăm că înainte de anul 362,
Am fost împăratul Carcala în anul 212, printr-un edict, a in-
şi am să fiu terzis folosirea numelui de „dac”, „get”, „Dacia”,
învingător
„Geţia” pentru faptul că şi-a asasinat fratele (ce tre-
şi orice poartă
pot să o deschid. buia să fie împărat), acesta numindu-se Geta.

23

Nr. 82 (anul IX), octombrie 2012
DACII ŞI VĂZDUHUL
(I)
Într-un pasaj din Getica, Iordanes prezintă câteva
informaţii foarte interesante în legătură cu strămoşii noştri,
geto-dacii, şi relaţia lor cu marele preot Deceneu, despre
care spune că „Observând dispoziţia lor(dacii) de a-l asculta
în toate şi că ei sunt din fire inteligenţi, i-a instruit în toate
ramurile filozofiei căci el era în aceasta un maestru priceput.
El i-a învăţat morala, dezbărându-i de moravurile lor cele
barbare; i-a instruit în ştiinţele fizicii, făcându-i să trăiască
potrivit legilor naturii...; şi-a învăţat logica făcându-i cu
mintea superiori celorlalte popoare, i-a îndemnat să pe-
treacă în fapte bune; demonstrându-le teoria celor
douăsprezece semne ale zodiacului, le-a arătat mersul
planetelor şi toate secretele astronomice şi cum creşte şi
scade orbita lunii şi cum globul de foc al soarelui întrece
măsura globului pământesc şi le-a expus sub ce nume şi
sub ce semne, cele trei sute patruzeci şi şase de stele trec
în drumul lor cel mai repede de la răsărit şi până la apus
spre a se îndepărta sau a se apropia de polul ceresc. Vezi
ce mare plăcere că nişte oameni prea viteji să se îndelet-
nicească cu doctrinele filozofiei când mai aveau puţin răgaz
de războaie. Puteai să-l vezi pe unul cercetând poziţia ceru-
lui, pe altul proprietăţile ierburilor şi ale arbuştilor, pe acesta
studiind creşterea şi scăderea lunii, pe celălalt observând
eclipsele soarelui şi cum prin rotaţia cerului, soarele vrând
să atingă regiunea orientală este dus înainte spre regiunea
occidentală...”
Prin afirmaţia acestui istoric al epocii medievale
timpurii, înţelegem foarte clar că în societatea geto-dacă
exista o mândră tradiţie pentru preocupările ştiinţifice. Mulţi
istorici, însă, sunt de părere că, afirmaţiile lui Iordanes sunt
exagerate, considerând natura preponderent războinică a
populaţiei geto-dace, iar că aceste ocupaţii aparţineau în
special păturii aristocratice din societatea geto-dacă, a unei
părţi din preoţime, care ar fi avut posibilitatea de a studia
sub Deceneu sau sub unii dintre discipolii acestuia. Cu toate
acestea, este mai mult decât evident, atât din izvoarele
scrise, cât şi din descoperirile arheologice, că în societatea
geto-dacă, încă din timpul lui Burebista, existau preocupări
pentru studiile umaniste, cum ar fi filozofia, etica, morala,
logica, dar şi pentru studiile exacte, cum ar fi fizica, bota-
nica, şi, ceea ce ne interesează pe noi, astronomia, la care
DACIA
magazin
Andrei Claudiu Roibu,
elev, cls. a XI-a, Piatra Neamţ
este posibil să se fi adăugat şi literatura, care implica în sine
şi scrierea (la care vom reveni într-un alt articol). Pe lângă
informaţiile despre Deceneu, care ne parvin de la Iordanes,
ne mai vin şi informaţii de la istoricul grec Strabon, care ne
spune despre acesta că „a călătorit multă vreme prin Egipt,
învăţând acolo unele semne de proorocie, mulţumită cărora
susţine că tălmăceşte voinţa zeilor.
Tot de la Strabon aflăm cum Zamolxis a transmis
din cunoştinţele lui populaţiei geto-dace, pe care a îndru-
mat-o cu elemente de civilizaţie elenă. Zamolxis ar fi căpătat
aceste cunoştinţe după ce a petrecut un timp în compania
lui Pitagora. În aceasta privinţă, opiniile istoricilor sunt îm-
părţite, unii considerând că Zamolxis ar fi fost un discipol al
marelui învăţat, pe când alţii consideră că Zamolxis ar fi fost
un sclav al acestuia, care, mai apoi, a fost adoptat ca dis-
cipol din cauza dorinţei şi capacităţii sale de cunoaştere.
Astfel, Strabon ne zice că Zamolxis „a deprins de la acesta
(Pitagora) unele cunoştinţe astronomice, iar o altă parte ar
fi deprins de la egipteni...întemeiat pe semnele cereşti, el
făcând previziuni”. Aceste afirmaţii se bazează şi pe
dovezile solide descoperite la noi în ţară, mai precis trusele
medicale, care sunt foarte asemănătoare cu cele des-
coperite în Egiptul antic, ceea ce înseamnă că nu se exclud
contacte între geto-daci şi egiptenii vechi, ceea ce susţine
ipoteza unei posibile călătorii a lui Zamolxis sau a lui
Deceneu în Egipt, pentru a studia.
Un alt izvor istoric ne spune cum că preoţii geto-
daci ar fi fost în legătură cu druizii celţilor, de la care ar fi
preluat anumite cunoştinţe de ordin medical şi ştiinţific. De
la Pliniu aflăm că aceşti druizi erau la rândul lor foarte buni
magicieni şi medici.
Revenind la studiile legate de astronomie, putem
presupune ca punct de plecare al acestora epoca dinaintea
lui Burebista, fondatorul acesteia fiind considerat marele în-
văţat şi, mai târziu, zeu subpământean, Zamolxis. Fiind
foarte apreciat pentru cunoştinţele sale, potrivit lui Strabon,
Zamolxis „mai întâi s-ar fi făcut preot al zeului cel mai slăvit
de ei (geto-daci), iar după aceea a primit şi numele de zeu”.
Din aceasta putem înţelege că, mai mult ca sigur, primii în-
văţaţi în disciplina astronomiei au fost o parte din preoţii
geto-daci, care au preluat aceste cunoştinţe de la Zamolxis
24

Nr. 82 (anul IX), octombrie 2012
însuşi, la care este posibil să se fi adăugat şi un număr de
persoane din aristocraţia geto-dacă.
Un lucru comun tuturor comunităţilor antice care
posedau cunoştinţe de astronomie, începând cu celţii, galii,
geto-dacii, unele dintre triburile germane, ilirii, latinii, tracii,
grecii etc. îl reprezintă atribuţiile clasei ce poseda aceste
cunoştinţe, mai precis, fixarea calendarului. Această tehnică
se baza pe calcule astronomice fundate pe observaţiile fă-
cute asupra mişcărilor corpurilor cereşti, fiind, în special,
atribuită clasei preoţilor, care se bucurau de un mare pres-
tigiu pentru deţinerea acestor cunoştinţe, vitale pentru bunul
mers al activităţilor, începând cu cele de zi cu zi ale oame-
nilor de rând, cum ar fi semănatul, culesul, aratul etc., şi
mergând până la deciziile cu implicaţii politice majore, cum
ar fi stabilirea datei unei invazii sau a unui asediu, tactica
unei campanii, alegerea locului pentru înfiinţarea unei
colonii ş.a.m.d. Dovezile unor astfel de practici la popoarele
mediteraneene sunt într-un număr foarte mare. În zona po-
pulaţiilor celtice, în schimb, ele sunt destul de puţine, rare
şi împrăştiate, lucru care are de-a face cu politica de dis-
trugere culturală şi impunere a valorilor ştiinţifice proprii pro-
movată de Imperiul Roman cuceritor. Cu toate acestea,
câteva artefacte au reuşit să fie salvate, între care poate
cele mai importante sunt calendarele gravate în bronz de
la Coligny şi Moizanus, care au şocat, literalmente, lumea
ştiinţifică. Aceste calendare combat ideea preconcepută a
Imperiului Roman civilizator al populaţiilor barbare de la
nord, idee impusă de-a lungul timpului de învăţaţii romani
şi de continuatorii acestora, învăţaţii bisericii catolice, idei
care au dominat Europa de vest şi, mai apoi, întreaga istorie
universală timp de 1600 de ani, până recent în zilele noas-
tre. Aceste calendare au atestat existenţa unor popoare cu
un grad ridicat de civilizaţie şi cultură, cu scriere şi limbă
proprie şi cunoştinţe matematice suficient de avansate,
încât au realizat un calendar care, cu mici discrepanţe şi
corecţii ale unor abateri, ar putea fi folosit şi în ziua de
astăzi, distrugând astfel teoria barbarilor necivilizaţi, brutali
şi inculţi, civilizaţi însă de Imperiul Roman.
În ţara noastră, s-a crezut, pentru o vreme, că şi
unele dintre monumentele de la Grădiştea de Munte, mai
precis Sanctuarul VI, ar reprezenta o formă de calendar au-
tohton. S-ar putea zice că, odată cu descoperirea acestui
sanctuar, eroarea ar fi pornit de la o eroare numerologică.
Astfel, la dezvelirea iniţială, mai întâi le-au atras atenția
cercetătorilor cele 6+1 grupări de stâlpi de andezit (o rocă
magmatică, rezultată din erupţii vulcanice, de culoare brun-
violetă până la cenuşiu), număr care s-a asociat cu cifra 7,
cifră mistică asociată cu adepţii lui Pitagora, la care s-au
adăugat şi anumite speculaţii numerologice legate de al-
ternarea unor astfel de elemente de 28 de ori, număr care
DACIA
magazin
ar fi făcut legătura cu mişcarea de revoluție a lunii.
Revenind însă la cele 6+1 grupări de stâlpi de an-
dezit, s-a crezut, în legătura cu acestea, că ar reprezenta
un templu cu destinaţie specială pentru domeniul cercetării
matematice şi astronomice. S-a formulat chiar şi o ipoteză
legată de alcătuirea probabilă a calendarului geto-dac. Ast-
fel, s-a plecat de la ipoteza cum că cele 30 de grupuri de
câte 6 ar reprezenta 180 de zile ale unui calendar proba-
bilistic de 360 de zile, împărțit în 12 luni de 30 de zile, cu
perioade de 6 zile. Aceste calcule au mers mult mai departe,
propunându-se că cei 68 de stâlpi ar reprezenta un an de
360 zile, iar restul dintre aceşti stâlpi ar reprezenta un an
de 360 zile. De la acesta, altă speculație: s-ar fi constatat
că anul solar dacic ar fi avut 365,29 zile, la o diferenţă de
0,05 zile de calculele actuale, ajungându-se la un ciclu
corectiv odată la 34 ani, care ar fi demonstrat genialitatea
lor. Această ipoteză este însă foarte mult disputată, în spe-
cial datorită lipsei de dovezi materiale palpabile.
În urma săpăturilor din ultimii câţiva zeci de ani,
ideea de sanctuar specializat pe calcule astronomice a fost
abandonată treptat, urmând ca în 1980 să fie complet de-
montată, prin descoperirea faptului că numărul stâlpilor
diferă de cel propus, fiind de 84 în loc de 68.
O ipoteză acceptată parţial este cea legată de fap-
tul că anumite litere singulare dăltuite în blocurile de piatră
ale zidului de la Grădiştea de Munte ar reprezenta calcule
matematice legate de astronomie sau de cifre complexe,
asemănătoare cu cele greceşti. Dat fiind locul unde au fost
descoperite aceste cifre, s-a presupus că preoţii geto-daci,
care se ocupau cu studiul astrelor, efectuau calcule com-
plexe, utilizând sistemul de numeraţie şi calcul grecesc, fiind
ştiut faptul că, în vremea lui Burebista, schimburile cu
popoarele elene au făcut ca şi cunoştinţele tehnice şi cul-
turale ale geto-dacilor să se apropie de cele elene. Însă, nu
este de exclus ca cifrele să aibă şi altă provenienţă decât
elenă.
Pentru a concluziona, este foarte posibil, bazându-ne
atât pe izvoarele istorice (Strabon, Iordanes), cât şi pe mo-
destele descoperiri astronomice, să fi existat un studiu al
astrelor în Dacia, care, s-ar fi materializat într-un calendar
sub o anumită formă, care este posibil să urmeze a fi des-
coperit. Nu trebuie să uităm că ceasul solar de la
Sarmisegetuza Regia este de o precizie foarte mare, la
nivelul celor din Grecia antică.
Foarte puţine lucruri se ştiu despre celelalte
cercetări dacice cu privire la astronomie şi ştiinţele adia-
cente, în principal din cauza politicii romane de distrugere
sau absorbire culturală a populaţiilor cucerite, care a fost
aplicată în spaţiul carpatic, după modelul din Europa de
vest. Se cunoaşte că geto-dacii au preluat un număr foarte
25

Nr. 82 (anul IX), octombrie 2012
mare din cunoştinţele şi credinţele legate de galaxii şi sis-
teme planetare de la vechii greci, în special prin contactele
cu aceştia la Pontul Euxin (Marea Neagră) şi pe Nistru
(Dunăre), şi prin intermediul Moesilor şi altor triburi tracice
sud-dunărene. Se cunoaşte, însă, prin intermediul unor do-
cumente romane, că dacii aveau anumite noţiuni extinse de
astronomie, în aşa măsură încât şi-au realizat propriul sis-
tem de clasificare şi de denumire a constelaţiilor, plecând
de la propria mitologie şi de la cunoştinţele greceşti. Însă,
din păcate, aceste lucruri s-au pierdut.
Din fericire, un număr însemnat de cunoştinţe s-a
păstrat în special prin intermediul culturii populare şi în spe-
cial în cultura vânătorească şi mioritică. Foarte multe astfel
de noţiuni s-au transmis verbal, pe linie paternă, în cadrul
familiilor de vânători şi păstori, aceste lucruri fiind vitale pen-
tru orientare în teren, identificarea perioadelor propice pen-
tru vânătoarea anumitor specii de animale, perioadele
naturii şi ale evenimentelor legate de păstorit, cum ar fi ur-
carea şi coborârea turmelor şi chiar pentru ghicirea eveni-
mentelor viitoare prin legarea lor de diferite evenimente
cosmice.
Primul pas în orice observaţie astronomică oricât
de rudimentară consta în orientarea în teren, pentru a şti
cum să te raportezi la elementele celeste. Se cunoaşte că
încă din antichitate, oamenii aveau anumite noţiuni legate
de punctele cardinale, noţiuni folosite în special în navigaţie,
şi care porneau tot de la corpurile cosmice.
În zonele nordice sau bogat împădurite, oamenii
foloseau în general muşchiul de pe copacii bătrâni pentru
a se orienta. În zonele maritime, alte elemente din văzduh
se foloseau, cum ar fi vânturile permanente sau chiar stele
DACIA
magazin
strălucitoare, cum ar steaua nordului. În ţara noastră, pro-
babil, se folosea o metodă asemănătoare; în ţara noastră,
punctele cardinale se pot afla folosind muşchiul copacilor,
după care se face legătura cu corpurile cereşti. Astfel, dacă
o persoană se aşează cu faţa strâns pe partea cu muşchi,
avea în faţa sudul, spre dreapta apusul sau vestul şi spre
stânga răsăritul sau estul. Pe timpul nopţii, în special când
cerul este senin, toate civilizaţiile istorice din emisfera
nordică, foloseau ca punct de reper Steaua Nordului.
Aceasta se găseşte uşor, folosindu-se constelaţia numită şi
„Carul Mare”, care ne indică Steaua Nordului sau Polară,
aparent fixată totdeauna deasupra polului nord al pămân-
tului. Dacă prelungim osia dinapoi a Carului Mare şi îi întin-
dem lungimea cam de cinci ori, linia de prelungire ajunge
la o stea, nu prea luminoasă, totuşi mai evidentă decât cele
din jur. Aceasta este Steaua Polară. Carul Mare are o rotaţie
în jurul Stelei Polare, mergând „de-a-ndărătulea”, adică cu
„roţile” dinapoi înainte. Dar în orice poziţie s-ar găsi această
constelaţie, prelungirea de vreo cinci ori a osiei dinapoi duce
totdeauna la Steaua Polară. O perpendiculară trasă de la
această stea spre pământ arată şi aici punctul nordului.
Cele mai multe informaţii legate de cultura noastră
astronomică tradiţională ne parvin astăzi de la ciobanii din
vârful munţilor, sub formă de legende şi snoave, balade şi
zicători. O simplă discuţie cu aceştia, într-o noapte senină,
poate fi foarte interesantă sau iluminată, în legătură cu
aceste cunoştinţe transmise prin intermediul tradiţiilor popu-
lare, constatându-se cu stupoare o legătură foarte strânsă
între cunoştinţele şi interpretările actuale şi cele ale
străbunilor noştri.
26

Nr. 82 (anul IX), octombrie 2012
DE LA CONCEPTELE VEDICE DE PATRIE,
PATRIOT, PATRIOTISM LA CONCEPTELE
ACTUALE
În conceptul general european actual, patria
este definită ca fiind „ţara de origine şi natală”, ca
fiind conceptul de loc (geografic, cultural) al unui
grup etnic, cu o istorie şi o asociere culturală pro-
fundă, cu anumită identitate naţională.
Cultura europeană consideră că conceptele de
„patrie”, „patriot” şi „patriotism” şi-ar avea originea
în lumea antică.
În acceptul actual de „ţară”, acesta ar avea la
nivel popular al popoarelor europene autohtone două
viziuni, ambele cu caracter paternal:
-cel de „Ţară-Mamă” (9)
-cel de „Ţară-Tată” (9).
Din punct de vedere geografic, se constată că
conceptul de „Ţară-Mamă” se referă la teritoriile care
au aparţinut vechiului cult practicat din perioada
7500-7000 î.H (6), ulterior extins către partea sudică
a Europei, în urma roirilor triburilor din arealul
carpatic, ţărilor vorbitoare a limbii latine-prisca.
Conceptul de „Ţară-Mamă”, probabil, este o
emanare din conceptul cultic vedico-aryan de după re-
forma religioasă monoteistă a lui Krişna (3200 î.H.)
(11), concept sub forma „Mamei-Pământ”. Ipoteza
este justificată de faptul că imperiul aryan se întindea
din teritoriul actual al Irlandei, jumătăţiile sudice ale
Europei şi Asiei, până în Noua Zelandă.
Conform epopeii Mahabharata, imperiul
aryan era compus din 54 de regate, plus altele li-
mitrofe aservite (17). Problema unor delimitări teri-
toriale în această etapă istorică era puţin probabilă, cu
atât mai mult cu cât elementul de coeziune era fac-
torul religios. Tot din punct de vedere geografic, priv-
itor la conceptul de „Ţară-Tată” sau apropiat de acest
concept, a fost adoptat de către jumătatea nordică a
popoarelor Europei şi de popoarele vorbitoare în
prezent de limbi slave (Anexa III).
Este de remarcat corespondenţa care există,
la nivel popular, în folosirea conceptului de „Ţara-
Mamă” în arealul carpato-dunărean, arealul sudic
ucranian şi arealul lituanian (6). Între aceste areale,
DACIA
magazin
Eugeniu Lăzărescu
s-a interpus înfluenţa seminţiilor numite slave unde
conceptul iniţial de „Ţară-Mamă” (Anexa III) a fost
substituit cu cel de „Ţară-Tată” (Anexa III). Ambele
forme conservă caracterul iniţial ancestral paternal-
protectiv.
Privitor la aspectele legate de apartenenţă la
un anumit teritoriu şi de aspectul emoţional, în Eu-
ropa, începând din perioada republicii romane, se con-
turează conceptele de „patrie”, apoi de „patriot” şi
„patriotism”, termeni goliţi de conţinutul substratului
cultic iniţial ancestral. Privind domeniul de referinţă
al termenilor, cel puţin în prima lor perioadă a
adopţiei, aceştia au căpătat în cadrul societăţii valori
diferenţiate sub aspect formal, legislativ şi declarativ.
Însă, la nivel popular, vechiile sintagme de „Ţară-
Mamă” şi „Ţară-Tată”, imprimate în Memoria Colec-
tivă, în subliminalul individual, în ţările cotropite de
către romani, ele, de-a lungul timpului istoric, au mers
în paralel.
Substratul emoţional de referinţă al sintag-
mei, indiferent dacă ea se referă la termenul de „Ţară-
Mamă” sau „Ţară-Tată”, prin caracterul său protectiv,
individual sau colectiv social, conduce la provenienţa
sa iniţială cultică.
Anexa III
27

Nr. 82 (anul IX), octombrie 2012
Persistenţa sintagmei de „Mama-Pământ” în
arealul sud-est european, atestată de către artefactele
descoperite în acest areal, existente încă din 7500-
7000 î.H. (6), face trimitere la o formă derivată, după
această dată, cea de „patrie”.
Ultimele cercetări pe baze de programe infor-
matice P.C., efectuate în 2007 de către cercetătorul
paleo-astronom indian Gurudev (11), atestă existenţa
civilizaţiei aryene în spaţiul european, cel mai târziu
din mil. V î. H. El a luat drept referinţă anul de naştere
a personajului mitico-religios Rama, 5114 Î. H., iniţi-
atorul şi conducătorul migraţiei aryene dinspre Europa
spre Asia.
Epopeea Mahābhārata menţionează că tatăl
lui Rāma, Dhāsarata, a fost cel de-al 63-lea monarh
din dinastia solară Surya Vanşi, iar Rama a fost cel
de-al 21 rege din această dinastie, care a purtat acest
nume. Epopeea menţionează, de asemenea, că dinas-
tiile solare au domnit alternativ cu dinastiile lunare,
Chandra Vanşi (16 ).
Aceste date confirmă că începuturile exis-
tenţei civilizaţiei aryene a fost în Europa, cu cel puţin
8000 de ani î.H., ultima glaciaţiune încheindu-se
acum 18000-14000de ani. Ajungerea roirii aryene în
India s-a efectuat în perioada 2000-1800 î.H. (8).
Conceptul de patrie. Origine
In concepţia actuală, o patrie este conceptul
de loc geografic şi cultural în care un grup etnic are o
istorie, o asociere culturală profundă şi o identitate
naţională (9).
In culturile europene, la nivel popular, pe
latura lor emoţională, arealului de locuire şi comu-
niune socială i se atribuie şi o denumire cu caracter
paternal, caracter care să sugereze ideea originei co-
mune a locuitorilor ei.
La popoarelor de obârşie ancestrală euro-
peană, în special, se disting două categorii de apela-
tive:
1. cel legat de termenul MAMĂ (Ex. Româ-
nia-Mamă, Patria–Mamă, Pământul- Mamă, Mama-
Pământ
Un caz aparte, care aparţine culturii aryene în
Asia, în India, denumirea corespondentă este Bhatat
Mata, tradus „Ţinutul–Mamă” sau „Mama Susţină-
toare”. La români, în tradiţia populară, în folclor, el
semnifică „împărăţie”.
2. cel legat de termenul de TATĂ. Este expri-
mat printr-o construcţie gramaticală care face tri-
mitere la acest termen (de ex. la ruşi otecistvo, cu
înţelesul de „al Tatălui”.
La unele seminţii migratoare venite în Eu-
DACIA
magazin
ropa, diferitele denumiri acordate acestui gen de re-
laţie socială face referiri indirecte la apelativele
folosite în ţinuturile de origine (etniile ungro-finice),
dar şi denumiri adoptate de la etniile autohtone sau
de la cele din ţinuturile înconjurătoare.
Prezenţa acestei civilizaţii aryene în arealul
european, corelarea paternalistă (folosirea apelativelor
de „tată” sau „mamă”) cu cea a spaţiului etnic, fac
trimitere la concepţia cultică vedică.
Termenul de „patrie”
Dicţionarele limbii sanskrite, limba vorbită
de aryeni, conţin termeni de corespondenţă care fac
trimitere la denumirile de „patrie” şi „patriot”, termeni
menţionaţi de textele vedice cele mai timpurii (Rig
Veda) (5). Termenii existenţi în dicţionare, plecând de
la rădăcinile de cuvânt (morfemul-stem), conţin o va-
rietate de cuvinte derivate. Rădăcinii de cuvânt
„*patr-” îi corespund 50 de termeni derivaţi cu sem-
nificaţii diferite, unii legaţi de activităţile diferite ale
vieţii sociale (2-patr). Din cele 50 de cuvinte derivate,
s-au selecţionat variantele menţionate de către
dicţionar cu numerele 1,2 3, 49, 50. Dicţionarul San-
skrit-Englez în alcătuirea indiană, hindi nu face nici
o referire privitoare la termenul „patr”. In urma roirii
aryene în spaţiul indian, termenii şi-au pierdut sem-
nificaţiile iniţiale (1).
Făcând o sinteză a semnificaţiilor privitoare
la semanticele derivate din:
a. rădăcina de cuvânt „*patr”, în toate variantele de
vocale legate de termeni (pÀtR, pAtR), acestea ar
defini un personaj autoritar (Rig Veda), apărator, pro-
tector (Rig Veda) (2- poz.1,2).
b. rădăcina de cuvânt „*pAtra”, în toate variantele de
vocale legate de către termen, acestea ar defini per-
sonaje respectabile, venerabile, adepte ale unui cult
(Mahābhārata) (2–poz.3).
Privitor la denumirea de „patrie”, dicţionarul
(2) menţionează:
a. termenul „pAtrya, s-ar referi la persoane venera-
bile, respectabile, participante la acţiuni comune, per-
soane legate de comuniuni (mese comune) (2-poz.49).
Sufixul
„-ya” indică o emfazare, exercitarea de acţiuni ce ur-
măresc scopuri precise, adoptarea unor stări de me-
ditaţie de către subiecţi.
b. termenul „pAtrīya”, acesta semnifică „vas de sa-
crificiu”, element cultic. (2-poz.50).
Ca o reflexie peste timp, este corelarea între conceptul
de Patrie, sacrificiul pentru Patrie, bolul cu Flacăra
Veşnică aprinsă din cultul eroilor, reminiscenţă a cul-
tului vedic al lui Agni.
Notă. Conform dicţionarelor Sanskrit-Engleze on-line
28

Nr. 82 (anul IX), octombrie 2012
(www.spoken sanskrit.de/), vocalele cu pronunţii
speciale şi marcate în transliteraţia latină cu diacritice,
sunt trecute în texte cu majuscule.
Privitor la denumirea de „patrie”, un alt
dicţionar (Monier-Williams) (13) menţionează ter-
menul „patrya”, tradus prin atribuţiile de „artist”,
„artizan”, „olar”, „a merge agale”.
Privitor la rădăcina de cuvânt „*potr-”,
plecând de la aceeaşi rădăcină de cuvânt „*potr”,
dicţionarul îl traduce prin „apărător”, „protector” (Rig
Veda) (5), precum şi ca „o persoană care bea”. Tra-
ducerea face trimitere la cuvântul din limba română
din uzul cultic, „potir”.
Probabil, la vedici, în mod similar, expresia
„de a bea” se referea la un înalt act cultic. Acest act
cultic este practicat şi în prezent în ashram-urile hin-
duse în cadrul ritualului Puja, în scop de purificare şi
protecţie, de venerare a Puterii Divine în forma
ipostazică Adi-Şakti (Bhūmi-Devi), aceea de Mama-
Pământ.
La români, la mesele de parastas, din paharul
de vin, înainte de a se bea din el, se lasă să cadă câteva
picături de vin pe pământ, ca o solicitare de protecţie
a sufletului mortului de către Mama-Pământ.
In concluzie, termenul de „patrie”, în vi-
ziunea vedică, are o semnificaţie cultică, sacră, cu
referiri la o comuniune de persoane cu un anume
statut social (respectabile, venerabile), comuniune în
scopul executării unor acţiuni comune, de interes
comun.
Termenul, de asemenea, face referiri la per-
soane cu atribute şi calităţi artistice, cu un accent pe
ocupaţia de olar. La vedici, oala (Matka) (10) are o
importanţă deosebită şi o valoare simbolică ritualică
cultică. Pentru acest motiv, olarul avea un statut social
deosebit, ca făuritor de obiecte cultice, fapt confirmat
de imensa încărcătură simbolistică cu imagini arheti-
pale ale oalelor artefacte, care s-au descoperit în urma
săpăturilor arheologice din ţara noastră, situri încă de
acum 10.000 de ani, forma dintre cele mai întâlnite
fiind ulciorul. Vasul în forma de ulcior sau cel de ace-
laşi gen (Matka), care permite să fie închis la gură,
este folosit şi astăzi în India, în ritualurile cultice hin-
duse.
În tradiţia populară la români, ulciorul sim-
bolizează omul, corpul material care „reţine” în el su-
fletul omului şi care, la moarte, spărgându-se, sufletul
este eliberat. In sintagma la români „venirea la
matcă”, termenul de „matcă” are înţelesul de obârşie
comună a românilor.
In Memoria Colectivă a poporului român,
conceptul ancestral de „Patrie” este legat în primul
DACIA
magazin
rând de caracterul său sacru.
Conceptul de „patriot”. Origine
Diversele studii prezintă o serie de conside-
rente de ordin istoric. Astfel:
*Termenul de „patriot” a apărut în perioada republicei
romane (12).
*Termenul mai vechi de „patriot” se referea
la aspectele conceptuale ale patriotismului (12).
*Termenul de „patriotism” figurează în Eu-
ropa şi America de Nord în politică şi poezie de-a lun-
gul sec. XIX şi începuturile sec. XX. (12).
*Până în 1990, termenul a fost considerat ca
fiind perimat (teoria liberală şi marxistă) (12).
*În ultimul deceniu, în cadrul teoriei politice
şi al disciplinelor anexe, mai ales după 1980, el a fost
reînnoit în naţionalism, multiculturalism, cetăţenism.
Patriotismul a persistat în vocabularul politic al sec.
XX (12).
*Rădăcinile adânci ale cuvântului „patriot”
sunt legate de Roma Antică, cum ar fi sintagma „Pa-
tria et patreus”, care îndică patria (ţara), oraşul, na-
tivul, locul familial. (12). De asemenea, termenul are
legătură cu cel de „tată patern” (Pater, Père, Vater,
Padre) sau implicat în „rolul de tată” (12). Ca „Patria
et patreus”, el are legătură indirectă şi subtilă cu pro-
prietatea, autoritatea, status-ul.
Termenul de „patriot” are corespondent în
limba sanskrită. El se regăseşte în termenul ”pattray-
ati”, tradus de către dicţionar în cuvântul englez „pa-
triot”(15). Acelaşi termen este tradus prin expresia „a
fi convertit”, „a fi lăsat la latitudinea de a alege dintre
diverse alternative” (converted into leaves) (lend
wings to sombody), „a da imbold cuiva” (7-pag.235).
In concluzie, termenul de „patriot” în accepţia
vedică s-ar interpreta, într-o viziune actuală, ca „o per-
soană care impulsionează alte persoane pentru a face
ceva”, „o persoană convertită la o ideologie”, la „o
persoană care este pusă în situaţia de a alege dintre
mai multe alternative”.
Versiunea vedică se apropie de versiunea eu-
ropeană actuală. Având în vedere semantica rădăcinii
de cuvânt originară, viziunea vedică se referă la am-
prenta cultică a acţiunilor ce trebuie îndeplinite con-
form convingerilor proprii alese prin discernământ,
ca o datorie sacră, dusă până la sacrificiu. Această vi-
ziune, coborâtă din Memoria Colectivă, ca un salt
peste milenii, a constituit baza conservării fiinţei
naţionale. Versiunea romană a constituit o abatere a
principiilor vedice, ea căpătând un caracter mercantil,
discriminatoriu în cadrul propriei societăţi, adoptat de
către capitalism şi comunism şi exacerbat de
29

Nr. 82 (anul IX), octombrie 2012
monopolul mondialist actual.
Conceptul de „patriotism”.Origine
Diversele studii prezintă o serie de conside-
rente de ordin istoric. Astfel:
*Termenul de „patriotism” a apărut ca neo-
logism în sec. XVIII (12).
*Patriotismul este o evoluţie de la acea di-
mensiune în lumea vechiului patricianat roman, legată
de termenii de „patron” şi „patronaj” (12). In perioada
romană republicană, Cicero l-a văzut ca „Patria res
publica” (aspectele domeniului public).
Mai târziu, Dreptul Public Roman, „Digestia
et institutiones”, legat de conceptul de patriotism,
acesta se referea la două patrii:
-patria locală propriu-zisă – „Patria Siea”;
-patria poporului – „Communis Patria”, într-o formă
mult mai abstractizată în imperiul roman de mai
târziu.
*In epoca monarhiilor absolute, această „ a
doua patrie” a devenit tot mai abstractă şi mai „le-
gislativă” (12).
*In perioada colonială şi legate de conceptul
de libertate, setul de valori a devenit altul. Republi-
canii dezidenţi au adoptat conceptul şi termenul de pa-
triotism cu drepturile cetăţeneşti şi libertatea
personală.
*In sec. XX şi XXI, în faţa opresiunilor ex-
terne exercitate de către formele de imperialism mai
mult sau mai puţin mascate, conceptul de patriotism
în mod inerent a evoluat în naţionalism.
In concluzie, conceptul de „patriotism”, în
Europa, de-a lungul timpului istoric, ca emanaţie din
conceptul cultic vedic iniţial, capătă din ce în ce mai
mult forme seculare.
Concluzii
1. Denumirile de „patrie” şi „patriot” au o obârşie
vedică, provenind din limba sanskrită, limba arye-
nilor, poporul primordial al Europei.
2. Semantica acestor termeni în limba sanskrită are un
conţinut cultic, cu referiri la întreaga societate vedică,
într-un spirit comun de spiritualitate.
3. Aproape toate popoarele europene de obârşie auto-
htonă, moştenitoare ale fostului imperiu aryan, au în
lexicul lor termeni care au la bază aceeaşi rădăcină de
cuvânt sanskrită din care acestea au emanat.
4. Majoritatea popoarelor europene, ca o emanare a
fondului cultic vedic şi indiferent de limbă, acestea,
pe lângă denumirea propriu-zisă a ţării, au adoptat un
eponim de gen paternalist, eponim legat de calitatea
de protecţie a unei „mame” sau „tată”. Eponimul au-
DACIA
magazin
toatribuit are pentru naţiunea respectivă un caracter
sacru, adânc înrădăcinat în Memoria Colectivă, în
subliminalul fiecărui individ.
5. Conceptele de „patrie” şi „patriot” la vedici nu erau
legate de un anume teritoriu sau spaţiu geografic.
Acest fapt s-ar datora concepţiei cultice holistice a
vedicilor, conturată după reforma religioasă de 3200
î.H., concepţie în care factorii spaţiu şi timp, ca
aparţinând lumii materiale, erau consideraţi nereali şi
aparenţi.
6. Termenul de „patrie” la vedici era legat de spiritul
de comuniune a categoriei sociale creatoare de valori
materiale estetice şi cu conţinut cultic, categorie căreia
i se atribuise un statut înalt social. Societatea vedică
era teocratică.
7. Conceptul de „patrie”, substratul său cultic, sacru,
s-au înregistrat în Memoria Colectivă a popoarelor au-
tohtone, moştenitoare ale imperiului aryan, vedic, ca-
racterul său sacralizat rămânând până astăzi în tradiţia
populară a românilor.
8. Termenul de „patriot” era conferit de către vedici
persoanelor cu înaltă ţinută moral-comportamentală,
cu spirit de agregare socială în jurul unor principii cul-
tice cu împact asupra societăţii vedice.
9. Conceptul iniţial cultic vedic de „patriot” a fost al-
terat de societatea romană, el căpătând, de-a lungul
istoriei, forme din ce în ce mai laice. Noile inter-
pretări au dus la divizarea societăţii.
10. In societatea actuală, conceptul de „patriot”, cel
puţin teoretic, este legat de calităţile psiho-morale
vedice, la români cu nuanţe cultice, dar legat şi de
conservarea spaţiului etnic, ultimul impus de agresiu-
nile externe.
11. Conceptul de „patriotism”, apărut mai târziu, de
asemenea golit de conţinutul moral al provenienţei
sale, a departajat societatea, el căpătând forme autori-
tariste. Agresivitatea factorilor externi asupra
popoarelor a transformat conceptul iniţial, limitat la
acţiunile în cadrul spaţiului etnic, la acţiuni de au-
toapărare, fapt care a condus inerent la ceea ce este
numit naţionalism.
Conceptele de „patrie”, „patriot” şi „patrio-
tism” constituie, pentru toate popoarele europene de
obârşie autohtonă, puntea de legătură al adevăratului
spirit al comunităţii europene.
BIBLIOGRAFIE
1. *** Apte Sanskrit Dictionary-On line (from The Practi-
cal Sanskrit–English Dictionary-Vaman Savaran Apte),
Delhi, India
2. ***Cologne Digital Sanskrit Lexicon-On line/ patr
3.***Dicţionar Rus-Român, Acad. R.S.R., Ed. Ştiinţifică,
30

Nr. 82 (anul IX), octombrie 2012
Buc., 1964
4. ***Mahābhārata, (trad. Sergiu Al-George), Ed. Paralela
45, Buc.
5. ***Rig Veda (Le Veda), Paris, 1967
6. Gimbutas Marija, Civilizaţia Marei Zeiţe şi sosirea ca-
valerilor războinici, Ed Lucreţius, 1997
7. Nicolaescu A., Iulian Popovici, Ioana Preda, Dicţionar
frazeologic Englez-Român, Ed. Ştiinţifică, Buc., 1967, pag.
225
8. Okada Amina & Therry Zephir, India Clasică, Ed. De-
couvertes & Univers, Buc., 2008
9. http://en.wikipedia.org/wiki/Homeland
10. http://en.wikipedie.org/wiki/Matka
11. http://hitxp.wordpress.com/2007/08/16/birthday-date-
of-rama/ „Birth Date Of Rama”- Art Of Cerebrating Life
Gy Gurudev-2005-2008.
12. http://science.jrank.pages/10603/Patriotism-Origines.
h tml
13. http://spokensanskrit.de/Monier Williams
14. http://spokensanskrit.de/patrya
15. http://spokensanskrit.de/pattriyati
16. http://translategooglecontent.com/Ayodhya
17.http://www.bvashram.org/articoles/105/1/Mahab-
harata/The-Great-War-and-World-A History
ANEXA I
Unele popoare se referă la un apelativ popu-
lar de Ţara-Mamă. (http /Homeland). Astfel :
DACIA
magazin
-francezii, la „Mère la Patrie” ; armenii, la „Mama-
Armenia ; georgenii, la „Mama-Georgia” ; spaniolii,
la „Mama-Spania” („Madre Espaňia”, după Jose
Rizal)
In India, indienii inspiraţi din textele vedice,
apelând la textele vedice, s-au referit la Bharat-Mata
(poemul vedic compus de către Bankin Chatterji – se
pronunţă Catargi, n.n., poem numit Vede Mataram)
De asemenea, există şi denumirea sanskrită
Mātru Bhāmi, cu înţelesul de „Mama-Pământ”.
ANEXA II
Unele etnii fac referiri la Ţara-Tată (9). Ast-
fel: germanii, Vaterland; danezii, Fedreland; olandezii,
Vederland; frizienii, Heitelând; norvegienii, Fe-
dreland; suedezii, Fädemeslandt (fosterland let);
Popoarele de limbă slavă au adoptat alţi ter-
meni pentru a defini noţiunea de „patrie”, legată de
caracterul paternalist. Astfel, limba bosniacă,
Otadžbina; bulgară, Otecestva; cehă, Otčina; sârbă,
Otadžbina; polonă, Ojczyna (Macierz); rusă, Oteces-
tvo (Rodina)
Termenii vin de la rădăcina de cuvânt „Oteţ” cu înţe-
lesul de „tată” (3-pag. 377)

Dacul cel mare al poeziei româneşti1 –

Mihai Eminescu
(IV)
Profesor Gheorghe Bucur

III. Creaţia antumă

1. În operele poetice
publicate de Eminescu în timpul
vieţii, aspectele dacice sunt mult
mai puţine, situaţie justificată de
problematica textelor.
O lucrare antumă cu
temă istorică dacică nu avem.
Doar „Scrisoarea III” cuprinde
o evocare a unui moment de glo-
rie din vremea lui Mircea cel
Bătrân, dar şi aici acest fapt nu
constituie obiectivul central al
textului, ci este doar un element
al antitezei romantice trecut/
prezent, prin care poetul vrea să
evidenţieze adevăratul patriotism
în opoziţie cu demagogia politi-
cienilor nepatrioţi ai vremii sale.
Găsim, însă, în cuvintele domni-
torului român adresate orgoliosu-
lui conducător al armatei
otomane, Baiazid, o evocare a
trecutului de luptă al neamului
nostru de pe vremea dacilor,
când se aminteşte de numeroşii
cotropitori, între care şi Darius,
ale căror invazii s-au încheiat
tragic pentru toţi aceştia:
„După vremuri mulţi
veniră începând cu acel oaspe,

31

Nr. 82 (anul IX), octombrie 2012
Ce din vechi se pomeneşte, cu Dariu al lui Is-
taspe;
Mulţi durară, după vremuri, peste Dunăre
vreun pod,
De-au trecut cu spaima lumii şi mulţime de
norod;” (I, p. 147) Finalul secvenţei aminteşte în cu-
vinte asemănătoare evocarea trecutului glorios, făcută
de cântăreţul de la nunta lui Brigbelu, citată anterior:
„Împăraţi pe care lumea nu putea să-i mai
încapă
Au venit şi-n ţara noastră de-au cerut pământ
şi apă –
Şi nu voi ca să mă laud, nici că voi să
te-nspăimânt,
Cum veniră se făcură toţi o apă şi-un
pământ.” (I, p. 147)
Texte literare antume, precum Glossă – 1882
şi Odă (în metru antic) – 1883, conţin doar sugestii
privind spiritualitatea dacică. Împotriva comporta-
mentului obişnuit, etnic specific, în Glossă, pentru a
se elimina suferinţa şi nefericirea, sunt propuse şi lău-
date, ca soluţii (cam cu jumătate de gură, am spune),
potrivit unor filosofii străine, echilibrul în viaţă şi
neimplicarea: „Tu aşează-te deoparte / Regăsindu-te
pe tine” sau „Şi de plânge, de se ceartă, / Tu în colţ
petreci în tine / Şi-nţelegi din a lor artă / Ce e rău şi
ce e bine.” (I, p. 571) ori „Ca să nu-ndrăgeşti nimică,
/ Tu rămâi la toate rece.” (I, p. 572) Este evident,
însă, că sfaturile date altora nu au fost respectate şi
aplicate mai întâi de însuşi autorul lor, care îşi dă
seama că într-o societate meschină, ca aceea în care
trăieşte, un astfel de comportament ar fi potrivit şi
necesar pentru omul cinstit şi cu suflet nobil.
Odă (în metru antic), deşi se referă la iubire,
exprimă stări sufleteşti şi psihologii caracteristice da-
cului, a cărui filosofie esenţială era credinţa în ne-
murire. Situaţia este dramatică şi fără ieşire. Întocmai
ca dacul, care nu se speria de moarte, crezând în viaţa
de dincolo, cea de la Zalmoxe, după ce a fost înfrânt
de romanii cotropitori şi au fost distruse formele lui
de vieţuire, cunoaşte, învins, nu numai moartea fi-
zică, ci, mai grav, moartea sufletească, atât de radicală
fiind această pierdere. La fel, suferinţa adusă de iubire
este atât de mare pentru poet, încât a pierdut această
fundamentală filosofie optimistă specifică; deşi se
crezuse intangibil, ca un nemuritor, acum, întâlnind
dragostea devastatoare, îşi pierde sinele, identitatea.
Această situaţie este surprinsă perfect de autor şi este
enunţată într-o celebră formulă concentrată în ex-
cepţionalul prim-vers al poemei: „Nu credeam să-nvăţ
a muri vreodată” (I, p. 573). Trăirea complexă, totală,
până la cele mai adânci fibre ale fiinţei, tranşant şi
DACIA
magazin
neechivoc, a evenimentului întâmplat este specific
spiritualităţii dace. De aceea, finalul, echivalând iu-
birea cu viaţa, accentuează ideea unei adevărate
drame, care nu-şi poate găsi decât o singură soluţie:
„Ca să pot muri liniştit, pe mine / Mie redă-mă.” (I,
p. 573)
O enunţare directă a ideii de identitate cu
starea, condiţia şi trăirea dacică o găsim în „Rugă-
ciunea unui dac”. Semnificativă este atitudinea şi
condiţia dacică asumate de poet, numite chiar prin for-
mularea din titlu. Sugestiv este faptul că poetul nu
spune „rugăciune ca a unui dac”, ci „a unui dac”. Emi-
nescu, aici, se identifică, se contopeşte cu străbunul
dac. Adică, nu este vorba doar de o asemănare cu
acesta, ci de o identificare completă, totală cu dacul
străbun. Starea poetului este de adâncă nemulţumire
şi nefericire. Mai mult, şi-a pierdut speranţa şi, mai
ales, credinţa. Atât de mare îi este drama, încât îşi
doreşte desfiinţarea propriei existenţe, distrugerea to-
tală a propriei fiinţe, dispariţia sa în neant şi, ca ur-
mare, cere Părintelui ceresc „intrarea în vecinicul
repaos.” Imaginile create sunt de mare forţă expresivă.
Codul existenţial fundamental este distrus iar reperele
valorice negate. Ca atare, roagă Divinitatea să-l per-
secute pe cel ce va avea chiar milă de el şi să fortifice
braţul răuvoitor şi ucigaş:
„Să blesteme pe-orcine de mine-o ave milă,
Să binecuvânteze pe cel ce mă împilă,
S-asculte orice gură, ce-ar vrea ca să mă râdă
Puteri să puie-n braţul ce-ar sta să mă ucidă,
Şi-acela dintre oameni devină cel dintâi
Ce mi-ar răpi chiar piatra ce-oi pune-o
căpătâi.” (I, p. 475)
Pentru a putea muri împăcat trebuie să se
stingă imensa-i durere, dar aceasta ar însemna
pierderea atributelor morale iar principiile, după care
să se conducă, să fie inversate:
„Gonit de toată lumea prin anii mei să trec,
Pân’ ce-oi simţi că ochiul de lacrime e sec,
Că-n orice om din lume un duşman mi se naşte,
C-ajung pe mine însumi a nu mă mai cunoaşte,
Că chinul şi durerea simţirea-mi a-mpietrit-o,
Că pot să-mi blăstăm mama pe care am iubit-o–
Când ura cea mai crudă mi s-a părea amor…
Poate-oi uita durerea şi voi putea să mor.”
(I, p. 475)
Nefericirea şi dorinţa de dispariţie îi sunt atât
de puternice încât cere, pierzându-şi legea şi viaţa,
să-i fie batjocorit chiar cadavrul:
„Strein şi făr’ de lege de voi muri – atunce
Nevrednicu-mi cadavru în uliţă l-arunce,
Ş-aceluia, Părinte, să-i dai coroană scumpă,
32

Nr. 82 (anul IX), octombrie 2012
Ce-o să asmuţe cânii, ca inima-mi s-o rumpă,
Iar celui ce cu pietre mă va izbi în faţă,
Îndură-te, stăpâne, şi dă-i pe veci viaţă!” (I, p.
475) Nefericirea îl duce până la revolta împotriva Di-
vinităţii, sperând să obţină, astfel, definitiva dispariţie:
„Să cer a tale daruri, genunchi şi frunte nu plec,
Spre ură şi blăstemuri aş vre să te înduplec,
Să simt că de suflarea-ţi suflarea mea se curmă
Şi-n stingera eternă dispar fără de urmă!” (I, p. 476)
Se poate observa că toate textele antume dis-
cutate sunt rezultatul unei stări sufleteşti de adâncă
suferinţă, nemulţumire şi nefericire, stări similare
trăirilor sufleteşti ale dacului, când, învins şi ţara
cotropită de romani, n-a mai văzut nicio posibilitate
de luptă şi de vieţuire. Aşadar, stările psihice ale
omului Eminescu se identifică, în mod total, trăir-
ilor sufleteşti ale dacului.
2. Gândirea „poetului polemic” o găsim în
activitatea publicistică mai ales, unde societatea este
prezentată într-o viziune critică2, similar Scrisorilor
ori Glossei. Poetul dovedea o profundă cunoaştere a
realităţilor naţionale şi dezvăluia o atitudine moral-
civică şi patriotică exemplară, de înaltă responsabili-
tate, într-un autentic spirit dacic. Imaginea
„prezentului mişelit”, confruntată cu aceea de glorie,
mândrie şi demnitate de pe vremea lui Mircea cel
Bătrân şi, mai ales, a lui Decebal, îl va nemulţumi pro-
fund şi va considera că întreaga noastră societate tre-
buie reformată. Reformarea se impunea a fi făcută
dintr-o perspectivă valorică. Şi această perspectivă
valorică era cea dacică. Aşa se face că, în 1881, va
enunţa clar: „În România totul trebuie dacizat oare-
cum de acum înainte.
” nu este întâmplătoare. Există o filiaţie nevăzută cu
IV. Activitatea civică
Poetul cetăţean Eminescu este un patriot au-
tentic, care înţelege că „refacerea unităţii spaţiului
străvechii Dacii este pentru români o problemă de re-
naştere naţională.”3 Implicându-se direct în organi-
zarea şi realizarea aniversării a 400 de ani de la
întemeierea mânăstirii Putna, poetul recită Doina
populară, prima variantă a celebrei Doina. Scriitorul
face parte din Societatea „Carpaţii”, înfiinţată la 24
ianuarie 1882 la Bucureşti, al cărei scop principal era
refacerea Daciei Mari. Eminescu este sufletul Proiec-
tului etno-politico-statal „Dacia Mare”. În birourile
serviciilor secrete străine, ţarist şi austro-ungar, ia
naştere planul înlăturării fizice a lui Eminescu din
viaţa publică, care va fi materializat cu ajutorul lui
Maiorescu. „Poetul nepereche” este internat la
Aşezământul Spitalicesc al doctorului Şuţu pe 28
iunie 1883 şi supus unui tratament distrugător. Emi-
DACIA
magazin
nescu devine, aşa cum arăta doctorul Aurel David,
„prima jertfă politică pe altarul Daciei Mari.”4
Adoptarea de către Eminescu, în atari
condiţii, a unei perspective valorice etice funda-
mental dacice, în scrisul şi manifestările lui civice,
nu numai că nu ne miră, dar ni se pare o consecinţă
directă, necesară şi firească, a formaţiei lui patriotice
şi a realităţilor social-economice, politice şi cultural-
artistice, în degradare, din vremea sa. Modelul dacic
devenea, astfel, unica soluţie a ieşirii ţării din
starea de decădere la care fusese adusă.
V. Dacismul lui Eminescu nu este un
capriciu, o modă sau expresia unei dorinţe exprese de
originalitate pentru a atrage atenţia asupra sa, ci
reprezintă o viziune, o concepţie, o credinţă adâncă
şi temeinică, clar conturate încă din anii adolescenţei,
având ca scop binele ţării şi al neamului său. Putem
presupune că Eminescu, în anii adolescenţei, a
acţionat din perspectivă dacică, mai ales în mod in-
tuitiv, datorită „dotărilor sale spirituale ancestrale”
(G.D. Iscru)5; mai târziu însă, odată cu îmbogăţirea
informaţiilor şi formarea unor certitudini, ele nu
numai că au fost perpetuate în timp, ci au fost întărite,
accentuate, augmentate, poetul devenind conştient de
vechimea, superioritatea şi valoarea excepţională a
civilizaţiei şi spiritualităţii străbune dacice.
El transfigurează poetic totul. Puterea de su-
gestie a limbajului este, la Eminescu, nemărginită.
Această capacitate vine din adâncurile trecutului nea-
mului său. Puterea zămislitoare de frumos provine din
fibra neamului său dacic. Admiraţia lui pentru Dece-
bal, Dochia, pentru geto-daci, pentru eroii neamului
aceştia, pe care poetul a intuit-o şi a trăit-o. Mărtu-
risirea lui din 1880, „Eu simt în mine dacul”, nu este
deloc întâmplătoare. Ea reflectă o realitate psihologică
nu atât a conştientului, cât, mai ales, a subconştientu-
lui său, esenţialmente dacic.
Ne miră şi ne intrigă, în acelaşi timp, obtuzi-
tatea şi totala lipsă de intuire a adevărului privind pre-
ocupările pentru indianistică şi sanscrită ale lui
Eminescu din ultimii săi ani de viaţă, dovedite de G.
Călinescu, cunoscut istoric literar, care le considera
pure fantasmagorii, datorate bolii poetului. Cu toate
acestea, în finalul monografiei6 dedicată „soarelui
poeziei româneşti”7, criticul, în capitolul „Masca lui
Eminescu”, face observaţii de fizionomie etnică de o
valoare excepţională, compensând, parcă, eroarea
enunţată anterior. Privind chipul poetului din fo-
tografiile de la 16 ani, 18 ani şi 30 de ani şi apoi
„masca nietzscheeană” din ultimii ani, i se pare că
33

Nr. 82 (anul IX), octombrie 2012
„omul cel adevărat răsuflă aievea”8. Şi apoi trage o
concluzie neaşteptată privind tipul uman pe care îl
reprezintă: „Eminescu era un român de tip
carpatin, dintre aceia care, trăind în preajma
munţilor, mai cu seamă în Ardeal şi în Modova-de-
Sus (s. n.), sub greaua coroană habsburgică, cresc mai
vânjoşi şi mai aprigi şi arată pentru încercările de
smulgere a lor din pământul străbun lungi rădăcini
fioroase, asemeni acelora ce apele curgătoare desco-
peră în malurile cu copaci bătrâni.”9 În continuare îi
face un succint, dar sugestiv portret moral, subliniind
altruismul său, adânca lui dragoste de ţară, enunţându-
se statutul de exponent al neamului său: „El avea ca
atare un suflet etic, simţitor la toate ideile şi senti-
mentele, care, alcătuind tradiţia unei societăţi, sunt ca
grinzile afumate ce susţin acoperişul unei case, nefi-
ind lipsit totdeodată de viziunea unui viitor mai drept.
Nu nutrea nicio aspiraţie pentru sine, ci pentru
poporul din care făcea parte, fiind prin aceasta mai
mult un exponent decât un individ.”10 Ne atrage
atenţia în mod deosebit formularea subliniată de noi.
Cine pot fi „românii de tip carpatin, dintre aceia
care, trăind în preajma munţilor …” dacă nu
dacii? Se ştie din documente istorice că geţii trăiau în
zona de câmpie, iar dacii în zona montană carpatică.
Aici, G. Călinescu, fie conştient, fie intuitiv a emis o
observaţie fundamentală. Aşadar, fizionomic, Emi-
nescu este „un român carpatin”, adică un dac auten-
tic. Trăsăturile lui de caracter, legătura cu glia
străbună, generozitatea, nobleţea şi bogăţia lui su-
fletească trimit la aceeaşi origine dacică străveche.
VI. Concluzii
1. Observând că scriitorul însuşi se socotea şi
se simţea dac (afirma în 1880: „Eu simt în mine
dacul”), că un istoric literar ca G. Călinescu, preocu-
pat în a descifra fizionomii, îl numeşte „român
carpatin”, adică dac, că structura lui psihologică este
de sorginte dacică, că şi creaţia lui scriitoricească,
ABONAMENTE «DACIA MAGAZIN»
Începând cu data de 1.01.2012,
preţul unui abonament la revista noastră
este:
semestrial: 31 lei şi anual: 62 lei
DACIA
magazin
publicistica şi activitatea lui civică şi patriotică, mai
ales în cadrul Societăţii „Carpaţii”, sunt realizate, aşa
cum a reieşit din analiza întreprinsă de noi, dintr-o
perspectivă dacică, putem conchide, fără nicio ezi-
tare, că M. Eminescu este un exponent autentic, în
a doua jumătate a secolului al XIX- lea (trăind între
1850 – 1889), al stirpei noastre străbune, dacice.
2. Aşadar, mesajul testamentar al lui Eminescu, al po-
etului Eminescu, de fapt, trebuie să spunem, al dacu-
lui Eminescu este generos, nobil, demn şi înălţător.
Prin autodefinirea sa ca dac, prin problematica dacică
din opera lui, prin modelul existenţial dacic adoptat,
prin arta sa de o inegalabilă forţă de sugestie, Emi-
nescu, patriot autentic şi scriitor genial, glorie întru
veşnicie, ca şi sculptorul Constantin Brâncuşi, a nea-
mului său dacic, se impune în creaţia artistică naţio-
nală drept DACUL CEL MARE AL POEZIEI
ROMÂNEŞTI.
_____________________
1 Această formulă am folosit-o prima dată în articolul Mitul dacic
al soarelui în poemul postum eminescian „Memento Mori”, pu-
blicat în România Mare, nr. 985 din 12 iunie 2009, p.11, apoi în
Motivul soarelui în poemul eminescian postum „Memento Mori”,
publicat în revista Societăţii de Ştiinţe Filologice din România,
Limbă şi literatură, Anul LIII, vol. I–II, 2011, p. 118–136.
2
Vezi Tereza Danciu, Societatea românească în viziunea pu-
blicistică eminesciană, în Dacia Mgazin, nr. 73, ianuarie 2012 şi
urm
3
Aurel V. David, Eminescu, prima jerfă politică pe altarul Daciei
Mari, în Dacia Magazin, nr. 73, ianuarie 2012, p.10
4
Art. cit.
5 Vezi şi Ioan Câmpan, Eminescu, magul călător, Editura Sigma,
2007
6
Gheorghe Bucur, Mihai Eminescu – soarele poeziei româneşti,
în vol. Sub teiul lui Eminescu, editat de
Asociaţia Cultural-Ştiinţifică „Vasile Pogor”, Ed. D&T, Iaşi, 2010,
p. 61 – 66 şi în Dacia Magazin, nr. 73,
ianuarie 2012, p. 31 – 35
7
Viaţa lui Mihai Eminescu, Bucureşti, EPL, 1966, 340 p.
8 Op. cit., p. 318
9 Idem
10 Idem
34
 DACIA
Nr. 82 (anul IX), octombrie 2012 magazin

III. PREZENTĂRI, REPORTAJE, INTERVIURI

Comunitatea românească din

estul Serbiei*
I
- elemente geodemografice -
Ionelia Toarcă

Vechimea şi continuitatea populaţiei

din estul Serbiei. Teritoriul cuprins între râurile
Timoc şi Morava este o arie de veche şi continuă
populare, diferite populaţii succedându-se până
în timpurile moderne. Urme ale prezenţei şi ac-
tivităţii omului s-au păstrat încă din paleoliticul
superior (arheologii identificând, mai ales în peş-
teri, unelte de os şi corn, unele obiecte de artă,
respectiv reprezentări antropomorfe sculptate în
piatră).
Însă cele mai numeroase şi mai bine con-
servate urme se păstreză din perioada mezolitică
(unelte, ceramică şi chiar locuinţe), o caracteris-
tică generală fiind faptul că în zona Porţilor de
Fier ale Dunării şi în apropiere, de o parte şi de
alta a fluviului, au existat adesea realităţi istorice
identice sau foarte asemănătoare.
Cea mai veche cultură identificată în
cadrul regiunii cultura Lepenski Vir1- Schela
Cladovei (în România), ajunge la apogeu între
5300 î.Hr. şi 4800 î.Hr., dar dovezile sugerează
prezenţa primului om în localitate, în 7000 î.Hr..
Numeroasele sculpturi şi arhitectura specifice
sunt mărturia unei bogate vieţi sociale şi reli-
gioase conduse de locuitori cu nivel ridicat de parte de-a lungul Dunării şi Timocului.
cultură. Se presupune că oamenii din cultura Pentru epoca fierului reprezentantă este
Lepenski Vir erau descendenţi ai populaţiei eu- cultura Basarabi (sec. VIII – VII), cele mai impor-
ropene de la sfârşitul ultimei ere glaciare. tante situri3 din răsăritul Serbiei fiind cele de la
După cultura neolitică, cunoscută sub nu- Pecine lângă Kostolac, Moara Haiducilor lângă
mele de Starcevo-Criş, precum şi cea numită Prahovo, Mala Vrbica şi Vajuga-Pesak la Porţile
Turdaş-Vinca, perioada de trecere de la neolitic de Fier, peştera Zlot lângă Bor.
la epoca bronzului, este reprezentată cel mai În antichitate, pe teritoriul studiat s-au
bine de cultura Kostolac2 (2500 - 1900 B.C.). succedat mai multe culturi şi civilizaţii, primii
Urme de locuire apar prima dată lângă Porţile de locuitori ai zonei despre care există informaţii
Fier (Cladovo) şi regiunea Timocului (Velijkov, fiind tribalii, urmaţi în secolul al III-lea, de
Štubik, peşterile din zona Zlotului) şi apoi mai de- scordiscii mici, care pun stăpânire temporară

35

Nr. 82 (anul IX), octombrie 2012
peste această regiune.
În secolul II (168 î. Hr.), regiunea este
cucerită de romani şi i se dă denumirea de Moe-
sia. Epoca romană este cunoscută ca o epocă
de intensă colonizare şi un spor mare de popu-
laţie. Se construiesc cetăţi şi castele: Viminacium
(lângă Costolaţ), Cuppae (Golubăţ), Municipium
(Calişte), Idimis (Medvegea), Horreum Margi (Či-
uprija), Pontes (Costol), Gamizgrad, Caput Fos-
sae (Techia), Taliata, Zantes (lângă Cladova);
drumuri pietruite; se exploatează minele de
aramă de la Maidanpek; se înmulţesc spălătoriile
de aur de la Podgorţ4. Limesul roman a fost
menţinut la Dunăre până la moartea lui Valens,
în 378 d. Hr.
În secolele V-VI, în spaţiul moravo-timo-
cean, datorită atacurilor frecvente ale hunilor,
gepizilor şi ostrogoţilor, viaţa urbană decade,
aşezările rurale mutându-se deseori în locuri mai
sigure şi mai puţin accesibile, în zonele de
munte.
La începutul secolului al VII-lea, domi-
naţia romano-bizantină cedează sub presiunea
slavilor, avarilor şi apoi a bulgarilor. Sârbii apar
tot în această perioadă, ei aşezându-se în
apusul actualei regiuni.
Documentele istorice ale secolelor IX-
XVI, atestă deja existenţa de aşezări umane
acoperind întreaga regiune, ce cuprind nuclee
ale celei mai mari părţi din localităţile actuale,
majoritatea locuitorilor formând-o populaţia tracă
romanizată, ce a dat populaţia românească de
la sud de Dunăre sau vlasii, cum sunt numiţi de
sârbi.
În sec. XIV, urmele românilor/vlahilor se
întâlnesc în mai multe acte oficiale ale ţărilor
sârbe. Balcanistul Sanfeld arată că între sârbi şi
bulgari s-au interpus vlahii din zona Moravei,
pomenind şi de Vlaşka Planina (Munţii
Româneşti)5.
Este incontestabil faptul că în apropierea
Dunării, la răsărit de Morava s-au menţinut au-
tohtoni români, urmaşi ai celor care trăiseră mai
înainte în Dacia Aureliană6. Peste prima alcătuire
etnică s-au adăugat apoi elemente macedo-
române din Pind şi din Balcani, precum şi ele-
mente bulgăreşti, otomane, austriece şi sârbeşti.
Hărţile secolelor XVII-XIX, confirmă exis-
tenţa satelor cu precădere româneşti şi evidenţi-
ază preferinţa acestora pentru văi sau zone
împădurite, montane, ceea ce subliniază vechea
funcţie a pădurii şi muntelui, de adăpost al
DACIA
magazin
aşezărilor, culturilor şi drumurilor. Tot în această
perioadă, în spaţiul estic al Serbiei, se adaugă
celor existente, noi elemente româneşti din Olte-
nia şi Banat. Prezenţa numeroaselor toponime
româneşti, răspândite în întreaga regiune, atestă
existenţa unei populaţii româneşti, aflate şi în
prezent în curs de asimilare.
Începutul secolului XX se caracterizează
printr-un proces intens de înmulţire a populaţiei
şi aşezărilor, mai ales în zonele joase, de
câmpie.
Numărul populaţiei. Populaţia Serbiei,
conform recensământului din 2002, este de
7.498.001 locuitori, fără teritoriul Kosovo, popu-
laţia medie estimată din Serbia, în 2009
ridicându-se la 7.320.807. Pentru Serbia Cen-
trală s-a înregistrat un număr de 5.466.009 de
locuitori, dintre care arealul vizat având un număr
de 712.050 locuitori.
Începând cu anii 1990, în Serbia Cen-
trală, la fel ca în toată Serbia, incluzând şi
regiunea studiată, se înregistrează tendinţe de
depopulare (prin rata de creştere a populaţiei şi
spor natural negative), procesul de depopulare
fiind în continuă dezvoltare, estimându-se pentru
anul 2009 o populaţie totală de 7.320.807
locuitori.
Rata de creştere a populaţiei, în raport cu
anul 2008, a fost negativă şi s-a ridicat la – 4.0
la 1.000 locuitori. Conform statisticilor, rata de
creştere naturală a fost de - 4.6 la 1.000 de
locuitori (rata de născuţi vii 9,6 şi rata mortalităţii
14,2). Din 2002 până în 2009 populaţia a scăzut
cu 179 de mii, rata medie de creştere anuală a
fost – 3.5 la 1.000 de locuitori.
Tot în perioada 2002 – 2009, rata de năs-
cuţi vii a descrescut 10.4 – 9.6 născuţi-vii (la
1.000 de locuitori). Ponderea femeilor în pe-
rioada fertilă din populaţia totală de asemenea,
a descrescut de la 24,1% la 23,1%.
Rata mortalităţii a crescut de la 13.7 la
14.2 decese la 1.000 locuitori. Principalele cauze
de deces sunt încă bolile circulatorii şi neoplasm
la bărbaţi, cât şi la femei. Rata populaţiei mas-
culine a fost redusă în comparaţie cu 1991
(958.7 – 946.5), ceea ce înseamnă că ponderea
populaţiei feminine în totalul populaţiei este în
creştere. Mortalitatea infantilă în schimb, a fost
semnificativ redusă de la 10,1 decese infantile la
7,0 la 1.000 copii născuţi vii7.
Evoluţia numerică a populaţiei. Recen-
sămintele în Serbia încep cu anul 1834, când se
36
 DACIA
Nr. 82 (anul IX), octombrie 2012 magazin
efectuează primul recensământ în sensul mo- Voivodina şi Serbia Centrală, acestea având o
dern al termenului, populaţia totală fiind redusă, mare diversitate etnică, ca urmare a ocupaţiei
de numai 678.192 locuitori. Începând cu această otomane în sud şi a imperiului austro-ungar în
dată, populaţia cunoaşte o creştere continuă şi nord, fiind populate în majoritate de sârbi. Alături
relativ echilibrată a numărului de locuitori, dată de sârbi, trăiesc mai multe minorităţi naţionale,
însă şi de extinderea teritorială pe care Serbia o mai semnificative, conform recensămintelor fiind
realizează în timp. Ca urmare a răscoalelor albanezii (care sunt majoritari în Kosovo), un-
popoarelor creştine din Balcani din 1875 – 1877, gurii, bosniacii, ţiganii, croaţii, slovacii, bulgarii,
după Congresul de Pace de la Berlin (1878), românii etc. De-a lungul timpului, în recen-
Serbia îşi extinde teritoriul cu 30% prin alipirea sămintele oficiale, numărul şi minorităţile cele
regiunii Niş, crescând astfel şi numărul populaţiei mai importante au variat sensibil.
(tabel nr. 1). După Războaiele Balcanice din anii Structura etnică, la nivelul Serbiei,
1912-1913, Serbia alipeşte şi vechea vatră sâr- potrivit recensămintelor oficiale. Astfel, potrivit
bească Kosovo şi Raşka, precum şi o mare parte Codului lui Duşan, Codul de legi al împăratului
a Macedoniei8, între anii 1895 – 1921 populaţia sârbilor şi grecilor Duşan cel Puternic, locuitorii
statului sârb aproape dublându-se. din Imperiul sârb au fost între anii 1349-1354,
Astfel, la recensăminte se înregistrează după naţionalitate: sârbi, greci, arbanasi (al-
o evoluţie numerică a populaţiei Serbiei: banezi), vlahi, saxoni (germani – cei mai mulţi în
1834 678.192 locuitori aşezările de mineri).
1841 828.895 locuitori Istoricul Jiricek afirmă că la 1365, Serbia
1843 859.545 locuitori avea 200.000 de locuitori, populaţia fiind formată
1846 915.080 locuitori din sârbi şi vlahi11 .
1850 956.893 locuitori La 1389, turcii desfiinţează Serbia ca
1854 998.919 locuitori stat, teritoriul acesteia fiind divizat vreme de mai
1859 1.078.281 locuitori bine de 400 de ani. Arealul moravo-timocean va
1863 1.108.668 locuitori fi în această perioadă împărţit, partea estică in-
1866 1.216.2199 locuitori trând în componenţa sangeacului Vidinului şi
1878 1.669.33710 locuitori partea vestică în componenţa sangeacului de
1895 2.493.770 locuitori Branicevo. Turcii întocmesc statistici despre
1921 4.133.478 locuitori românii din sangeacul Vidinului în anii 1530,
1948 6.527.966 locuitori 1586, 1723, 136, 1740 şi 1783. În arhivele din
1953 6.979.154 locuitori Ankara şi Istanbul, cercetătoarea Desanka Bo-
1961 7.642.227 locuitori janic Lucakc găseşte tabelele cu recensămintele
1971 8.446.591 locuitori populaţiei valahe chiar de la 1466, 1478, 1491.
1981 9.313.677 locuitori După cronicile turceşti, în anul 1545, aici
1991 (fără Kosovo) 7.822.795 locuitori existau 457 sate valahe sau româneşti, 35 ma-
2002 (fără Kosovo) 7.498.001 locuitori halale şi 90 de cătune12, ca în datele din anul
1560, când s-a recunoscut provincia autonomă
Densitatea medie a populaţiei pentru Margina, de către turci, să apară în Serbia de
Serbia Centrală este de 97,7 locuitori/kmp. Însă răsărit, 498 de sate, 50 de cătune, 18 moşii
în partea răsăriteană densitatea este mult mai turceşti şi 26 de mănăstiri înălţate de domnitorii
mică, 51 loc./kmp densitatea medie şi doar 20 – români13.
25 locuitori/kmp în zona înaltă, de munte, exis- În 1866 situaţia apare alta la nivel de re-
tând unele diferenţieri de la judeţ la judeţ, deter- censământ, pe naţionalităţi. Din totalul de
minate de gradul de favorabilitate al condiţiilor 1.216.219: sârbi = 1.058.189 (87.01%), români
naturale. Densitatea mică se datorează zonei (vlahi) = 127.545 (10,49%), ţigani = 24.607
preponderent montane (cu excepţia depresiu- (2.02%), germani = 2.589 (0.21%), alţii = 3.256
nilor şi văilor mai largi), existând însă şi cauze de (0.27%).
ordin istoric şi economic. Astfel, valori peste În 1895 din totalul de 2.493.770, sârbi
media pe ţară întâlnim doar în oraşe. erau circa 2 milioane (cca. 90%), români (vlahi)
Structura populaţiei. Serbia este consti- = 159.000 (6,43%), ţigani = 46.000 (1,84%).
tuită în trei teritorii: provincia Kosovo, provincia La recensământul din 1921 (fără Voivo-

37
 DACIA
Nr. 82 (anul IX), octombrie 2012 magazin
dina, dar incluzând Kosovo şi Macedonia) se în- *) Volum publicat la Editura Semne, Bucureşti,
registrau din totalul de 4.133.478, sârbi şi croaţi 2012, 281p
= 3.339.369 (80,87%), albanezi = 420.473 _________________
(10,17%), vlahi = 159.549 (3,86%), slovaci = 1
John Chapman, op. cit., p. 194-203.
2.801, unguri = 2.532, francezi = 717, italieni = 2
Cristian Ioan Popa, op. cit., p. 13.
3
503, polonezi = 286, englezi = 231, ruteni = 35, N. Tasic, op. cit., p. 17.
4
alţii (cei mai mulţi ţigani) = 44.002. M. Stanojevic, Crna Reka, p. 61; cf. Godisnjk, XIX,
În 1948, din totalul de 6.527.966 majori- 1905, p. 264. În satul Bor s-a exploatat arama încă
tatea o formau sârbii = 4.823.730 (73,89%), ur- din epoca bronzului.
5
Kristian Sanfeld, (1926), En oversigt over dens re-
maţi de albanezi = 532.011 (8,15%), unguri =
sultater og problemer, Copenhaga.
433.701 (6,64%), croaţi = 169.864 (2,60%), 6
Gheorghe Zbuchea, Cezar Dobre, op. cit., p. 14.
muntenegreni = 74.860 (1,15%), ţigani = 52.181, 7
Statistical Office of the Republic of Serbia, (2010),
sloveni = 20.998, macedoneni = 17.917, musul- Statistical Yearbook of Serbia, Belgrade, 9. 58-62.
mani = 17.315. 8
Dobrescu I.F., Dobrescu N.L., op. cit., p. 82-83.
Începând din acest moment, românii 9
Geographisches Handbuch zu Andrees Handatlas,
sau vlahii dispar din statisticile oficiale, ca ur- 1882 – Serbia.
10
mare a tensionării relaţiilor jugoslavo-române, Ibidem.
11
datorită proiectului „Federaţia Balcanică”, de- Cristea Sandu Timoc, (1996), Tragedia
marat de Iosip Broz Tito. Acest proiect al liderului românilorde peste hotare (9 – 13 milioane), ed. a II-
a revăzută, editura Astra Română, Timişoara, p. 16.
jugoslav de a crea o federaţie balcanică în care 12
Ibidem.
să fie incluse Albania şi Bulgaria, dar sub con- 13
Cristea Sandu Timoc, (2009), LXXI. Câteva relaţii
ducerea Jugoslaviei, a dus la o ruptură între medievale cu sârbii, în revista Dacia Aureliană,
Stalin şi Tito. Timişoara, p. 5.

Fundaţia DACIA REVIVAL, Filiala Geţia Minor - Tulcea,

A N U N Ţ Ă:

începând cu data de 20 octombrie 2012,

primeşte comenzi pentru livrarea celor două cărţi:
NOI NU SUNTEM
URMAŞII ROMEI, vol. I
şi
NOI, DACII, vol. II,
autor
dr. NAPOLEON SĂVESCU.
Informaţii:
dl. Nicolae Nicolae,
telefon: 0729011003, 0752104184,
0372707308
Str. Florilor Nr. 37, Tulcea, Cod 820035, Jud. Tulcea

e-mail: getiaminor@yahoo.com

38
 DACIA
Nr. 82 (anul IX), octombrie 2012 magazin

Adresele distribuitorilor revistei «Dacia Magazin» în ţară şi în străinătate

DACIA REVIVAL INTERNATIONAL SOCIETY 11. Eugenia Semenciuc
Dr. Napoleon Săvescu Spania - Madrid
21-26 Broadway, New York 11106 USA Telefon: 00346 440 65 372
Tel. 7189321700, 0318106172 Fax. 7187287635 12. Societatea Culturală Română „Dacia”
e-mail: nsavescu@nyc.rr.com Plushckis Nicolae - preşedinte
2. Ilie Enciu, director DRIS Republica Kazahstan
str. Arbustului nr. 2B 100017, Or. Caraganda, str. Tulepova, 17-14
Bucureşti, sector 2 Telefon: 7212/42-14-85, 476848
Telefon: 021 240 1218; 0745033960 Mobil: +77012189472, +77776931280
3. Asociaţia Dacologică Barboşi – Galaţi, Telefon: +40743939727
Prof. Aurel Manole E-mail: romani_kazahstan@yahoo.com
Str. Serei Nr. 4, bl. A 14, Sc. B, et. 4, ap. 36, Galaţi , 13. Uniunea Scriitorilor din Moldova
Jud. Galaţi Mihai Cimpoi - academician, preşedinte
Tel. 0754022616 Str. Alecu Russo, nr. 18, bl. I, ap. 13
4. Clinica de Medicină Integrată, Chişinău, MD - 2004
Dr. Corneliu Băbuţ Telefon: 00373 22 333 007
Comuna Maşloc, Jud. Timiş Mobil: 00373 69 14 78 00
5. Ing. Eugen Ciobanu E-mail: mihaicimpoi@mail.ro
B-dul Nicolae Bălcescu, bl. 2, sc. D, et. 3, ap. 65 14. Comunitatea Românilor din Serbia
Buzău, cod 210246, Tel. 0760176649 (Zajednica Rumuna U Srbiji)
6. Asociaţia Culturală Craidava, Ion Cizmaş - preşedinte
Prof. Dr. Danciu Elena Tereza str. Vasco Popa, nr. 16, cod. 26300
Str. Sergent Constantin Popescu Nr.15, Oraş: Vrsac, Serbia
Bl.42A, Sc.A, Et. 3, Ap.8 Telefon: +381 13 837 336
Craiova, Jud. Dolj Mobil: +381 63 38 22 23
Tel. 0765211880 E-mail: comunitatea@gmail.com
7. Rodica Florea www.comunitatea-romanilor.org.yu
str. Aleea Saturn, bl. 24, sc. 1, ap. 5 15. Ion Gâju - preşedinte Marisdava
Deva, jud. Hunedoara Str. Ion Buteanu nr. 14, Ap. 17
8. Gheorghe Mihăilescu Târgu Mureş, jud. Mureş
str. Pescarilor nr. 26, bl. MZ 11, ap. 12, Tel: 0721 59 48 79
cod. 900538 16. Vladimir Brilinsky -
Constanţa, jud. Constanţa preşedinte Filiala Transilvania,
9. Domniţa Raţiu Str. Carpaţi nr. 12, Bl. F, Ap. 11
str. Freziei nr. 12, bl. 10, sc. A, ap. 5 Deva, jud.. Hunedoara
Braşov, jud. Braşov Telefon: 0254 223 853
10. prof. Alexandru Stan, e-mail: malus_dacus @yahoo.com
Asociatia «Dacia-Helvetia» Case postale 78, 17. Filiala Getia Minor – Tulcea,
CH-1800 Vevey 1. Preşedinte Nicolae Nicolae
Tel. 004021 944 93 36; Str. Florilor Nr. 37, Tulcea, Cod 820035, Jud. Tulcea
E-mail: titanget@hispeed.ch Tel. 0729011003, 0752104184, 0372707308
Site: http://www.facebook.com/#!/DaciaHelvetia e-mail: getiaminor@yahoo.com

39
 DACIA
Nr. 82 (anul IX), octombrie 2012 magazin

NORME DE REDACTARE A TEXTELOR PENTRU PUBLICARE

l Textele trimise la redacţie pentru publicare vor fi redactate cu mijloace moderne: fişier
word, pe o singură coloană, text cu diacritice, Times New Roman, mărime 12 pct;
l Fiecare text va avea la sfârşit numele autorului, localitatea şi telefonul fix sau mobil de con-
tact;
l Trimiterile vor fi scrise la sfârşitul materialului, evitându-se generarea lor automată ca
notă de subsol, fiind numerotate normal în text şi la final, încadrate în paranteze pătrate;
l Articolele vor fi însoţite de 1 - 3 imagini sugestive;
l Materialele mai lungi de 4-5 pagini vor fi fragmentate de autori, trimiţându-ni-le succesiv sau
toate în acelaşi grupaj;
l Pentru fondul de imagini al revistei se vor trimite fotografii, filme, precizându-se locul,
data, evenimentul, participanţii şi realizatorul imaginii;
l Materialele trimise prin mail vor avea la rubrica SUBIECT numele autorului şi titlul pe scurt;
l Corespondenţa se primeşte pe adresa: GETIA MINOR, str. Florilor, nr. 37, Tulcea,
cod poştal: 820035, jud. Tulcea, România.
l Materialele se vor trimite la următoarele adrese de mail:
revistadaciamagazintulcea@gmail.com; pozerevistadaciamagazintulcea@gmail.com

I. EDITORIAL: 7. Daniel Dumitru Darie: Impunerea inter- 20

Nicolae Nicolae: Despre romanizare 1 dicţiei asupra denumirii de dac şi Dacia

S
II. CERCETARE, ANALIZE, SINTEZE
1. Dr. Napoleon Săvescu: Noi, Dacii (IV).
U
Limba arhaică a spaţiului carpato-
dunărean (1)
2. Alexandru Busuioceanu: Momente da-
M
cice la autori hispanici ai antichităţii:
Lucan, Seneca, Marţial
3. Napoleon Săvescu: Cel mai mare im-
A periu dacic al erei noastre
4. Silviu N. Dragomir: Reflectări ale geto-
dacilor în scrierile apocrife
8. Andrei Claudiu Roibu: Dacii şi 24
văzduhul (1)
2 9. Eugeniu Lăzărescu: De la conceptele 27
vedice de patrie, patriot, patriotism la
conceptele actuale
6 10. Gheorghe Bucur: Dacul cel mare al 31
poeziei româneşti – M. Eminescu (IV)
10
III. PREZENTĂRI, REPORTAJE,
12 INTERVIURI
1. Ionelia Toarcă: Comunitatea româ- 35

R 5. Eugen Costel Popescu: Stindardul dacic

în America precolumbiană
13 nească din estul Serbiei

6. Mioara Alecu-Căluşiţa: Traducerea 18 IV. ADRESELE DISTRIBUITORILOR 39

textului de pe placa de plumb nr. 118

40