CUPRINS

CUPRINS ……...…………………………………………………………….....……. 1
INTRODUCERE ....……………......……..…………................................................. 3
1. Coșmarul crizelor umanitare și răspunsul comunității internaționale .............. 11
2. Evoluția și relevanța actuală a "Responsabilității de a Proteja"........................ 16
3. R2P - Renăscută în Libia, abandonată în Siria? .................................................. 19
4. Viitorul "Responsabilității de a Proteja" ............................................................. 23
CONCLUZII ................................................................................................................. 27
BIBLIOGRAFIE .......................................................................................................... 29

1
 ABSTRACT

În urma raportului ICISS din 2001, adoptarea unanimă a conceptului Responsabilității

de a Proteja (R2P) în 2005, a marcat piatra de hotar a unei înțelegeri comune în ceea ce
privește răspunsul comunității internaționale la adresa atrocităților în masă. De la apariția R2P
s-a dezvoltat o literatură de specialitate, o parte a acesteia susținând că R2P este o normă
legală în curs de dezvoltare, în timp ce au existat și voci mai critice la adresa conceptului. În
lipsa unui conses în ceea ce privește statutul R2P, acest articol apelează la teoriile relațiilor
internaționale pentru a explica legalitatea, legitimitatea și necesitatea existenței unei asemenea
norme. În acest scop, prin diferențierea între etapele de construcție și instituționalizare ale
normei, articolul urmărește procesul de evoluție al R2P, prin prezentarea celor mai recente
cazuri, precum și folosind documentele adoptate în cadrul Organizației Națiunilor Unite.

2
 INTRODUCERE

Intervenția umanitară a fost întotdeauna mai populară în teorie decât în practică. În fața
unor acte de nedescris, dorința de a face ceva, orice, este de înțeles. Statele au avut tendința de a
fi reticente în exprimarea acestei dorințe, și totuși, s-a ajuns în situația în care se articulează
dreptul, sau chiar obligația intervenției umanitare.
Apariția doctrinei1 "Responsabilitatea de a Proteja (R2P)" a fost un răspuns la o problemă
internațională foarte reală și foarte veche: incapacitatea continuă a comunității internaționale de a
preveni în mod eficient crimele și atrocitățile în masă - genocidul, epurarea etnică și alte crime
majore împotriva umanității - care apar în spatele granițelor unui stat suveran.
Intervenția umanitară este o chestiune controversată în politica internațională deoarece
include două aspecte sensibile ale comunității internaționale: suveranitatea și umanitatea2.
Dezbaterile privind intervenția umanitară au atras atenția la nivel mondial, dar s-au găsit blocate
între gândirea tradițională privind intervențiile, modul normativ de abordare al responsabilității și
realitatea relațiilor internaționale.
Suveranitatea, în accepțiunea sa modernă, este rezultatul îndeplinirii a două atribute.
Primul este reprezentat de supremație - recunoașterea conferită unei autorități unice de a exercita
prerogative specifice (de legiferare, de colectare a impozitelor, de folosire a forței, etc.) asupra
populației care se află pe teritoriul său - cuplată cu interdicția oricărui alt stat de a se amesteca în
treburile interne. Ce de-al doilea atribut este independența, adică posibilitatea statului de a-și
stabili singur politica externă și poziția față de comunitatea internațională.
În ceea ce privește conceptul de intervenție umanitară, primele reflecții teoretice asupra
lui aparțin lui John Stuart Mill, în lucrarea "A Few Words on Non-Intervention" din anul 1859.
El susține că războiul în spatele căruia se află ambiții teritoriale, scopuri imperialiste sau
câștiguri economice este ilegal, imoral și condamnabil din toate punctele de vedere, însă
identifică acele cazuri în care recurgerea la acțiuni militare este justificată, chiar și atunci când
acestea nu au caracter defensiv, și anume atunci când avem de-a face cu popoare barbare 3. În
accepțiunea lui Mill, moralitatea presupune a nu rămâne impasibil când altul suferă, presupune o
obligație față de umanitate în general, de a face tot ce este posibil pentru a împiedica producerea
unor suferințe majore unui mare număr de oameni4. Pentru susținătorii intervenției umanitare

1
În această lucrare am folosit termenii doctrină, concept și normă în mod interșanjabil.
2
Evans, 2008: p. 24.
3
Mill, 1859: p. 23.
4
Ibidem.

3
acesta este punctul de rezistență în susținerea acesteia, cea mai importantă justificare fiind
necesitatea protejării drepturilor fundamentale ale omului.
În doctrină s-a încercat definirea intervenției umanitare ca fiind folosirea forței prin
încălcarea frontierelor de către un stat, sau grup de state, în scopul prevenirii sau încetării
violărilor masive ale drepturilor fundamentale ale omului, ale indivizilor, alții decât proprii
cetățeni, fără permisiunea statului pe teritoriul căruia se exercită folosirea forței5.
"Responsabilitatea de a Proteja" este o normă complicată și în "curs de dezvoltare"6 din
dreptul internațional, și urmărește să asigure un mijloc pentru comunitatea internațională, prin
care aceasta să poată preveni atrocitățile în masă care au loc în interiorul granițelor unui stat
suveran. De la apariția acestei norme, în anul 2001, în urma tragediilor umanitare din Rwanda,
Bosnia, Kosovo și Darfur, R2P a fost întâmpinată ca o modalitate de rezolvare a ceea ce un
reporter a numit "o problemă din iad"7. Cu toate acestea, măsurile luate sub umbrela R2P sunt
greu de conciliat cu prevederile Capitolului II din Carta ONU, care prevede că "nici o dispoziție
din această Cartă nu va autoriza Națiunile Unite să intervină în chestiuni care aparțin esențial
competenței interne a unui stat și nici nu va obliga pe Membrii săi să supună asemenea chestiuni
spre rezolvare pe baza prevederilor prezentei Carte; acest principiu nu va aduce însă întru nimic
atingere aplicării măsurilor de constrângere prevăzute în Capitolul VII" (Carta Națiunilor Unite
1945). Acest alineat are două componente principale, precizate anterior - suveranitatea și
umanitatea - care devin problematice atunci când intră în discuție intervenția umanitară. Însă,
trimiterea facută la Capitolul VII al Cartei ONU, oferă o oportunitate esențială Consiliului de
Securitate, care poate să decidă asupra acelor situații care pot deveni amenințări la adresa păcii și
securității internaționale, iar un caz de genocid poate reprezenta o astfel de amenințare prin
consecințele lui - dislocarea internă si externă a populației, fenomen masiv de migrație, etc. - iar
dacă există și tensiuni anterioare între statele vecine, situația poate deveni foarte ușor volatilă.
În articolul "Intervenția Umanitară și Războiul Drept" ("Humanitarian Intervention and
Just War"), Mona Fixdal și Dan Smith (1998) descriu intervenția umanitară drept
nesatisfăcătoare. Ei susțin că actorii implicați în acest tip de dezbatere nu sunt coerenți, iar
conținutul acestor discuții este privat de conceptele etice. Potrivit lui Fixdal și Smith (1998),
războiul drept (just war), este un concept etic care lipsește din dezbaterile privind intervenția
umanitară. Autorii susțin că tradiția războiului drept poate contribui la discutarea și evaluarea
acestui subiect controversat, în special în cazul utilizării forțelor armate 8. Această tradiție s-a

5
Doebbler, 2005: p. 26.
6
UN Doc., Dec. 2004.
7
Power, 2003.
8
Fixdal și Smith, 1998: p.283.

4
născut în secolul XVII, cu marii jurisconsulți de religie reformată, în fruntea carora s-a aflat
Hugo Grotius, care a publicat la Paris în 1654, "Dreptul războiului și păcii".
După Wolf și Vattel, dreptul în război (jus in bello), acela al combatanților și civililor se
va umaniza considerabil, în schimb, ideea că decizia de a recurge la război (jus ad bellum) este
un drept ce revine statelor, și nu a fost pusă în discuție decât în secolele XVIII și XIX.
Dezvoltarea dreptului internațional în ultima sută de ani a pus accentul pe "reglementarea
pașnică a diferendelor", limitând odată cu Pactul Ligii Națiunilor, apoi interzicând prin Carta
ONU9 recurgerea la forță pentru rezolvarea litigiilor dintre state. Recurgerea la război a devenit
și mai limitată o dată cu dezvoltarea dreptului umanitar (dreptul de la Geneva) și a dreptului
războiului (dreptul de la Haga).
Asemenea lui Grotius în dreptul internațional, Henry Dunant este considerat un veritabil
pionier al dreptului umanitar modern. Invocând formula că "orice principiu internațional
convențional este sacru"10 în scopul protejării răniților și al tuturor celor care au nevoie de ajutor,
Dunant a influențat progresul dreptului umanitar. Prin adoptarea în 1864 a Convenției de la
Geneva pentru ameliorarea soartei militarilor răniți, Dunant și fondatorii Comitetului
Internațional al Crucii Roșii au creat piatra unghiulară a dreptului umanitar convențional.
Între factorii care au influențat dezvoltarea dreptului internațional umanitar, creștinismul
ocupă un loc important. Dintre personalitățile care au marcat această evoluție, Sfântul Augustin
și mai târziu Thomas D'Aquino, la începutul secolului al V-lea, au promovat faimoasa doctrină a
"războiului just". Deși acest concept a fost folosit pentru a justifica războiele în numele religiei,
adepții normei responsabilității de a proteja, ar putea folosi această idee a războiului just - cu
îmbunătățirile aferente secolului XXI - pentru justificarea și legitimarea intervențiilor armate în
scopul protejării umanității. Toate civilizațiile au formulat reguli care vizau limitarea violențelor,
chiar și în cazul unei forme de violență instituționalizată, cum este războiul, deoarece limitarea
violenței este însăși esența civilizației.
Conform lui Shawki (2011) și Tardy (2012), contribuția tradiției războiului drept în
cadrul R2P nu a facilitat atingerea unui consens global. Autorii susțin că norma nu este deloc
acceptată de comunitatea internațională. Tardy (2012) susține că R2P este legată de conceptul de
protecție al civililor în cadrul operațiunilor de menținere a păcii, fapt care poate aduce prejudicii
grave suveranității unui stat. Acest fapt poate conduce la rezistență în ceea ce privește acceptarea
R2P ca normă, prin urmare ea nu poate fi un instrument de succes în soluționarea crizelor
umanitare.

9
Bluntschi, 1874: p.305.
10
Dunant, 1986: p. 72.

5
 Căutând măsuri eficiente pentru a preveni încălcările sistematice ale drepturilor omului și
ale crimelor împotriva umanității, comunitatea internațională trebuia să ajungă la un consens
privind modalitățile de a decide ce acțiuni sunt necesare, când se impune luarea acestor măsuri și
de către cine. Apariția normei R2P ar putea fi o posibilă soluție a acestei dileme, iar analiza
normei prin prisma teoriilor relațiilor internaționale ar putea duce la lămurirea unor aspecte
legale și ideologice în ceea ce privește aplicarea ei.
Una dintre ipotezele realismului neoclasic este, după cum afirmă Morgenthau, că toate
ființele umane caută în mod inerent să își sporească puterea 11. Setea de putere care caracterizează
natura umană crează contextul în care oamenii de stat caută să obțină puterea și dominația asupra
altui stat. Morgenthau susține că "politica este o luptă pentru putere asupra oamenilor (...)
modurile de obținere, păstrare și demonstrare a acesteia determinând tehnica acțiunii politce". În
politica internațională, statele sunt întotdeauna preocupate de interese naționale, cum ar fi
securitatea și bogăția, iar pentru a-și păstra interesele, intervenția ar putea reprezenta o opțiune.
Morgenthau argumentează că "trebuie să intervenim în cazul în care interesul național ne-o
impune și în cazul în care puterea noastră ne oferă o șansă de a reuși. Alegerea acestor ocazii va
fi stabilită printr-un calcul atent al intereselor implicate și puterea disponibilă" 12 . Morgenthau
definește succesul ca fiind "gradul la care o putere este capabilă să își mențină, crească sau să își
demonstreze supremația asupra altei puteri"13.
Spre deosebire de realismul neoclasic, care are în centru natura umană, neorealismul, sau
realismul structural se concentrează asupra unui sistem internațional anarhic în care nu există
nici o autoritate centrală care să guverneze politica internațională. Kenneth Waltz, unul dintre
reprezentanții de frunte ai neorealismului, susține că într-un sistem internațional bazat pe auto-
ajutor (self-help), politica externă a unui stat este determinată de interesele sale naționale14.
Statele fac în mod continuu eforturi pentru a-și apăra interesele și pentru a-și asigura
supraviețuirea, deoarece în sistemul de auto-ajutor "nu te poți baza pe nimeni" 15. Tucker susține
că interesee statelor se extind pe măsură ce acestea câștigă mai multă putere în politica
internațională16. Asemenea lui Morgenthau, Waltz susține că succesul înseamnă păstrarea și
consolidarea puterii de stat17.
Pentru a rezuma, realismul neoclasic se concentrează pe natura umană care caută puterea,
în timp ce neorealismul se concentrează pe sistemul internațional anarhic. În ciuda abordărilor

11
Jackson și Sørensen, 2007: p.66.
12
Morgenthau, 1967: p. 103
13
Soendergaard, 2008: p. 6.
14
Lonergan, 2011.
15
Waltz, 1979: p. 109.
16
Telbami, 2012: p. 161.
17
Waltz, 1979: p. 117.

6
diferite, ambele paradigme pun în lumină interesele naționale ale statelor și dorința acestora de a-
și crește puterea.
Spre deosebire de realiști, care consideră statul ca fiind actor principal, liberaliștii pun
accent pe protecția drepturilor omului. Liberalismul clasic afirmă că "ființele umane au dreptul
natural fundamental la libertate, acesta constând în libertatea de a face tot ceea ce este necesar
pentru a-și păstra libertatea, cu condiția să nu încalce dreptul egal la libertate al altora, excepție
facând situația în care propria lor supraviețuire este amenințată" 18. De asemenea, oamenii au
dreptul de "a fi tratați, dar și datoria de a-i trata pe ceilalți ca subiecți etici și nu ca obiecte sau
mijloace"19.
O altă ipoteză de bază a liberalismului este aceea că statele pot coopera pentru un câștig
reciproc20. Liberalii, deși admit că fiecare individ sau stat urmăresc sau caută un câștig personal,
ei cred totuși că indivizii împărtășesc anumite interese comune, care pot face posibilă atât
cooperarea internă cât și cea internațională21. Pentru a sprijini acest argument, liberalii
menționează apariția unor organizații internaționale, cum ar fi ONU, ca un exemplu de
prevalență al cooperării interstatale22.
Una dintre ramurile liberalismului care aduce în discuție validitatea intervenției
umanitare este internaționalismul liberal contemporan. Michael Walzer, un important promotor
al acestei componente, susține că intervenția militară poate fi justificată, în ultimă instanță, și ca
un mijloc de a proteja civilii de încălcări ale drepturilor omului, cum ar fi genocidul sau crimele
împotriva umanității23. Cu toate acestea, o intervenție ar trebui să nu fie întreprinsă în mod
unilateral, ci mai degrabă multilateral, cu autorizația Consiliului de Securitate al Națiunilor
Unite, deoarece internaționaliștii liberali cred că multilateralismul împiedică marile puteri să își
urmărească interesele naționale în detrimentul intervenției umanitare.
O altă componentă a paradigmei liberale este liberalismul instituțional. Ideea lui
Woodrow Wilson privind Liga Națiunilor este probabil cea mai bună abordare pentru a înțelege
acest concept. În prezent, NATO și UE sunt exemple recente ale modului în care
instituționalismul liberal vede instituțiile internaționale, iar aceste instituții demonstrează că este
posibilă cooperarea internațională.
Instituțiile internaționale nu sunt doar organizații propriu-zise, dar reprezintă și un set de
reguli care determină modul în care statele trebuie să acționeze sau să reacționeze, în anumite
situații sau zone. Instituționalismul liberal promovează ideea că statele pot coopera prin
18
Charvet, 2008: p. 3.
19
Doyle, 2011: p. 1434.
20
Walt, 1998: p. 32.
21
Jackson și Sørensen, 2007: p. 66.
22
Walt, 1998: p.32.
23
Doyle, 2011: p. 1438.

7
intermediul instituțiilor internaționale, acestea limitând teama și neîncrederea dintre state care stă
la baza sistemului anarhic24.
Liberalismul sociologic este o altă ramură a idealismului. Acesta confirmă faptul că
Relațiile Internaționale nu studiază doar relațiile dintre guverne, ci și relațiile dintre indivizi,
grupuri și societăți. Teoreticienii liberalismului sociologic susțin ideea că oamenii sunt
dependenți unii de alții, iar această interdependență este mai cooperantă decât relațiile dintre
state. Aici argumentul lor este că statele sunt exclusive și nu au interese care se suprapun.
Liberalistul Rosenau (1992) consideră că, în cazul în care comunitatea internațională își
va dezvolta un sistem complex de rețele transnaționale, mediul internațional va fi unul mai sigur
și mai liniștit. Aceste relații de interdependență sunt amplificate de diviziunea crescută a muncii
în sistemul economic internațional25, această dezvoltare trebuind să descurajeze eventualele
conflicte dintre state. Keohane și Nye (1977) susțin că, după încheierea Războiului Rece relațiile
de interdependență dintre state s-au schimbat, deoarece, în acea perioadă, conceptul de high
politics al securității, a dominat abordarea low politics a economiei și a relațiilor sociale.
În zilele noastre, relațiile dintre state nu se mai realizează doar prin liderii acestora, ci și
prin intermediul altor actori de la diferite nivele, cum ar fi economie și bănci, tehnologie sau
mass-media. Există, de asemenea, persoane care au relații transnaționale. Keohane și Nye susțin
că datorită acestor relații transnaționale, utilizarea forței armate este mai puțin eficientă în aceste
condiții de interdependență.
În concluzie, în urma acestei scurte analize a paradigmei liberaliste putem afirma că ideea
de bază a liberaliștior este încrederea în cooperarea dintre actorii și instituțiile internaționale, iar
bunăstarea prevalează în fața securității. Liberalismul crede în interesul comun al ființelor
umane, și prin urmare, acestea sunt dispuse să coopereze în domeniul afacerilor interne și/sau
internaționale, deoarece acest lucru va aduce beneficii mari pentru toți. Astfel, putem argumenta
că principala deosebire dintre realism și liberalism este faptul că cel dintâi crede în conflict în loc
de cooperare.
O dată cu încheierea Războiului Rece și prăbușirea Uniunii Sovietice, sistemul
internațional a devenit mai relaxat, această deschidere favorizând ascensiunea
constructivismului, care venea cu idei noi referitoare la conceptele de putere și anarhie, idei
diferite de cele promovate de realism sau liberalism. Conform constructiviștilor, anarhia și
puterea nu sunt imuabile, ci depind de modul în care actorii se percep pe sine și pe ceilalți, care,
la rândul lor depind de modul în care actorii interacționează. Constructivismul încearcă să creeze
o punte între teoriile raționaliste și cele reflectiviste.

24
Jackson și Sørensen, 2007: pp. 108-110.
25
Rosencrance, 1986.

8
 Conform constructiviștilor, sistemul internațional nu este de sine stătător, el este format
din idei și din oameni, și constă într-un set de norme idealiste prin natura lor, constituite într-un
anumit moment și loc, de către anumite persoane. Potrivit acestei paradigme, societatea este un
domeniu intersubiectiv și are sens pentru cei care l-au creat și trăiesc în el. Ideile, dar mai ales
înțelegerea acestor idei, este importantă. În acest sens, populațiile și teritoriile au semnificațiile
lor. Ca urmare a acestor ipoteze despre sistemul internațional, constructiviștii susțin că acesta se
va schimba în cazul în care aceste idei și credințele se schimbă26.
În celebrul său articol "Anarchy is what states makes of it: The social construction of
social politics", Alexander Wendt respinge ideea că anarhia conduce în mod necesar la un
comportament al statelor caracterizat prin egoism și auto-ajutor, asemănător celui descris de
realiști. Wendt argumentează că statele acționează în funcție de interacțiunea dintre ele, iar pe
parcursul acestui proces se pot crea identități și interese, iar prezența capabilităților militare ale
statelor, nu implică în mod necesar și folosirea lor27.
Martha Finnemore este o altă reprezentantă importantă a constructivismului. Ea definește
de asemenea identitatea și interesele statelor, dar ea se concentrează pe normele societății
internaționale, în loc să analizeze interacțiunea dintre state. Perspectiva lui Finnemore este de a
analiza modul în care normele societății internaționale afectează identitatea statelor și
interacțiunea dintre ele. Împreună cu Wendt, Finnemore subliniază faptul că normele
internaționale sunt cel mai important factor care modelează identitatea uni stat.
Ipoteza de baza a constructivismului este aceea că lumea socială nu este un lucru primit
în dar, ci depinde de gândurile și ideile celor care sunt implicați în ea, deci sistemul internațional
este format din idei. Acesta este creat de oameni și constă dintr-un set de norme care au
semnificații pentru cei care l-au creat și trăiesc în el. Înțelegerea ideilor este crucială, deoarece
ideile direcționează sistemul și oamenii din el.
Acest eseu se bazează pe cercetarea literaturii de specialitate și are ca variabilă
dependentă decizia de a nu interveni. Analiza doctrinei R2P ar trebui să ofere o soluție
problemelor întâmpinate de comunitatea internațională în cazul intervențiilor umanitare. Cadrul
oferit de R2P poate fi folosit ca instrument ce ar putea determina condițiile în care o intervenție
umanitară poate fi pusă în practică, fără a fi afectată de anumite norme legale, cum ar fi dreptul
internațional. Cele trei teorii ale relațiilor internaționale folosite vor furniza variabilele
independente care vin în sprijinul acestei doctrine.
Pentru realism, variabilele sunt securitatea națională și supraviețuirea statului. Realiștii
presupun că războiul este întotdeauna ascuns și inevitabil, prin urmare statele trebuie să

26
Jackson și Sørensen, 2007: p. 162.
27
Wendt, 1992: pp. 391-425.

9
acționeze pentru a-și asigura securitatea națională și supraviețuirea atunci când "se confruntă cu
amenințări reale sau potențiale, interne și externe" 28, în același timp trebuind să garanteze și
siguranța oamenilor săi. În cazul liberalismului, cooperarea în cadrul relațiilor internaționale este
de o mare importanță. Oamenii au interese comune iar cooperarea va aduce progres și va fi
benefică pentru toți, cel mai important beneficiu al cooperării fiind evitarea războaielor. Așadar,
variabilele independente oferite de liberalism sunt interesul comun și cooperarea. Constructiviștii
susțin că sistemul internațional este creat de oameni, iar ideile și convingerile acestora alcătuiesc
un set de norme care apar și evoluează într-un anumit moment și un anumit loc, fiind influențate
de anumiți oameni. Acest sistem social este un domeniu intersubiectiv, bazat pe relațiile dintre
oameni și pe încrederea pe care aceștia o au în sistemul creat. Așadar, variabila independentă
legată de constructivism este setul de norme din cadrul comunității internaționale.
Cazurile abordate în această lucrare au fost selectate pentru a analiza fenomenul R2P în
contextul contemporan. Dat fiind că există un număr limitat de cazuri în care R2P a fost aplicată
până în prezent, și având în vedere că acest concept este relativ nou, cea mai relevantă
comparație pentru acest studiu este cea între Libia și Siria. Am ales această paralelă între cele
două cazuri din două motive: în primul rând pentru că revoltele din ambele țări au apărut în
același context, cel al Primăverii Arabe, și în al doilea rând, pentru că reacția ONU în fața celor
două catastrofe umanitare, similare până la un punct, a fost diferită.
După intervenția catalogată drept reușită din Libia, intervenție legitimată de R2P și de
Rezoluția 1973, s-a crezut pentru o vreme că R2P poate oferi cadrul legal pentru intervențiile
umanitare, însă cazul Siriei a arătat că această normă nu se poate aplica în fiecare caz al unei
crize umanitare.

28
Jackson și Sørensen, 2007: p. 310.

10
 1. Coșmarul crizelor umanitare și răspunsul comunității internaționale

În timpul sesiunii anuale a Adunării Generale a Organizației Națiunilor Unite din 1999,
fostul Secretar General al ONU, Kofi Annan, a subliniat necesitatea schimbării de atitudine a
comunității internaționale față de crizele umanitare. Eșecul comunității internaționale de a
răspunde în mod adecvat la dezastrele umanitare, în mod special după 1990, l-au determinat pe
Kofi Annan să țină un discurs în care a subliniat importanța evitării apariției unor noi crize
umanitare.
În 1990, Consiliul de Securitate al ONU nu a reușit să răspundă în timp util și în mod
decisiv la mai multe încălcări grave ale drepturilor omului - genocidul din Rwanda (1994) sau
purificarea etnică din Kosovo - în mare parte datorită principiului neintervenției în treburile
interne ale altui stat, ulterior comunitatea internațională fiind acuzată că face "prea puțin, prea
târziu"29. Prin exemplele folosite în discursul său - Kosovo, Timorul de Est - Annan a subliniat
importanța și necesitatea intervenției în asemenea situații, după un model care să satisfacă
exigențele secolului XXI.
Acel "never again" (niciodată din nou), devenit atât de celebru la sfârșitul celui de-al
doilea Război Mondial, a intrat iar în vocabularul actorilor internaționali. După genocidul din
Cambodgia din 1970, apoi după masacrul din Rwanda în anul 1994 sau cel din Srebenica, un an
mai târziu, sau după crimele în masă din Darfur, în 2003 - primul genocid al secolului XXI -
comunitatea internațională a fost obligată să găsească o soluție pentru stoparea acestor atrocități,
iar vocea lui Kofi Annan, care a declarat că "trebuie să adaptăm sistemul nostru internațional
unei lumi cu noi actori și noi posibilități pentru pace și progres" 30, devenea din ce în ce mai
auzită.
Annan a subliniat importanța prevenirii apariției unor noi dezastre, de tipul celor
menționate mai sus, în acest scop fiind esențială atingerea unui consens în cadrul comunității
internaționale, "nu numai pe principiul că încălcările masive și sistematice ale drepturilor omului
trebuie să fie verificate, ori de câte ori au loc, dar și cu privire la modalitățile de a decide ce
acțiune este necesară, când și de către cine"31. În aceeași notă, în discursul său din cadrul
Summit-ului Mileniului din anul 2000, summit ce a reunit șefii de state și de guverne din 191 de
țări, fostul secretar general al ONU a adresat audienței următoarea întrbare: "dacă intervenția
umanitară este, într-adevăr, un asalt inacceptabil la adresa suveranității, cum ar trebui să

29
Annan, 1999: p. 49.
30
Ibidem.
31
Ibidem.

11
răspundem unei situații de tipul Rwanda sau Srebenica - unei situații în care drepturile omului
sunt încălcate sistematic și masiv pe scară largă, aducând atingere tuturor perceptelor morale ale
umanității?"32.
Canada, în semn de răspuns la semnalul de alarmă tras de Kofi Annan, a anunțat la scurt
timp după discursul acestuia, înființarea Comisiei Internaționale pentru Intervenție și
Suveranitate Statală, care a elaborat și publicat în anul 2001 un raport, dând naștere unui nou
concept: Responsabilitatea de a Proteja (R2P)33. În doctrină s-a încercat definirea intervenției
umanitare ca fiind amenințarea sau folosirea forței cu încălcarea frontierelor de către un stat (sau
grup de state), cu scopul prevenirii sau încetării violărilor masive ale drepturilor omului, ale
indivizilor, alții decât propriii cetățeni, fără permisiunea statului pe teritoriul căruia se exercită
folosirea forței34. R2P conține principiul că "statele suverane au responsabilitatea de a-și proteja
propriii cetățeni de catastrofe care pot fi evitate - crime, viol, foamete - dar că atunci când
acestea nu pot sau nu vor să facă acest lucru, această responsabilitate trebuie să revină
comunității internaționale"35.
Potrivit raportului ICISS "Responsability to Protect", norma este formată din trei piloni
fundamentali și interdependenți: (1) statele au responsabilitatea de a-și proteja cetățenii de crime
împotriva umanității, purificare etnică, genocid și crime de război, (2) comunitatea internațională
are responsabilitatea de a asista statele la îndeplinirea responsabilității lor de a-și proteja
cetățenii, și (3) comunitatea internațională are responsabilitatea de a reacționa la încălcări ale
drepturilor omului - în cazul în care statul nu este în măsură sau nu dorește să își îndeplinească
responsabilitatea - fie prin sancțiuni economice sau politice, fie prin folosirea forței armate, ca
ultim resort36.
Primul pilon - responsabilitatea de a preveni - revine fiecărui stat, în urma contractului
social încheiat cu poporul, statul dobândind legitimitatea de a folosi puterea supremă, dar și
obligația de a-și apăra și proteja poporul în fața dezastrelor naturale sau agresiunilor străine.
Această funcție se realizează prin identificarea, analiza și notificarea posibilelor amenințări, prin
intermediul instituțiilor statului, ONG-urilor, organizațiilor regionale sau internaționale. Raportul
ICISS arată importanța respectării de către toate statele a obligațiilor prevăzute în articolul 55 din
Carta ONU, cu privire la cooperarea internațională. Identificarea timpurie a problemelor și
conflictelor poate ajuta la un management al crizelor mai eficient, chiar la o soluționare rapidă și
eficientă.

32
Annan, 2000: p. 48.
33
ICISS Report December, 2001.
34
Doebbler, 2005: pp. 9-12.
35
ICISS Report December, 2001: art. 1: B.
36
Bellamy, 2010: p.143.

12
 Această responsabilitate a fost recunoscută și consemnată și în actul final al Summit-ului
Mondial din 2005, reuniune la care au participat șefi de state și de guverne din 192 de țări :
"Fiecare stat în parte are responsabilitatea de a-și proteja populația de genocid, crime de război,
crime împotriva umanității și purificare etnică (...) Recunoaștem existența acestei responsabilități
și vom acționa ca atare"37.
Cel de-al doilea pilon - responsabilitatea de a reacționa prin oferirea de asistență și
aplicarea unori măsuri concrete pentru stabilizarea unui potențial conflict - are la bază intervenția
și cooperarea comunității internaționale prin instituțiile și organismele sale. Această
responsabilitate este împărțită între mediul internațional și statul în care se intervine. Măsurile
luate pot varia, de la asistență directă până la sancțiuni, sau de la stimulente financiare la ajutoare
umanitare. Indiferent de aplicarea lor la cazul concret, scopul este același: de a ajuta statul aflat
în dificultate să aplaneze pașnic conflictul său, în cazul în care acesta refuză asistența și își
încalcă în mod repetat obligațiile asumate, de a obține cooperarea lui atunci când refuză,
epuizând toate mijloacele pașnice aflate la dispoziție, înainte de a lua în calcul o intervenție
militară38. În documentul final al Summit-ului din 2005 este stipulat că "De asemenea, luăm
asupra noastră angajamentul, necesar și adecvat de a ajuta statele să-și construiască capacitatea
de a-și proteja populația împotriva genocidului, crimelor de război, crimelor împotriva umanității
și epurării etnice, precum și de a ajuta statele aflate în pericol înaintea izbucnirii unei crize sau
conflict"39.
Instrumentele folosite pentru îndeplinirea atribuțiilor din cel de-al doilea pilon pot fi
politice și diplomatice (implicarea directă a Secretarului General ONU în aplanarea sau medierea
conflictului, crearea unor comisii de ancheta internațională care să stabilească starea de fapt),
economice (fondurile pentru dezvoltare, ajutoarele umanitare și fondurile destinate eforturilor de
aplanarea sau prevenire a conflictelor), și o serie de măsuri care au caracter juridic (stabilirea
Tribunalelor Penale Internaționale pentru Rwanda, Yugoslavia și Sierra Leone fiind un bun
exemplu în acest sens).
Cel de-al treilea pilon - responsabilitatea de a reacționa printr-o acțiune decisivă - devine
aplicabil când celelalte două etape nu și-au atins scopul sau chiar au eșuat. Escaladarea
tensiunilor impune în această situație măsuri dure, inclusiv militare dar nu înainte ca toate
celelalte mijloace coercitive de ordin politic, economic sau juridic să fi fost aplicate. Este foarte
important faptul că trebuie determinat dacă încălcările drepturilor omului, conduita negativă sau
amenințarea iminentă justifică o intervenție militară. Este deci o măsură care trebuie luată
exclusiv în ultimă instanță, când toate celelalte alternative au fost epuizate și dacă gravitatea
37
World Summit Outcome Document, 2005: art. 139.
38
ICISS Report, 2001.
39
World Summit Outcome Document, 2005.

13
situației o cere40. Este de preferat ca un asemenea tip de intervenție să aibă girul Consiliului de
Securitatea al Națiunilor Unite. Dacă această autorizație lipsește din motive obiective, în virtutea
obligațiilor de a respecta drepturile omului, posibilitatea unui stat sau a unui grup de state de a
interveni este recunoscută (dar nu și preferată), cu condiția să îndeplinească cumulativ cele șase
criterii care justifică intervenția militară a unui stat (state) pe teritoriul altui stat: să aibă o cauză
dreaptă, să fie bine intenționată, să fie folosită în ultimă instanță, să se bucure de o autoritate
legitimă, să fie proporțională și să aibă șanse de reușită41.
Documentul final al Summit-ului din 2005 întărește acest al treilea pilon: "În acest
context, suntem pregătiți să acționăm colectiv, decisiv și la momentul potrivit, prin Consiliul de
Securitate, în conformitate cu Carta ONU, inclusiv Capitolul VII (...) dacă mijloacele pașnice
sunt ineficiente iar autoritățile naționale ale unui stat, în mod evident nu își îndeplinesc obligația
de a proteja populația împotriva genocidului, crimelor de război, crimelor împotriva umanității și
epurării etnice"42.
Raportul ICISS conține patru elemente care au avut un impact esențial asupra
dezbaterilor din politica internațională, elemente care la vremea respectivă păreau a fi durabile.
Primul element, și probabil cel mai util instrument politic, a fost schimbarea discursului despre
intervenția umanitară, sintagma dreptul de a interveni (le droit d'ingérance) fiind înlocuită cu
responsabilitatea de a interveni, noua abordare fiind mai puțin agresivă și mai adaptată normelor
de drept internațional. Cea de a doua mare contribuție a comisarilor ICISS, în strânsă legătură cu
prima, a fost legată de încercarea de a explica suveranitatea în termeni adaptați secolului XXI,
altfel decât varianta tradițională westfalică, cu o vechime de câteva secole. Din nou, apare
termenul de responsabilitate, care încearcă să îl substituie pe cel de control absolut. În timp ce
înțelegerea tradițională westfalică a suveranității de stat includea doar controlul asupra unui
teritoriu și al locuitorilor lui, ICISS definește suveranitatea statului ca fiind capacitatea, dorința și
responsabilitatea statului suveran de a proteja demnitatea și drepturile fundamentale tuturor
persoanelor din cadrul statului43. A treia contribuție a Comisiei a fost explicarea clară a noului
concept, definind ceea ce responsabilitatea de a proteja ar trebui să însemne în practică, atât
pentru statul suveran cât și pentru comunitatea internațională. Membrii Comisiei au încercat să
găsească o formulă prin care să argumenteze că responsabilitatea de a proteja nu înseamnă
exclusiv o intervenție militară, acest concept fiind mult mai extins, incluzând un proces continuu
de obligații: responsabilitatea de a preveni atrocitățile în masă, responsabilitatea de a reacționa
atunci când acestea au apărut, cu un meniu întreg de răspunsuri gradate, de la acțiuni persuasive

40
ICISS Report, 2001.
41
Ibidem.
42
World Summit Outcome Document, 2005: art. 139.
43
ICISS Report, 2001: art. 8.

14
la acțiuni coercitive, precum și responsabilitatea de a reconstrui după orice intervenție
intruzivă44. Intervenția militară trebuie să fie autorizată în primul rând de către Consiliul de
Securitate al Națiunilor Unite45. Pentru a crește competența Consiliului de Securitate, astfel încât
să poată să răspundă în timp util la crizele umanitare ICISS încurajează membrii permamenți ai
Consiliului să se abțină de la exercitarea dreptului de veto când "acțiuni rapide și decisive sunt
necesare pentru a opri răspândirea crizelor umanitare semnificative"46. Cauzele drepte fac
trimitere la crizele care implică pierderi masive de vieți omenești sau crime în masă cu accente
de genocid sau purificare etnică47. Intervenția ar trebui să fie determinată de o intenție corectă -
interesele umanitare fiind în contradicție cu interesele naționale48. Intervenția militară poate fi
justificată doar ca fiind ultimul resort după ce toate măsurile de prevenție au fost luate și au
eșuat, statul nefiind în continuare capabil să-și protejeze cetățenii49. Folosirea forței trebuie să fie
proporțională, adică ar trebui să reprezinte "minimul necesar securizării obiectivelor umanitare în
discuție"50. Intervenția militară este considerată ca fiind un succes doar dacă scopul umanitar care
a motivat acțiunea respectivă, a fost atins. ICISS clarifică detaliat când și cum statele pot
interveni militar în conflictele internaționale.
Cel de al patrulea element adus în discuție, și probabil cel mai sensibil, face referire la
legitimitatea intervenției militare, atunci când aceasta devine ultimul resort al R2P. Așa cum am
menționat mai sus, intervenția militară trebuie să îndeplinească cumulativ șase criterii care să o
justifice, astfel încât intervenția să nu intre în contradicție cu normele de drept internațional.

44
Evans, 2008: pp. 41-43.
45
ICISS, 2001: p. 32.
46
Ibidem, p. 51.
47
Ibidem, p. 32.
48
Ibidem, p. 35.
49
Ibidem, p.36.
50
Ibidem, p. 37.

15
 2. Evoluția și relevanța actuală a "Responsabilității de a Proteja"

Este evident că apariția R2P reprezintă o viziune liberală asupra lumii, protecția
drepturilor omului aflându-se în centrul doctrinei. R2P solicită o cooperare internațională în
vederea protecției cetățenilor, în cazul în care statele eșuează de la îndeplinirea
responsabilităților, iar recursul la folosirea forței ca ultim resort pentru stoparea încălcării
drepturilor omului este în concordanță cu argumentele oferite de liberalismul internațional
contemporan. Ca valoare nominală, R2P a stabilit o abordare a intervenției care cuprinde ipoteze
și convingeri liberale fundamentale.
Cu toate acestea, realiștii argumentează că implementarea R2P ar putea fi determinată de
interesele internaționale ale marilor puteri. Al treilea pilon al normei prevede că dacă statele
eșuează în a-și proteja cetățenii, comunitatea intern își va îndeplini responsabilitatea de a proteja.
Realiștii pun sub semnul întrebării ce reprezintă comunitatea internațională în acest context. Așa
cum este specificat în raportul ICISS, doar Consiliul de Securitate al Națiunilor Unite poate
autoriza o intervenție militară, mai exact cei cinci membrii permanenți vor determina dacă
comunitatea internațională va interveni, dar această decizie ar putea fi influențată de interesele
naționale ale acestor cinci state. Moses susține că "nu există nicio garanție de bună purtare a
marilor puteri, tocmai pentru că nu există puteri mai mari care să le poată trage la răspundere"51.
Moses susține în continuare că "cel puternic este cel care decide când intervențiile ar trebui să
aibă loc și ce formă ar trebui să ia acestea"52, sensibilitățile morale fiind mai puțin importante
decât interesele naționale ale statelor care intervin. Realiștii concluzionează că răspunsurile
statelor la crizele umanitare nu se vor schimba nici după adoptarea R2P, normă care face apel la
datoria morală a comunității internaționale de a salva civilii de atrocitățile în masă.
Deși R2P părea un proiect cu o perspectivă bună, publicarea lui în 20 decembrie 2001, la
scurt timp după atentatele din 11 septembrie, a fost aproape sufocată de interesul manifestat de
comunitatea internațională, și de Statele Unite în mod special, față de fenomenul terorist, acesta
fiind considerat noua amenințare majoră la adresa securității regionale și internaționale. Dar,
după un început lent, R2P a fost revitalizată, regăsindu-se în agenda Națiunilor Unite în anul
2004, când a fost discutată în contextul reformei ONU 53. Raportul Grupului de Nivel Înalt al
ONU privind Amenințările, Provocările și Modificările, făcea referire la R2P ca fiind o normă
emergentă: "Sprijinim această normă emergentă care prevede responsabilitatea colectivă de a

51
Moses, 2006: p. 18.
52
Ibidem, p. 19.
53
Bellamy, 2009: p. 117.

16
proteja, prin intermediul Consiliului de Securitate, care poate legitima o intervenție militară, ca
ultim resort în cazuri de genocid, crime în masă, purificare etnică sau încălcări sistematice ale
drepturilor omului, în state în care guvernele suverane s-au dovedit lipsite de putere sau nu vor să
intervină"54.
Anul 2005 a fost unul istoric pentru R2P, norma fiind adoptată în unanimitate de către
șefii de stat prezenți la Summit-ul Mondial 55, liderii mondiali fiind de acord că statele au
responsabilitatea de a-și proteja cetățenii de genocid, purificare etnică, crime de război sau de
crime împotriva umanității. În cazul în care un stat eșuează în îndeplinirea datoriei de a-și proteja
populația, această responsabilitate va fi predată comunității internaționale, care va folosi toate
mijloacele legale, inclusiv folosirea forței, pentru a reabilita situația. Dispozițiile specifice pentru
aplicarea R2P au fost stipulate în articolele 138 și 139 din Documentul Final al Summit-ului
Mondial.
În anul 2006, Consiliul de Securitate a adoptat Rezoluția 1647, privind Protecția Civililor,
reafirmând astfel prevederile R2P adoptate la Summit-ul Mondial din 2005 56. De asemenea,
Secretarul General al ONU, Ban Ki-moon, a promovat în mod activ R2P, prin publicarea mai
multor rapoarte, inclusiv "Punerea în aplicare a Responsabilității de a Proteja" (2009),
"Avertizarea Timpurie, Evaluarea și Responsabilitatea de a Proteja" (2010) și "Rolul Acordurilor
Regionale și Subregionale în Implementarea Responsabilității de a Proteja" (2011). R2P rămâne
una dintre cele mai importante și dezbătute teme de pe agenda ONU.
Deși semnele deveneau încurajatoare în ceea ce privea viitorul normei - un exemplu în
acest sens fiind răspunsul politic și diplomatic la criza din Kenya, din 2008 - existau trei mari
provocări care trebuiau abordate și soluționate înainte ca R2P să fie pusă în practică într-un mod
eficient. Prima provocare este în esență conceptuală: asigurarea că domeniul de aplicare și
limitele responsabilității de a proteja sunt deplin înțelese, și în mod special garantarea faptului că
R2P nu va fi percepută ca un cal troian folosit pentru vechile obiceiuri coloniale sau imperiale, ci
ca fiind soluția cea mai bună a comunității internaționale pentru prevenirea sau raspunsul la
încălcările sistematice ale drepturilor omului. A doua provocare este pregătirea instituțională,
colaborarea dintre instituții, guverne și organizații regionale sau internaționale fiind esențială în
eventualitatea unei acțiuni preventive sau reactive. Cea de a treia provocare este de ordin politic
și a constat în găsirea elementelor comune care pot duce la punerea în aplicare a strategiilor
necesare pentru a elabora un răspuns politic coerent și eficient, atunci când situația o va cere. În
acest sens, schimbarea sintagmei dreptul de a interveni cu formula responsabilitatea de proteja,

54
UN General Assembly, 2004: A/59/565.
55
Glanville, 2011: p. 470.
56
Bellamy, 2010: p. 145.

17
a avut ca scop principal generarea unei voințe politice în favoarea intervenței, facându-se apel
prin această nouă formulare la simțul și datoria morală a statelor de a salva umanitatea.
Analiza principalilor arhitecți și susținători ai R2P este cheia pentru înțelegerea
contextului în care a apărut acest concept și a ceea ce spera să se obțină prin intermediul lui,
precum și ceea ce a devenit această normă. Susținătorii R2P provin din medii politice și
ideologice similare, care au contribuit la formularea conceptului. La nivel de stat, R2P a fost
susținută de guvernul de centru-stânga canadian, condus de Jean Chrétien, și de guvernul laburist
al lui Tony Blair din Marea Britanie. Într-adevăr, aprobarea R2P la nivel național, precum și
promovarea conceptului la nivel internațional, a depins adesea de orientarea politică a partidului
aflat la putere. Această orientare politică era reflectată în rândul cadrelor didactice universitare
care au avansat doctrina R2P, precum și în fundațiile filantropice care au jucat un rol-cheie în
promovarea acesteia. Rădăcinile ideologice ale doctrinei au avut un ecou foarte mare și printre
unele ONG-uri, care au inclus R2P în activitatea lor de apărare, în domeniul drepturilor omului și
de protecție al civililor57.
Din 2001 până în 2011, R2P a intrat într-o stare latentă, ea nefiind invocată în Darfur,
Gaza sau Somalia, în ciuda evidențelor clare ale crimelor de război împotriva umanității care au
avut loc pe aceste teritorii58.

57
Pingeot, 2014: p. 4.
58
Nuruzzaman, 2013: p. 60.

18
 3. R2P - Renăscută în Libia, abandonată în Siria?

La data de 17 martie 2011, Consiliul de Securitate al Națiunilor Unite a adoptat Rezoluția

1973, care autoriza folosirea forței în scopul protecției civile în Libia. Această rezoluție a fost
întâmpinată cu mult entuziasm de susținătorii R2P, fiind considerată ca un pas esențial spre
consolidarea definitivă a doctrinei. Gareth Evans a descris intervenția din Libia ca fiind "un caz
de manual (al R2P n.a.), norma acționând exact așa cum trebuia" 59, Lloyd Axworthy a descris
episodul din Libia ca fiind un pas spre o lume mai buna, mai umană 60 iar Secretarul General al
ONU, Ban Ki-moon, a declarat că intervenția "afirmă în mod clar și fără echivoc, determinarea
comunitații internaționale de a-și îndeplini responsabilitatea de a proteja civilii de violențele
comise asupra lor de către propriul guvern"61.
Statele membre NATO și-au exprimat la rândul lor îngrijorarea cu privire la amenințarea
umanitară iminentă din Libia. Președintele Obama a declarat: "Nu putem sta cu mâinile în sân
atunci când un tiran spune poporului său că nu va avea milă"62. Președintele francez Sarkozy a
adoptat o poziție asemănătoare liderului american, afirmând că "în Libia, populația civilă care nu
cere nimic mai mult decât să își aleagă propriul destin, este în pericol de moarte (...) este de
datoria noastră să răspundem strigătului lor plin de durere" 63 . În plus, Consiliul de Securitate a
ajuns la concluzia că atacurile trupelor pro-Gaddafi "ar putea duce la crime împotriva
umanității"64. Astfel, agresiunea explicită a lui Gaddafi împotriva protestatarilor s-a ciocnit de
simțul datoriei morale a comunității internaționale, care a hotărât că este obligația ei să îi salveze
pe cei aflați în pericol, recurgându-se astfel la intervenția militară exercitată de NATO.
Rezoluția 1973 a autorizat implementarea unei zone de interdicție aeriană deasupra
Libiei, marcând astfel prima decizie a Consiliului de Securitate de a autoriza folosirea forței
armate împotriva voinței statului gazdă, demonstrând astfel o reducere a decalajului dintre
legalitate și legitimitate. Rezoluția a scos în evidență și importanța contextului politic în
legitimizarea unei intervenții specifice R2P. Legitimitatea R2P ca normă a avut un impact major
asupra deciziilor politice luate, decizii care au stat la baza Rezoluției.
R2P și organizațiile care protejau drepturile omului au intuit din timp situația din Libia.
La data de 22 februarie 2011, Consilierii Speciali ai ONU au emis o declarație în care se făcea

59
Evans, 2011.
60
Axworthy, 2011.
61
Ki-moon, 2011.
62
Little, 2011.
63
Ibidem.
64
Claes, 2011.

19
referire la norma privind responsabilitatea de a proteja civilii, normă adoptată la Summit-ul din
200565. În ziua imediat următoare, Secretarul General al ONU a reiterat acest punct, facând, de
această dată, referire directă la situația din Libia 66. Pe 26 februarie a fost adoptată în mod unanim
Rezoluția 1970, care condamna acțiunile guvernului libian și impunea o serie de sancțiuni
împotriva acestuia. Având cazul Darfur încă proaspăt în memorie, nici unul dintre membrii
Consiliului de Securitate nu s-au opus acestor măsuri.
Evenimentele din Libia s-au desfășurat în contextul Primăverii Arabe, astfel încât
considerațiile de natură geostrategică și politică și-au pus amprenta pe desfășurarea ulterioară a
evenimentelor. Adoptarea Rezoluției 1973, care legitima intervenția militară, nu a fost lipsită de
evenimente. În primul rând a existat teama de un eșec al misiunii, fapt care ar fi agravat situația
protestatarilor din Libia, iar în al doilea rând, exista posibilitatea ca mandatul oferit de Consiliul
de Securitate să nu fie înțeles corect, dând naștere unor interpretări greșite, astfel încât NATO
risca să fie acuzat că a abuzat de mandatul oferit de Consiliu. Cu toate acestea, Rezoluția 1973 a
fost pusă în aplicare, marcând astfel un punct de reper pentru R2P, deoarece Consiliul de
Securitate autoriza pentru prima dată un asemenea model de intervenție militară, a mai multor
state pe teritoriul altui stat, în scopul de a proteja civilii. Șase luni mai târziu războiul civil s-a
încheiat, iar R2P a fost sărbătorită ca un adevărat succes. Bellamy afirmă că exemplul libian a
indicat că "statele nu mai pot supune populațiile lor la abuzuri masive fără a atrage critici
internaționale, implicare și posibila constrângere"67. Cu toate acestea, intervenția a fost criticată,
în special de către Rusia și China, care s-au și abținut de la votul privind Rezoluția 1973
(împreună cu Brazilia și Germania), criticând printre altele "fluajul misiunii"68 și în mod special
implicarea politică în schimbarea regimului, acesta nefiind scopul R2P. Criticii acestei intervenții
au argumentat că statele membre NATO au avut scopuri ascunse, interesele economice și de
securitate fiind de fapt forțele motrice din spatele acestei misiuni, și nu interesele umanitare așa
cum sunt ele prevăzute de norma R2P. Percepția că statele membre NATO au acționat în interes
propriu va afecta viitorul R2P, deoarece pentru o posibilă următoare intervenție va fi mult mai
greu de obținut un acord comun.
Statele care și-au manifestat deschis scepticismul față de această misiune nu au ezitat să
facă declarații publice prin care au acuzat NATO că și-a depășit mandatul inițial. Rusia, prin
oficialii săi, a condamnat Alianța că și-a depășit autoritatea prin schimbarea regimului de la
Tripoli, oficialii sud-americani - care susținuseră Rezoluția 1973 - au început să își exprime
frustrarea, considerând că NATO a adoptat propria sa agendă, China a reiterat în mod constant

65
Deng, 2010.
66
Bellamy, 2011: p. 839.
67
Ibidem, p. 198.
68
Thakur, 2011.

20
sprijinul său pentru menținerea integrității suveranității libiene, iar Brazilia și India, deși mai
reținute în criticile lor, s-au opus atacurilor aeriene ale Alianței. Nu este așadar nici o surpriză
faptul că, doi ani mai târziu, aceleași țări care au criticat intervenția din Libia, au ezitat să
coopereze cu puterile occidentale în ceea ce privește situația din Siria.
Spre deosebire de cazul libian, rezoluția propusă privind Siria (Rezoluția 2118), nu a
autorizat folosirea forței militare sau a sancțiunilor internaționale, fiind mai degrabă o
condamnare strictă a violenței. Totuși, rezoluția nu a exclus în mod explicit posibilitatea aplicării
unor sancțiuni ulterioare sau posibila folosire a forței militare externe, în cazul în care violențele
vor continua. Purtătorul de cuvânt al ministrului de externe chinez, Ma Zhaoxu, a declarat că
rezoluția nu va îmbunătăți situația din Siria, nici nu va ușura viața civililor, iar reprezentantul
Rusiei la ONU, Vitaly Churkin, a numit rezoluția "o modalitate de a legitima sancțiuni
unilaterale deja adoptate și o încercare de a răsturna regimuri"69.
Brazilia, India, Africa de Sud și Libanul, țări care s-au abținut la votarea acestei rezoluții,
au subliniat importanța găsirii unei soluții pașnice și au reiterat importanța integrității teritoriale
siriene. Legătura dintre acțiunile NATO în Libia și refuzul aliaților occidentali de a exclude în
mod explicit folosirea forței în Siria, a fost evidentă în reacțiile celor care s-au opus rezoluției.
Dezacordurile privind Siria s-au axat pe două aspecte esențiale: în primul rând
dificultatea interpretării evenimentelor și în al doilea rând, indeciziile privind găsirea
modalităților de stopare a violenței 70. În primele stadii ale conflictului, puterile occidentale au
caracterizat situația ca fiind o represiune brutală a protestatarilor pro-democrație de către forțele
fidele regimului Assad. La polul opus s-au situat țările BRICS, în special Rusia și China, care au
considerat că violențele au avut loc în contextul unor atacuri asupra infrastructurii de stat și a
unui guvern legitim. Aceste perspective diferite asupra situației factuale din teren, au subminat
încercările de a se ajunge la un acord privind găsirea unui răspuns adecvat. În timp ce Țările
Arabe, și ulterior cele occidentale, i-au cerut președintelui Assad să se retragă, Moscova și
Beijing-ul s-au opus acestei presiuni externe care viza schimbarea regimului din Damasc.
Situația din Siria poate constitui ea însăși subiectul unei dezbateri, lucrul cel mai
important de menționat în legătură cu tema acestui eseu fiind eșecul comunității internaționale de
a interveni și de a se folosi de R2P ca normă legală pentru stoparea violențelor și crimelor din
Siria. În timp ce Rusia și China s-au folosit de dreptul lor de veto doar pentru a putea blama
capitalele occidentale, abținerea Africii de Sus, Braziliei și Libanului este probabil foarte
elocvent pentru decalajul major apărut în interiorul Consiliului de Securitate. Eșecul adoptării
unei rezoluții privind Siria este direct legat de intervenția condusă de NATO din Libia, iar

69
Churkin, 2015.
70
Gifkins, 2011: pp. 389-393.

21
neînțelegerile din cadrul Consiliului de Securitate vor avea un impact direct asupra viitorului
Responsabilității de a Proteja.

22
 4. Viitorul "Responsabilității de a Proteja"

Chiar și înainte de criza libiană au fost voci care au spus că doctrina R2P "este o sabie cu
două tăișuri, predispusă la abuz"71, iar în afara contextului libian, opozanții unor astfel de
intervenții au susținut că R2P oferă argumente pentru justificarea unor acțiuni unilaterale, al
căror scop este altul decât responsabilitatea de a proteja.
Este interesant faptul că Rusia, una dintre cele mai puternice voci care s-au opus în mai
multe situații aplicării R2P, afirmând că practicile "intervenționiste sunt ilegale și periculoase și
ar putea duce la o realiniere a întregului sistem al Organizației Națiunilor Unite" 72, ea însăși s-a
folosit de practicile propuse de R2P pentru a-și justifica propria intervenție militară unilaterală în
Georgia, din anul 2008. Prin distorsionarea și interpretarea normei în funcție de propriile
interese, Rusia nu urmărește altceva decât să slăbească acest concept, subliniind că vor fi
necesare mai multe ajustări ale normei, înainte ca aceasta să fie tranformată vreodată într-un
principiu juridic.
Un alt critic puternic al R2P este China. Cu toate că și-a arătat deschiderea spre discuții,
China afirmă totuși că "R2P nu poate fi folosită pentru a exercita presiuni asupra statelor,
deoarece este doar un concept și nu are forța dreptului internațional" 73. Din moment ce consideră
că drepturile omului sunt de o importanță mai mică decât suveranitatea și independența statelor,
oficialii chinezi cred că "interferența externă slăbește suveranitatea și poate avea drept consecință
deteriorarea situației civililor"74, fiind puțin probabil ca guvernul chinez să îmbrățișeze vreodată
în totalitate practicile R2P. Cu toate acestea, se poate observa o ușoară schimbare de atitudine a
Chinei, de la opoziție totală în ceea ce privește intervențiile, spre o abordare condiționată a
acestora, guvernul chinez dorind însă, să își păstreze intact dreptul de veto. Această schimbare a
modului de abordare chinez poate fi privită ca un semnal pozitiv pentru alte state, care în timp și-
ar putea schimba perspectiva asupra R2P, dar acest aspect, deși este o condiție necesară, nu este
și suficientă, în actualul context internațional, pentru a putea asigura continuitatea doctrinei 75. În
plus, suspiciunii că R2P ar fi "un motiv neo-imperialist"76, se adaugă și toleranța doctrinei față de
intervenția unilaterală, care subminează mai multe principii din Carta ONU, "în special pe cele

71
Bellamy, 2009: p. 125.
72
Carter și Weiner, 2006: p. 1012.
73
Tiewa, 2012: p. 160.
74
Ibidem, p. 159.
75
Ibidem, p. 170.
76
Arsanjani, 2012: p. 228.

23
ce țin de utilizarea forței, suveranitate, integritate teritorială și neamestecul în afacerile interne
ale unui stat"77.
Acest conflict cu normele pre-existente ale dreptului internațional este unul dintre
punctele cele mai slabe ale R2P. O altă slăbiciune este asocierea normei, deși total eronată, cu
intervențiile umanitare asistate de forțe militare, fapt care a determinat figuri proeminente ale
mediului internațional să denatureze scopul R2P, apreciind că aceasta este o modalitate de
legalizare a intervenționismului78.
Accentul copleșitor care a fost pus pe aspectul intervenției militare al R2P, în detrimentul
conceptelor sale de baza, de prevenție și reconstrucție, a împiedicat consensul în ceea ce privește
această normă79. În raportul său din 2009, Secretarul General al ONU, a eliminat "conceptul
(R2P) din secțiunea cu privire la utilizarea forței și l-a mutat în secțiunea despre libertate și
demnitate"80.
În cele din urmă, dar probabil cea mai notabilă slăbiciune a R2P, este reprezentată de
dependența acesteia de aprobarea și autorizarea Consiliului de Securitate. Acesta, poate respinge
în mod expres o intervenție în cazul în care apare o problemă legată de drepturile omului 81 iar
acest fapt a împiedicat norma să evolueze pe cont propriu, fără aprobarea celor cinci membri
permanenți ai Consiliului. Datorită acestui fapt R2P poate fi considerată "ostatica corupției
politice și morală a membrilor permanenți ai Consiliului de Securitate al Națiunilor Unite"82.
Pentru ca doctrina R2P să aibă șanse de reușită în viitor, este important să fie recunoscute
și asumate slăbiciunile și greșelile din trecut, astfel încât să fie posibilă găsirea unor soluții
viabile pentru a le îndrepta. Astfel, Brazilia - una dintre vocile cele mai critice a intervenției din
Libia - a propus în acest sens ca norma R2P să fie îmbunătățită cu formula "Responsability
While Protecting" (Responsabilitate în timp ce protejezi), ca supliment, nu ca un substituit al
normei83. RWP solicită Consiliului de Securitate "să îmbrățișeze, în mod formal sau informal un
set convenit de criterii sau linii directoare, care să ajute la atingerea unui consens în orice
dezbatere, înainte ca o intervenție R2P să fie autorizată"84, și să își creeze un mecanism prin care
să se asigure că misiunile R2P rămân concentrate pe protecția cetățenilor, de la începutul lor,
până la sfârșit85. În acest fel, RWP atrage atenția asupra faptului că misiunile inițiate sub umbrela

77
Piiparinen, 2013: p. 397.
78
Bellamy, 2009: p. 106.
79
Shawki, 2011: p. 181.
80
Sthan, 2007: p. 6.
81
Tiewa, 2012: p. 155.
82
McGee, 2013: p. 151.
83
Evans și Thaku, 2013: p. 207.
84
Ibidem.
85
Ibidem.

24
R2P nu trebuie să folosească forța coercitivă pentru a schimba regimul din statul pe teritoriul
căruia se intervine86.
O altă propunere a fost ideea de adoptare a "Responsibility Not To Veto"
(Responsabilitatea de a nu folosi dreptul de Veto) - RN2V 87, propunere care nu a beneficiat de
prea mult sprijin, având în vedere ca P5 foloseau dreptul de veto ca instrument de negociere în
multe cazuri. Această idee propunea ca membrii P5 să ajungă la un acord în ceea ce privește
dreptul de veto și să se abțină de la utilizarea lui, pentru a nu bloca acțiunile care au ca scop
oprirea crimelor și atrocităților în masă. Problema cu această propunere era că membrii P5, în
special Rusia și China, nu erau dispuși să renunțe la acest drept 88. Deși improbabil, ar fi nevoie
de o restricție asupra puterii de veto, cu scopul de a preveni situația în care "interesele celor
foarte puțini să dicteze soarta celor mulți"89.
O altă modalitate de a stimula evoluția R2P este accentuarea mai puternică a
responsabilității de a preveni. Astfel, intervenția militară - un călcâi al lui Ahile pentru R2P și
sursa majorității dezacordurilor în ceea ce privește norma - ar fi utilizată mai rar. De la
înființarea sa, ICISS a subliniat că responsabilitatea de a preveni este cea mai importantă calitate
a R2P90, și totuși, acest aspect al doctrinei a rămas în obscuritate. După cum susține și Evans,
prevenirea este un element vital al doctrinei, iar raportul ICISS conține un capitol întreg care
descrie responsabilitatea de a preveni, în care se stabilește un cadru cu trei etape pentru
prevenirea conflictelor: (1) sisteme de avertizare timpurie, (2) set de instrumente de prevenire și
(3) voință politică.
O ultimă îmbunătățire care ar putea avea un impact pozitiv în evoluția R2P ar fi creșterea
specificității doctrinei. În prezent exisă o mulțime de neînțelegeri cu privire la modul în care și în
ce situații anume ar trebui invocată norma, chiar și în cazurile în care comunitatea internațională
este de acord cu necesitatea stringentă de a interveni, doctrina nu specifică în mod concret
condițiile de aplicare91. Menționarea și clarificarea situațiilor de când, cine, unde, modul în care,
ar conferi o mai mare claritate doctrinei și ar preveni situațiile în care ea ar fi pusă în aplicare
doar ca să "susțină anumite puncte de vedere în situații convenabile sau ca să argumenteze
intervenții motivate politic"92.
Desigur, conflictul abordărilor politice nu este unul nou, și este puțin probabil să fie
soluționat într-un viitor foarte apropiat. Rusia și China și-au folosit dreptul de veto pentru a

86
Piiparinen, 2013: p. 394.
87
Blätter, 2010.
88
McGee, 2013: p. 52.
89
Ibidem.
90
Belamy, 2009: p. 125.
91
Shawki, 2011: p. 191.
92
Ibidem, p. 185.

25
împiedica impunerea de sancțiuni pentru Zimbabwe în 2008, și au blocat o rezoluție care
condamna acțiunile din Birmania în 2007. Dar noutatea, neplăcută pentru susținătorii R2P, este
unitatea și numărul tot mai mare al membrilor din Consiliul de Securitate care se opun
perspectivei intervenției internaționale. Țările din grupul BRICS reprezintă o entitate
semnificativă în acest sens, iar intervenția din Libia nu a făcut decât să le accentueze angoasele și
în consecință, opoziția. La polul opus se află SUA și aliații lor europeni, care au folosit
intervenția libiană pentru a justifica dreptatea și necesitatea unei intervenții internaționale, atunci
când situația o cere.

26
 CONCLUZII

Analizând evoluția doctrinei R2P de la apariția ei în 2001, până la prima implementare în

2011, ajngem la concluzia că norma a ajuns la o răscruce, în drumul ei spre recunoaștere și
continuitate. În ciuda unei evoluții și ascensiuni spectaculoase, nici unul dintre cele patru
documente de referință ale R2P, - Raportul ICISS din 2001, Grupul la Nivel Înalt privind
Amenințările, Provocările și Schimbările din 2004, Documentul Final al Summit-ului din 2005 și
cel al Summit-ului din 2008 - nu poate fi considerat ca fiind un izvor de drept în baza căruia
norma să poată fi interpretată în conformitate cu sursele clasice ale dreptului internațional93.
Este adevărat că Responsabilitatea de a Proteja are potențialul să înlocuiască treptat în
secolul XXI intervenția umanitară, dar, cu toate acestea, anumite ajustări, compromisuri, o
interpretare mai restrânsă, definiri mai clare și un sprijin mai consistent din partea actorilor
internaționali vor fi necesare pentru ca norma să promoveze la un principiu de organizare al
societății internaționale. Însă momentan R2P nu are suficientă susținere pentru a deveni normă
de drept internațional cu caracter obligatoriu, și, după cincisprezece ani de la apariția ei pe scena
internațională rămâne "în multe feluri o lozincă politică, mai degrabă decât o normă juridică"94.
Examinarea celor două cazuri - Libia și Siria - arată că răspunsul comunității
internaționale la crizele umanitare nu este constant, chiar dacă premisele sunt asemănătoare. Deși
adoptarea R2P reprezintă un progres semnificativ al școlii liberale, criticile realiste la adresa
normei ar trebui să fie luate și ele în considerare pentru a evita intervenția bazată pe interesele
naționale ale marilor puteri. Luând în considerare faptul că unele state membre NATO au fost
acuzate că au participat la intervenția din Libia pentru a-și apăra interesele naționale, este posibil
ca în viitor să apară selectivitatea intervenției, ceea ce ar însemna că statele nu ar interveni în
crizele umanitare în cazul în care nu există interese naționale de apărat. Dacă privim lucrurile din
această perspectivă, realismul va fi teoria dominantă în explicarea R2P, în detrimentul
liberalismului. De asemenea, intervenția din Libia a creat un precedent prin schimbarea
regimului de la Tripoli, acțiune care a căzut dincolo de incidența mandatului autorizat de
Consiliul de Securitate și care a îngreunat autorizarea intervențiilor viitoare. Acest lucru a avut și
un impact negativ în evoluția și dezvoltarea R2P ca o normă solidă și influentă, făcând
susceptibilă, dacă nu imposibilă utilizarea ei în cazul unor viitoare crize umanitare, care nu s-a
lăsat mult așteptată, doi ani mai târziu statele occidentale încercând să obțină autorizația

93
Sthan, 2007: p. 2.
94
Ibidem.

27
Consiliului de Securitate pentru o intervenție în Siria. Este lesne de înțeles de ce rezoluția privind
Siria nu a fost adoptată, deși populația siriană se află într-o situație extrem de sensibilă.
O altă explicație a eșecului de a interveni în Siria este faptul că ONU nu și-a epuizat toate
instrumentele de care dispune pentru a preveni escaladarea conflictului și nici nu a avut o reacție
rapidă și eficientă la abuzurile și încălcările drepturilor omului. Datorită ezitărilor și indeciziilor
în ceea ce privea modul de acțiune, ONU a ratat fereastra de oportunitate, în acest timp situația
din Siria agravându-se, ajungându-se deja la un război civil de proporții hobbesiene, război în
care nici un membru al comunității internaționale occidentale nu pare să își dorească să se
implice.
În 2001 ICISS a făcut un apel la comunitatea internațională să îmbrățișeze ideea
responsabilității de a proteja ca pe un cod de bază al cetățeniei la nivel mondial, dar interesele
proprii ale statelor au subminat acest concept de inspirație liberală. Rămâne de văzut dacă R2P
va avea forța necesară pentru a depăși această perioadă sensibilă și dacă statele vor fi dispuse să
facă anumite compromisuri pentru a revigora această doctrină, astfel încât dezastrele umanitare
să poată fi prevenite sau soluționate.

28
 BIBLIOGRAFIE

Annan, Kofi (2000), We the Peoples: The Role of the United Nations in the 21st Century,
disponibil pe - http://www.un.org/en/events/pastevents/pdfs/We_The_Peoples.pdf - accesat la 27
martie 2016.
Annan, Kofi (1999), "Two Concepts of Sovereignty" în The Economist, disponibil pe -
http://www.economist.com/node/324795 - accesat la 27 martie 2016.
Arsanjani, Mahnoush H. (2012), "Shift in dynamics of chapter VII function of the
security council" în Proceedings of the Annual Meeting (American Society of International Law),
No. 106, pp. 226-228.
Axworthy, Lloyd (2011), "In Libya, We Move toward a More Humane World" în Global
and Mail, disponibil la - http://www.theglobeandmail.com/opinion/in-libya-we-move-toward-a-
more-humane-world/article626440/ - accesat la 27 martie 2016.
Bellamy, Alex J. (2009), Responsibility to Protect: The Global Effort to End Mass
Atrocities, Cambridge, UK: Polity Press.
Bellamy, Alex J. (2010), Understanding Peace Keeping, 2nd ed., Massachauttes: Polity
Press.
Bellamy, Alex J. (2011), Global Politics and the Responsibility to Protect: From Words
to Deeds, New York: Routledge.
Blätter, Ariela (2014), "The Responsibility Not to Veto: A way Forward" în Citizens for
Global Solutions, disponibil la -
http://globalsolutions.org/files/public/documents/RN2V_White_Paper_CGS.pdf - accesat la 27
martie 2016.
Bluntschi, Johan Caspar (1874), Le Droit International codifié, disponibil la -
https://archive.org/details/ledroitinternat00blungoog - accesat la 5 aprilie 2016.
Claes, Jonas (2011), Libya and the Responsibility to Protect, disponibil la -
http://www.usip.org/publications/libya-and-the-responsibility-protect - accesat la 7 mai 2016.
Carter, E. Barry and Weiner, Allen S. (2006), International Law, 6th Edition, New York:
Wolters Kluwer Law and Business.
Charvet, John, and Elisa Kaczynska-Nay (2008), The Liberal Project and Human Rights:
Theory and Practice of a New World Order, London: Cambridge University Press.
De Aquino, Santo Tomas (2001), Suma de Teologia, Vol. 1, Cuarta Edición, Biblioteca
de Autores Cristianos, Madrid.

29
 Deng, Francis M. (2010), "From <<Sovereignty as Responsibility>> to the
<<Responsibility to Protect>>" în Global Responsibility to Protect Journals, Vol. 2, Number 4.
Doebbler, Curtis F. J. (2005), Introduction to International Humanitarian Law, CD
Publishing, Washington.
Doyle, Michael and Recchia, Stefano (2011), "Liberalism in International Relations" în
International Encyclopedia of Political Science, disponibil la -
http://cadmus.eui.eu//handle/1814/20215 - accesat la 30 martie 2016.
Dunnant, Henry (1986), Memory of Solferino, CICR, Genéve.
Dunne, Tim and Gifkins, Jess (2011), "Libia and R2P: Norm Consolodation or Perfect
Storm?" în The Interpreter, disponibil la -
http://www.lowyinterpreter.org/post/2011/04/14/Libya-R2P-Norm-consolidation-or-perfect-
storm.aspx - accesat la 12 aprilie 2016.
Evans, Gareth (2008), The Responsibility to Protect. Ending Mass Atrocities Crimes
Once and For All, Brookings Institution Press, Washington, D.C.
Evans, Gareth (2011), The R2P Balance Sheet after Libya, disponibil la - http://www.e-
ir.info/wp-content/uploads/R2P.pdf - accesat la 12 mai 2016.
Evans, Gareth and Thakur, Ramesh (2013), "Humanitarian intervention and the
responsibility to protect" în International Security, Vol. 37, no. 4, pp. 199-207.
Fixdal, Mona and Smith Dan (1998), "Humanitarian Intervention and Just War" în
Mershon International Studies Review, Vol. 42, No. 4, pp. 282-312.
Glanville, Luke (2011), "Darfur and the responsibilities of sovereignty" în International
Journal of Human Rights, Vol. 15, No. 3.
Grotius, Hugo (1968), Despre dreptul războiului și păcii, Editura Științifică, București.
ICISS Report (2001), The Responsability to Protect, Ottawa, Canada.
International Commission on Intervention and State Sovereignty, "The Responsability to
Protect: Report of the International Commission on Intervention and State Sovereignty" (Ottawa:
The International Development Research Centre, 2001).
Jackson, Robert and Sørensen, Georg (2007), Introduction to International Theories and
Approaches, 3rd ed., Oxfors: Oxford University Press.
Keohane, Robert and Nye, Joseph S. (eds.) (1997), Power and Interdependence: World
Politics in Transition, Boston: Little, Brown.
Ki-moon, Ban (2011), Statement by the Secretary General on Libya, disponibil la -
http://www.un.org/sg/STATEMENTS/index.asp?nid=5145 - accesat la 12 mai 2016.

30
 Lonergan, Jonelle (2011), "Neo-Realism and Humanitarian Action: From Cold War to
Our Days" în The Journal of Humanitarian Assistance, disponibil la -
https://sites.tufts.edu/jha/archives/author/jloner02 - accesat la 20 mai 2016.
McGee, Tom (2013), "The Responsibility to Protect in the Context of the Syrian Civil
War" în United Nations for Training and Research, disponibil la -
http://digitalcommons.pepperdine.edu/cgi/viewcontent.cgi?article=1167&context=globaltides -
accesat la 31 martie 2016.
Mill, Stuart John (1859), On Liberty, 2nd edition, London: John W. Parker and Son, West
Strand.
Morgenthau, Hans (1967), "To Intervene or Not to Intervene" în Foreign Affairs,
diposnibil la - https://www.foreignaffairs.com/articles/1967-04-01/intervene-or-not-intervene -
accesat la 27 martie 2016.
Moses, Jeremy, "Sovereignty as Irresponsability? A Realist Critique of the
Responsability to Protect", Review of International Studies (2006): 1-23.
Nuruzzaman, Mohamed (2013), "The <<Responsibility to Protect>> Doctrine: Revived
in Libya, Buried in Syria", în Insight Turkey, Vol. 15, No. 2, pp. 57-66.
Piiparines, Touko (2013), "Responsibility to Protect: The coming of age of sovereignty-
buliding", în Civil Wars, Vol. 15, No.3, pp. 380-405.
Pingeot, Lou and Obeland, Wolfgang (2014), In whose name? A critical view on the
Responsibility to Protect, Rosa Luxemburg Stiftung, New York.
Power, Samantha (2003), A problem from Hell. America and the Age of Genocide, Basic
Books, New York.
Rosenau, James N. (1992), Governance Without Government: Order and Change in
World Politics, Cambridge, Cambridge University Press and Czempiel, Ernst-Otto.
Rosencrance, Richard N. (1986), The Rise of the Trading State: Commerce and Conquest
in the Modern World, New York, Basic Books.
Shawki, Noha (2011), "Responsibility to Protect: The Evolution of an International
Norm", în Global Responsibility to Protect, No. 3, pp.172-196.
Soendergaard, Betina Dahl (2008), "The Political Realism of Augustine and Morgenthau:
Issues of Man, God, and Just War", în  Turkish Journal of International Relations, Vol. 7, no. 4 ,
pp. 1-17.
Sthan, Carsten (2007), "Responsibility to Protect: Political rhetoric or emerging legal
norm?" în The American Journal of International Law, Vol. 101, no. 1, pp. 1-31.

31
 Tardy, Thierry (2012), "The Dangerous Liaison of the Responsibility to Protecta and the
Protection of the Civilians in Peacekeeping Operation", în Global Responsibility to protect, No.
4, pp. 424-448.
Telbami, S. (2012), “Kenneth Waltz, Neorealism, and Foreign Policy” în Foreign Policy,
Security Studies, Vol.11, no.3, pp. 158-170.
Thakur, Ramesh (2011), The Responsibility to Protect: Norms, Laws and the Use of
Force in International Politics, New York: Routledge.
Tiewa, Liu (2012), "China and responsibility to protect: Maintenance and change of its
policy for intervention", în Pacific Review, Vol. 25, no. 1, pp. 153-173.
UN Document (2004), The High-level Panel On Threats, Challenges and Change, A
More Secure World, Our Shared Responsibility, disponibil la -
http://www.responsibilitytoprotect.org/index.php/about-rtop/core-rtop-documents - accesat la 5
aprilie 2016.
UN General Assembly (2005), 60th Session, Draft Resolution Referred to the High-level
Plenary  Meeting of the General Assembly by the General Assembly at its Fifty-Ninth Session
(A/60/L.1), disponibil la -  http://www.unhcr.org/4ef9c7269.html - accesat la 5 aprilie 2016.
Walt, Stephen M. (1998), "International Relations: One World, Many Theories", în
Foreign Policy, No.110, pp. 29-46.
Waltz, Kenneth (2006), Teoria politicii internaționale, Editura Polirom, București.
Waltz, Kenneth (1976), Theory of International Politics, New York: McGraw-Hill.
Wendt, Alexander (1992), "Anarchy is what States Make of it: The Social Construction
of Power Politics", în International Organizaton, Vol. 46, No. 2, MIT Press, pp. 391-425.
World Summit Document Outcome (2005) (s.n.), Responsibility to Protect, disponibil la
- http://www.responsibilitytoprotect.org/index.php/about-rtop/core-rtop-documents - accesat la 5
aprilie 2016.

32