UNIVERSITATEA DE ŞTIINŢE AGRICOLE ŞI MEDICINĂ VETERINARĂ REGELE MIHAI

I-AL ROMANIEI DIN TIMIŞOARA

FACULTATEA DE AGRICULTURĂ
SPECIALIZAREA AGRICULTURĂ
DISCIPLINĂ: AMELIORAREA PLANTELOR
AN DE STUDIU:III

Hibridarea

Coordonator: Ciulcă Adriana

Student: Panc Valentina-Claudia

Timişoara, 2021

Hibridarea
Hibridarea reprezintă încrucişarea a două organisme având ca efect contopirea în zigot a celor
doua baze ereditare.Indivizii rezultaţi în urma hibridării poartă denumirea de hibrizi.
Aceşti hibrizi pot manifesta în mod diferit caracterele şi însuşirile provenite de la cei
doi părinţi. În cazul în care descendenţii hibrizi exteriorizează caractere şi însuşiri de la ambii
părinţi, nu seamănă preponderent cu unul dintre părinţi sau cel în care nu seamănă cu nici
unul dintre genitori.
Hibridarea este metoda de bază folosită în ameliorarea plantelor pentru creşterea variabilităţii
genotipice în cadrul materialului iniţial. Hibridarea, ca metodă de ameliorare s-a conturat încă
din secolul al XIX-lea. Cu timpul a devenit cea mia folosită metodă, ajungându-se astăzi, să
fie aplicată planificat în vederea obţinerii unor genotipuri cu anumite combinaţii de
gene.Acest aspect se justifică mai ales în ultimii ani ca urmare a utilizării intensive a
germoplasmei de bază şi a epuizării variabilităţii naturale existente încadrul acestora.Peste
95% din soiurile cultivate au origine hibridă, hibridarea este metoda care stă la baza cultivării
hibrizilor cu preponderenţă la speciile alogame, hibrizi la care semanifestă efectul heterozis
în generaţia F1, din acest motiv, în producerea de sămânţă în cazul cultivării hibrizilor,
această metodă se foloseşte cu o frecvenţă anuală.Metoda propriu zisă a fost aplicată în urma
descoperirii sexelor la plante (după anul 1600) iar bazele teoretice au fost elucidate de
Mendel care pe baza a numeroase experimente cu încrucişări la mai multe specii a stabilit
legile eredităţii.Variabilitatea genotipică deosebit de ridicată care poate fi obţinută prin
hibridare (îngeneraţia F2,Fn) se explică pe baza acţiunii a mai multor cauze de ordin genetic:
- segregarea alelelor (a factorilor ereditari)
-libera combinare a genelor pe baza legii hazardului
-crossing-over-ului
-apariţia transgresiunilor respectivilor indivizi la care un anume caracter  semanifestă într-o
măsură mai mică decât la cel mai slab părinte sau într-o măsură mai mare decât la cel mai
valoros părinte.
Aceste forme transgresive dacă sunt valoroase au şanse foarte mari să devină noi soiuri.
Hibridarea se poate practica în diferite variante în funcţie de particularităţile biologice sau
morfologice ale speciei şi respectiv ale formelor parentale utilizate sau de obiectivele de
ameliorare urmărite, de varietatea genotipică existentă în cadrul materialului iniţial
Atingerea unor anumite obiective înainte stabilite poate fi realizată prin hibridare numai dacă
aceasta se realizează foarte bine controlat. Eficacitatea metodei depinde de valoarea formelor
parentale cu care se lucrează şi de cât de bine sunt cunoscute. Acestea trebuie să prezinte cât
mai puţine însuşiri nevaloroase şi împreună, să însumeze toate caracteristicile stabilite ca
obiective de ameliorare. Principala consecinţă a hibridării este recombinarea genetică. Prin
unirea celor doi gameţi, proveniţi de la cele două forme parentale se realizează combinaţii noi
de gene, fiecare genitor participând cu zestrea sa genetică. Aceasta va constitui baza de
acţiune a altor fenomene genetice
În funcţie de de polenizare şi in funcţie reproducerea a plantelor sunt doua tipuri de hibridare:
naturală şi artificială
Hibridarea naturală este un proces specific caracteristic speciilor heterogame, specific la:
pomi, arbuşti fructiferi, etc. Ca urmare a hibridărilor naturale, variabilitatea genotipică la
speciile vizate este suficient de mare, permiţând şansa de creare a unor soiuri noi.

Hibridarea artificială reprezintă intervenţia amelioratorului în anumite etape ale dezvoltării

plantelor sau de-a lungul procesului de dezvoltare în sensul dirijării polenizării, astfel pot
exista 3 variante de hibridare în funcţie de modul cum polenul ajunge pe stigmatul florilor,
respectiv:

a. hibridare cu polenizare liberă

b. hibridare cu polenizare semiliberă
c. hibridare cu polenizare dirijată
Polenizarea liberă constă în îndepărtarea organului de reproducere masculin de la genitorul
mamă şi urmată de libera polenizare cu polen de la plantele alăturate sau de la parcela vecină.
Metoda este folosită la unele specii dioice sau la unele specii monoice (porumb) sau în
procesul de producere de sămânţă la anumite specii.

Polenizarea semi liberă reprezintă cultivarea celor doi părinţi (genitori) în rânduri alăturate
şi introducerea inflorescenţelor celor două înainte de înflorire sub acelaşi izolator. Sămânţa
rezultată poate să prezinte caractere diferite în funcţie de sensul hibridărilor respective sau
reciproce.

Polenizarea forţată reprezintă castrarea florilor genitorului femel (mamă), izolarea acestora,
colectarea de polen de la genitorul patern (tată), polenizarea propriu zisă urmată de izolare şi
recoltarea separată a combinaţiilor hibride. Metoda are aplicabilitate la toate speciile.

În funcţie de gradul de înrudire a formelor parentale, hibridarea poate fi:

a. apropiată
b. îndepărtată
Hibridarea apropiată – pentru încrucişarea între 2 părinţi diferiţi din cadrul aceleiaşi specii
şi se mai numeşte şi hibridare intraspecifică.

Hibridarea îndepărtată constă în încrucişarea între 2 părinţi care aparţin la nivele

taxonomice diferite, ex: la 2 specii diferite rezultate din aceleaşi gene se mai numeşte şi
încrucişare interspecifică sau între 2 genuri diferite (intergenerică) din aceeaşi familie. În
cazul hibridărilor îndepărtate, apar unele dificultăţi ce micşorează şansele de reuşită cauzate
de factorii genetici, morfologici sau fiziologici şi concretizate prin intersterilitatea formelor
parentale şi respectiv sterilitatea hibrizilor din F1.

În funcţie de numărul de genitori (forme parentale) care stau la originea unui organism hibrid,
hibridarea poate fi: simplă, complexă.

Hibridarea simplă reprezintă încrucişarea a 2 părinţi, ex: 2 soiuri sau 2 linii cosangvinizate,
nici una nici alta nu are hibrid.

Hibridarea complexă constă în încrucişarea a 2 parteneri din care cel puţin unul are origine
hibridă. Hibrizii obţinuţi în primul caz se numesc simpli iar în cel de-al doilea caz se numesc
hibrizi complecşi. Fiecare dintre cele 2 metode poate fi practicată în mai multe variante, în
general în funcţie de poziţiile alese pentru genitori.

Hibridare simplă - putem întâlni una din variantele:

- hibridare directă
- hibridare reciprocă
- hibridare repetată
- hibridare ciclică
- hibridare dialelă
Hibridarea directă – încrucişarea de tipul A*B, întotdeauna în formula hibridării, forma
mamă este trecută prima.

Hibridarea reciprocă – încrucişarea de tipul B*A reprezintă schimbarea rolului genitorilor

şi se impune în unele cazuri de incompatibilitate. În cazul în care lungimea stilului florilor
este mai mică, forma respectivă va fi aleasă ca formă mamă pentru a putea fi străbătută mai
uşor de gameţii masculi.

Hibridarea repetată – se mai numeşte şi regresivă, retroîncrucişare, back-cross, reprezintă

încrucişarea între 2 forme parentale, dintre care una este mai puţin valoroasă dar posedă o
anume însuşire sau un anume caracter dorit în următorul soi şi care poartă numele de donor
cu o formă parentală valoroasă din majoritatea punctelor de vedere dar care îi lipseşte acea
însuşire de la donor purtând numele de RECURENT. Organismele hibride rezultate prin
combinaţia donorului (A) cu cel recurent (B) se reincrucişează timp de mai multe generaţii cu
recurentul în scopul fixării caracterului ori însuşirii de la donor.

Metoda este mai eficientă atunci când se doreşte preluarea unui caracter controlat dominant
sau controlat de un număr relativ mic de gene. Se poate afirma că metoda permite relativ uşor
transferarea unor însuşiri, a unor caractere calitative şi mai puţin în privinţa caracterelor
cantitative.

Metoda poate fi practicată în 2 variante: directă sau reciprocă.

Hibridarea ciclică reprezintă încrucişarea tuturor formelor dintr-o colecţie cu o formă

cunoscută denumită tester sau analizator .

Hibridarea dialelă reprezintă încrucişarea tuturor formelor dintr-o colecţie, fiecare cu

fiecare atât direct cât şi reciproc .Metoda este folosită pentru determinarea capacităţii
combinative specifice a posibilelor forme parentale. Seminţele combinaţiilor hibride sunt
semănate anul următor în culturi comparative, la recoltare se determină producţiile, în final
putându-se aprecia care este poziţia cea mai avantajoasă sau combinaţia favorabilă pentru un
anume genitor.

Hibridarea complexă – metoda se foloseşte pe de o parte pentru creşterea variabilităţii în

cadrul surselor de germoplasmă prin exploatarea populaţiilor hibride în curs de segregare la
care se asociază selecţia individuală repetată anual cu cele 2 variante ale sale: selecţia
genealogică şi selecţia tardivă.

Pentru aceste metode se folosesc la speciile autogame, alogame hibridarea complexă se

foloseşte pentru evitarea costurilor foarte mari generate de utilizarea hibrizilor simpli prin alte
tipuri de exploatare a heterozisului şi anume: hibridarea triliniară, hibridarea dublă şi
hibridarea multiliniară numită şi testul top-cross sau poli-cross.
Pentru acest tip de hibridări (hibridarea multiliniară) care mai poate fi numită şi hibridare în
masă şi care reprezintă încrucişarea liberă a mai multor forme valoroase, fie soiuri, fie linii
cosangvinizate.

Hibridarea triliniară presupune încrucişarea în primul an a 2 linii cosangvinizate pentru

obţinerea unui hibrid simplu, iar în al 2-lea încrucişarea hibrid simplu cu o a treia linie
cosangvinizată, alta decât cele 2 folosite iniţial.

Hibridarea dublă presupune încrucişarea în primul an a 2 linii cosangvinizate pe de o parte

pentru obţinerea unui hibrid simplu în acelaşi an a altor linii tot pentru obţinerea unui hibrid
simplu iar în anul 2 se încrucişează cei 2 hibrizi simpli şi se obţine un hibrid dublu.

În hibridul dublu trebuie să existe 4 linii cosangvinizate diferite sau 4 soiuri diferite,
utilizarea hibrizilor triliniari şi a hibrizilor dubli se practică în producţie pentru că chiar dacă
efectul heterozis este ceva mai mic decât la hibrizii simpli, totuşi costurile de producere a
seminţei hibride în generaţia F0 sunt mult mai mici în comparaţie cu hibrizii simpli. La
hibrizii simpli triliniari, dubli, sămânţa în generaţia F0 trebuie să fie obţinută în fiecare an.

Hibridarea sintetică aceasta presupune încrucişarea liberă între mai multe linii
cosangvinizate semănate în amestec iar din sămânţa obţinută rezultă aşa-numitele soiuri
sintetice. Toate categoriile de hibridare menţionate până acum cu excepţia hibridării de tip
back-cross (sau recurentă, regresivă) fac parte din categoria hibridărilor apropiate, adică
încrucişările dintre forme din cadrul aceleiaşi specii. Se mai cunoaşte hibridarea
intraspecifică sau hibridarea apropiată.

În funcţie de gradul de înrudire a genitorilor, există şi hibridarea îndepărtată adică între forme
aparţinând la 2 specii diferite, 4 hibrizi interspecifici; 2 genuri diferite – hibridare
intergenerică care se poate practica atât la speciile autogame cât şi la speciile alogame. De
regulă hibrizii îndepărtaţi se folosesc pentru transferul unor gene de rezistenţă de la unele
specii din flora spontană la soiurile ameliorate existente în cultură care sunt deficitare din
acest punct de vedere.

Datorită diferenţierilor de tip morfologic sau de tip genetic între cele 2 forme care participă la
hibridare, realizarea hibrizilor este suficient de dificilă din cauza unor probleme care apar în
aceste situaţii.

Probleme speciale apărute în lucrările de hibridare – hibrizii rezultaţi în urma încrucişării

interspecifice se caracterizează printr-o variabilitate foarte pronunţată la care se adăuga o
plasticitate ecologică, o adaptabilitate la condiţiile de mediu mai bună decât a hibrizilor
obişnuiţi. Problemele care apar în cazul hibridărilor îndepărtate sunt datorate intersterilităţii
formelor parentale şi sterilităţii hibrizilor în prima generaţie.

Intersterilitatea formelor parentale este dată de unele deosebiri morfologice, fiziologice,

biochimice sau genetice între cei 2 genitori folosiţi, astfel se întâlnesc situaţii când polenul
genitorului mascul nu germinează pe stigmatul genitorului femel, se întâlnesc cazuri când
germinează dar tubul polenic nu poate străbate toată lungimea stilului pentru a fecunda
ovulul.
Există cazuri când nu se poate forma zigotul, se întâlnesc situaţii când sămânţa hibridă
obţinută nu poate germina sau plantele care s-au format nu ajung la maturitate.

În privinţa deosebirilor de ordin morfologic s-au constatat diferenţe între lungimea stilului la
cei 2 genitori fapt care determină alegerea corectă a genitorului femel şi mascul în sensul că
întotdeauna genitorul femel trebuie să aibă stilul mai scurt decât a celui mascul.

În privinţa deosebirilor de ordin fiziologic este posibil ca perioadele de vegetaţie ale celor 2
genitori să fie diferite şi astfel nu se asigură coincidenţă la înflorire. În privinţa deosebirilor
genetice acestea sunt date fie de numărul cromozomilor, fie de gradul de omologie a acestora,
fie de calitatea materialului genetic.

Problemele date din cauza intersterilitatii formelor parentale se rezolvă prin câteva metode
după caz şi anume: hibridarea reciprocă, tratarea organelor sexuale ale florilor cu substanţe
stimulatoare sau inhibitoare de creştere, embriocultura, dublarea sau înjumătăţirea numărului
de cromozomi la unul dintre genitori.

Hibridarea reciprocă se foloseşte în situaţia în care unul din genitori prezintă un sistem de
incompatibilitate care inhibă germinaţia polenului celuilalt genitor şi dacă lungimile stilurilor
celor 2 porţiuni sunt diferite. Astfel s-a constatat că atunci când se încrucişează Phaseolus
vulgaris cu Phaseolus multiflorus, procentul de reuşită în hibridare este de 0,48%, în
condiţiile în care se schimbă rolul genitorilor, adică forma maternă este Phaseolus multiflorus
şi forma paternă Phaseolus vulgaris, procentul de obţinere a seminţelor hibride ajunge până la
42%.

Un aspect asemănător se întâlneşte la hibridarea între Solanum tuberosum şi Solanum acaule,

situaţie în care hibridarea nu reuşeşte deloc schimbând rolul genitorilor, adică folosind
hibridarea reciprocă – Solanum acaule forma maternă iar Solanum tuberosum forma paternă,
hibridarea reuşeşte 100%, în acest caz hibridarea directă Solanum tuberosum * Solanum
acaule nu reuşeşte din cauză că polenul de la Solanum acaule după germinare nu reuşeşte să
străbată stilul mai lung la Solanum tuberosum ca genitor matern.

Tratarea cu substanţe stimulatoare sau inhibitori de creştere – se foloseşte pentru

creşterea gradului de germinare a polenului, pentru încetinirea sau forţarea înfloritului la unul
din genitori atunci când nu există coincidenţă la înflorire.

Embriocultura se foloseşte pentru eliminarea incompatibilităţilor manifestate la unele specii

între embrionul diploid şi endospermul triploid al seminţei, metoda constă în detaşarea
embrionului imediat după formare, trecerea acestuia pe un mediu special de cultură şi
creşterea în condiţii “în vitro”.

Dublarea sau înjumătăţirea numărului de cromozomi se foloseşte pentru compatibilitatea

garniturilor cromozomiale ale celor 2 parteneri pentru a reuşi hibridarea.

Sterilitatea hibrizilor în F1 – aceasta sterilitate se manifestă datorită diferenţelor existente

între cei 2 gameţi care participă la formarea zigotului în sensul că împerecherea
cromozomilor poate avea loc în totalitate, doar parţial sau se poate să nu aibe loc, cu alte
cuvinte sterilitatea hibrizilor în F1 este dată de deosebirile de ordin cantitativ şi calitativ între
garniturile cromozomice ale celor 2 forme parentale.

Dacă la încrucişare participă 2 genitori care au acelaşi număr de cromozomi şi garnitură

cromozomială sunt omoloage, hibrizii rezultaţi sunt întotdeauna fertili.

Dacă numărul de cromozomi este acelaşi dar nu se înregistrează omologie între cele 2
garnituri, hibrizii obţinuţi sunt parţial sterili. Dacă nu există nici acelaşi număr de cromozomi
şi nici omologie între aceştia, hibrizii obţinuţi sunt întotdeauna sterili.

Există posibilitatea să se manifeste aceasta sterilitate şi din cauza unor condiţii de mediu:
temperaturi scăzute, umiditate atmosferică nepotrivită în momentul fecundării.

Pentru a putea utiliza aceşti hibrizi în diferite procese de ameliorare, este obligatoriu să se
refacă fertilitatea acestora care este posibilă prin 2 metode: prin hibridarea regresivă sau
recurentă şi prin dublarea numărului de cromozomi. Atfel hibridarea recurentă se practică
pentru eliminarea treptată a cromozomilor aparţinând unui genitor şi refacerea garniturii
celuilalt genitor, de regulă se elimină cromozomii genitorului mascul sau prin refacerea
completă a genomului patern prin biotehnologii transferând un nucleu patern în citoplasma
formei materne. Eliminarea cromozomilor este posibilă prin folosirea ca partener recurent a
unuia dintre genitori şi refacerea partenerului femel.

Dublarea numărului de cromozomi este de natură să restabilească omologia cromozomilor

în celulele care vor da naştere la gameţi, astfel diviziunea reducţională se va desfăşura normal
în urma dublării garniturii prin tratarea cu colchicină în generaţia F0. Dublarea numărului de
cromozomi să face doar la speciile cu reproducere sexuată reprezentând importanţă pentru
hibrizii cu reproducere vegetativă pentru că pe aceşti hibrizi îi vom reproduce doar prin
altoire, marcotare, butăşire fără implicarea elementelor sexuale în reproducere.

Tehnica hibridării – pentru ca lucrările de hibridare să fie eficiente este obligatoriu să se

parcurgă câteva etape importante şi anume: alegerea genitorilor, alegerea plantelor care
participă la hibridare, alegerea florilor şi inflorescenţelor, toaletarea şi izolarea florilor
(inflorescenţelor) castrarea florilor genitorului femel, polenizarea, controlul fecundării,
repetarea polenizării dacă este cazul, recoltarea fructelor hibride.

Alegerea genitorilor – practic este cea mai importantă etapă în sensul că cei 2 parteneri,
soiuri sau linii cosangvinizate trebuie să fie supuşi anterior unor studii hibridologice pentru a
determina capacitatea lor combinativă. De asemenea o condiţie minimală este că din punct de
vedere al fondului de gene, cei 2 parteneri trebuie să se completeze reciproc în privinţa unor
caractere şi însuşiri. Manifestarea unor elemente deosebite la hibrizii formaţi este cu atât mai
puternică cu cât cei 2 parteneri sunt mai îndepărtaţi din punct de vedere geografic, se poate
folosi unul din parteneri, soiul zonat în regiunea respectivă care se va încrucişa cu un partener
dintr-o altă zonă geografică dar care corespunde din punct de vedere al garniturii
cromozomice şi al omologiei cromozomilor.

Dacă partenerii aparţin la specii diferite, mai întâi prin studii hibridologice se testează
aptitudinea fiecărui partener la hibridarea îndepărtată alegându-se rolul de femel sau mascul
pentru fiecare dintre genitori.

Cele mai bune rezultate în hibridare se obţin atunci când formele parentale sunt homozigote
cel puţin pentru caracterele şi însuşirile pe care dorim să le transferăm la noul hibrid, pentru
aceasta trebuie să utilizăm liniile pure pentru speciile autogame şi liniile cosangvinizate
pentru speciile alogame.

Valoarea hibridologică se stabileşte prin cele 2 tipuri de hibridare: hibridare ciclică cu care
se determină capacitatea combinativa generală şi hibridare dialelă cu care se determină
capacitatea combinativă specifică.

În cazul în care nu există coincidenţă, la înflorire este posibilă folosirea fie a unor substanţe
stimulatoare sau inhibitoare de creştere, folosirea unor metode fizice sau chiar însămânţatul la
epoci diferite: mai întâi genitorii cu înflorire tardivă şi apoi al 2-lea genitor cel precoce.

Alegerea plantelor care participă la hibridare – plante care manifestă vigoare şi stare
fitosanitară corespunzătoare, trebuie să corespundă din toate punctele de vedere.

Alegerea florilor şi inflorescenţelor – presupune identificarea florilor şi inflorescenţelor

care vor fi cel mai bine hrănite de planta respectivă (de la baza lăstarilor) restul florilor
eliminându-se în totalitate.

Toaletarea florilor şi inflorescenţelor şi izolarea acestora presupune ca din cadrul unor

inflorescenţe să se aleagă doar florile bine dezvoltate restul eliminându-se cu o pensetă după
care se face izolarea cu o pungă, cu o hârtie de pergament sau cu un săculeţ de pânză care
acoperă toată inflorescenţa. În momentul optim, înainte să fi avut loc polenizarea naturală se
castrează genitorul femel. Această etapă presupune eliminarea florilor mascule dacă acestea
sunt pe aceeaşi plantă cu inflorescenţele femele; eliminarea plantelor mascule dacă cele 2
tipuri de flori sunt pe plante diferite şi eliminarea elementelor sexuale mascule din floarea
hermafrodită a genitorului femel.

Polenizarea se face în momentul în care stigmatul genitorului femel este apt pentru
polenizare şi anume când acesta prezintă o turgescenţă maximă şi o secreţie caracteristică pe
suprafaţa stigmatului. Polenizarea se face fie cu polen proaspăt recoltat de la genitorul mascul
fie cu polen conservat dacă nu este posibilă asigurarea coincidentei la înflorire.

În ceea ce priveşte viabilitatea stigmatului aceasta este diferită de la o specie la alta şi poate fi
posibilă fecundarea de la 1-2 ore până la 2-3 zile. Viabilitatea polenului tot este diferită dar
acest aspect poate fi compensat prin conservarea polenului la unele specii păstrarea acestuia
putând ajunge mai mulţi ani la rând.

Polenizarea propriu-zisă se poate face cu trecerea polenului cu un tampon de vată de la

genitorul mascul pe stigmatul genitorului femel, uneori adăugarea pe stigmat a unor substanţe
care reţin polenul mai multe ore (zile) după care se izolează rapid pentru a nu se produce
polenizare străină. La câteva zile se face controlul fecundării, dacă stigmatul este ofilit rezultă
că fecundarea a avut loc dacă nu se poate face o repetare a polenizării inflorescenţelor
izolându-se din nou după care se fac lucrările tipice de îngrijire până la recoltarea fructelor
hibride.

Selecţia în populaţiile hibride la speciile autogame – la această categorie de plante metoda

de selecţie este selecţia individuală repetată anual cu cele 2 variante ale sale: selecţia
genealogică şi selecţia tardivă.

Selecţia genealogică constă în alegerea elitelor începând cu generaţia F2 când are loc
segregarea caracterelor şi apoi urmărirea separată a descendenţelor fiecărei elite..

Selecţia tardivă presupune începerea alegerii elitelor mult mai târziu, după 5-7 generaţii,
lăsând mai întâi plantele să se homozigoteze şi apoi să se aleagă elite homozigote.

Bibliografie
https://www.academia.edu/3747256/33217411_Ameliorarea_Plantelor_Curs

Curs de ameliorarea plantelor Ifr Agricultura

https://biblioteca.regielive.ro/cursuri/agronomie/hibridarea-somatica-182958.html