Monarhia constituțională în România[modificare 

| modificare sursă]
Monarhia are o lungă tradiție în România, domnitorii Principatelor Române având
rangul prinților sau regilor din vestul Europei.
În forma ei modernă, monarhia românească a luat naștere în 1859, odată cu
unirea Principatelor Valahiei și Moldovei sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza. Acesta nu
avea, însă, descendență regală, astfel încât adevărata conectare a României cu familiile regale
europene de lungă tradiție s-a făcut în 1866, odată cu urcarea pe Tron a Domnitorului Carol I
(din 1881, Majestatea Sa Regele Carol I al României).
Încă de la început, monarhia românească a fost o monarhie constituțională modernă,
funcționând pe baza unei legi fundamentale care garanta drepturile și libertățile românilor.
Adoptată la scurt timp după urcarea pe Tron a Domnitorului Carol I, Constituțiunea
Principatelor Unite de la 1 iulie 1866 reprezintă prima lege fundamentală modernă a
României (folosirea denumirii exacte este importantă, fiindcă constituțiilor li se precizează
întotdeauna ziua și luna adoptării, nu doar anul). Deși țara se afla încă sub suzeranitate
otomană, această constituție are, printre altele, meritul de a nu pomeni nimic, în textul său,
despre puterea suzerană.[1][2]
Principatele Unite ale Valahiei și Moldovei și-au proclamat independența la 10 Mai 1877. La
această dată (la care se aniversau 11 ani de la prima sosire în București a Domnitorului), Carol
I a semnat Declarația de Independență a statului, ce fusese citită în Parlament cu o zi înainte,
de către Mihail Kogălniceanu. Conform Constituției, puterea legislativă a statului era
exercitată în comun de către Domnitor și de către cele două adunări parlamentare (Adunarea
Deputaților și Senatul), astfel încât nici un act al Parlamentului nu devenea lege decât după ce
primea sancțiunea domnească, era promulgat și publicat în Monitorul Oficial - Domnitorul
putând refuza sancțiunea sa.
Noul stat apărut pe harta Europei la 10 Mai 1877 s-a numit „România” (până atunci țara nu
avea personalitate internațională, fiindcă politica externă a Principatelor era dusă de turci).
Independența declarată a fost cucerită efectiv în războiul ce a urmat (1877-1878), război în
care trupele Domnitorului Carol s-au aflat în alianță cu cele ale Imperiului Rus (Domnitorul
României și Țarul Rusiei erau rude).
La 10 Mai 1881, România devine Regat, iar Majestatea Sa Carol I este încoronat ca Rege al
României. Acest fapt sublinia creșterea importanței statului român pe scena internațională.
Datorită faptului că Regele Carol I și Regina Elisabeta au avut un singur copil, care nu a
supraviețuit (o fetiță, Principesa Marioara, care a murit de scarlatină la vârsta de 4 ani),
în 1889 Principele Ferdinand, nepotul Regelui Carol din casa de Hohenzollern-Sigmaringen, a
fost desemnat ca moștenitor al Coroanei României.
În 1892 Principele Moștenitor Ferdinand se căsătorește cu Marie de Saxa-Coburg-Gotha,
principesă britanică, descendentă a Reginei Victoria a Marii Britanii și a țarilor Imperiului
Rus. E va deveni, mai apoi, Regina Maria a României.
Un an mai târziu, în 1893, se naște la Sinaia Principele Carol, viitorul Rege Carol al II-lea, ca
prim copil al cuplului princiar Ferdinand și Maria.
În 1914, în urma participării la cel de-Al Doilea Război Balcanic, România
alipește Cadrilaterul (două județe din sudul Dobrogei care aparținuseră Bulgariei).
În același an moare bătrânul Rege Carol I, iar nepotul său Ferdinand devine Regele Ferdinand
I al României.
În 1918, în ultimele luni ale Primului Război Mondial, Principele moștenitor Carol dezertează
de la comanda regimentului pe care îl conducea, pe front, trece granița în Rusia și se
căsătorește la Odessa cu Zizi Lambrino. Faptele vor produce mari tulburări și nemulțumiri
Regelui și Reginei, o astfel de căsătorie fiind contrară atât prevederilor Constituției, cât și
Statutului Familiei Regale. Ulterior, căsătoria va fi anulată de tribunal (nu prin divorț, ci fiind
considerată nelegal încheiată!), însă Principele Carol va continua, în mod repetat, să refuze
succesiunea la Tron, continându-și viața personală tumultoasă. Faptul acesta îl va determina
pe Regele Ferdinand, preocupat de viitorul țării și al familiei, să dorească trecerea Coroanei și
a averii personale direct la nepotul său Mihai - lucru aprobat de Parlament.
În același an se încheie Primul Război Mondial și trei mari provincii istorice
românești, Transilvania, Basarabia și Bucovina aleg să se alipească Vechiului Regat al
României.
În 1921, pe 10 martie, Principele moștenitor Carol se căsătorește la Atena cu Elena, principesă
a Greciei. Pe 25 octombrie în același an se naște la Castelul Foișor din Sinaia Mihai, singurul
lor fiu (viitorul Rege Mihai I).
La 15 octombrie 1922, Regele Ferdinand I și Regina Maria sunt încoronați ca Regi
ai României Mari în Catedrala din Alba-Iulia, într-o ceremonie fastuoasă care marca bucuria
populară pentru victorie și pentru extinderea granițelor României.
Pentru a reflecta noua situație politică și economică a țării, la 29 martie 1923 este
adoptată noua Constituție liberală a Regatului (o actualizare a celei din 1866, care prelua
nemodificate 78 de articole ale vechii Constituții, dar moderniza legea veche, garantând și
clarificând drepturile și libertățile tuturor românilor)[3]. Cadrul constituțional nou creat, care
îmbina armonios mecanismul democratic parlamentar, identitatea națională și solida
stabilitate a drepturilor, adusă de puterea regală, avea să ducă la cea mai îndelungată perioadă
de libertate, prosperitate și dezvoltare din istora României.
În luna iulie 1927, odată cu moartea Regelui Ferdinand, România intră într-o criză dinastică,
deoarece Coroana trece la micul Mihai, nepotul Regelui, în vârstă de 6 ani. Conform legii
fundamentale, pe durata minorității Regelui Mihai, țara era condusă de o regență formată din
trei persoane. Inițial, regența a fost compusă din A.S.R. Principele Nicolae, fiul cel mai mic al
Regelui Ferdinand, patriarhul Miron Cristea și Gheorghe Buzdugan. Ulterior, datorită
decesului lui Gheorghe Buzdugan, în regență a fost numit Constantin Sărățeanu.
Domnia regenței nu s-a dovedit benefică pentru țară, ea generând multă instabilitate politică.
De aceea, mai mulți oameni politici, în frunte cu Iuliu Maniu au negociat revenirea
Principelui Carol pe Tronul României. Acesta a acceptat și s-a întors din străinătate pe 8
iunie 1930, fiind încoronat imediat ca Regele Carol al II-lea al României - detronându-și,
astfel, propriul fiu. Pentru micul Rege Mihai a fost creat ad-hoc titlul de „Mare Voievod de
Alba-Iulia”.
La 24 februarie 1938, sub presiunea evenimentelor politice din Europa (determinate de
ascensiunea celor două mari imperii totalitare, Germania Nazistă și Rusia comunistă), Regele
Carol al II-lea determină înlocuirea vechii Constituții cu una mai puțin democratică, care
consfințea subordonarea individului și economiei față de stat, și corporatismul colectivist de
tip fascist[4]. Aceasta era un compromis, o încercare de a opri ascensiunea Gărzii de Fier (un
partid extremist care își inspira acțiunile după cele ale SA-ului german) prin impunerea puterii
personale a Regelui[5].
În vara anului 1940, România Mare a încetat să existe, țara pierzând fără luptă o treime din
teritoriu, prin impunerea Pactului Ribbentrop-Molotov și a Dictatului de la Viena, urmare a
înțelegerilor între Hitler și Stalin. România se găsea izolată politic, militar și economic,
principalul aliat al său, Franța fiind învins de Hitler, iar economia aservită intereselor
germane.
La 6 septembrie 1940, Regele Carol al II-lea a fost silit să abdice de către generalul Ion
Antonescu, Coroana trecând (pentru a doua oară) la tânărul Rege Mihai I, care avea 19 ani.
Cu toate că Regele se afla pe Tron, generalul Antonescu primise puteri dictatoriale,
Constituția și Parlamentul erau suspendate, iar țara se conducea prin decrete.
După evenimentele de la 23 August 1944, prin care Regele Mihai I și colaboratorii săi au
răsturnat dictatura personală a mareșalului Antonescu și au schimbat tabăra în care România
lupta în război, Regele a repus în vigoare Constituția democratică din 1923, permițând
funcționarea Parlamentului și a partidelor politice. Cu toate acestea, situația țării nu a mai fost
niciodată cea normală, interbelică, fiindcă cele petrecute la 23 August au dus la ocuparea
militară a țării de către marea Armată Roșie (ocupație care era, oricum, inevitabilă) și la
ascensiunea politică rapidă a Partidului Comunist Român, sprijinit de bolșevicii ruși (un partid
care, până în 1944, cu toată influența internațională a Uniunii Sovietice, nu numărase mai
mult de 800 de oameni). La 6 martie 1945, Regele a fost silit de ocupantul militar rus să
înlocuiască guvernul generalului anticomunist Nicolae Rădescu cu primul guvern comunist al
României, sub președinția „boierului roșu” Petru Groza.
La 30 decembrie 1947, Regele Mihai I rămăsese singurul obstacol în calea instaurării totale a
dictaturii comuniste în România. Prin lovitura de palat petrecută în dimineața acelei zile, o
adevărat act de terorism, Regele a fost silit (sub amenințare cu arma și sub sub șantajul
împușcării a 1100 de tineri ce se găseau deja arestați de la 8 noiembrie 1945) să semneze un
act neconstituțional de abdicare. În seara aceleiași zile, printr-o ședință falsificată a Adunării
Deputaților (la care cvorumul a fost „suplimentat” cu susținători comuniști care nu aveau
calitatea de deputați, Parlamentul fiind în vacanță), a fost proclamată neconstituțional abolirea
monarhiei și instaurarea Republicii Populare Române[6]. Trebuie subliniat că, legea
fundamentală din 1923 fiind în vigoare, schimbarea legală a formei de guvernământ s-ar fi
putut face numai în Parlament, cu respectarea strictă a prevederilor acesteia, iar abdicarea
Regelui nu însemna, în mod automat, și abolirea monarhiei, ci doar trecerea Coroanei la
următoarea persoană din linia de succesiune la Tron[7]. Pe 3 ianuarie 1948, Familia Regală a
fost silită să plece din gara Sinaia cu Trenul Regal, într-un exil forțat care a durat 50 de ani.
În urma acestei fraude, România a rămas în situație de vid constituțional până la adoptarea
nelegitimă a primei Constituții republicane comuniste, la 13 aprilie 1948.