PROBLEMA LUCRULUI BINE FĂCUT

Veronica GUȘAN, studentă,

Facultatea de Științe Reale, Economice și ale Mediului,
Universitatea de Stat „Alecu Russo”, Bălți
Conducător științific: Olga JACOTA-DRAGAN, asist. univ.

Situație – problemă: un grup de elevi au devenit studenți la universitate și și-au pus ca

scop peste 4 ani de zile să obțină diploma de studii de licență la specialitatea cutare. Însă, peste
acei 4 ani nominalizați, din tot grupul de studenți, diploma au oținut-o doar o parte, 3/4 să zicem.
De ce?
Așa deci, observăm că având același scop, nu toți au ajuns să-l atingă, ba chiar mai mult,
efectuând aceleași acțiuni, scopul nu a fost atins. Și cauza acestora cred că este ineficiența unor
acțiuni sau, în genere, lipsa de acțiune. Spre exemplu: acțiunea eficientă ar fi ca studentul să
învețe câte puțin în toată ziua, astfel conținutul informațional se adună câte puțin și la examen
studentul va da dovadă de cunoștințe; acțiunea ineficientă – studentul învață un capitol înainte de
evaluare, iar după aceasta uită tot ce a reușit să memoreze într-o seară, iar la examen acesta nu se
va descurca, fiindcă să înveți tot materialul predat într-un semestru în seara înainte de examen
este practic ireal.
Praxeologia – știința care studiază structura generală a acțiunilor umane și condițiile
eficacității acestora. Cu alte cuvinte, principalul obiectiv al praxeologiei este acela de a construi
norme din cele mai generale ale unei eficiențe cât mai înalte. De ce este esențial ca aceste norme
să fie generale? Deoarece generealitatea lor implică aplicabilitatea în orice domeniu. Astfel,
aceste norme ar putea fi utilizate de un student, de un profesor, de un medic, de un tehnolog etc..
Pe lângă construirea sistemului de recomandări, praxeologia urmărește și descrierea analitică a
elementelor acțiunii și a celor mai felurite forme ale acestora. Prin elementele acțiunii vom
înțelege subiecții care acționează, materialele, metodele, scopurile, produsele. Cu formele
acțiunii ne întâlnim de-ajuns de des: act/acțiune elementar/ă, complex/ă, colectiv/ă.
Și ce reprezintă totuși acțiunea? A acționa înseamnă a tinde către un anumit scop, în
condițiile date, cu ajutorul unor mijloace adecvate, pentru a ajunge de la condițiile existente la
condițiile corespunzătoare scopului urmărit. De aceea acțiunea practică pe care urmează să o
efectuăm trebuie definită ținând cont de 3 laturi: stabilirea scopului urmărit; determinarea
condițiilor realității și identificarea unor mijloace adaptate atât scopului urmărit, cât și realității
existente.
Orice muncă, treabă, activitate și, în general, orice comportament activ, se compune din
acte elementare: emiterea unui sunet, ridicarea mânii, ridicarea unui obiect de jos, etc. Pe lângă
actele elementare le mai avem pe cele compuse. Nu orice ansamblu de acte reprezintă un act
compus. Apăsarea tastei unui laptop într-un apartament, scrierea unui cuvânt pe o foaie în alt
apartament și realizarea unei poze a unui peisaj în alt oraș/capăt al lumii, toate luate la un loc nu
reprezintă decât o colecție de acte elementare, și nu o acțiune compusă. Ca o colecție de acte să
capete statut de act compus este necesar ca între elementele sale să intervină un raport de
cooperare. Când îi dai mamei o farfurie, iar mama o umple cu ciorbă; când un coleg repetă tema,
iar tu faci gălăgie; când îi dăruiești unei domnișoare o floare, iar ea îți sărută obrazul; când
cineva vrea să strice o vază, iar tu îi apuci mâna, etc., atunci aceste perechi de acțiuni sunt acte
compuse. O colecție de acte este într-adevăr un act compus dacă și numai dacă toate acțiunile
componente tind către un scop comun.
Pentru orice muncă exterioară pe care o face cineva, există întotdeauna un autor, un
impuls intenționat, un material, un produs, un instrument sau o unealtă, un mod de acţiune, un
scop şi o operă. În continuare vom defini și exemplifica fiecare dintre aceste noțiuni definitorii
ale activității.
Cât priveşte autorul, se pune întrebarea dacă numai o fiinţă omenească poate fi autor. T.
Kotarbinski consideră că nu numai oamenii pot fi autori. O maimuță care aruncă un bețișor într-o
banană, un câine care apucă de pantalon un intrus, o pasăre care pune hrană în ciocul căscat al
puilor săi efectuează acte simple şi deci sunt autorii unor evenimente. Trebuie de menționat că
nu întotdeauna este ușor să identificăm autorul evenimentului. Oare este autorul accidentului
conducătorul vehiculului care a ieșit pe sensul opus ocolind un obstacol sau conducătorul
vehiculului care s-a dat brusc la o parte să nu lovească bătrâna care traversa strada? Dar dacă
bătrâna este în etate și stă prost de tot cu vederea și nu a observat cele 2 vehicule? (Oare este
autorul incendiului acela care a comis o imprudenţă sau cel care în mod intenționat a omis să
stingă incendiul de la început ? Dar dacă cineva a pus un felinar unde trebuie şi cum trebuie,
dar felinarul s-a răsturnat mai târziu din întâmplare, provocând incendiul?) Tot despre autor ar
trebui să cunoaștem că nu întotdeauna suntem autorii doar a ceea ce vrem, ci și a ceea ce nu
intenționăm. Un foc de armă cu alice într-o pădure are ca urmare nu numai moartea păsării
asupra căreia s-a tras, dar şi o multime de alte urmări, ca de exemplu, ruperea, perforarea sau
zgârierea unor tulpini, ramuri şi frunze cu ajutorul alicelor care au mers pe alături.
Impulsul intenționat înseamnă o mișcare imprimată unei persoane sau unui corp de o
forță exterioară.
Dacă ar fi să vorbim despre operă, atunci mai întâi clarificăm că opera reprezintă orice
efect al unei cauze, care constă dintr-un impuls voit, iar efectul fiind întotdeauna un eveniment
oarecare. Cu alte cuvinte, opera este evenimentul ulterior al unui impuls voit. Astfel, de exemplu,
saltul este opera unui copil care, printr-o mişcare voită, a sărit în sus; aprinderea unei substanţe
inflamabile este opera unui individ care, printr-o mişcare voită, apropie o flacără de ea (chiar
dacă nu este conştient de pericolul pe care-1 prezintă această acțiune). Este opera noastră bucuria
sau deznădejdea unui prieten de-al nostru căruia, printr-o mişcare voită a limbii, îi comunicăm o
veste oareare. Orice operă este un eveniment, și împărțirea evenimentelor în schimbări și stări ale
materiei se extinde și asupra operelor. Astfel există opere cinetice, sau schimbări și opere statice,
sau stări ale lucrurilor, adică evenimente constând în faptul că ceva durează un moment întreg
determinat fără a se schimba dintr-un anumit punct de vedere. Drept operă cinetică putem reveni
la exemplul anterior despre saltul unui copil. Este o operă cinetică, deoarece a implicat o
mișcare. Drept operă statică putem lua următorul exemplu: O domnișoară se pozează în fața
oglinzii și pentru un interval anumit de timp ea să străduie să-și mențină e poziție constantă.
Această menținere a poziției constante și reprezintă o operă statică.
Prin produs raportat la un anumit impuls intenționat al unui autor înțelegem orice
obiect/lucru a cărui stare sau a cărui schimbare sunt opera autorului respectiv în urma unui
impuls intenționat. Produsul lemnarului va fi grămada de surcele, obiectul compus care a apărut
ca efect al despicării unui butuc prin lovirea cu toporul. Produsul unui om care scrie este, de
exemplu, un simbol scris (sau o pată de cerneală făcută neintenţionat), acesta fiind o mică
cantitate de cerneală, iar faptul că ea se află pe hârtie sub forma unui punct rotund este produsul
celui care a scris.
 Pornind de la noțiunea de produs drumul analizei ne conduce direct la conceptul de
material, adică la ceea ce a fost prefăcut în produs. În raport cu un anumit impuls intenționat al
unui individ şi în raport cu o anumită operă a sa, un material este, din momentul începerii
impulsului până în momentul desăvârşirii operei, un obiect transformat în produsul considerat.
Căci produsul începe să existe în momentul în care opera a fost desăvârşită, după ce momentul
operei a trecut, de exemplu clipa în care se termină desfacerea în surcele a unui butuc lovit cu
toporul. Un butuc începe să fie un material pentru lemnar atunci când acesta începe să exercite
un impuls intenționat si încetează să fie material în momentul în care se termină opera, adică
procesul de despicare a butucului în surcele. Ceea ce există pe urmă, ceea ce a ajuns butucul, nu
mai este pentru tăietorul de lemne un material în raport cu actul de tăiere, ci este produsul
acestuia. Un alt exemplu. Cineva trage de o funie şi face să sune un clopot. În intervalul de timp
dintre smucirea funiei şi până când dispare ultima vibrație, clopotul, în raport cu impulsul şi
opera respectivă, este material. În acest moment (momentul când a dispărut ultima vibrație), el
începe să fie din acelaşi punct de vedere un produs, un obiect care a dobândit o însuşire nouă: el
a devenit un clopot care a fost sunat. Este clar că în raport cu acelaşi impuls intenționat al
clopotarului, dar din punctul de vedere al altei opere a acestuia, fazele clopotului se vor succeda
în alt fel: faza de material și cea de produs. Din punctul de vedere al operei care constă în
procesul de lovire a corpului clopotului de către limba lui, prima fază rămâne neschimbată, a
doua se termină în momentul în care s-a terminat lovirea și tot atunci începe şi faza e treia, când
clopotul sună de îndată ce a fost lovit, sunetul slăbind treptat până ce încetează cu totul şi devine
produs.
După ce am cercetat conceptele de produs şi material, să ne oprim la noțiunea de unealtă.
Prin unelte înțelegem obiectele folosite pentru efectuarea anumitor operații. Vom face distincţie
între faptul că un obiect îndeplineşte în cadrul unui act rolul de unealtă de un anumit fel şi faptul
că un anumit obiect este în genere o unealtă de un anumit tel. De exemplu, cineva poate folosi 2
pixuri sau creioane pentru a desena un cerc, deşi nu este adevărat că cele 2 pixuri formează o
unealtă în genere. Cineva poate folosi o cheie pusă peste hârtii drept greutate, deşi în general o
cheie este o unealtă pentru a descuia şi încuia broaşte de uşi. Căci dacă spunem că un obiect este
o unealtă de un anumit fel, o facem nu având în vedere un anumit rol pe care el îl joacă în cadrul
unui act dat, ci în general atunci ne gândim că acesta este un lucru creat dintr-un material
exterior ca să servească la nevoie pentru un anume scop şi nu pentru altul. De exemplu, un
compas este în acest caz o unealtă pentru a desena un cerc.
Ceea ce contează în orice activitate umană este în primul rând efectul obținut. Acest efect
se cercetează prin prisma câtorva valori: economicitatea, simplitatea acțiunii, eficiența,
siguranța.
Economicitatea. Este capacitatea unei acțiuni de a evita cheltuieli (consum de resurse,
investiții, pierderi). Economicitatea înțeleasă în felul acesta poate fi, evident, gradată şi îmbracă
fie în forma productivității, fie în forma reducerii cheltuielilor. Un procedeu este cu atât mai
productiv cu cât dă un produs mai prețios cu cheltuieli date și este cu atât mai economic cu cât
este mai redusă măsura cheltuielilor făcute pentru a obține un produs. Nu este corect să
considerăm o culme a economiilor şi cu atât mai puțin o culme a economicității faptul că s-au
realizat cheltuieli minime în comparație cu volumul lor posibil în general, după cum nu se poate
considera că cineva procedează mai economic dacă pur şi simplu face cheltuieli mai mici,
deoarece nu orice poate fi estimat în valori bănești.
Simplitatea acțiunii. Aceasta nu este economicitate, deşi dă efecte sub formă de
economicitate; aceste efecte se datorează faptului că, în general, un mod de a proceda mai simplu
este şi mai economic. Dar în ce constă oare esenţa simplităţii? O acţiune este cu atât mai simplă,
cu cât este mai puţin complicată. Ca exemplu să comparăm două moduri de a rezolva următoarea
problemă naivă: să se calculeze cât face o dată şi jumătate dintr-o treime dintr-o sută. Cât de
greoi, migălos şi complicat ar fi următorul mod de rezolvare : se împarte 100 la 3, obţinându-se
100
fracția , expresia unei treimi dintr-o sută. Apoi se calculează jumătate din acest număr,
3
100 100 100
obţinându-se . Pe urmă se adună cele 2 fracții obținând suma + . În sfârșit se
3∗2 3 3∗2
100 100 100∗2 100 200+100 300
simplifică această sumă + = + = = = 50. Dar cât de
3 3∗2 3∗2 3∗2 6 6
3
simplu ar fi următorul mod de rezolvare: se constată că o dată şi jumătate dintr-o treime este ∗
2
1
sau şi se observă imediat că o dată şi jumătate dintr-o treime dintr-o sută este pur şi simplu o
3
jumătate de sută, adică 50. Asemenea simplificări sunt prezentate din belşug în manualele de
aritmetică comercială. Aplicând asemenea indicaţii, vânzătorii nu dau restul în modul oarecum
natural demodat şi naiv scăzând prețul mărfii din suma primită şi restituind clientului, din casă,
diferenţa. Ei procedează mai simplu, adunând la suma primită sumele de rest plătite succesiv în
bancnote până ajung la suma primită. Simplificarea rezultă din faptul că în general adunarea este
mai uşoară decât scăderea şi că plata se face simultan cu calculul şi nu după ce s-a făcut calculul
şi s-a reținut rezultatul lui.
Ce determină o eficiență mai mare sau mai mică a acțiunii? Mai înainte de toate este
evident important dacă o acțiune este sau ar putea fi eficientă. Vom numi eficientă o acțiune care
conduce la un efect intenționat ca scop. Cine urmărește să primească o notă bună la filosofie și,
în acest scop, învață regulat, se comportă eficient. Cine nu învață deloc procedează antieficient,
procedează astfel încât scopul este zădărnicit. Este neeficient orice act şi numai acela care nici nu
atinge scopul, nici nu face posibil acest lucru şi nici nu-l uşurează, cu alte cuvinte nu apropie de
scop. Printre actele neeficiente există pe de o parte acte antieficiente, care zădărnicesc sau
îngreunează atingerea scopului, iar pe de altă parte acte care nu sunt nici eficiente, nici
antieficiente, ci indiferente. Dacă cineva, învățând la filosofie, își potolește setea cu un păhar de
apă sau verifică dacă nu are niciun apel nepreluat, atunci acest cineva execută acțiuni indiferente
din punctul de vedere al obținerii unei note bune.
Siguranța poate fi obiectivă și subiectivă. În sens obiectiv, un mijloc este cu atât mai
sigur cu cât mai mare este probabilitatea obiectivă că într-o situaţie dată va duce la scopul
urmărit. Spre exemplu trimiterea unui mesaj pe o rețea de socializare: în mod normal, mesajul va
ajunge la destinatar și noi suntem siguri de asta (se exlude problema conexiunii la internet).
Siguranța subiectivă constă în convingerea că cutare este aşa sau a fost aşa sau va fi aşa şi nu
altfel. În privința acțiunilor proprii ale unui individ, siguranța este convingerea că va reuşi, că
procedeul folosit va duce la efectul intenționat. Dar, din păcate acestă siguranță nu se adeverește
întotdeauna, deoarece pot interveni factori care vor modifica ceea ce va fi ulterior.
Cu cât acțiunea este mai bine adaptată la împrejurări şi, în general, la tot ceea ce se poate
constata printr-un raționament adevărat, cu atât ea este mai raţională.
Trăsături ale lucrului bine făcut: stăruința (autorul are mereu grijă de reușita produsului),
corectitudinea (implică lipsa de eroare și raportarea lucrului la o metodă încercată și considerată
drept model de către un grup de experți – de exemplu se consideră corectă rezolvarea unei
probleme nu doar dacă răspunsul este corect, adică lipsesc erori, ci și urmarea indicațiilor
profesorului), caracterul creator (acționează creator acela care prin acțiunea sa ajunge la ceva
nou și prețios tocmai prin noutatea sa – de exemplu scrierea unui program care calculează
rădăcinile unor ecuații de grad maxim 3, procesul de rezolvare a acestor ecuații fiind unul lung și
plictisitor).
Regulile acțiunii eficiente:
 Economizarea acțiunii:
 Postulatul minimizării interveției. Să intervenim cât mai puţin în mersul
evenimentelor, să ne realizăm scopurile cu un minim posibil de intervenţie, iar în
cazul cel mai bun fără nici o intervenţie din partea noastră. „Un bun organizator
nu face nimic; el vede însă totul". Trebuie să străduim să ne aranjăm astfel încât
ceea ce ne este necesar, să se facă în măsură cât mai mare de la sine. De exemplu,
în loc să care buştenii de pe un povârniş de munte, muncitorii forestieri âmping
lemnele întrun pârâu care le duce la vale, până destinație. Este limpede că culmea
neglijării regulii de minimizare a intervenției ar fi risipirea resurselor noastre.. O
iraționalitate a unei asemenea comportări este redată într-o istorioară italiană, „În
care este vorba de un călător care, scos din fire de țârâitul unui greier, s-a hotărât
să-1 omoare. Rezultatul a fost că s-a îndepărtat tot mai mult de drum şi s-a
rătăcit.”
 Postolatul suprvavegherii pure. Constă în a veghea asupra unui proces automat şi
în a nu participa la el cu apăsările noastre. Maşina execută o muncă în locul
omului: înlocuirea muncii proprii cu lucrul maşinii este un progres pe calea
minimizării intervenției. Dar maşinile trebuie supravegheate, supravegherea
constând în faptul că se urmăreşte mişcarea maşinii şi se corectează ori „scârțâie
ceva" sau, abstract vorbind, ori de câte ori maşina nu funcționează cum trebuie.
 Postulatul creării faptului împlinit sau principiul anticipării. Dacă vrei să obții
într-un anumit moment o situație dorită cu o cheltuială minimă de resurse,
străduieşte-te să afli din timp momentul când acest lucru se poate face relativ
uşor, o situație care să ducă pe cât posibil de le sine la acea situație intenționată
pentru momentul respectiv, astfel incât pentru menținerea ei să fie suficientă
supravegherea pură sau cel puțin o simplă acțiune preventivă. Spre exemplu
achiziționarea unor produse costisitoare la preț redus în cadrul unor reduceri.
 Postulatul potențializării. Constă în dovedirea că ești gata de acțiune, nerecurgând
la acțiunea propriu-zisă. Modalitatea de convingere a examinatorului în ceea ce
priveşte eficienţa proprie este executarea demonstrativă a acțiunii respective – de
exemplu, rezolvarea unei probleme de matematică în prezența lui. Uneori însă
este suficient să se demonstreze fragmentar modul de operare şi, dacă se
demonstrează pe această cale posibilitatea de a rezolva probleme de genul
respectiv, examinatorul poate fi mulţumit.
 Postulatul automatizării. Constă în înlocuirea acțiunilor intensive cu acțiuni
maşinale. Ceea ce se făcea conştient şi cu greutate, se face acum fără gândire sau
fără ca gândurile să fie concentrate asupra acțiunii şi se face cu atâta uşurintă
încât efortul trece neobservat. Acest rezultat se poate obține prin exercițiu.
 Pregărirea acțiunii reprezintă acel ansamblu de acțiuni care o fac posibilă, o facilitează
sau favorizează executarea ei în condiții mai bune. Să cercetăm acțiunea de construire a
unei clădiri.
 Înlăturarea obstacolelor ar fi curățarea terenului respectiv de obiectele în plus.
 Aranjarea prealabilă a materialului și aparaturii: aparaturile și materialele (de ex.
cărămizile) necesare construcției trebuiesc aduse pe teren și aranjate în așa mod
încât să fie la îndemâna zidarilor.
  Adaptarea autorului: nu oricine poate fi zidar, trebuiesc acumulate cunoștințe și
deprinderi de lucru în aceste domeniu.
 Elaborarea planului: elaborarea unui model de acțiune palpabil și vizibil care este
în concordanță cu scopul propus.
 Instrumentalizarea acțiunii: utilizarea unor instrumente adecvate la realizarea acțiunii.
Prin rețelele actuale de comunicații se transtnit sennale informaționale pe distanțe
maxime în limitele planetei noastre, cu o viteză aproape maxim posibilă în natură, în timp
ce dacă nu apelăm la aparatură nu putem da un semn printr-un gest decât cel mult la
distanța vizibilității directe sau prin voce — la distanța la care se poate auzi în mod direct
un strigăt.
 Principiile coperării:
 Principiul integrării (conservarea sistemului cu toate componentele sale esențiale).
 Principiul coordonării (componentele să nu se stânjenească unele pe altele și să de
ajute reciproc.
 Principiul concentrării (se cumulează scopurile în jurul unui punct central).
 Postulatul diviziunii muncii (în cazul unei activități colective, munca trebuie
divizată).
 Motivarea
 Tehnica luptei:
 Superioritatea de forțe în locul și în momentul confruntării: asigură libertatea de
mişcare a aparaturii proprii şi limitează libertatea de mişcare a adversarului. Acest
precept este perfect ilustrat in jocul de şah. Unul din maeştrii mondiali ai şahului
şi-a făcut o faimă prin metoda de a înghesui figurile adversarului pe o parte mai
mică a tablei de şah, ocupând cu figurile proprii partea mai mare. Creând o astfel
de situaţie, acest maestru și-a asigurat o alegere relativ liberă a mutărilor
ulterioare ale figurilor proprii, punându-l, pe de altă parte, pe adversar în
imposibilitatea de a beneficia de o libertate de mişcare analogă.
 Exploatarea funcţiilor şi a rezervelor adversarului, silindu-l pe acesta din urmă să
ne ia o figură, noi profitând în mod evident şi paradoxal de acţiunea lui pentru
scopurile pe care le urmărim în luptă. Adversarul este pur şi simplu silit să
execute mişcări avantajoase pentru noi. Astfel, de exemplu, în cazul urmăririi şi al
fugii, cel ce fuge tinde să alerge prin locuri în care drumurile se despart în direcţii
diferite, procedând astfel pentru a-1 îndrepta pe urmăritor într-o direcţie greşită şi,
în felul acesta, a câştiga timp.
 Concentrarea a celei mai mari părți a forțelor în momentul și la locul decisiv (de
obicei, acest procedeu capătă importanță în lupte, competiții, conflicte).
 “Divide et Impera” (Divide și domnește). Dacă concentrarea forțelor proprii ne
adduce victorie, atunci concentrarea forțelor adversarului nu pot fi un dezavantaj
pentru noi și ar fi normal să acționăm împotriva lor.
 Postulatul substitutivității (orice componentă esențială, la ieșirea din funcțiune,
trebuie înlocuită imediat).
 Iducerea în eroare.
 Apărarea.