lingvistică generală 2018-19 / texte suplimentare / nr.

1
Wilhelm von Humboldt - fundamentarea filosofică a lingvisticii
------------------------------------------------------------------------------------------- [sursele bibliografice - specificate la final]

A transforma realul în imagine, iată sarcina cea mai generală a artei. Toate celelalte exigenţe ale
creativitate, sale decurg mai mult sau mai puţin direct din aceasta. /H. 1799/1999, p. 63-64/
imaginaţie,
operă de artă Chiar şi atunci când îşi împrumută obiectul în mod imediat din natură, poetul îl recreează prin
imaginaţie. Forma pe care, prin acest proces, el o dă obiectului său excede natura reală sau chiar se
îndepărtează net de aceasta, căci el suprimă trăsăturile care au o origine pur accidentală, pentru ca în cele din urmă fiecare
trăsătură să depindă de o alta şi totalitatea de ea însăşi. /H. 1799/1999, p. 66-67/
Deţinem două facultăţi strâns legate între ele, şi totuşi foarte diferite una de alta: simţurile şi imaginaţia. Prin primele
depindem de obiectele care ne înconjoară; prin cea din urmă ne desprindem de ele. Dacă li se vorbeşte simţurilor noastre,
nevoile noastre fizice se resimt, dorinţele ni se trezesc, pasiunile noastre se excită, facem eforturi, depindem de succesul
acestora, forţele fizice se agită şi mişcarea lor ne epuizează. Dacă, dimpotrivă, ceva se adresează imaginaţiei noastre, ne
simţim liberi şi fără obstacole, iubim şi urâm, ne temem şi sperăm, dar rămânem mereu deasupra acestor mişcări ale
sufletului nostru ca evenimente, iar forţele noastre îşi extrag o nouă vigoare din propria lor agitaţie; iată de ce nu e
niciodată posibil să comparăm obiectul natural cu obiectul de artă. Primul le vorbeşte întotdeauna simţurilor sau
imaginaţiei noastre; ultimul ne izbeşte exclusiv imaginaţia. Tot ceea ce va trebui să facă artistul, e aşadar să le subordonăm
pe primele celei din urmă." /H. 1799/1999, p. 245-246/
Să începem aşadar prin a distinge două specii diferite de imaginaţie; una reproductivă, care nu ne aduce obiectele decât aşa
cum ele au izbit deja simţurile; cealaltă creatoare, care, deşi nu poate să ne ofere obiecte cu totul noi (pentru că, în cele din
urmă, ea trebuie întotdeauna să se înrădăcineze în experienţă), ne arată cu toate acestea nu doar aşa cum simţurile noastre
nu le-au perceput vreodată, ci de asemenea aşa cum ar fi imposibil ca ele să li se ofere vreodată acestora. Ultima aparţine
în mod esenţial artei, iar artistul nu-şi merită numele decât atât timp cât este dominat de ea. // Poetul nu e singurul care
creează prin imaginaţie şi e dominat de ea. Peste tot unde acţionează geniul, tocmai această această imaginaţie [productivă]
e cea care îi înlesneşte şi dirijează dezvoltarea. Cazul în care prezenţa geniului devine necesară se manifestă cu fiecare
ocazie în care resursele obişnuite nu mai sunt suficiente, în care nu mai e posibil să aplicăm în mod mecanic reguli
cunoscute sau să facem o enumerare a mijloacelor disponibile pentru a-l alege pe cel mai bun; când orice ieşire pare
închisă, geniul este cel care trebuie să făurească o cale până atunci necunoscută; iată de ce el a fost definit într-o manieră
pe atât de corectă, pe cât de ingenioasă: talentul de a da regula prin fapt(ă). /H. 1799/1999, p. 247/
Să aneantizeze ceea ce găseşte în propria memorie ca obiect real şi să îl creeze din nou ca produs al imaginaţiei, iată
drumul pe care, chiar fără să-şi dea seama, [poetul] îl parcurge în mod continuu. /H. 1799/1999, p. 252/

Limba este organul formator al gândirii [das bildende Organ des Gedanken]. Activitatea intelectuală,
'răsturnarea' care se desfăşoară într-o manieră pur spirituală, interioară şi practic fără a lăsa urme, datorează
lingvistică sunetului faptul de a dobândi în vorbire o existenţă exterioară şi perceptibilă. Este motivul pentru
care ea şi cuvântul constituie una şi aceeaşi realitate indisolubilă. Ea nu poate să se sustragă
necesităţii de a se asocia cu elementul fonetic; fără aceasta, gândirea n-ar putea accede la transparenţă, nici reprezentarea la
concept. Alianţa indispensabilă ce uneşte gândirea, organele fonatoare şi auzul cu limba ţine, în ultimă instanţă, de
organizarea originară şi ireductibilă a naturii umane. De altfel, există între sunet şi gândire un acord mutual evident.
Asemănătoare fulgerului sau tunetului, aceasta din urmă concentrează într-un singur punct totalitatea energiei
reprezentative, excluzând orice altă concurenţă; tot astfel, elementul sonor posedă un relief şi o unitate clar accentuate. La
fel cum gândirea pune stăpânire pe fiinţa trăitoare până în străfundurile vieţii interioare, elementul sonor are privilegiul de
a face să vibreze organizarea nervoasă în totalitatea ei. /.../ La fel cum gândirea, în ceea ce are ea mai profund uman, e
dorinţa invincibilă de a trece din tenebre la lumină, de la orizontul strâmt la spaţiul nelimitat, sunetul care izvorăşte din
profunzimile pieptului se lansează în afară, unde găseşte un mediator admirabil adaptat, aerul, cu alte cuvinte cel mai subtil
şi mai puţin greu dintre toate elementele, dotat cu o aparenţă incorporală ce dă un echivalent sensibil spiritului. Relieful
fără echivoc propriu elementului fonetic este indispensabil înţelegerii interesate să asume obiectele experienţei. Căci
lucrurile ce populează natura exterioară, ca şi activitatea a cărei origine rămâne interioară, asaltează omul cu o mulţime
uriaşă de indicii [Merkmalen]. Or, omul îşi ia drept sarcină să compare, să distingă şi să unească, şi, la un nivel mai înalt,
să dea formă unei unităţi mereu mai largi. Dorind să constituie unitatea obiectelor în mod riguros, el delegă pentru acest
scop elementul fonetic. /H. 1835/1974, p. 192-193/
Activitatea subiectivă dă formă unui obiect [Object] în gândire. Căci nu există nici măcar un singur tip de reprezentare
care să poată fi considerat drept pura receptare a unui obiect deja dat. Activitatea simţurilor trebuie să aibă o legătură
sintetică cu acţiunea internă a spiritului. Din această legătură se smulge reprezentarea, care, prin raportare la energia
subiectivă, devine obiect şi se reîntoarce la originea ei oferindu-se spre a fi percepută sub o formă nouă. Aici se vădeşte
rolul indispensabil al limbii: în ea se desfăşoară dubla mişcare a tensiunii spirituale, care îşi găseşte calea spre exterior
printre buze şi se reîntoarce la ureche sub forma a ceea ce a produs. Reprezentarea se vede astfel transpusă în obiectivitate
fără a fi, prin aceasta, sustrasă subiectivităţii. O astfel de operaţie este privilegiul exclusiv al limbii; şi fără această
transpunere neîncetată care, manifestă în rostire sau chiar implicită, efectuează trecerea de la subiectivitate la obiectivitate
cu reîntoarcere la subiect, e imposibil să dăm socoteală de formarea conceptului şi, în general, de orice gândire veritabilă.
/H. 1835/1974, p. 194/
... omul trăieşte în mod esenţial împreună cu obiectele aşa cum i le aduce limba, şi, cum simţirea şi acţiunea depind la el de
reprezentările sale, se poate spune că el trăieşte exclusiv în felul acesta. /H. 1835/1988, p. 161/

Experienţele de traducere din limbi foarte diferite, ca şi cele de propăvăduire a marilor mistere ale
relativitatea religiei revelate utilizând limbile cele mai primitive şi nedezvoltate arată cu adevărat că orice secvenţă
lingvistică de idei poate fi exprimată în orice limbă, deşi gradul de succes poate să varieze mult. Dar aceasta e
doar o consecinţă a faptului că toate limbile sunt legate unele de celelalte şi că toate conceptele, ca şi
semnele care le denotează, sunt flexibile. În ce priveşte limbile înseşi şi influenţa lor asupra dezvoltării naţionale, doar ceea
ce decurge în mod normal din (fiecare dintre) ele are vreo valoare pozitivă ca dovadă - nu ceea ce ele pot fi făcute să
exprime, ci ceea ce ele invită şi inspiră. /H. 1820/1997, p. 11/
Este evident, datorită dependenţei mutuale şi complementare dintre gândire şi cuvânt, că limbile sunt mai puţin mijloace
de reprezentare a adevărului deja cunoscut, cât mijloace pentru descoperirea unui adevăr până în prezent nebănuit.
Diferenţele dintre ele nu ţin de sunete şi semne, ci de maniera însăşi de a percepe lumea. Aici se găsesc principiul şi scopul
ultim al cercetării lingvistice. /H. 1820/1997, p. 18/
Orice mod al percepţiei subiective a obiectelor trece cu necesitate în constituirea şi folosirea limbii. De fapt, cuvântul se
naşte din această percepţie şi nu este o copie a obiectului în sine, ci a imaginii acestuia născută în sufletul nostru. Cum
subiectivitatea este inevitabil amestecată în orice percepţie obiectivă, se poate considera, independent de limbă, că orice
individualitate umană este ca un punct de vedere propriu în ce priveşte viziunea despre lume. Dar ea devine şi mai mult
prin limbă, căci la rândul lui cuvântul devine el însuşi un obiect în raport cu sufletul, şi vine să aducă o particularitate nouă
suplimentară, care se distinge de subiect, în aşa măsură încât în concept există de-acum încolo trei lucruri: amprenta
obiectului, felul în care ea este primită în subiect şi efectul produs de cuvânt ca sunet lingvistic. Acest efect produs de
cuvânt este dominat în fiecare limbă de o analogie constantă; şi cum, în fiecare naţiune, o subiectivitate omogenă îşi
exercită deja acţiunea sa asupra limbii, în fiecare limbă există o viziune particulară asupra lumii. /.../ Prin acelaşi act care-l
face pe om să ţeasă limbajul său pornind de la sine însuşi el [limbajul] se amestecă în trama lui [a omului], şi fiecare limbă
trasează în jurul naţiunii care o vorbeşte un cerc din care nu se poate ieşi decât în măsura în care se intră în acelaşi timp în
cercul altei limbi. /H. 1835/1988, p. 161/

În realitate, limbajul este ceva care trece mereu şi chiar în fiecare clipă. Chiar conservarea lui prin scris
energeia nu este niciodată o conservare completă, ci una mereu modificată, care trebuie de fiecare dată să reînvie
lingvistică în vorbire. Limbajul însuşi nu este o operă (Ergon), ci o activitate (Energeia). Adevărata lui definiţie nu
poate deci să fie decât genetică. /H. 1835/1988, p. 161/
Faptul în sine de a califica limbile ca activitate a spiritului (Energeia) este o expresie perfect justă şi adecvată, pentru că
fiinţa spiritului este act şi nu poate fi concepută decât ca atare. Analiza construirii limbii ne conduce ea însăşi să
considerăm limba ca un procedeu operatoriu care utilizează anumite mijloace pentru a realiza anumite scopuri. Cum
fiecare limbă este moştenitoarea generaţiilor anterioare, această activitate a spiritului nu este creaţie pură, ci transformare.
/H. 1835/1988, p. 162/

BIBLIOGRAFIE:
H. 1799/1999 = Wilhelm von Humboldt, Article adressé à M-me de Staël, in Essais esthétiques sur Hermann et Dorothéé
de Goethe, Presses Universitaires du Septentrion, 1999,p. 237-264
H. 1820/1997 = Wilhelm von Humboldt, On the Comparative Study of Language and its Relation to the Different
Periods of Language Development, in Essays on Language, Peter Lang GmbH, Europäischer Verlag der Wissenschaften,
Frankfurt am Main, p. 1-22
H. 1835/1974 = Wilhelm von Humboldt, La différence de construction du [ediţia românească: Despre diversitatea
langage dans l'humanité et l'influence qu'elle exerce sur le développement structurală a limbilor şi influenţa ei
spirituel de l'espèce humaine, în Introduction à l'oeuvre sur le kawi et asupra dezvoltării spirituale a
autres essais, Eds. du Seuil, Paris, 1974, p. 133-420 umanităţii, trad. Eugen Munteanu, ed.
H. 1835/1988 = Wilhelm von Humboldt, Fragmente lingvistice, traducere de Humanitas, Bucureşti, 2008]
Ştefan Augustin Doinaş, în "Secolul XX" nr. 325-327, 1988, p. 161-164
--------------------------------------------------------------------------------- □