Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Percepțiile
Percepția este orientată asupra realității concrete și presupune trei conduite principale:
identificarea, detecția și discriminarea. De exemplu, îndreptându-ne către un obiectiv unde
urmează unde să ajungem, detectăm, mai întâi clădirea respectivă, apoi, pe măsură ce ne
apropiem, detectăm ansamblul arhitectural și în apropierea imediată putem vorbi de
discriminarea detaliilor.
Dar, identificarea și discriminarea sunt posibile cu ajutorul altor procese psihice: senzații,
reprezentări, gândirea, atitudinea, afectivitatea, interesele.
Percepția unui obiect este consecința unei sinteze senzoriale, de exemplu, o casă este
percepută în ansamblu carcateristicilor redate prin senzații. De asemenea, un rol important îl au
și reprezentările formate prin experiență, pentru formarea unei percepții complexe.
- atitudini motorii: postura este în directă relație cu ceea ce observăm; când vrem să
auzim sau să vedem mai bine ceva, ne schimbăm postura;
- atitudinea intelectuală (setul mental), starea de pregătire mentală, orientarea în
situație; setul mental asigură creșterea sensibilității pentru un anumit stimul (dacă
vrem să găsim o cheie în întuneric, vom percepe mai ușor obiectele ce au asemănări
cu aceasta);
1
- atitudinea afectivă – dispoziția subiectivă a persoanei de a reacționa pozitiv sau
negativ față de o situație, persoană sau față de o simplă afirmație.
Recunoașterea unui obiect presupune o distincție între obiect și ambianța sa, adică între
obiect și fond. În percepție nu este totul sesizat cu aceași claritate. Atunci când admirăm un
copac dintr-o grădină acesta este perceput cu claritate, el constituind obiectul percepției, iar
celelalte plante, iarba, gardul formează fondul percepției care nu este perceput foarte clar.
Această distincție dintre obiect și fond este influențată de cauze obiective și cauze
subiective.
- diferențele dintre un obiect și celelalte obiecte din mediu, diferențe care pot fi
reliefate prin: conturarea precisă a limitelor, forma pregnantă a unui corp, doesebiri
mari de culoare. Un obiect negru va fi perceput cu ușurință pe un perete alb, dar cu
dificultate pe o ușă neagră. Aceste proprietăți sunt utile în elaborarea reclamelor
publicitare;
- mișcarea unui corp în raport cu ambianța.
2
Constanța percepției
Toate aceste fenomene pot fi explicate prin constața percepției, mai exact de constanța
formei obiectelor. Se poate vorbi de o constanță a mărimii: știm ce înălțime are un bloc, și atunci
când ne aflăm la baza lui, și când ne aflăm la 300 m distanță și imaginea retiniană variază foarte
mult. Și pentru culori se vorbește de o constanță, știm ce culoare au pereții camerei nosatre, chiar
dacă variază lumina în cameră.
În concluzie, percepem obiectele prin prisma unui tip sau prototip, care rămâne constant
pentru noi, chiar dacă impresiile receptate sunt variate. Această constanță permite o adaptare
adecvată la mediu, întrucât uneori receptarea senzorială ar putea crea dezorientare. Astfel,
percepția când suntem în mișcare se desfășoară adecvat și nu vedem totul mișcându-se, ca o
consecință a mișcărilor ochilor.
Conform ghestaltiștilor există o serie de legi care stabilesc forma ce apare imediat în fața
ochilor noștrii:
3
- legea celei mai bune forme (legea pregnanței): excitațiile susceptibile de a figura în
diferite percepții se grupează în forma cea mai unitară, bine închegată, cea mai simplă
și mai simetrică.
Prin percepția formelor obiectelor, are loc un proces de recunoaștere, care include și
aprecierea distanțelor la care sunt situate acestea. Astfel, situarea obiectelor în spațiu se face
printr-un proces conștient.
În primele luni de viață, copilul trăiește o stare de nediferențiere între subiect și obiect.
Diferențierea eu-lume începe cu distingerea eului corporal ca o realitate importantă, cu valoare.
Când sugarul își lovește piciorul experimentează alte senzații decâr atunci când lovește o jucărie.
Dar, o perioadă, el va atribui corpurilor din jur impresii și sentimente asemănătoare celor trăite
de el (adultul va pedepsi un obiect de care s-a lovit copilul).
Pierre Janet a arătat că sentimentul realului implică un efort de sinteză mintală, care se
desfășoară atunci când nu vorbim de patologie.
4
evenimente. Experimentele au arătat că intervalele foarte scurte sunt supraestimate,
iar cele lungi – subestimate. Durata trăită presupune experiența unei schimbări,
deoarece timpul este o măsură a schimbării; o activitate intensă, complexă este
percepută ca având o durată mai scurtă. De asemenea, afectivitatea și motivația pot
influența perpepția duratei (când ne simțim bine la petrecere, timpul pare să treacă
foarte repede; când ne interesează subiectul unei prelegeri, de asemenea, percepem
timpul ca fiind mai redus).
- Vârsta este un factor de influență asupra percepției timpului. Timpul pare că se scurge
mai repede la bătrânețe, față de tinerețe, deoarece ritmul activităților vitale
încetinește, dar și pentru că termenul principal de comparație al duratei – numărul
anilor parcurși – este mult mai mare și atunci un an înseamnă mai puțin la 60 ani
decât la 20 ani.
- Unele medicamente și drogurile aduc modificări în percepția timpului, în sensul
prelungirii sau micșorării.
- Orientarea temporală se produce prin intervenția regularități bioritmurilor care vor
condiționa anumite deprinderi constante ale oamenilor (trezirea la oră fixă dimineața,
hrănirea sugarului la un interval de 3 ore).
- când urmărim cu ochii obiectul în mișcare, caz în care imaginea pe retină este fixă, iar
senzațiile kinestezice provocate de mișcarea ochilor ne dau informațiile
corespunzătoare;
- când ochii sunt imobili, dar imaginea corpului respectiv se deplasează pe retină; nu
sunt sesizate mișcările prea încete sau cele prea rapide.
5
Erorile perceptive pot fi normale sau se pot situa în sfera patologicului.
- iluzii senzoriale, determinate de factori obiectivi, cum ar fi iluzia “bățului frânt”, care
apare ca efect al unui fenomen fizic, cel de refracție, la introducerea unui obiect în
apă;
- iluzia că o suprafață strălucitoare pare mai mare decât una întunecată;
- soarele la orizont pare mult mai mare decât bolta cerească.
- senzația de derealizare (bolnavul se crede într-un vis, într-un mediu ireal; de exemplu,
în schizofrenie detașarea de real este foarte puternică, senzațiile și reprezentările
bolnavului se amestecă);
- halucinațiile, vizualizarea unor persoane sau obiecte care, în realitate, nu există;
- agnoziile, în care bolnavul nu recunoaște obiectele uzuale, neștiind să le folosească.