Contextul general[modificare 

| modificare sursă]
Originile cruciadelor în general și al primei cruciade în special, se află în evenimentele evului
mediu timpuriu. Descompunerea Imperiului Carolingian, împreună cu relativa stabilizare a
granițelor europene după creștinarea vikingilor și maghiarilor, a dat naștere unei noi categorii
de războinici, care în principal se luptau între ei.
Între timp, armatele muslumane ocupaseră Africa de Nord, Egiptul, Palestina, Siria și cea mai
mare parte a Spaniei, regiuni predominant creștine înainte. Reconquista din Spania a fost
primul efort important al creștinilor de a reocupa teritoriile pierdute. Normanzii luptau pentru
controlul asupra Siciliei, iar Pisa, Genova și Aragonul luptau intensiv împotriva fortărețelor
islamice din Mallorca și Sardinia, pentru a elimina raidurile musulmanilor asupra coastelor
Italiei și Spaniei.
Din cauza acestor războaie continue, ideea unui Război Sfânt împotriva musulmanilor nu era
neplauzibilă printre națiunile europene. Musulmanii ocupaseră centrul universului creștin,
Ierusalimul, care, împreună cu regiunea înconjurătoare, avea statutul unei relicve uriașe, locul
unde Hristos a trăit și a murit. În 1074, Papa Grigore al VII-lea a cerut ca milites
Christi („soldații lui Cristos”) să îi ajute pe bizantini în Orient. Aceștia suferiseră o înfrângere
majoră în fața turcilor selgiucizi la bătălia de la Manzikert cu trei ani înainte. Acest apel, deși
în cea mai mare parte ignorat, împreună cu numărul mare de pelerinaje în Țara
Sfântă din secolul al XI-lea, a atras atenția asupra acestei regiuni. Relatările despre abuzurile
musulmanilor asupra pelerinilor creștini care se îndreptau către Ierusalim și alte locuri sfinte
din Orientul Mijlociu au întărit zelul cruciaților. Papa Urban al II-lea a fost primul care a
propus în mod public ideea unei Cruciade pentru recucerirea Țării Sfinte, cu vorbele sale
cunoscute: Deus vult! („Dumnezeu o dorește!”)
Orientul spre sfârșitul secolului al XI-lea[modificare | modificare sursă]
Vecinul Europei Occidentale către sud-est era Imperiul Bizantin, locuit tot de creștini, însă de
rit ortodox. Sub împăratul Alexios I Comnen, Imperiul era în principal limitat la Europa și
coasta de vest a Anatoliei, și se confrunta cu numeroși dușmani, cum ar fi normanzii în apus și
selgiucizii în răsărit. Mai spre est, Anatolia, Siria, Palestina și Egiptul erau toate sub control
musulman, însă ele, în perioada Primei Cruciade, erau fragmentate din punct de vedere
politic, și, într-o oarecare măsură, cultural, lucru care a contribuit la succesul campaniei
militare creștine. Anatolia și Siria erau sub controlul segiucizilor suniți, înainte un mare
imperiu, Marele Seljuk, însă în acel moment împărțite în numeroase alte state mai mici. Alp
Arslan învinsese Imperiul Bizantin la Manzikert în 1071 și adăugase o mare parte a Anatoliei
Imperiului său, însă acest stat fusese răvășit de război civil după moartea șahului Malik
I din 1092. În Sultanatul Rüm din Anatolia, Malik Șah a fost succedat de Kilij Arslan I, iar în
Siria de fratele lui, Tutuș I, decedat în 1095. Fiii lui Tutuș, Radwan și Dukak, au
moștenit Alepul și Damascul, divizând în continuare Siria în emirate aflate în conflict unul cu
altul, precum și cu Kerbogha, atabegul Mosulului. Aceste state erau în general preocupate mai
mult de consolidarea propriilor teritorii și deținerea controlului asupra vecinilor lor, decât de
cooperarea împotriva cruciaților.
În alte regiuni ale teritoriului selgiucid se aflau ortoqizii, în nord-estul Siriei și în
Mesopotamia. Ierusalimul s-a aflat sub controlul lor până în 1098. În Anatolia răsăriteană și în
Siria de nord, Danișmend, un mercenar selgiucid a fondat un stat independent; cruciații nu au
intrat în contact cu niciunul dintre aceste grupuri decât după cruciadă. Hașașinii au câștigat de
asemena importanță în problemele siriene.
Egiptul și o mare parte a Palestinei erau controlate de fatimizii arabi șiiți, al căror imperiu se
micșorase semnificativ de la sosirea selgiucizilor; Alexius I i-a sfătuit pe cruciați să se alieze
cu aceștia împotriva dușmanului selgiucid comun. Fatimizii, conduși în acea perioadă
de califul al-Mustali (deși puterea se afla de fapt în mâinile vizirului al-Afdal Șahanșah),
pierduseră Ierusalimul în fața selgiucizilor în 1076, însă îl recuceriseră de la ortoqizi în 1098,
când cruciații erau pe drum. La început, ei nu i-au considerat pe cruciați o amenințare,
presupunând că erau trimiși de către bizantini, și că se vor mulțumi cu recucerirea Siriei,
neatacând Palestina; nu au trimis o armată împotriva lor decât atunci când aceștia ajunseseră
la Ierusalim.
Cronologia cruciadei[modificare | modificare sursă]
Conciliul de la Clermont[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Conciliul de la Clermont.

[arată]
v • d • m
Cruciade

Papa Urban al II-lea la Conciliul de la Clermont

În martie 1095 Alexius I a trimis emisari către Conciliul de la Piacenza, pentru a-i cere
ajutorul Papei Urban al II-lea împotriva turcilor. Cererea împăratului a fost întâmpinată cu un
răspuns favorabil din partea papei, care spera să rezolve disputa apărută cu ocazia Marii
Schisme, ce avusese loc cu 40 de ani înainte, și să reușescă să reunească Biserica
sub autoritatea papei, ca „arhiepiscop și prelat asupra întregii lumi” după cum s-a autodenumit
la Clermont [2], prin ajutarea bisericii răsăritene la nevoie. Totuși, apelul său pentru
convingerea a „mulți să permită, prin jurământ, să îl ajute pe împărat cu credință atâta cât se
poate împotriva păgânilor” nu a avut rezultatele scontate.
La Conciliul de la Clermont din inima Franței, din noiembrie 1095, Urban a ținut o predică
plină de pasiune în fața unei audiențe formată din nobilimea și clerul francez. El a cerut
acestora să preia controlul Ierusalimului din mâinile musulmanilor. Franța, a afirmat el, era
suprapopulată, iar în ținutul Canaanului curgea laptele și mierea. A vorbit despre violența și
desfrâul nobililor și a afirmat că soluția era de a întoarce săbiile în seviciul Domnului: „Fie ca
hoții să devină cavaleri.”[2] A vorbit despre răsplăți, atât pe pământ cât și în rai, unde iertarea
păcatelor era oferită oricui ar fi putu muri în lupta pentru creștinism. Mulțimea a fost cuprinsă
de un entuziasm frenetic, cu strigăte de Deus vult! („Dumnezeu o vrea!”).
Predica lui Urban este unul dintre cele mai importante discursuri din istoria Europei. Există
mai multe versiuni ale acestuia, toate scrise după ocuparea Ierusalimului, astfel încât este greu
de afirmat care este cea reală și care a fost recreată după cruciada încununată de succes. Ceea
ce este evident este că a avut un ecou neașteptat de puternic. În ultima parte a anului 1095 și
începutul lui 1096, Urban a răspândit mesajul în întreaga Franță și i-a îndemnat pe episcopii și
legații săi să o facă în diocezele lor în restul Franței, Germaniei și Italiei. Papa a încercat să
interzică unor categorii de oameni (printre care femei, călugări, bolnavi) să se alăture
cruciaților, însă acest lucru s-a dovedit aproape imposibil. În cele din urmă, majoritatea celor
care au răspuns apelului nu erau cavaleri, ci țărani, săraci și fără pregătire militară, însă cărora
această expediție le oferea o evadare de la greutățile zilnice și o descătușare a pietății
personale, neîngrădită de autoritățile ecleziastice și laice.
Cruciada țăranilor[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Cruciada țăranilor.
Urban a organizat plecarea cruciaților pentru data de 15 august 1096 , însă, cu mai multe luni
înainte, mai multe armate de țărani și cavaleri de rang inferior s-au organizat și au pornit spre
Ierusalim pe cont propriu. . Răspunsul a depășit orice prognoze: Urban se aștepta la câteva mii
de cavaleri, însă, până la urmă, numărul participanților a ajuns la 100.000 — majoritatea
luptători neinstruiți, inclusiv femei și copii.
Lipsindu-le disciplina militară și aflându-se în ceea ce li se părea un ținut străin (Europa
Răsăriteană), cu obiceiuri ciudate, acești primi cruciați s-au lovit repede de obstacole, încă
aflându-se pe teritoriu creștin. Problema era atât una de provizii, cât și una de cultură: oamenii
aveau nevoie de mâncare și provizii, și așteptau ca orașele gazdă să le ofere lucrurile necesare
— sau măcar să le vândă la prețuri rezonabile. Părăsind repede Europa Occidentală, nu au
putut profita de recolta îmbelșugată a acelei primăveri, precedată de ani de secetă și de recolte
slabe. Din nefericire pentru cruciați, localnicii nu erau întotdeauna darnici, lucru care a dus
repede la lupte și conflicte. Coborând pe Dunăre, adepții lui Petru au jefuit
teritoriul maghiar și au fost la rândul lor atacați de aceștia, de bulgari, și chiar de o armată
bizantină în apropiere de Nis. Aproximativ un sfert din participanții la cruciadă au fost uciși,
însă restul au ajuns la Constantinopol în august. Orașul era mare pentru Europa acelei
perioade, însă mare era și „armata lui Petru”, iar diferențele culturale, și reticența de a
aproviziona un număr atât de mare de oameni a dus la alte tensiuni. Mai mult, în
Constantinopol, adepții lui Petru nu erau singura armată cruciată – li se alăturaseră alte
grupuri din Franța și Italia. Alexius, neștiind ce altceva să facă cu o asemenea mare și
neobișnuită armată, i-a transportat repede peste Bosfor.
După ce au ajuns în Asia Mică, cruciații au fost sfâșiați de conflicte interne și s-au despărțit în
două tabere separate. Turcii erau experimentați, și cunoșteau locurile; majoritatea
participanților la Cruciada țăranilor – războinici amatori neorganizați – au fost masacrați după
intrarea în teritoriul selgiucid. Petru totuși a supraviețuit și s-a alăturat mai târziu principalei
armate cruciate. O altă armată de boemi și saxoni nu a trecut de Ungaria, dezintegrându-se pe
drum.