UNIVERSITATEA DE STAT DIN MOLDOVA

FACULTATEA CHIMIE ȘI TEHNOLOGIE CHIMICĂ

Referat pe tema: ”Alfred Werner”

La disciplina: ”Istoria chimiei”

Coordonator: Lect.univ. Nelea Popa

Studenta grupei CB211fr, Prisacari Andriana

Chișinău,2022
Cuprins:

Introducere ………………………………………………………………………. 3
Copilarie și tinerețe………………………………………………………………. 3-4
Anii de studenție…………………………………………………………………. 4-5
Începutul unei cariere științifice…………………………………………………. 5-6
Profesor la Institutul de Chimie din Zurich……………………………………… 6
Boala și moartea ………………………………………………………………… 7
Munca timpurie …………………………………………………………………. 7
Teoria coordonării……………………………………………………………..... 7-8
Teoria acizilor și bazelor………………………………………………………… 9
Calități personale ………………………………………………………………... 9
Premii …………………………………………………………………………… 10
Concluzie ……………………………………………………………………….. 10
Bibliografie ………………………………………………………………………10

2
Introducere
Alfred Werner a fost un chimist elvețian și fondatorul
chimiei de coordonare. Cercetările sale asupra structurii
compușilor de coordonare i-au adus premiul Nobel pentru
chimie în 1913. Înainte de el, studiul conceptelor precum
legarea de valență și geometria în complexele de amine
metalice era confuz. El a revoluționat domeniile chimiei
anorganice și stereochimiei. Munca sa a găsit aplicații în
multe domenii, cum ar fi chimia organică, chimia analitică,
biochimia, geochimia și mineralogia și, astfel, a demonstrat
că stereochimia nu se limitează la chimia organică, ci este un
fenomen general. În calitate de cercetător, el a fost dedicat
muncii sale și și-a câștigat reputația de maestru de lucru. În afara laboratorului, el era un om
sociabil care se amesteca cu un joc de biliard, șah sau jocul de cărți elvețian, Jass cu prietenii săi.
A călătorit mult pentru prelegerile și întâlnirile sale științifice și i-a plăcut vacanța la munte. Era
un vorbitor talentat și era cunoscut pentru a oferi explicații convingătoare și clare ale
problemelor. În timpul scurtei sale vieți, a publicat numeroase lucrări despre cercetările sale care
au atras atât laude, cât și critici. A primit numeroase onoruri și calitatea de membru la societăți
renumite.

Copilărie și tinerețe
Alfred Werner s-a născut în Mulhouse în Alsacia,
Franța. Era al patrulea și cel mai mic copil dintr-o familie
catolică bogată. Tatăl lui Alfred, Jean-Adam Werner, a
lucrat mulți ani ca mecanic, apoi a devenit strungar, iar mai
târziu s-a apucat de creșterea animalelor, după ce și-a
cumpărat propria fermă. Familia Werner prețuia frugalitatea
și prudența.

În 1871, după înfrângerea Franței în războiul franco-

prusac, Alsacia a devenit parte a Germaniei și s-a dus o
politică activă de germanizare a populației. Mulți francezi au
emigrat în Franța. În ciuda acestui fapt, părinții micuțului
Alfred au rămas în Mulhouse și au continuat să vorbească franceza.

3
 La vârsta de șase ani, Alfred a mers la școală, unde s-au arătat abilitățile sale uimitoare.
Totuși, din cauza neliniștii și a încrederii în sine extraordinare, notele băiatului au fost sub
medie, deși, potrivit profesorului, ar putea deveni primul elev dacă ar fi vrut

După absolvirea școlii elementare, Alfred a intrat în Școala Tehnică în 1878, unde,
studiind cu entuziasm și diligență remarcabilă, a devenit unul dintre cei mai buni elevi. În acest
timp, Werner a devenit interesat de chimie. A început să efectueze experimente chimice acasă și
odată a pus la cale o explozie care a distrus o parte din casa Werner, după care și-a mutat
laboratorul în magazia din spatele casei. Tatăl lui Werner, în ciuda nemulțumirii sale față de
hobby-ul fiului său, nu a intervenit cu el, dar nu a dat bani de buzunar, iar Alfred a lucrat cu
jumătate de normă pentru a cumpăra reactivi și vase chimice.

Când Werner avea optsprezece ani, el a scris primul său eseu științific, intitulat „A report
on uric acid and the series of theobromine, coffeine and their derivatives”, unde a prezentat
ipoteze destul de îndrăznețe despre structura teobrominei și a cofeinei. Deși ipotezele nu au fost
confirmate de experimente, Werner a primit laude de la directorul școlii de chimie din Mulhouse,
profesorul Emilio Nelting, ceea ce l-a inspirat și mai mult să-și urmeze știința iubită.

În octombrie 1885, Werner a fost înrolat în armata prusacă și a servit la Karlsruhe timp de
un an ca „voluntar de un an”. În timpul liber, Werner s-a dedicat ascultării cursurilor de chimie
organică la Școala Tehnică Superioară și a participat, de asemenea, la seri muzicale și literare și
la petreceri studențești. La sfârșitul serviciului militar, Werner a părăsit imediat Karlsruhe.

Anii de studenție

După terminarea serviciului militar, Werner nu s-a întors în patria sa și a ales Institutul de
Tehnologie din Zurich în locul Școlii Superioare de Chimie din Mulhouse pentru a-și continua
studiile. Din toamna anului 1886 până la sfârșitul vieții, Werner a locuit în acest oraș.

La examenele de admitere, Alfred a obținut note bune la toate materiile, cu excepția

matematicii, către care nu a arătat niciodată înclinație și a devenit student. La acea vreme, la
institut predau chimiști atât de cunoscuți precum A. Ganch, G. Lunge, G. Goldschmidt. Werner a
studiat cu mare entuziasm, primind note de top la majoritatea disciplinelor, printre care nu se

4
numărau doar specialitățile chimice, ci și fizica, mineralogie, metalurgie. Printre hobby-urile lui
Werner la acea vreme erau studiul limbii italiene, filozofia, darwinismul.

În timp ce studia în ultimul dintre cele patru cursuri, Werner a ales ca specialitate chimia
organică, care s-a dezvoltat deosebit de intens în acei ani. La începutul anului 1889, și-a finalizat
teza, în care a descris metodele pe care le inventase pentru obținerea unor compuși organici și
anorganici, printre care disulfura de carbon, fenilhidrazina și fluoresceina. Această lucrare a fost
foarte apreciată de profesorii institutului.

Începutul unei cariere științifice

După absolvire, Werner a rămas în laboratorul lui G.
Lunghe ca liber profesionist, în ciuda faptului că acest lucru l-a
lipsit de posibilitatea de a câștiga bani. În același timp, a început
să lucreze la teza sa de doctorat sub îndrumarea lui Arthur
Gantsch, cel mai iubit profesor al său. Acest om de știință era
cunoscut nu numai ca un cercetător și profesor talentat, ci și ca
un lider științific atent și atent. Curând, temperamentalul Werner
și modestul Ganch au devenit prieteni. Din 1893, după ce Hansch s-a mutat la Würzburg, au
continuat să comunice regulat prin corespondență și s-au întâlnit la Zurich, apoi la Würzburg.

Disertația a fost susținută în toamna anului 1890. Doctoratul în filozofie i-a fost acordat
lui Werner „cu o recunoaștere specială pentru realizările remarcabile”.
La sfârșitul anului 1891, Werner a finalizat o lucrare intitulată „Către teoria afinității și valenței”.
A. Ganch a apreciat foarte mult munca elevului său, dar nu a câștigat popularitate, deși Werner
se aștepta la un scandal și la atacuri în comunitatea științifică - atât de îndrăznețe erau ideile sale
despre structura moleculelor.

Perioada din toamna lui 1891 până în primăvara lui 1892, Werner a petrecut în Franța,
lucrând voluntar în laboratorul lui Marcelin Berthelot la Collège de France. În ciuda diferențelor
semnificative de opinii științifice, Werner și Berthelot au găsit un limbaj comun. La Paris,
Werner a efectuat primul studiu de chimie anorganică - „Despre nitratul de calciu de bază”
folosind metode termochimice complexe și, de asemenea, a citit și a publicat raportul
„Stereochimia azotului”.
În ianuarie 1892, Werner a primit titlul de profesor asistent la Institutul Politehnic din Zurich și a
susținut patru cursuri de prelegeri studenților într-un an și jumătate.
5
 Primul articol al lui Werner despre teoria coordonării a fost scris în decembrie 1892, iar
în perioada 1893-1900 au fost publicate aproximativ 40 de articole în reviste de chimie europene
de top sub titlul general „Despre structura compușilor anorganici”.

Profesor la Institutul de Chimie din Zurich

Munca lui Werner a generat un mare
interes și discuții aprinse în comunitatea
chimică. În 1893, a fost nominalizat pentru
funcția de profesor și șef de catedra la Institutul
de Chimie al Școlii Superioare din Zurich. În
vara acestui an, Werner a vorbit la Societatea
Naturaliştilor din Zurich cu un raport despre
formarea compuşilor anorganici, după care comisia care reprezintă Institutul de Chimie l-a ales
în unanimitate pe Werner. A ocupat funcția de profesor extraordinar (și din 1895 – obișnuit) de
chimie organică.

Din acel moment, Werner a avut studenți și adepți care au studiat sub conducerea sa. De
obicei, a îndrumat în același timp 20-30 de doctoranzi, pe care îi selecționa cu grijă pentru el
însuși.
În octombrie 1894, Werner s-a căsătorit cu Emma Wilhelmina Gisker, iar trei săptămâni mai
târziu a primit cetățenia elvețiană ca persoană cu „reputație impecabilă”. Familia Werner a avut
doi copii - fiul Alfred Albert Julius (1897) și fiica Johann Emma Charlotte (1902).

În 1897, Werner a primit o ofertă de a lua un post de profesor la Berna, iar Școala
Superioară din Zurich aproape și-a dublat salariul, astfel încât să rămână în postul său. În 1899, o
propunere similară a venit de la Viena. Werner a fost dispus să fie de acord cu acest lucru,
deoarece laboratorul său de chimie din Zurich a fost mic și prost echipat timp de mulți ani.
Atunci conducerea Școlii Superioare a decis imediat să elibereze localul ocupat de școala
secundară de chimie și să-l dea laboratorului lui Werner. Bugetul laboratorului a fost majorat, au
fost achiziționate instrumente și echipamente noi.
În 1909 a fost finalizată construcția noii clădiri a Institutului de Chimie, unde laboratorul lui
Werner s-a mutat solemn la sfârșitul lunii februarie. În același an, Werner a devenit director al
întregului Institut de Chimie.

6
La 12 noiembrie 1913, a devenit cunoscut faptul că Werner a primit Premiul Nobel pentru
Chimie „în semn de recunoaștere a muncii sale asupra naturii atomilor din molecule”. El a
devenit primul și, până în prezent, singurul chimist elvețian care a primit acest premiu și al
doilea dintre cei patru laureați elvețieni.

Boală și moarte
La scurt timp după ce a primit premiul Nobel, Werner a fost
diagnosticat cu ateroscleroză generală. De la sesiunea de vară din
1915, din cauza sănătății precare, a trebuit în mod regulat să se
despartă de publicul studențesc și de angajații săi. În cele din urmă,
după o luptă dureroasă, dar nereușită, cu boala, a demisionat și a murit
la exact o lună de la adoptarea oficială a acesteia, la 15 noiembrie 1919.

Munca timpurie
Teza lui Werner, sub conducerea lui A.R. Gantsch, a fost dedicată stereochimiei
compușilor organici care conțin azot. În special, Werner a stabilit structura oximelor care conțin
azot și azobenzenului, a studiat structura aminelor cuaternare.
Prima publicație a lui Werner a apărut în 1890 în colaborare cu Hansch și s-a numit „Despre
aranjarea spațială a atomilor în moleculele care conțin azot”. Această lucrare a fost partea
teoretică a tezei sale de doctorat.
În timp ce lucra la disertația sa, Werner a fost primul care a exprimat ideea că „cele trei valențe
ale atomului de azot din unii compuși sunt direcționate către colțurile tetraedrului, al patrulea
colț al căruia este ocupat de atomul de azot însuși”. După susținerea tezei, continuând activitatea
în chimia organică, a propus teoria stereoizomeriei compușilor care conțin legătura dublă C = N,
care explica existența a două monooxime izomerice.
Mai târziu, Hansch a admis că Werner a fost primul care a formulat conceptele de bază ale
stereochimiei compușilor cu azot.

Teoria coordonării
Începutul lucrării lui Werner privind teoria coordonării a fost
partea teoretică a studiului său asupra derivaților acidului
benzhidroxamic, care a fost numită „Către teoria afinității și
valenței” (1891). Aici Werner a formulat idei originale despre
afinitatea chimică, crezând că „afinitatea este o forță atractivă care

7
acționează uniform din centrul unui atom către toate părțile suprafeței sale sferice”. Apropo,
atomii „pentru simplitate” au fost considerați sferici. Când se formează o legătură chimică, un
atom își petrece o parte din afinitatea sa, care corespunde unei anumite zone de pe suprafața sa.
În 1893, în „Jurnalul de chimie anorganică” germană a existat un articol pe 63 de pagini
„Structura compușilor anorganici”, în care Werner sublinia principalele prevederi ale teoriei sale
de coordonare , care pot fi rezumate după cum urmează:
Sunt introduse conceptele de agent de complexare (atomul central) și liganzii care îl înconjoară;
Este descris conceptul de număr de coordonare, care este determinat de relațiile spațiale dintre
atomul central și capacitatea de coordonare a liganzilor;
A fost descifrată natura legăturilor atomului central cu liganzii sferelor interioare și exterioare
(neionice și ionice);
Pe baza acestui fapt, a fost dezvoltată problema reactivității atomilor și grupărilor situate în sfera
externă;
Se oferă o clasificare rațională a unui număr mare de compuși complecși;
Se propune teoria structurii spațiale a complexelor;
Ulterior, au fost introduse conceptele de valență primară și secundară și a fost descrisă diferența
dintre ele.
În mare măsură, Werner a fost ajutat de teoria disocierii electrolitice a lui Arrhenius, cu ajutorul
căreia s-a putut explica mobilitatea și reactivitatea liganzilor sferei exterioare și stabilitatea
liganzilor celei interioare. De asemenea, Werner a folosit în mod activ învățăturile stereochimice
ale lui J. H. Van't Hoff și J. A. Le Bel.

Angajații laboratorului lui Werner au reușit să fundamenteze experimental diverse aspecte ale
teoriei complexe într-o perioadă de timp destul de scurtă. Până în 1911, laboratorul lui Werner a
realizat o sinteză direcționată a peste 40 de compuși noi de coordonare optic activi. Werner a
lucrat enorm în studiul complexelor cu numere de coordonare ale atomilor centrali de 4 și 6,
asupra izomeriei optice a complexelor mono și multinucleare.

În 1905, a fost publicată în Germania cartea „Noi vederi în domeniul chimiei anorganice”, în
care Werner și-a sistematizat toată lucrarea despre teoria coordonării.

Teoria coordonării lui Werner aparține grupului de generalizări științifice profunde, postulatele
sale de bază au rezistat timpului. Ideile lui Werner au fost aplicate pe scară largă în diverse
domenii ale chimiei.

8
Teoria acizilor și bazelor
În 1907, în cursul studierii echilibrului acido-bazic al compușilor complecși pe baza unei baze
experimentale, Werner și-a formulat teoria acizilor . Potrivit acestuia, două grupe de substanțe
posedă proprietățile acizilor. Primul grup - „acizi acvaci”, care, într-o soluție apoasă, despart
cationul de hidrogen. Al doilea este „anhidroxiacizii”, care nu conțin hidrogen, dar sunt capabili
să fie hidratați într-o soluție apoasă și să se transforme în acvaacizi. Mecanismul de hidratare
este următorul: se adaugă anhidroxoacizi din mediul apos anioni hidroxil, iar cationii de
hidrogen se acumulează în soluție până la o anumită concentrație limită. Bazele, conform lui
Werner, sunt substanțe care sunt capabile să atașeze cationii de hidrogen.
Dezvoltarea teoriei acizilor și bazelor după Werner îi aparține lui V. Kossel. Mai târziu, Brønsted
a folosit opiniile lui Werner pentru a-și crea teoria acizilor și bazelor.

Calitati personale
Werner a fost amintit de contemporanii săi ca un om cu umeri largi, dens, cu trăsături severe,
uneori sumbre, dar cu un zâmbet surprinzător de atractiv într-un moment de bucurie.
Temperamentul lui Werner era impulsiv, zgomotos, plin de viață, iar mișcările lui erau ascuțite.
Această persoană din orice companie a devenit în centrul atenției. Făcea orice afacere îi plăcea
cu un entuziasm extraordinar. Îi plăcea tutunul și alcoolul.

În același timp, omul de știință s-a remarcat printr-o pedanterie extraordinară. Întotdeauna apărea
în laborator la aceeași oră, se plimba încet prin toate birourile. Nu suporta lenevia și era foarte
enervat când vedea o mizerie pe masa unui student sau a unui angajat de laborator inactiv. Ca om
de știință, Werner a fost uimitor de eficient. A venit la institut înaintea tuturor, a plecat mai târziu
decât toți ceilalți, nu a recunoscut weekendurile și vacanțele. De obicei, a îndrumat 20-30 de
doctoranzi în același timp.

Elevii l-au amintit pe Werner ca pe un orator strălucit, care își exprimă clar și logic gândurile,
inspirându-i constant că baza oricăror realizări științifice este munca. În fiecare an a făcut
schimbări semnificative în prelegerile sale. Ca examinator, Werner a avut o faimă ușor diferită:
ca un examinator foarte pretențios, care nu se zgâriește la întrebări dificile.

9
Werner era cunoscut ca un familist exemplar care își adora soția și copiii. Timpul liber și
vacanțele își petrecea în stațiuni montane, unde mergea pentru alpinism, iar în tinerețe a patinat.
Colectarea de timbre încă din copilărie. La maturitate, a devenit interesat de vânătoare. În ultimii
ani, a jucat adesea biliard, șah și cărți cu prietenii.

Premii

-Premiul Nobel pentru Chimie (1913)

-Medalia Leblanc a Societății Franceze de Chimie
-Marea Medalie de Onoare a Societății Industriale din Mulhouse
-Titlul onorific de „Ofițer de Învățământ Public” al Ministerului
Învățământului
-Public și Artelor Plastice din Franța
-Membri de onoare în societățile științifice din Göttingen, Erlangen, Moscova,
-Lausanne, Londra, Philadelphia, Washington

Concluzie:
În concluzie aș putea spune că Werner nu numai că a explicat compușii de coordonare cunoscuți,
dar a prezis și existența a numeroase serii de compuși necunoscuți, care au fost descoperiți de el
și studenții săi în timpul unui tur de forță de sfert de secol al activității sintetice care i-a
confirmat teoria în aproape fiecare anume. Conceptele sale de legătură ionogenă și neionogenă
au adunat diferența actuală între legătura electrostatică și covalentă de către o generație
completă. Ideile sale au cuprins în curând aproape întregul domeniu al chimiei anorganice și
chiar și-au găsit aplicarea în chimia organică, analitică și fizică, precum și biochimie, geochimie
și mineralogie. El a fost unul dintre primii care au arătat că stereochimia nu se limitează la
chimia organică, ci este un fenomen general.

Bibliografie
Волков В. А., Вонский Е. В., Кузнецова Г. И. Выдающиеся химики мира. Биографический
справочник. — М.: Высшая школа, 1991. — 656 с. Кукушкин Ю. Н. Соединения высшего
порядка. — Л.: Химия, 1991. — 112 с. 
G. B. Kauffman. Alfred Werner. Founder of Coordination Chemistry. Berlin, Heidelberg, New
York, Springer-Verlag, 1966. P. 4.
A. Hantzsch, A. Werner. Ueber räumlich Anordnung der Atome in stickstoffhaltigen
10
Molekülen.- Ber., 1890, Jg. 23, S. 18.
https://www.nobelprize.org/prizes/chemistry/1913/werner/biographical/

11