Legenda viței de vie

Când Dumnezeu a creat lumea, toţi copacii şi arbuştii se lăudau

care e mai mare şi mai frumos, arătânduși spre soare
coroanele de ramuri înverzite.

„Eu sunt regele copacilor, cu lemnul cel mai tare!” – zicea

stejarul.
„Şi eu sunt înalt, iar nucile mele delicioase!” – se mândrea
nucul.
„Uitaţi, eu nu sunt mare că voi, dar Domnul m-a făcut tare
frumos, cu flori roşii şi parfumate!” – se arăta, dintre spini,
trandafirul.

Cam în felul acesta se lăudau şi se certau tufele şi arborii.

Numai sarmana viţa de vie era supărată, cu capul aplecat spre
pământ, cu lăstarii prin ţărână:

„Vai de mine şi de mine, plângea plină de țărână viţa de vie.   

Dumnezeu nu mi-a dat mie nici tulpină tare, nici ramuri
puternice, nici flori, nici poame frumoase. Nădăjduiesc să mă
audă Dumnezeu şi să mă ajute…”

Auzindu-i tânguielile, Dumnezeu a trimis acolo un om de

ispravă. Omul a zărit viţa de vie, cum stă slabă şi trântită la
pământ, ca o jucărie în calea vântului. Milos, a agăţat viţa de
trunchiul unui copac tânăr. Cârceii s-au încolăcit de copăcel,
strugurii s-au copt şi îndulcit ca mierea. Viţa de vie a data celui
om de ispravă ciorchini parfumaţi. Din struguri, ţăranul a făcut
must, iar mustul s-a prefăcut în vin, care i-a îndulcit inima.
Astfel a fost răsplătit omul, care a ridicat din ţărâna vița de vie.
Stejarul şi ceilalţi arbori priveau ruşinaţi la viţa agăţătoare,
încărcată de struguri. Cât erau ei de făloşi, stăteau goi de
fructe, în timp ce viţa de vie era plină de struguri minunaţi şi
delicioşi.