Cadran cultural

Periodic al Ansamblului Folcloric „busuiocul“ din bacău • Anul I • nr. 4 • noiembrie - decembrie 2018

Centenarul
speranței eșuate
Sărbătoarea mult aștep-
tată a ajuns la soroc. E însă o
sărbătoare tristă, întrucât una au

Colindă tristă cu lumină

visat înaintașii în urmă cu 100
de ani și alta împlinim noi acum,
când clasa politică românească a
Iarna potrivnic se schimbă la faţă Cu iubirea Lui de jar şi lumină ajuns rușinea Europei și a lumii.
Şi lumea-n cădere barbar se răsfaţă, Curaţi aici şi-n vecia senină. Dacă la 1 Decembrie
Semnele grele planeta apasă 1918, Regele Ferdinand era des-
Şi noi rătăcim drumul spre casă. Se-ntunecă omul la suflet, la trup tul de încrezător, asigurându-ne
Şi-n crunte prigoane duşmanii că „Putem privi cu încredere în
Sporeşte necazul şi-i răul prinos? ne rup, viitor, căci temeliile sunt puter-
Uşor le petrecem, sfinţiţi de Hristos Mint dregătorii, ne leagă-n păcate, nice, bazate pe principii demo-
Cu pace şi mir, vecie senină Zace-adevărul sub şapte lăcate. cratice ce sunt o chezăşie pentru
Şi iubire de foc, har şi lumină. dezvoltarea firească a unei vieţi
Ne-or trage prin ghimpi antihrişti şi sănătoase, ele sunt cimentate
Farisei gârbovi, cu josnice feţe, duşmani!? prin credinţa nestrămutată a
Ne târguiesc şi ne vând la ospeţe; Putere din cer vom primi şi mulţi ani unui şir întreg de generaţii, de
Neam de voivozi şi răzeşi peste ţară Şi-o iesle în piept cu lumină şuvoi apostoli ai idealului naţional (...)
Am ajuns slugi de pripas şi de-ocară. Să se nască Hristos şi-n inimi Să consacrăm unirea gândurilor,
la noi! unirea sufletelor, dar şi unirea în
Dar treacă durerea din os în alt os,
E uşoară când ne sfinţeşte Hristos Ioan enACHe muncă roditoare, prin strigătul:
Rugăciunea de la Alba Iulia
trăiască România mare, puter-
nică şi unită“, acum, la un veac
1 Decembrie 1918 distanță, Președintele României
Doamne Dumnezeule al părinţilor noştri, carele ai călcat moartea şi pe diavol l-ai anului 2018 ar mai putea rosti
surpat, şi ai dăruit viaţă poporului Tău Românesc, revarsă pacea şi binecuvântarea Ta cerească aceleași cuvinte profetice?
asupra miilor nenumărate care cu buzele tremurânde îşi împreună azi rugămintea în faţa Al-
tarului Tău – în cetatea marelui MIHAI VITEAZUL – şi pentru suferinţele şi umilirile de Cornel GALben
veacuri, încununează-l azi cu darul Preasfântului Tău Duh, ca într-o mână şi într-o suflare, să ►
fie toţi fiii Lui la acelaşi gând, rupând pentru vecie lanţurile iobăgiei şi ale întunericului.
Cutremură, Doamne, cenuşa mucenicilor de ieri şi alaltăieri – şi din moaştele lor
La mulți ani tuturor cola-
sfinte aprinde focul dragostei în inimile tuturora. Şi lacrimile orfanilor şi maicilor îndurerate, fă boratorilor și cititorilor noștri! La
cu puterea Ta să se prefacă toate în stele de bucurie pe tăria cerului, sub care azi neamul Româ- mulți ani, români! 2019 să vă aducă
nesc de la patru vânturi, cu genunchii plecaţi îţi jură din nou credinţa părinţilor noştri! sănătate și roade bogate!
 Centenarul speranței eșuate
Deși „Istoria ne-a învăţat
să credem în adevărul cuvinte-
lor“, după cum ne spunea de la
aceeași tribună a Marii Adunări
de la Alba Iulia Iuliu Maniu, ne
îndoim că președintele Klaus Io-
hannis ar putea declara că „dato-
ria noastră nu poate fi alta, decât
să cercetăm, cu cea mai mare
grijă, unde găsim întreaga forţă
proprie, care ne poate menţine în
viitor şi ne poate garanta mărirea
şi gloria Neamului pentru tot-
deauna.“ și nici că, aidoma Rege-
lui Ferdinand, ar putea jura, la
mormântul lui Ștefan cel Mare de
la Putna, că „în împrejurări grele
vom fi strâns uniți, având numai
un singur gând și o singură sim-
țire: fericirea scumpei noastre pa-
trii, pentru care suntem gata a
face orice sacrificii“.
Și asta pentru că, jude-
când doar după ce s-a întâmplat
cu soarta acestei nații în ultimele
trei decenii, fericirea scumpei
noastre patrii nu a însemnat decât
fericirea unei clici de îmbuibați,
Decembrie 2018
care au jefuit România cu neruși-
nare, devalizând tot ce se clădise
cu trudă timp de șapte decenii și
aducându-ne iar la sapă de lemn
și la starea de robi în propria țară.
2
Cadran cultural
Fotografie de Vasile PotoLeA
La 100 de ani de la înche-
ierea armistițiului ce a pus punct
Primului Război Mondial, eveni-
ment ignorat cu neobrăzare de pe-
nalii din fruntea Parlamentului și
de guvernanți, deși jertfa de sânge
a românilor a trecut de 880000 în
cazul soldaților și de 275000 în
cel al civililor, ostașii români
continuă să moară și să fie muti-
lați pe fronturi ce nu au nimic
de-a face cu apărarea propriilor
granițe, care nu mai sunt nici pe
departe cele ale României între-
gite din 1918.
Dacă germanii au dărâ-
mat zidul Berlinului, guvernanții
noștri n-au mișcat un deget pentru
a dărâma zidul Prutului, ratând
reunificarea cu Moldova de din-
colo în cel mai propice moment,
1989.
Acum au lansat sloganul
„Sărbătorim împreună“, dar unde
sunt urmașii fraților cu care
ne-am unit în 1918 prin progra-
mele și așa festiviste, puse ana-
poda sub semnul Centenarului
Marii Uniri numai pentru a se mai
scurge niscaiva euro prin buzu-
narele hămesiților?
Aceștia, de altfel, au în-
ceput anul cu dărâmarea propriu-
lui guvern și au fost pe punctul de
a încheia așijderea și cu cel de al
treilea, deși la orizont se anunță
preluarea, pentru 6 luni, a frâielor
Consiliului Uniunii Europene.
Declanșate destul de târ-
ziu, manifestările omagiale în
care băcăuanii i-au antrenat și pe
frații de dincolo de hotare se pot
număra pe degete, doar Ansam-
blul Folcloric „Busuiocul“ având
în mod constant oaspeți de seamă
înscriși pe afiș.
Câțiva bucovineni și ba-
sarabeni au fost, de asemenea,
invitați la manifestările organi-
zate de Biblioteca Județeană „C.
Sturdza“, Filarmonica „Mihail
Jora“, Centrul de Cultură „Geor-
ge Apostu“ și Complexul Muzeal
„Iulian Antonescu“, însă e foarte
puțin.
Înainte de a pune punct
acestor gânduri, ne rămân în min-
te mesajul și sonoritățile specta-
colului „Rapsodii de toamnă“,
oferit băcăuanilor de minunații
artiști ai Ansamblului „Busuio-
cul“, care au întregit suita acțiu-
nilor omagiale cu încă o repre-
zentație de excepție, urmând ca
apogeul să-l atingă chiar de Ziua
Națională, zi a Centenarului.

Zborul Marii Uniri
Trecerea în zbor peste Carpați
a constituit o temerară dorință și o
arzătoare speranță a primilor aviatori
români, iar realizarea acestei perfor-
manțe s-a bazat pe eforturi susținute,
talent, cutezanță, curaj nemăsurat, spi-
rit de sacrificiu.
Prima tentativă a fost făcută,
în septembrie 1913, de Aurel Vlaicu,
pionierul aviației noastre, însă aceasta
s-a soldat cu moartea realizatorului
primului zbor cu un aparat mai greu
decât aerul, în România. După acci-
dentul aerian de lângă Câmpina, în
care Vlaicu și-a frânt aripile încreză-
toare în viitorul aviației, timp de a-
proape patru ani nici un aviator român,
civil sau militar, nu a mai cutezat să-și
îndrepte aparatul de zbor spre crestele
împădurite ale Carpaților. În timpul
Primului Război Mondial însă, doi
zburători români, căpitanul Mircea
Zorileanu și locotenentul Vasile Nicu-
lescu, și-au înscris numele în glo-
rioasele pagini ale istoriei aviației
române, realizând marea și temerara
performanță pentru vremea de atunci
de a trece în zbor peste Carpați, în-
deplinind, primul, misiuni aeriene de
luptă, iar cel de-al doilea, o misiune
istorică demnă de a fi consemnată cu
venerație și cunoscută de generațiile
următoare. Cu această dorință, ne
propunem și noi să prezentăm câteva
dintre performanțele celor doi iluștri
aviatori români, ale căror nume au in-
trat în legendă și vor fi mereu în pan-
teonul neamului românesc.
Astăzi, numele lui Mircea
Zorileanu este rostit cu venerație de
aviatorii români și mulți cetățeni ai
Capitalei știu că pe strada Paris se află
un original și impunător monument
care-i poartă numele.
Născut la 14 octombrie 1883,
la București, Mircea Zorileanu a ur-
mat cursurile Școlii de Ofițeri de In-
fanterie și Cavalerie pe care a absol-
Cadran cultural
vit-o în anul 1905, fiind avansat la
gradul de sublocotenent și repartizat la
un regiment de cavalerie. Câțiva ani
mai târziu a cerut să fie admis printre
ofițerii selecționați de Ministerul de
Război pentru a urma Școala de Pi-
lotaj de la Cotroceni. Pasiunea lui pen-
tru zbor s-a născut odată cu primele
ascensiuni aeriene executate de Aurel
Vlaicu, în anul 1911, pe dealul de la
Cotroceni. Alături de hangarul unde
Un secol de la primele
zboruri ale Aviației
Române peste Carpați.
Vlaicu își adăpostea avionul conceput
și construit de el, de la Arsenalul Ar-
matei, din Dealul Spirii, Gheorghe
Valentin Bibescu, posesor al unui
brevet de zburător eliberat de Aero-
clubul Franței, a construit un nou și
spațios hangar.
Punând bazele unei școli de
pilotaj, el a achiziționat din Franța
câteva avioane „Bleriot”, iar primii
ofițeri care și-au manifestat dorința să
urmeze această școală au fost tinerii
locotenenți de cavalerie Mircea Zo-
rileanu și Nicolae Capșa, cărora i s-a
alăturat un ofițer de marină. După in-
tense antrenamente la sol și unele
zboruri la altitudini de 100-200 metri
deasupra aerodromului, cei trei
cursanți au fost brevetați. În toamna
anului 1911 au participat la manevrele
desfășurate în zona Roman-Pașcani,
unde, pentru prima dată, spațiul aerian
al Moldovei a fost survolat de avioane
pilotate de militari. Din anul 1912,
Mircea Zorileanu a fost numit instruc-
tor de zbor la Școala de Pilotaj de la
Cotroceni, contribuind la formarea
cadrelor necesare primelor unități de
aviație pe care le-a avut Armata
Română în timpul Primului Război
Mondial. Avansat la gradul de căpitan
în anul 1914, a fost numit comandant
de escadrilă și a îndeplinit numeroase
și periculoase misiuni în anii 1916-
1917, fiind primul pilot din Aviația
Română care a trecut peste Carpați în
zbor și a executat misiuni de luptă pe
timp de noapte. Avându-l la bordul
avionului său pe locotenentul Ștefan
Stănescu, în calitate de observator,
căpitanul Mircea Zorileanu a decolat,
în noaptea de 12/13 iunie 1917, la ora
1:50, de la un aerodrom din Moldova,
în condițiile când zborurile de noapte
nu erau practicate, a trecut peste Car-
pați și a bombardat, cu o uimitoare
precizie, o fabrică de la Covasna
folosită de trupele germane, precum și
triajul gării Brașov unde se găseau nu-
meroase trupe inamice.
Apariția unui avion românesc
la Brașov a constituit o mare surpriză
pentru comandamentul austro-german
cu privire la posibilitățile aviației ro-
mâne, curajul și spiritul de sacrificiu
dovedit de aviatorii noștri. Trecerea
peste arcul carpatic la o altitudine de
1600-1800 de metri fără aparatura de
bord necesară zborurilor pe timp de
noapte, precum și pentru identificarea
cu precizie a obiectivelor și lovirea
acestora, într-o etapă în care posibili-
tățile tehnico-tactice ale avioanelor
erau modeste, nu putea fi realizată
decât de un aviator ca Mircea Zo-
rileanu.
„Prin firea lui de boem”, ară-
ta un prieten al său, generalul de mai
târziu Gheorghe Negrescu, „dar cu o
mare dispoziție de poetizare a meseri-
ei periculoase de zburător, Zorileanu,
cu o vie inteligență și imaginație,
aducea totdeauna o notă originală în
zborurile sale și o viziune îndrăzneață
în posibilitățile aviației… Era însă
gata pentru orice întreprindere de
Decembrie 2018
zbor ce ar fi ieșit din comun”.1
General (r) conf. univ. dr.
Vasile Jenică APostoL
►
3

Zborul Marii Uniri
În anul 1918 a fost avansat la
gradul de maior și decorat cu „Virtutea
Militară”, „Coroana României” și Or-
dinul „Mihai Viteazul”, clasa a III-a.
Pe lângă un bun și curajos aviator,
Mircea Zorileanu a fost și scriitor.
Scurta perioadă pe care a trăit-o după
război i-a oferit răgazul necesar să
mediteze mai mult la înțelesul adânc
al cuceririi înălțimilor albastre și să-și
sintetizeze gândurile în câteva lucrări
literare, citite cu mult interes mai ales
de zburătorii români. El a legat atât de
armonios aviația de literatură cum
până la el nu reușise s-o facă altcineva,
scriind: „Caravana”, „Peste Carpații
noștri” și „Ion Pripitu, poștaș aerian”.
Evocările lui din aceste cărți,
care surprind prin autenticitatea rela-
tărilor, sunt străbătute de un fierbinte
patriotism, de dragoste pentru pămân-
tul românesc, de încredere în viitorul
aviației române. În acest sens, maiorul
aviator Mircea Zorileanu scria în capi-
tolul „Disertație asupra aviațiunei”, din
lucrarea sa „Peste Carpații noștri”:
„Viitorul ce ne prepară zborul este de
așa natură că orice avion care se des-
prinde de pământul românesc va duce
cu el România și poporul ei, iar la
aterizare peste nouă mări și peste
nouă țări, va trebui să se simtă Româ-
nia și prestigiul ei.” 2
În anul 1918, după un grav
accident petrecut la Bârlad și în urma
unei boli cronice de plămâni, a fost silit
să plece în Italia pentru tratament. Aici,
la 10 ianuarie, s-a stins din viață, având
vârsta de numai 35 de ani. „Noi,
zburătorii”, scria generalul Gheorghe
Negulescu, „păstrăm o duioasă amin-
tire memoriei lui Mircea Zorileanu
pentru înaltele lui calități de zburător,
Decembrie 2018
pentru tot avântul ce a pus el în pro-
movarea aviației române, pentru zbu-
ciumul luminat al minții și inimii lui în
descifrarea viitorului aviație române
și mondiale, pentru fantezia sa de
4
Cadran cultural
zburător” 3
După Mircea Zorileanu, al
doilea zburător român care s-a avântat
peste Carpați a fost locotenentul Vasile
Niculescu. Evenimentul a precedat
Marea Adunare Națională de la Alba
Iulia, Vasile Niculescu fiind primul
mesager al Guvernului român însărci-
nat să treacă munții în zbor pentru a-i
contacta pe românii de peste munți în
vederea pregătirii istoricei Adunări de
la Alba Iulia, la 1 Decembrie 1918.
Proaspătul absolvent al școlii primare,
Vasile Niculescu a urmat, din dorința
părinților, cursurile seminarului teo-
logic. I-a fost dat însă lui Vasile Nicu-
lescu ca, în loc să se facă preot, să
devină pilot pe avioane de vânătoare.
Drumul de la seminarul teologic la
Școala de Pilotaj de la Tecuci a trecut
mai întâi prin câteva unități de Infan-
terie. A absolvit seminarul exact în
anul izbucnirii Primului Război Mon-
dial. Conform legislației de atunci,
tânărul absolvent a fost încorporat și
trimis să-și satisfacă stagiul militar la
Școala militară de ofițeri de rezervă. A
promovat cursurile acesteia, obținând
gradul de sublocotenent de infanterie
în momentul când România a fost
prinsă, la 15 august 1916, în mrejele
războiului. Renunțând la preoție, sub-
locotenentul Vasile Niculescu și-a
făcut cu cinste și devotament datoria
în funcția de comandant de pluton pe
timpul luptelor desfășurate în toamna
anului 1916 pentru apărarea trecăto-
rilor Carpaților Merifionali. Aflând de
un ordin al Marelui Cartier General,
prin care comandanții de unități tre-
buiau să recruteze tineri pentru aviație,
sublocotenentul Vasile Niculescu nu a
pregetat să ceară să fie trimis la Școala
de Pilotaj de la Tecuci. Pentru a doua
oară, drumul vieții sale era schimbat.
În condițiile când întreaga Armată
Română renăștea pe teritoriul Moldo-
vei pentru a stăvili și zdrobi, în vara
anului 1917, ofensiva lui Mackensen,
supranumit „spărgătorul de fronturi”,
Vasile Niculescu, împreună cu alți 23
de ofițeri, a deprins tainele zborului. A
obținut brevetul de pilot și gradul de
locotenent în aviație, armă care l-a
consacrat și pe care a îndrăgit-o cu
toată ființa sa. În timpul marilor bătălii
de la „Porțile Moldovei”, locotenentul
Vasile Niculescu a executat nume-
roase misiuni de luptă alături de piloții
Grupului I Aviație, unde fusese în-
cadrat. Niciuna dintre acestea nu i s-a
părut mai interesantă decât cea exe-
cutată după terminarea acestor bătălii
și cu care a intrat triumfal în istoria glo-
rioasă a aviației române, sub genericul
„Zborul Marii Uniri”.
După ce, la 18 octombrie
1918, deputatul Alexandru Vaida
Voievod anunța, de la tribuna Came-
rei, Guvernul maghiar și opinia pu-
blică din străinătate hotărârea cu
privire la dreptul exclusiv al reprezen-
tanților aleși de poporul român de a
reprezenta Transilvania, s-a constituit,
la 25 octombrie, la Budapesta, Con-
siliul Național Român, ca „unic for
care reprezintă voința poporului ro-
mân și se bazează pe libera hotărâre
asigurată de curentul vremii și de
voința popoarelor.” 4
În ședința Consiliului Națio-
nal Român Central ținută în casa lui
Ștefan Ciceo-Pop, din Arad, s-a ho-
tărât trimiterea unor reprezentanți la
Iași, cu scopul de a restabili contactul
cu Guvernul Regatului României.
Această misiune era considerată ca
fiind vitală…, „atitudinea României,
prin poziția și relațiile sale diploma-
tice, având să fie determinantă pentru
desfășurarea ulterioară a evenimen-
telor.” 5
Așa cum relatează coman-
dorul George Paul Sandachi în cartea
►

Zborul Marii Uniri
sa „Zborul Marii Uniri – de la Bacău
la Blaj”, datorită importanței misiunii
și din cauza insecurității drumurilor
spre Moldova, au fost pregătite trei
echipe.
Echipa alcătuită din Petre
Popovici și sublocotenentul Emil Col-
bazi, care urma să treacă pe la Predeal,
împiedicată de trupe germane în re-
tragere și de un viscol puternic, s-a în-
tors din drum.
Echipa formată din dr. Nico-
lae Bălan, profesor la Institutul Teo-
logic din Sibiu, mitropolitul de mai
târziu al Ardealului, și căpitanul Pre-
cup Vasile, fost ofițer în armata austro-
ungară, a plecat de la Sibiu, la 14
noiembrie 1918, și a ajuns la Iași după
trei zile de mers cu automobilul prin
Mediaș, Târgu Mureș, Reghin, Bis-
trița, Vatra Dornei.
A treia echipă a reușit să
treacă în Moldova pe la Vârciorova și
s-a întors la Alba Iulia cu un răspuns
abia în ziua precedentă deschiderii
Adunării.
Așa cum ne informează în
continuare comandorul George Paul
Sandachi, Nicolae Bălan a luat contact
cu prim-ministrul Constantin Coandă,
cu generalul Constantin Prezan, cu
frații Ionel și Vintilă Brătianu, cu
Nicolae Iorga și cu alți oameni politici
români, constatând că oficialitățile de
la Iași erau lipsite de informații actua-
lizate cu privire la situația din Transil-
vania. A continuat seria întrevederilor
cu diplomați francezi, englezi și ameri-
cani acreditați în România și a expus
pe larg „voința nestrămutată a popo-
rului român din Ungaria și Transilva-
nia de a se uni cu Regatul României.” 6
S-a hotărât ca echipa să se
întoarcă ducând cu ea o scrisoare din
partea lui Ion I. C. Brătianu, datată 18
noiembrie 1918, prin care se reco-
manda organizarea unei Adunări
Naționale la Alba Iulia, care să fie cât
Cadran cultural
mai impozantă și „la care să fie de față
păturile cele mai largi ale poporului”.
Expedierea documentului în timp
oportun era periclitată de faptul că dru-
murile spre Transilvania erau nesigure
din cauza viscolului care le blocase,
cât și de faptul că dincolo de arcul car-
patic existau multiple elemente ostile.
În aceste condiții s-a luat hotărârea ca
scrisoarea să fie expediată la destinație
cu avionul, fiind ales ca punct final al
traiectului orașul Blaj datorită rezo-
nanței sale istorice de la 1848 și fap-
tului că arhidieceza de acolo era una
dintre cele mai puternice din Transil-
vania, cuprinzând județele Sibiu, Fă-
găraș, Brașov, Târnava Mare și Trei
Scaune, ceea ce făcea posibil ca do-
cumentul să fie difuzat cu rapiditate pe
o arie geografică extinsă.
În seara zilei de 18 noiembrie
1918, Grupul I Aviație se afla pe te-
renul de zbor de la Mărgineni, locali-
tate situată la nord-vest de Bacău.
Ninsese mult și, așa cum își amintea
Vasile Niculescu, „nori joși, mohorâți
acopereau vederii noastre Carpații,
numai ici, la câteva minute de zbor de
noi”. 7
Se primește un ordin transmis
prin telegraf din partea Marelui Cartier
General instalat la Iași, iar operatorul
din tura operativă prezintă documentul
comandantului grupului: „Pregătiți un
avion care să aterizeze la Blaj. Pasa-
gerul, sosind, va da lămuriri.”
Cu peste un secol în urmă,
una dintre ilustrele figuri ale aviației
române, comandorul aviator Andrei
Popovici, care l-a avut subaltern pe lo-
cotenentul Vasile Niculescu, a relatat
cu multă căldură modul cum s-a des-
fășurat misiunea ordonată în luna
noiembrie 1918 de Grupul 1 Aviație
de la Bacău. Ne facem o datorie de
credință, atât față de autorul relatării,
cât și față de eroul acestei misiuni, de
a înfățișa faptele așa cum au fost des-
crise de comandorul Andrei Popovici.
„În scopul îndeplinirii în cele mai
bune condiții a misiunii, comandantul
grupului – maiorul aviator Enescu
Atanase a cerut zburătorilor săi un vo-
luntar pentru această grea misiune.
Dintre cei ce s-au oferit, alege pe lo-
cotenentul aviator Vasile Niculescu.
Cu grija părintească pe care i-au
cunoscut-o toți cei ce au servit sub or-
dinele sale, comandantul grupului ia
toate măsurile pentru pregătirea unui
avion căruia i se face o revizuire com-
pletă (dată fiind lungimea traiectului
a fost nevoie să i se adapteze rezer-
voare suplimentare pentru benzină).
Ca observator pentru această misiune
a fost destinat de Marele Cartier Ge-
neral în persoana unui ofițer ardelean
care a adus de la Iași toate lămuririle
necesare asupra misiunii ce trebuia
îndeplinită. Cu avionul supraîncărcat
cu combustibil și o mare cantitate de
manifeste tipărite, încredințate de
Marele Cartier General pentru a fi
aruncate peste satele și orașele Ardea-
lului, eroicul echipaj a decolat în ziua
de 23 noiembrie 1918 de pe aerodro-
mul de campanie de la Bacău. Erau
prezenți la această emoționantă ple-
care, plină de pericol, dar și de mân-
drie românească, comandantul gru-
pului și întregul corp al aviatorilor mi-
litari. Avionul a decolat de pe aerodro-
mul acoperit de zăpadă, pe un ger
cumplit și s-a îndreptat spre Carpați.
Cu el zbura viitorul patriei românești.
Reuși-vor aviatorii oare? Munții sunt
încă în ceață și norii groși acoperă
înălțimile până la jumătatea lor. Să se
întoarcă cumva înapoi? Cu toată lipsa
de vizibilitate și a instrumentelor spe-
ciale de navigație științifică, echipajul,
Decembrie 2018
hotărât a înfrunta orice pericol, trece
Carpații la aproape 3000 m înălțime,
în necunoscut și pe un ger cumplit.
►
5
 Zborul Marii Uniri
Dar iată parcă, o rază de lumină, apoi
o altă rază de lumină. Prin ferestrele
norilor se proiectează meleagurile
ardelene. După două ore și 15 minute
de zbor se aflau deasupra Blajului
unde, la mică înălțime, au aruncat
manifestele. Câteva minute mai târziu,
avionul a aterizat pe Câmpia Liber-
tății, aproape de Crucea lui Avram
Iancu, chiar lângă orașul Blaj.“ 8
În scurt timp de la apariția
avionului și aruncarea manifestelor și
până la aterizare, Câmpia Libertății se
înțesase deja de numeroși români de
prin toate satele dimprejur care, în
căruțe, călări sau chiar pe jos, au aler-
gat să-i salute pe zburătorii avionului
mesager. Când cei doi zburători au
coborât din carlinga avionului, urale
însoțite de nenumărate strigăte, ca
pornind dintr-un singur glas, spuneau
„Trăiască România Mare“. Mesagerii
aerului au fost ridicați și purtați pe sus,
în triumf spontan. La umbra aripilor
acestui avion, sufletele celor 18 mili-
oane de români, care așteptau unirea
lor definitivă, parcă s-au întâlnit.
Niciodată vreo valiză diplomatică nu
aducea vreun document mai impor-
tant ca acela adus de mesagerul înari-
pat. Profesorii dr. Macovei și dr.
Precup au adresat salutul lor de bun
sosit în numele românilor transilvă-
neni. Aparatul a fost păzit, voluntar, de
o gardă alcătuită din 18 studenți
români care, pentru orice eventuali-
tate, primiseră din partea gărzilor ce
păzeau orașul Blaj o mitralieră. Alaiul
s-a îndreptat către oraș. Aici, drapelele
tricolore românești decorau balcoa-
nele și ferestrele caselor. Cu aclamații
ce nu mai conteneau, echipajul a fost
condus la reședința mitropolitului,
unde a fost întâmpinat de preotul
Vasile Suciu, mai târziu mitropolit de
Decembrie 2018
Blaj. Acest ilustru român a hotărât în-
trunirea imediată a Comitetului Națio-
nal, al cărui președinte era, pentru a
discuta și hotărî acțiunea determinată
de mesajul Marelui Cartier General
6 Român. Ședința avusese loc în cursul
Cadran cultural
nopții și în mijlocul unei înălțătoare
stări sufletești, după cuvântări care au
stors lacrimi de fericire și entuziasmul
tuturor, s-a hotărât, în unanimitatea
Comitetului Național, alipirea Ardea-
lului și Banatului la Patria Mamă și
ținerea unei mari Adunări Naționale,
la Alba Iulia, în ziua de 1 decembrie
1918. În zorii zilei de 24 noiembrie, pe
când echipajul se pregătea să se în-
drepte spre Câmpia Libertății pentru
a-și lua zborul înapoi, către țară, au
sosit delegații de la Alba Iulia pentru
a-i saluta pe mesageri. Tot în acel mo-
ment a apărut ziarul „Unirea“ din Blaj,
care a publicat un articol intitulat
„Prima solie“. În timp ce locotenentul
Niculescu își pregătea avionul de zbor
(uleiul înghețase și încălzirea motoru-
lui a cerut un mare efort), blăjenii au
intonat cântece naționale patriotice, iar
carlinga avionului a fost acoperită cu
numeroase buchete de flori.
Plin de mândrie pentru misi-
unea istorică pe care o îndeplinea, dar
și sufocat de emoția despărțirii, echi-
pajul a adresat câteva cuvinte de
mulțumire, iar după câțiva zeci de
metri de rulare, avionul a decolat la ora
11:00, a.m., ducând în sărmanele sale
pânze visele celor care își puseseră
credința în succes și toată speranța, s-
a ridicat pentru a duce la Iași nepre-
țuitul tezaur. Zborul s-a terminat în
excelente condiții și Marele Cartier
General de la Iași a intrat, în ziua
următoare în posesia răspunsului mult
așteptat. După această istorică misi-
une, locotenentul Vasile Niculescu a
servit în cadrele aviației noastre mili-
tare mulți ani după actul istoric de la 1
decembrie 1918, la pecetluirea căruia
și-a adus o importantă contribuție. A
urcat pe treptele ierarhiei militare până
la gradul de maior. În funcția de co-
mandant de escadrilă, i-a avut ca elevi
pe câțiva dintre piloții aviației române
care, în anii dintre cele două războaie
mondiale, au dus gloria aripilor româ-
nești pe culmile acrobației aeriene –
Dumitru Popescu, nelipsit de la marile
mitinguri aeriene și competiții de zbor.
Vasile Niculescu a insuflat dragostea
pentru zbor marelui as al aviației de
mai târziu, – Alex – Alexandru Papană.
Puțini sunt acei care astăzi își
amintesc de zborul executat în plină
iarnă de locotenentul aviator Vasile
Niculescu, din Grupul 1 Aviație, peste
Carpații împăduriți și cuprinși de
ceață. Tot atât de puțini sunt acei care
cunosc rolul istoric al „Primei solii“,
așa cum au denumit-o cronicarii ziaru-
lui „Unirea“. Această evocare amin-
tește generațiilor tinere de un nume
care nu trebuie uitat.
1 General Maior Dr. Vasile Apostol, General de
brigadă (r) Dr. Constantin Ucrain, În slujba țării,
Editura ProTransilvania, București, 2001, p. 92;
2 Ibidem, p. 93;
3 Ibidem.
4 Comandor George Paul Sandachi, Zborul Marii
Uniri – de la Bacău la Blaj, Editura Romived Pub-
lishers, 2018, p. 9;
5 Ibidem;
6 Ibidem, p. 10;
7 Ibidem, p. 11;
8 General maior Dr. Vasile Apostol, General de
brigadă (r) Dr. Constantin Ucrain, Idem, p 95.
Complexul Muzeal „Iulian
Antonescu“ găzduiește, începând
din 2 noiembrie 2018, o amplă
expoziție dedicată Centenarului
Zborului Marii Uniri.

simpozionul național „Vasile Pârvan”
Complexul Muzeal „Iu-
lian Antonescu” Bacău a organi-
zat, în perioada 4-5 octombrie
2018, o nouă ediție a Simpozio-
nului Național „Vasile Pârvan”,
manifestare de tradiție a institu-
ției noastre, fiind anul acesta sub
egida „Centenar”. Ca o tradiție a
ultimilor ani, manifestarea a fost
organizată în parteneriat cu Arhi-
vele Naționale Bacău.
Și în acest an simpozionul
și-a propus să aducă în atenția
publicului larg aspecte privind ar-
heologia și istoria națională, acti-
vitatea unor personalități din țară
și locale, precum și comunicări
dedicate vieții spirituale. De ase-
menea, multe comunicări s-au
axat pe oglindirea unor aspecte
importante din perioada luptei
pentru Marea Unire și din viața
personalităților epocii, dedicate
evenimentelor din 1918, prin ca-
re, în urma adunărilor plebiscitare
de la Chișinău, Cernăuți și Alba
Iulia s-a realizat Marea Unire din
1918.
Acest eveniment de tra-
diție al instituției noastre poartă
egida reputatului arheolog Vasile
Pârvan (1882-1927), membru al
Academiei Române, născut în
județul Bacău, la Perchiu, comu-
na Huruiești, cel care a fost înte-
meietorul arheologiei moderne
românești. Un exeget al operei a-
cestuia, academicianul Alexandru
Zub, afirma frumos despre acesta,
următoarele: „Destinul lui Pârvan
a fost, oricum, să intrige mereu.
Acceptat cu entuziasm de unii,
respins cu putere de alții, el n-a
lăsat pe nimeni impasibil și s-a
impus posterității ca un factor im-
portant, a cărui forță de iradiere
nu și-a istovit încă resursele”.
Simpozionul Național a
Cadran cultural
debutat anul acesta cu un Cuvânt
de deschidere, susținut de prof.
Mariana Popa, manager al Com-
plexului Muzeal „Iulian Anto-
nescu” Bacău, care a predat ulte-
rior microfonul oficialităților pre-
zente în sală, luând cuvântul Ra-
mona Florea, din partea Consiliu-
lui Județean Bacău. A urmat apoi,
tot în deschiderea lucrărilor sim-
pozionului, Conferința științifi-
că: Armata și biserica în timpul
Războiului de Reîntregire na-
țională și a Unirii din 1918, sus-
ținută de cercetătorul dr. Corneliu
Ciucanu, de la Centrul de Istorie
și Civilizație Europeană Iași. În
continuare, a fost prezentat Pro-
iectul de reorganizare a expozi-
ției permanente a Muzeului de
Istorie bacău, realizat de dr.
Lăcrămioara-Elena Istina, împre-
ună cu designer prof. Florența
Bogdan. Un loc aparte în cadrul
deschiderii simpozionului l-a a-
vut momentul dedicat In Hono-
rem – prof. univ. dr. Ștefan s.
Gorovei la 70 de ani, cu un Lau-
datio prezentat de prof. dr. Anton
Coșa, prilej cu care a fost înmâ-
nată și Diploma de excelență
domnului profesor Ștefan S. Go-
rovei din partea instituției noas-
tre.
În continuare, s-au lansat
Carpica, vol. XLVII/2018 (anu-
arul Complexului Muzeal „Iulian
Antonescu” Bacău), prezentat de
prof. Costin Scurtu, director al
Muzeului Militar Național „Fer-
dinand I” – Filiala Constanța, și
Acta bacoviensia, nr. XIII/2018
(anuarul Arhivelor Naționale Ba-
cău), prezentat de prof. Vilică
Munteanu, președinte al Asocia-
ției Generale a Arhiviștilor din
România – Filiala Bacău.
La finalul lucrărilor din
plen a fost vernisată expoziția
Alexandru Artimon și civiliza-
ția medievală urbană din sud-
vestul Moldovei în secolele
XIV-XVII (bacău-tg. trotuș-
Adjud), dedicată împlinirii a 610
ani de atestare documentară a târ-
gurilor medievale Bacău și Târgu
Trotuș și a 10 ani de la trecerea la
cele veșnice a dr. Alexandru Arti-
mon, arheologul care a avut con-
tribuții majore la cunoașterea
perioadei medievale de pe terito-
riul județului Bacău (prezentare
dr. Lăcrămioara-Elena Istina). Tot
cu acest prilej au fost înmânate
Diplome de recunoștință acordate
arheologilor băcăuani Iulian An-
tonescu (primită de soția acestuia,
Eugenia Antonescu) și Alexandru
Artimon (primită de soția aces-
tuia, Elena Artimon), care au fost
în colectivul de cercetare de la
Curtea Domnească Bacău, din
care a făcut parte și arheologul dr.
Ioan Mitrea.
Au urmat lucrările pe sec-
țiuni, care au avut următoarele
tematici: Secțiuna I – Arheologie
(moderată de dr. George Hân-
ceanu, de la Muzeul de Istorie
Roman, și dr. Ciprian-Cătălin
Lazanu, de la Muzeul Județean
„Ștefan cel Mare” Vaslui), unde
au fost prezentate comunicări cu
privire la cercetările arheologice
recente, cercetări pluridiscipli-
nare, istorii ale religiilor, susți-
nute de arheologi din Iași, Buzău,
Bacău, Târgu Neamț, Vaslui, Ro-
man, București, Caransebeș, Su-
ceava.
A II-a secțiune – Istorie
Decembrie 2018
(moderată de dr. Alin Spânu, de la
Centrul de Studii Euro-Atlantice
București și dr. Laurențiu Chiriac,
► 7

simpozionul național „Vasile Pârvan”
de la Muzeul Județean „Ștefan cel
Mare” Vaslui), a reunit pagini din
istoria națională și universală de
la începutul evului mediu și până
după al Doilea Război Mondial,
cu precădere cu teme referitoare
la Primul Război Mondial și al
Marii Uniri din 1918, susținute de
reputați specialiști din centre uni-
versitare, arhive, muzee sau uni-
tăți de învățământ preuniversitar,
de la Iași, București, Bacău, O-
nești, Vaslui, Covasna, Sfântu
Gheorghe, Constanța, Timișoara,
Pitești.
O altă secțiune, a III-a, a
fost denumită Personalități, mu-
zeografie (moderată de prof. Du-
mitra Bulei, de la Complexul
Muzeal Național „Curtea Dom-
nească” Târgoviște și prof. Mi-
haela Băițan, de la Muzeul Mili-
tar Național „Regele Ferdinand I”
– Filiala Bacău), în care au fost
evocate o serie de personalități
importante ale istoriografiei ro-
mânești, precum și teme de mu-
zeografie, susținute de specialiști
din medii universitare de la Iași și
Decembrie 2018
Bacău, precum și din muzee din
Iași, București, Bacău, Vaslui,
Botoșani, Roman, Târgoviște. În
debutul lucrărilor acestei secțiuni
8 a fost lansat și volumul semnat de
Cadran cultural
etnograful Feodosia Rotaru, Re-
țete de bucate adunate de la
sate (Culese din sate ale județu-
lui bacău), prezentat de autoare.
A IV-a secțiune – Viața
religioasă (moderată de prof.
Vilică Munteanu, președinte al
Asociației Generale a Arhiviștilor
din România – Filiala Bacău), a
reunit teme interesante privind
implicarea slujitorilor bisericii în
evoluția istoriei, începând din pe-
rioada medievală și până în con-
temporaneitate, cu prelegeri sus-
ținute de istorici și preoți din Iași,
Bacău, Suceava, Neamț, Pitești,
Sfântu Gheorghe, Târgu Neamț,
Roman.
Considerăm că ediția 2018
a Simpozionului Național „Vasile
Pârvan” a fost onorată de prezența
unor reputați specialiști în dome-
niul istoriei, din diverse centre uni-
versitare, muzeale și din învăță-
mântul preuniversitar, național, dar
și băcăuan, care și-au prezentat ul-
timele cercetări în domeniul în care
fiecare activează.
Le mulțumim celor care
ne-au onorat cu prezența, și pe
această cale, și vă mai așteptăm
să ne fiți alături!
Lăcrămioara-elena IstInA
Ioan Mitrea:
„bacăul nu are
clădiri reprezentati-
ve pentru secolul al
XIX-lea”
În anul 2007 s-au adunat mai multe
fapte în jurul subiectului „Casa Vasile Alec-
sandri”. Una dintre ele viza statutul de mo-
nument istoric al clădirii, pus la îndoială de
unii, nu şi de istoricii urbei, între care Ioan
Mitrea (1937 – 2017), preşedintele executiv
al Fundaţiei Cultural-Ştiinţifice „Iulian An-
tonescu”, om de vehementă opinie când era
vorba de istoria locurilor. L-am căutat la
sediul Fundaţiei: etajul al doilea al Com-
plexului Muzeal „Iulian Antonescu” din
Bacău.
– Domnule profesor doctor Ioan Mitrea,
acum cinci secunde aţi spus o vorbă
mare: bacăul are nevoie de clădiri de
patrimoniu.
– Mult discutata problemă a Casei „Alec-
sandri” este încă în actualitate. Indiferent
dacă a fost pe locul unde este actuala clădire
(care este monument istoric) sau în zonă,
asta nu are importanţă. Un muzeu al culturii
băcăuane, al oamenilor care reprezintă cul-
tura locului este necesar şi asta ori că va fi în
actuala clădire (dacă se va putea renova şi
restaura), ori, de pildă, în fostul sediu al Bi-
bliotecii Judeţene „Costache Sturdza” din
Bacău.
– Insistăm totuşi pentru ca locuinţa ge-
neralului Dragomir badiu, din strada
George Apostu, nr. 9, în care a funcţionat
Casa de sfat şi Citire „Vasile Alecsandri”
în perioada interbelică, să fie pusă în va-
loare.
– Bacăul nu are clădiri reprezentative pentru
secolul al XIX-lea, iar aceasta ar fi una care
merită menţinută. Am avut câteva clădiri
importante, dar s-au dărâmat rapid şi nu mai
avem nimic despre care să spunem: „Dom-
nule, aşa arăta Bacăul atunci, cu boierii
moldoveni ai vremii”. Ori aceasta este sin-
gura casă care mai poate fi punct de reper
pentru arhitectura veacului al XIX-lea.
– Încă o dată vă mulţumesc.
Dialog de Ioan DănILă
Bacău, 11 ian. 2007
Transcriere: stud. Elena Matei, Facultatea de
Litere a Universităţii „Vasile Alecsandri”.

Centenar Radu beligan
N. 14 decembrie 1918, în
satul Filipeşti, comuna Galbeni,
județul Roman (azi, Filipeşti, judeţul
Bacău) - m. 20 iulie 2016, la Bu-
curești. Actor, regizor, profesor uni-
versitar, traducător, poet, eseist,
memorialist. Este fiul Eufrosinei (n.
Moscopol), casnică, și al impiegatu-
lui de mișcare Nicolae Adam Beli-
gan, rudă îndepărtată cu Ion Crean-
gă. S-a născut, cum însuși mărturi-
sește, în „magazia de mărfuri a gării“
și a avut, încă din primele zile, întâia
aventură, căzând din sania cu care
părinții se întorceau din sat, după
ce-l înregistraseră în Registrul stării
civile și-l încreștinaseră la biserică.
Pierdut la „o zdruncinătură“, a fost
recuperat și „iubit ca un copil“, însă
nu a avut răgazul să se bucure prea
mult de căldura familiei, întrucât
după primii ani de studii la Școala
Primară din comună (1925-1928) a
fost trimis la internat, absolvind ci-
clul primar la Școala Nr. 2 de Băieți
din Bacău (1928-1929, în prezent,
Al. I. Cuza) și reușind, în 1929, pri-
mul pe listă, la examenul de admi-
tere la Liceul Internat din Iași
(1929-1937, actualul Colegiu Națio-
nal „Costache Negrutzi“). Șansa lui
a constat în aceea că a fost, conform
propriei opinii, „un elev bun“, chiar
„foarte bun“, după cum consemnea-
ză pe certificatul școlar Sava Ariton,
fostul director al școlii băcăuane, că
i-a „plăcut de la început cartea“ și că
a rămas cu „această nevoie de in-
strucție, nevoie de a învăța mereu“
Cadran cultural
până în ultimele clipe ale vieții.
Depășind momentele dificile legate
de „sărăcia lucie“, care a fost una din
dramele existenței sale, s-a ambițio-
nat și a izbutit să fie an de an primul
la învățătură, absolvind ca șef de
promoție și adăugând acestor bucurii
legate de succesele școlare, pe cele
ce aveau să-l călăuzească spre pro-
fesia ce l-a făcut nemuritor. Profi-
tând de moștenirea genetică (mama
„avea o voce frumoasă, era grecoai-
că, venea din ţara care a inventat tea-
trul, ştia franţuzeşte“, iar tatăl fusese
probist și actor, între 1909 și 1912,
la Teatrul Național din Iași, făcând la
14 ani o trupă proprie și o adaptare
după „Sărmanul Dionis“) și de faptul
că liceul ieșean era „faimos, după
modelul franțuzesc, cu propriile or-
chestră și fanfară, cu amfiteatru și o
sală de mese care se transforma în
sală de spectacol, cu scenă în toată
regula“, și-a manifestat „în plin, an
de an“ propriul talent, învățând tea-
tru de la „Ramadan, marele actor“,
de la Ion Sava și de la „alții, care ve-
neau și lucrau cu noi“, și jucând în
piesele montate, între care Conu
Leonida față cu reacțiunea a itine-
rat-o, într-una din vacanțe, la Căiuți.
Ca liceean, a cochetat, de asemenea,
cu oina, sportul național la acea
vreme, și fotbalul, jucând ca extremă
dreaptă în echipele de tineret, iar mai
târziu cu tenisul, în care a fost inițiat
de „celebrii fraţi Gogu şi Marin Vi-
ziru“. La absolvine, nu s-a îndreptat
imediat spre teatru, ci către Facul-
tatea de Drept a Universității din
București (1937-1938), în paralel ur-
mând, în același interval, și cursurile
Facultății de Litere și Filosofie. Nu
a ocolit însă scena și, după o primă
încercare eșuată la examenul de ad-
mitere la Academia Regală de Mu-
zică şi Artă Dramatică, îi trimite o
scrisoare Luciei Sturdza Bulandra,
care a acceptat să asiste la cursuri, ca
auditor, debutând apoi cu un rol în
spectacolul Crimă şi pedeapsă de
Gaston Bary, după Dostoievski,
montat de regizorul Mihai Zirra la
Sala Liedertafel a Teatrului Alham-
bra-Regina Maria. Evoluția sa l-a
convins imediat pe regizorul Sergiu
Dumitrescu să-l distribuie, tot în sta-
giunea 1937-1938, în spectacolele
Pescuitorul de umbre de Jean Sar-
ment și Molima de Ion Marin Sado-
veanu, iar pe exigenta profesoară să
ceară, după primul an, și să obţină
„de la rectorul Nona-Ottescu absol-
venţa a doi ani“. Pensionarea emi-
nentei artiste și o telegramă primită
în perioada vacanței de la regizorul
Victor Ion Popa (Veniţi neapărat
Bucureşti duminică dimineaţa. An-
gajament.) l-a determinat nu numai
să renunțe la zilele de odihnă, ci și la
studii, angajându-se la Teatrul Mun-
citoresc „Muncă și Voie Bună“ (Ura-
nus-Comedia), înființat de acesta,
care, în prima stagiune (1938-1939),
îl trece pe afișul spectacolelor Jeder-
man de Hugo von Hoffmanstall,
Zile vesele după războiu de Mihail
Sadoveanu, după Labiche, și Qua-
dratura cercului de V. Kataiev, un
rol primind și de la regizorul Radner
Muratov, în piesa Tinereţe de Swar-
kin. Acaparat definitiv de Thalia, își
lărgește aria colaborărilor, figurând
în următoarele stagiuni în spectacole
ale teatrelor din Sărindar (1939-
1940), Grădina „C. A. Rosetti“ (1940),
„Tudor Muşatescu“ (1940-1941),
Majestic (1940-1941), „Maria Fi-
lotti“ (1942-1943), Alhambra (1943-
1949), Municipal (1944-1945), Co-
media (1945-1947) și Teatrul Nostru
(1946-1947), unde a avut șansa să
lucreze cu importanți regizori ai vre-
mii. Ion Iancovescu, bunăoară, i-a
testat abilitățile actoricești în Calul
năzdrăvan de Gherardo Gherardi,
Figurantul de Alfred Savoir și
Oraşul fără avocaţi de Nicola Man-
zari; Ion Sava, în Îmi pare rău de
Decembrie 2018
mine de André Mouezy-Eon & Jean
Guitton; Tudor Mușatescu, în pro-
priile piese sau adaptări (D-ra But-
terfly, după Tibor Varady, Titanic
►
9

Centenar Radu beligan
vals și Ascultă Ionescule, după Mi-
rande & Quinson); Ion Şahighian, în
Omul care zâmbeşte de Luigi Bo-
nelli & Aldo de Benedetti și Domni-
şoara de ciocolată de Paul Gavault;
Aurel Ion Maican, în Aproape de cer
de Julien Luchaire; Ion Talianu, în
Sărută-mă imediat de T. Muşatescu
şi V. Timuş, după J. Vaszari; Marcel
Anghelescu, în Amoru-i un copil
pribeag de T. Muşatescu, după
Schwartz&Lengbach, cu care a fost
și în turneu în vara anului 1943;
Soare Z. Soare, în Pensiunea dra-
gostei de Al. Kiriţescu, N. Vlădoia-
nu, Nu mai beau de De Flers &
Caillavet și Steaua fără nume de
Mihail Sebastian, montată inițial la
Alhambra și reluată la Comedia; W.
Siegfried, în Vis de secătură de Mir-
cea Ştefănescu; Val Mugur, în Viaţa
începe mâine de M. G. Sauvajon;
Marietta Sadova, în Racheta spre
lună de Clifford Odets; Mircea
Şeptilici, în Trei luni de dragoste de
Michel Duran, dar cele mai multe
roluri i le-a încredințat Sică Alexan-
drescu și nu pe una dintre scene, ci
prin toate teatrele amintite: Banii nu
fac nici două parale de Armando
Curcio, Frumoasa aventură de De
Flers, Caillavet & Ray, Sextet de
Gregor Schmitt, Amantul de carton
de Jacques Deval, Omul care a
văzut moartea de Victor Eftimiu,
Medicul în dilemă de Bernard
Shaw, Am visat paradisul de Guido
Cantini, Unul cu bani de George S.
Kaufman, Knock de Jules Romaine,
O femeie răpită de Louis Verneuil și
Primăvara a venit de John van Dru-
ten. Cu binecunoscutul regizor for-
mat la școala realistă a lui Paul
Gusty va avea, de altfel, o fructuoasă
colaborare, mai ales după ce, în
1945, a făcut pasul cel mare al carie-
Decembrie 2018
rei, devenind actor al Teatrului Na-
țional „I. L. Caragiale“. Pe marea
scenă a Capitalei va da naștere, sub
îndrumarea sa, unor personaje me-
morabile, ce aveau să-l impună defi-
nitiv în conștiința publicului și a
10
Cadran cultural
criticilor de specialitate: Agamiţă
Dandanache (O scrisoare pierdută),
Rică Venturiano, (O noapte furtu-
noasă), Catindatul (D-ale carnava-
lului), de I. L. Caragiale, Victor
Dumitrescu (Iarbă rea), Mircea Ca-
vafu (Mielul turbat), C. N. Mollin
(Ani negri), de Aurel Baranga, Ivan
A. Hlestakov (Revizorul de N. V.
Gogol), Mitică (Matei Millo de Mir-
cea Ştefănescu), Poludin (O ches-
tiune personală de Alexandr Stein),
Profesorul (Steaua fără nume de
Mihail Sebastian), Filippetto (Bădă-
ranii de Carlo Goldoni), Horace/
Frederic (Invitaţie la castel de Jean
Anouilh), Eduard Fortian (În valea
cucului de Mihai Beniuc). Roluri
complexe i-au încredințat însă și re-
gizorii Moni Ghelerter (Studentul -
Confruntarea de Fraţii Tur şi Lev
Seinin, Tuzenbach - Trei surori de
A. P. Cehov, Voicu - Ultima oră de
Mihail Sebastian, Cerchez - Ziariştii
de Alexandru Mirodan, Trinculo -
Furtuna de W. Shakespeare), N.
Gh. Kirilov (Romeo – Romeo şi Ju-
lieta, actul al șaselea de D. D.
Pătrăşcanu), Alexandru Finţi (Stepa
- Platon Krecet de Alexandr Kornei-
ciuk, Iacob Bardin - Duşmanii de
Maxim Gorki) și Marietta Sadova
(Dr. Şmil - Apus de soare de Barbu
Ştefănescu Dealavrancea, Alexandru
- Reţeta fericirii sau despre ceea ce
nu se vorbeşte de Aurel Baranga),
semn că evoluțiile sale nu i-au lăsat
indiferenți și că maturitatea artistică
a căpătat, de la stagiune la stagiune,
consistență. Până să accepte, în
1960, o nouă provocare, a continuat,
în paralel, să colaboreze cu Teatrul
Odeon-Savoy (Helen, Tommy şi Joe
de James Thurber & Elliott Nugent,
regia Marietta Sadova, stagiunea
1947-1948), Teatrul Alhambra -
Sărindar (Ruşinea familiei de Mir-
cea Ştefănescu, după Harwood, regia
Ion Talianu, 1948-1949) și Teatrul
Tineretului (Un flăcău din oraşul
nostru de C. Simonov, regia Vlad
Mugur, 1952), iar în 1947 a pus ba-
zele Companiei Radu Beligan (Cla-
sa a 8-a B de Roger Ferdinand, regia
Ionel Ţăranu și Ruşinea familiei, în
montarea ce va fi reluată la Alham-
bra), care însă nu a supraviețuit decât
o singură stagiune. Între timp ajun-
sese deja „un monument de eleganţă
şi valoare“, așa încât misiunea de a
înființa, în toamna anului 1960, Tea-
trul de Comedie nu a mai fost pentru
nimeni o surpriză. A pornit la drum
cu „26 de actori, 2 regizori şi un sce-
nograf“, izbutind să atragă de partea
sa o pleiadă de artiști la fel de
valoroși, între care îi amintim, într-o
ordine aleatorie, pe Ion Lucian,
Ştefan Ciubotăraşu, Florin Scărlă-
tescu, Mircea Şeptilici, Dem Savu,
Sanda Toma, Iarina Demian, Stela
Popescu, Vasilica Tastaman, Melania
Cîrje, Amza Pellea, Dem Rădulescu,
Ştefan Tapalagă, Gheorghe Dinică,
Marin Moraru și Valentin Plătărea-
nu, cu care a reușit, în „şapte dintre
cei mai frumoşi ani ai vieţii sale“, nu
numai să se impună pe eșicherul tea-
trului românesc, ci și să se sincroni-
zeze cu cel mondial. La doar trei ani
de la prima premieră cu spectacolul
Celebrul 702 de Alexandru Mirodan
(regia Moni Ghelerter, 5 ianuarie
1961), în care l-a interpretat pe Che-
ryl, Teatrul de Comedie a obținut,
astfel, la Paris, Premiul Teatrului
Naţiunilor pentru „cea mai bună par-
ticipare naţională“ și „pentru cel mai
bun spectacol“, prestația sa în rolul
lui Berenger (Rinocerii de Eugene
Ionesco, regia Lucian Giurchescu) și
„emoţia irezistibilă transmisă de
actor sălii prin vibranta replică N-am
să capitulez” fiind „salutată de dra-
maturg, din lojă, cu un răsunător:
Bravo, Beligan!“ După acest „spec-
tacol magnific“ și „Mare, eclatant
succes!“, cum a definit reprezentația
criticul Tudor Vianu, regizorul l-a
preferat în rolul principal și în
cealaltă piesă ionesciană montată,
Ucigaş fără simbrie, în timp ce Da-
vid Esrig l-a distribuit în Procesul
►
 Centenar Radu beligan
Domnului Caragiale de Mircea
Ştefănescu și Capul de răţoi de
George Ciprian, Moni Ghelerter, în
Şeful sectorului suflete de Alexan-
dru Mirodan, iar Mihai Berechet, în
Opinia publică de Aurel Baranga,
scrisă de dramaturg special pentru ca
el să dea viață lui Chitlaru. „Dispo-
nibil, profund şi versatil cu discreţie,
fără să aibă niciodată nevoie de
măsuri extreme pentru a-şi transmite
mesajul artistic“, distinsul maestru a
schimbat, în 1969, atât repertoriul
dedicat genului comic, cât și scaunul
directorial, revenind la Teatrul Nați-
onal „I. L. Caragiale“, al cărui destin
îl va conduce în următoarele două
decenii, reașezându-l pe harta lumii
teatrale și consolidându-i prestigiul
căpătat de-a lungul deceniilor. Stre-
curându-se abil printre furcile cau-
dine ale cenzurii și directivelor co-
muniste, a izbutit să creeze „un cli-
mat cald şi uman“, să obțină fondu-
rile pentru construcția noii clădiri și
să alcătuiască un repertoriu valoros,
din care nu au lipsit piesele româ-
nești, între care cele scrise de Paul
Anghel, Aurel Baranga, Paul Everac,
Horia Lovinescu, Teodor Mazilu,
Marin Sorescu ș.a. au fost dedicate
chiar prestidiosului colectiv bucu-
reștean. Inaugurat la 20 decembrie
1973, noul sediu a fost înzestrat
inițial cu trei săli de spectacol (Sala
Mare, Sala Mică şi Sala Atelier), dar
proiectul iniţial a suferit modificări
după incendiul din 1978 atât la exte-
rior, cât şi la interior, în urma remo-
delării Sălii Mari apărând încă una,
Sala Amfiteatru. În noua perioadă de
glorie directorială nu și-a neglijat
nicio clipă profesia, conturând câ-
teva personaje ce vor intra definitiv
în istoria teatrului: George (Cui i-e
frică de Virginia Woolf? de Edward
Albee, regia Michel Făgădău), Ro-
mulus Augustul (Romulus cel Mare
de Friedrich Durrematt, regia Sanda
Manu), Domenico (Filumena Mar-
turano de Eduardo De Filippo, regia
Anca Ovanez-Doroscenko), Richard
Cadran cultural
al III-lea (Richard al III-lea de W.
Shakespeare), Chereea (Caligula de
Albert Camus), Robespierre (Dan-
ton de Camil Petrescu), toate în regia
lui Horea Popescu, aducerea acestei
piese pe prima scenă a țării conside-
rând-o cea „mai copleșitoare reali-
zare teatrală în cele două decenii la
conducerea TNB“. Alături de aceste
uriașe creații, de suscces s-au bucu-
rat, de asemenea, evoluțiile sale din
Jocul de-a vacanţa de Mihail Sebas-
tian, Prizonierul din Manhattan de
Neil Simon, Titanic vals de Tudor
Muşatescu, toate în regia lui Mihail
Berechet, Apus de soare de Barbu
Șt. Delavrancea, regia Marietta Sa-
dova, Simfonia patetică și Viaţa
unei femei de Aurel Baranga, în
regia autorului, Moştenirea de Titus
Popovici, regia Horea Popescu și
Mihai Manolescu, Poveste din Ho-
llywood de Neil Simon, regia Gri-
gore Gonţa, cel care i-a oferit și
șansa de a fi unicul interpret al mo-
nodramei Contrabasul de Patrik
Susskind, dar și prestațiile de pe sce-
nele Teatrului „Lucia Sturza Bulan-
dra“ (Don - Transplantarea inimii
necunoscute de Alexandru Mirodan,
regia Moni Ghelerter) și Teatrului
Giulești (Antonio Salieri - Amadeus
de Peter Schaffer, regia Dinu Cer-
nescu). Chiar dacă după evenimen-
tele din decembrie 1989 a fost înde-
părtat de la conducerea instituției și
din teatru, au fost regizori care l-au
considerat încă util scenei, Mircea
Cornişteanu invitându-l la Teatrul
Naţional din Craiova, împreună cu
fiica sa, Lamia Beligan, să joace în
piesa Cui i-e frică de Virginia Woolf
de Edward Albee (premiera, 2 oc-
tombrie 1990), iar Silviu Purcărete
l-a scos din hăul în care îl aruncaseră
denigratorii, urcându-l până la înăl-
țimea lui Zeus din Danaidele, o co-
producție a Teatrului craiovean cu
Festivalurile de la Avignon, Viena și
Amsterdam, inspirată din textele lui
Eschil, „Danaidele“, „Rugătoarele“
și „Egiptenii“ (premiera, 10 decem-
brie 1995). La unison cu ei a fost
Tudor Mărăscu, cel dintâi care l-a re-
adus la rampa Naționalului bucureș-
tean (Harvey de Mary Chase, pre-
miera, 23 decembrie 1994), urmat
apoi de Ion Cojar (Azilul de noapte
de Maxim Gorki), Gelu Colceag
(Cotletele de Bertrand Blier) și Gri-
gore Gonţa (Numele trandafirului,
după Umberto Eco, Take, Ianke şi
Cadîr de V. I. Popa), dar și de Ion
Lucian, la Teatrul Evreiesc de Stat
(Băieţii de aur de Neil Simon), Flo-
rentina Enache, la Teatrul Odeon
(Supeul de Jean-Claude Brinsville)
și Felix Alexa, la Teatrul Metropolis
(Lecţia de violoncel de Mona Radu).
Trecut nu de puține ori pe afiș în
dublă sau triplă ipostază (actor, regi-
zor, traducător), evoluțiile sale au
atras milioane de spectatori, în zeci
și sute de reprezentații. Ilustrativ în
acest sens este Egoistul de Jean
Anouilh, unde a semnat traducerea
și adaptare scenică, împreună cu
Liviu Dorneanu, și a dat viață perso-
najului Leon Saint-Pé, spectacol ex-
traordinar, nu doar longeviv, ci și cu
peste 300 de reprezentații (premiera,
16 noiembrie 2004). Învățând de la
Aura Buzescu „pe viu cât de im-
portantă este perfecta articulaţie a
textului“, de la Ion Finteşteanu ce
înseamnă „acurateţea şi precizia tex-
telor, iar de la Costache Antoniu
simplitatea plină de căldură ome-
nească“, nu i-a fost prea greu să
deprinsă și tainele regiei, mai ales
după ce, în 1952, a fost asistentul lui
Sică Alexandrescu la premierele cu
D-ale carnavalului de I. L. Cara-
giale și Revizorul de N. V. Gogol, iar
în 1955, la Doctor fără voie și
Căsătorie silită de Molière. Ca regi-
zor a debutat la 23 ianuarie 1959, pe
scena Teatrului Național „I. L. Cara-
giale“, în premiera Sălbaticii de
Decembrie 2018
Serghei Mihalkov, piesă tradusă de
el, ipostază în care îl mai regăsim, tot
aici, și pe afișul spectacolelor De
partea cui eşti? de Ronald Harwood
►
11

Centenar Radu beligan
și Spiritul de familie de Eric Assous.
La Naționalul din Capitală a montat,
de asemenea, Poveste din Irkutsk de
Aleksei Nikolaevici Arbuzov și O
scrisoare pierdută de I. L. Caragiale,
iar pe scena Studioului de Teatru Ca-
sandra al Institutului de Artă Teatrală
și Cinematografică „I. L. Caragia-
le“, unde a fost profesor între anii
1950 și 1965, a distribuit viitorii ac-
tori, nume mari astăzi, în spectaco-
lele D’ale carnavalului de I. L.
Caragiale, Oameni care tac de Ale-
xandru Voitin, N-a fost în zadar de
Alexandru Siperco și Rădăcini de
Arnold Wesker. O viziune regizorală
interesantă a avut și în Take, Ianke
şi Cadîr de V. I. Popa, singura
premieră a Teatrului Nostru, înființat
imediat după 1990, împreună cu
Dem Rădulescu, Ion Lucian și Marin
Moraru, dar care, în absența unei săli
proprii și a resurselor financiare, a
sucombat. În ultimul deceniu a mon-
tat însă spectacole în spații mai mult
sau mai puțin convenționale, răspun-
zând cu generozitate invitațiilor fă-
cute de Asociaţia Culturală Maria
Domina (Străini în noapte de Ro-
bert Assous, 2007), Centrul Cultural
„Nicolae Bălcescu“ (Nimeni nu-i
perfect de Simon Williams, 2011),
Asociaţia Inspira (Fă-mi loc de An-
thony Michineau, 2012), Teatrul
Metropolis (Jubileul de Jean-Marie
Chevret, 2012) și Teatrul de Come-
die (Spiritul de familie de Eric As-
sous, 2012). Alte milioane de spec-
tatori au avut șansa să-l urmărească
pe micile și marile ecrane, Televiziu-
nea Română difuzând, într-o ordine
aleatorie, Al matale, Caragiale (re-
gia Mircea Cornişteanu), Cui i-e
frică de Virginia Wolf? de Edward
Albee (regia, Olimpia Arghir), Ama-
deus de Peter Shaffer (regia Dinu
Cernescu), Aventură sub pământ de
Decembrie 2018
Ion Băieşu (regia, Sergiu Ionescu),
Titanic vals de Tudor Muşatescu,
Supeul de Jean Claude Brinsville,
Muşatinii (regia, Sorana Coroamă-
Stanca, primul serial Tv din Româ-
12
Cadran cultural
nia), Harvey de Mary Chase, Tren
de plăcere de I. L. Caragiale, Mo-
mente Caragiale și Conu Leonida,
după piesele celebrului dramaturg,
Marii Artişti pe Micul Ecran, pre-
cum și serialul pe care l-a girat și s-a
bucurat de un mare succes, Pagini
din istoria teatrului românesc. În ci-
nematografie a debutat încă din
1943, când regizorul Jean Georgescu
l-a distribuit în filmul O noapte
furtunoasă, tot el acordându-i noi
partituri în peliculele Visul unei
nopţi de iarnă (1946), Lanţul slăbi-
ciunilor (1952), Directorul nostru
(1960) și Lanterne cu amintiri
(1963). Acestora li se alătură rolurile
interpretate în Răsună valea (r: Paul
Călinescu, 1949), O scrisoare pier-
dută (r: Sică Alexandrescu şi Victor
Iliu, 1953), Afacerea Protar (r: Ha-
ralambie Boroş, 1955), Bădăranii (r:
Sică Alexandrescu şi Gh. Naghi,
1960), Celebrul 702 (r: Mihai Iacob,
1962), Castelanii (r: Gheorghe Tur-
cu, 1966), Şeful sectorului suflete
(r: Gheorghe Vitanidis, 1967), În-
toarcerea lui Magellan (r: Cristina
Nicolae, 1973), Agentul straniu (r.
Savel Ştiopul, 1974), Reţeaua „S“
(r. Virgil Calotescu, 1980), Trahir
(r. Radu Mihăileanu, 1992), După-
amiaza unui torţionar (r: Lucian
Pintilie, 2001), Medalia de onoare
(r. Călin Peter Netzer, 2010), precum
și personajele conturate în filmele
regizorilor Ion Popescu Gopo (Paşi
spre lună, 1964, Galax, omul păpu-
şă, 1983), Mircea Drăgan (Explozia,
1972, Cuibul salamandrelor, 1976,
Aurel Vlaicu, 1977, Braţele Afrodi-
tei, 1978), Mihai Constantinescu
(Tată de duminică, 1975, Singu-
rătatea florilor, 1976, Premiera,
1976), Dinu Cocea (Instanţa amână
pronunţarea, 1976, Iancu Jianu,
1980), Mircea Mureşan (Întoarcere
la dragostea dintâi, 1981, Horea,
1984) și Jean Mihail (scurt metrajul,
Bulevardul „Fluieră Vîntu“, 1950).
Filmul istoric Horea, recompensat
cu Diploma „Selecţia celor mai bune
30 filme din lume“ la Festivalul
Internaţional Tokyo (1985), Diplome
d’Honneur a Festivalului Filmului
Istoric Rueil-Malmaison (Franţa
1985), Marele Premiu al ACIN
(1984) și pentru care artistul a primit
Premiul pentru interpretare mascu-
lină al Asociației Cineaștilor (1984),
a fost editat și sub formă de DVD
(Editura Link, Bucureşti), variante
similare mai cunoscând pelicula
Aurel Vlaicu (Editura E-Media,
București), precum și piesele de tea-
tru Conul Leonida faţă cu reac-
ţiunea, O noapte furtunoasă (Edi-
tura TVR Media, București), O scri-
soare pierdută, Bădăranii, Mo-
mente şi schiţe (Jurnalul Naţional,
București). La rândul lor, Societatea
Română de Radiodifuziune și Tea-
trul Naţional Radiofonic au valorifi-
cat, sub formă de audiobook, o bună
parte dintre înregistrările din Fono-
teca de aur, readucând în memoria
milioanelor de iubitori ai teatrului
radiofonic multe din capodoperele
teatrului românesc și universal, la
transpunerea cărora vocea și inter-
pretarea longevivului maestru rămân
inconfundabile: O scrisoare pier-
dută, D’ale carnavalului, O noapte
furtunoasă, Mitică Popescu, Mo-
mente şi schiţe, Steaua fără nume,
Căsătoria, Cei doi orfelini, Revizo-
rul, Cei doi tineri din Verona, Co-
media erorilor, Bădăranii, Mofturi,
Cocoşatul de la Notre-Dame, Tita-
nic vals, Familia anticarului sau
Soacra şi nora, Hangiţa ș.a. Aces-
tora li se adaugă cele două audio-
book-uri propuse de Editura Hu-
manitas Multimedia, Bartleby (2007)
și Contrabasul (2010), dar sunt mii
de alte înregistrări ce nu au cunoscut
circuitul public. Dacă despre activi-
tatea de traducător, începută încă de
la 12 ani, cu tălmăciri din scenetele
franțuzești apărute în Le Petit Illus-
tration, vorbesc multele piese încre-
dințate teatrelor – între ele, alături de
cele deja amintite, numărându-se
►

Centenar Radu beligan
Harvey de Mary Chase, Cotletele de
Bertrand Blier, Margareta la trei de
Fritz Schwiefert, Omul care s-a
jucat cu viața de Emylin Williams,
Interpretul de Tristan Bernard,
Încurcături la Mimoza de Pierre
Chesnot, dar și Femeile nu mint
niciodată de Julius Horst (împreună
cu Ionel Țăranu), Adam și Eva de
Roman Nimierowicz (cu Stan Ior-
ga), Lorelay, după Jean de Letraz
(cu George Șoimu), Învierea, după
Lev Tolstoi (cu Ivan Dubrovin),
Dineu cu proşti de Francis Veber,
Barrymore de Williame Luce, Spi-
ritul de familie de Eric Assous,
Puşlamaua și Țăcăniții de Pierre
Chesnot, (toate, cu Liviu Dorneanu),
Tipul din baie de Ernst Friesse &
Karl Feliman, Bing-Bang Melody,
după Julius Horst (ambele, cu Fory
Etterle) ș.a. –, statutul său de poet
aproape că a trecut în uitare, poate și
pentru că singurul volum de versuri
apărut, Întâia spovedanie (Bucu-
rești, 1938), a fost semnat și cu
inițiala tatălui, Radu N. Beligan. Cu
versuri a fost însă prezent în paginile
revistelor Arta liberă, Front literar,
Jurnalul literar, Viața româneas-
că, Însemnări ieșene, la aceasta co-
laborând și cu cronici teatrale, în
timp ce cu articole de fond și opinii
cititorii i-au întîlnit semnătura în bis,
teatrul, Apostrof, bucureștiul lite-
rar și artistic, Lamura, oglinda
literară, Mozaicul. Câteva dintre
poeziile sale de tinerețe au fost in-
cluse în volumul antologic Actori
poeţi, poeţi actori (Editura Brumar,
Timişoara, 2009), dar calitatea de
membru al Uniunii Scriitorilor i-au
adus-o, în 2008, volumul de eseuri
Pretexte și subtexte (Editura Meri-
diane, București, 1968), paginile de
jurnal Luni, marți, miercuri... (Edi-
tura Eminescu, București, 1978),
flancate pe coperți de aprecierile elo-
gioase semnate de Camil Petrescu și,
respectiv, Tudor Arghezi, și traduce-
rea piesei Harvey de Mary Chase
(Teatrul Naţional „I. L. Caragiale“,
Cadran cultural
București, 2006). Acestea fuseseră
precedate de un Caiet de regie pen-
tru „O scrisoare pierdută“ de I. L.
Caragiale (Editura de Stat pentru
Literatură și Artă, București, 1953),
elaborat în tandem cu Sică Alexan-
drescu, și urmate de două noi vo-
lume de memorialistică și corespon-
dență, Note de insomniac (Editura
Artprint, București, 2001, ediție
bibliofilă; ediția a II-a, 2008) și Între
acte (Editura All, București, 2013).
În calitate de critic de teatru e pre-
zent cu un portret în antologia oma-
gială Sică Alexandrescu. Un drum
în teatru (Editura Eminescu, 1980)
și cu prefețe la volumele Teatrul ro-
mânesc în contemporaneitate de
Valentin Silvestru (Editura Meri-
diane, 1964), Să râdem cu... Nea
Mărin de Amza Pellea (Editura Scri-
sul Românesc, Craiova, 1990), O
poetică a artei actorului de Ion
Cojar (Editura Paideia, Bucureşti,
1998), Ten plays and a screenplay
de Oana-Maria Cajal (Editura Du
Style, Bucureşti, 1998), Teatru de
Nikolai Vasilevich Gogol (Editura
Fundaţia Culturală Est-Vest, Bucu-
reşti, 2002), Poveste despre tatăl
meu de Radu F. Alexandru (Editura
Universalia, Bucureşti, 2006), Szín-
męvészeti poétika de Ion Cojar (Edi-
tura Universităţii de Artă Teatrală,
Târgu-Mureş, 2006), Epigrame din
lumea teatrului de George Lungoci
(Editura Eurostampa, Timişoara,
2008), Acele lucruri aiuritoare care
se petrec în spatele scenei de Candid
Stoica (Editura ZIP, București, 2008)
și la antologia de dramaturgie fran-
ceză contemporană Valsul hazardu-
lui (Editura Lyra, Târgu-Mureş,
2001). Lansate inițial în cadrul Fes-
tivalului Artelor București, al cărui
președinte de onoare a fost, manus-
crisele incluse în Note de insomniac
sunt apoi itinerate în mai multe orașe
din țară, sub genericul unui spectacol
intitulat Confesiuni despre artă și
viață, fragmente din el putând fi as-
cultate și pe audiobookul Miscel-
lanea (Editura Sud-Est Production,
Bucureşti, 2009), alături de secvențe
lirice din creația lui William Shakes-
peare, Mihnea Gheorghiu, Serghei
Esenin, Gheorghe Lesnea, George
Topîrceanu, Ion Creangă, Mihai
Eminescu, George Bacovia, Edgar
Alan Poe, Emil Gulian ș.a. Foarte
aproape de „cifra de aur a unui cen-
tenar care l-a consacrat ca o imagine
a nobilului şi distinsului gentleman
al teatrului şi filmului românesc“,
valorosul fiu al Bacăului a știut să-și
construiască o carieră exemplară,
susținută de „un uriaș talent, rigoare,
perseverență și, nu în ultimul rând,
de iubire pentru public“. Sinonim cu
arta pe care a slujit-o 77 de ani, omul
de teatru care a fost, denigrat în ulti-
mii ani pentru că s-a numărat printre
membrii Comitetului Central al Par-
tidului Comunist Român (1969-
1989) și deputații Marii Adunări
Naționale (1961-1975), s-a impus
prin valoarea sa incomensurabilă nu
doar pe plan național, fiind ales
vicepreședinte (1965), președinte
activ (1971-1977) și apoi președinte
de onoare pe viață al Institutului
Internațional de Teatru (1977), mem-
bru al Cartelului Internațional de
Teatru (1967), al Consiliului Supe-
rior al Teatrului Națiunilor, sub pre-
ședinția lui Pierre Moinet (numit
printr-un decret al Ministerului Afa-
cerilor Culturale al Franţei, semnat
Andre Malraux), și al Academiei
„Le Muse“ din Florența, co-pre-
ședinte, cu Yehudi Menuhin, al Fes-
tivalurilor Internaționale de Teatru și
Muzică organizate de UNESCO
(1971-1978). Desemnat să fie auto-
rul mesajului internaţional pentru
Ziua Mondială a Teatrului (27 mar-
tie 1977), difuzat în întreaga lume,
actorul s-a numărat și printre semna-
tarii Apelului Artiştilor pentru Secu-
Decembrie 2018
ritate şi Cooperare în Europa (Hel-
sinki, 1985), alături de Woody Allen,
Simone de Beauvoir, Harry Bela-
fonte, Leonard Bernstein, Friedrich
►
13

Centenar Radu beligan
Durrenmatt, Dario Fo, Gunther
Grass, Norman Mailer, Alberto Mo-
ravia, Meryl Streep, Liv Ulman ș.a.,
dar și al altor documente revelatorii
ale reuniunilor internaționale la care
a participat pe toate meridianele.
Semne ale recunoașterii sale univer-
sale sunt și Premiul Academiei „Le
Muse“ din Florența (1980), Prix „14
Juillet“ al Ministerului de Externe al
Franței (1998), numirea, prin decret
semnat de președintele Franței, Jac-
ques Chirac, în grad de Ofițer al
Ordinului Național al Legiunii de
Onoare, fiind primul actor român
căruia i s-a acordat această prestigi-
oasă distincție, Ordinul Drapelul Iu-
goslav cu Steaua de Aur și Colan și
Ordinul Serviciul Credincios în grad
de Mare Ofițer (2004), atribuirea nu-
melui său unei stele de către Oficiu-
lui Internațional de Inregistrare a
Stelelor din Elvetia (2006), alături de
Elton John, Sophiei Loren, Madonna
și Tom Cruise, includerea în Anuarul
„Locul tău în Cosmos“ (vol. VIII,
2006, USA), în Guinness World Re-
cords (2013), care i-a acordat Titlul
de cel mai longeviv actor încă în ac-
tivitate pe scena unui teatru, și în
Topul celor mai puternice o sută de
personalităţi din lume din domeniul
divertismentului al site-ului ameri-
can Business Insider (2014), într-o
companie din care nu lipsesc cele-
britățile de la Hollywood (Robert De
Niro, Martin Scorsese, Clint East-
wood, Woody Allen, Judi Dench,
Helen Mirren, Angelina Jolie ș.a.).
Cu nimic mai prejos la capitolul pre-
mii și distincții este și cartea sa de
vizită din țară, unde, „pentru pro-
fesionalismul omului de teatru și
distincția omului de cultură“, a pri-
mit titlurile de Artist Emerit (1953),
Artist al Poporului (1962), Membru
de Onoare al Academiei Române
Decembrie 2018
(2004), Doctor Honoris Causa al
Academiei de Arte „George Enescu“
din Iași (1994), Universității Națio-
nale de Artă Teatrală și Cinemato-
grafică „I. L. Caragiale“ (2003),
14
Cadran cultural
Universității „Vasile Alecsandri“ din
Bacău (2006) și Universității „Ovi-
dius“ din Constanța (2013), Cetățean
de Onoare al municipiilor Bucu-
rești, Iași și al județului Vrancea, Or-
dinul Meritul Cultural clasa I (1967),
Ordinul Național „Steaua României“
în gradul de Mare Cruce, cu însemn
pentru civili (2008), premiile Galei
UNITER – Trofeul Dionysos (1995-
1996), Academiei Române (1997),
Fundației Tofan (1998), revistelor
„Flacăra“ (2000) și „Moftul Român“
(2001), Marele Premiu acordat de
Guvernul României, în cadrul Pre-
miilor Naționale de Teatru (2002),
trofeele „Eugene Ionesco“ (1999) și
„România 2000“ (2003), premiile de
Excelență ale Galei Radio România
Cultural (2008), Festivalului Inter-
naţional de Film Transilvania (2008)
și Fundaţiei Dan Voiculescu pentru
Dezvoltarea României (2009), Me-
dalia de Aur a Municipiului Con-
stanța (2013), Premiul Gopo pentru
întreaga carieră (2014). În 2011,
Maestrul Unic, așa cum a fost numit,
a primit o stea pe Aleea Celebrităţi-
lor – Piaţa Timpului din Capitală, dar
steaua lui nemuritoare e în inimile
băcăuanilor, pe care i-a iubit și la
care s-a întors ori de câte ori a avut
ocazia, fie cu prilejul unor turnee în
Moldova, fie pentru a monta și a juca
el însuși pe scena Teatrului Bacovia,
cum a fost în septembrie 1987, când
a semnat regia spectacolului O scri-
soare pierdută de I. L. Caragiale și
a dat viață, alături de actorii acestuia,
memorabilului personaj Agamem-
non Dandanache, fie pentru a parti-
cipa la diferite evenimente organi-
zate de școlile cărora le-a fost elev
sau, pur și simplu, pentru a primi
omagiul băcăuanilor. Consătenii l-au
declarat, astfel, Cetățean de Onoare
al Comunei Filipești și au dat nu-
mele său Casei de Cultură din loca-
litate, în timp ce băcăuanii l-au
înscris în „Cartea de Merit Comuni-
tar“, i-au acordat același Titlu și
Cheia Municipiului Bacău, au bote-
zat Amfiteatrul Școlii „Al. I. Cuza“
și Teatrul de Vară „Radu Beligan“,
l-au încununat cu Marele Premiu
„George Apostu“ al Centrului Inter-
național de Cultură și Arte și cu Di-
ploma de Doctor Honoris Causa al
Universității „Vasile Alecsandri“ din
Bacău. Imortalizat inclusiv într-un
videoclip al trupei „Holograf“, pen-
tru piesa „De câte ori să te iubesc“,
pe un timbru și un plic emise de
Poșta Română, fostul membru mar-
cant al UNITER, Societar de Onoare
al Teatrului Național „I. L. Cara-
giale“, președinte de onoare al Fes-
tivalului Internaţional de Teatru
„Shakespeare“ și fondator al compa-
niilor de teatru „Radu Beligan“,
BELDOR și „Nostru“, al altor eve-
nimente teatrale de anvergură, va fi
iubit mereu și va dăinui printre ma-
rile spirite ivite pe plaiul moldav nu
numai până când „amintirea ultimu-
lui contemporan“ se va stinge, cum
a declarat-o într-un interviu, ci atâtea
milioane de ani câte steaua ce-i
poartă numele va pulsa lumină în
Univers și va putea fi observată de
lunetele observatoarelor astrono-
mice. Iar când ne va fi dor de el, nu
ne rămânem decât să ne retragem, la
rându-ne, în „Beligania“ pe care a
inventat-o și să-i dăm Cezarului ce e
al Cezarului, întorcându-ne la uri-
așa-i operă lăsată moștenire. (C. G.)
Jubilee
• 2 nov. - Dimitrie berea (1908–1975) pictor,
110 ani de la naştere; • 9 nov. - nicolae Cio-
chină, pictor, 85 ani de la naştere; • 13 nov. -
nicolae barcan, pictor, 90 ani de la naştere;
• 15 nov. - Marghit Vulpescu (1908–1976)
decorator, 110 ani de la naştere; • 16 nov. -
neculai barabaș, profesor universitar, 75 ani
de la naştere; • 16 nov. - Valentin nedeff,
profesor universitar, 60 ani de la naştere; • 17
nov. - Valeriu tănase, poet, publicist, 60 ani
de la naştere; • 19 nov. - Mihail Chirnoagă
(1913-1948), scriitor, 105 ani de la naştere; •
20 nov. - eugen Lungu, sculptor, 90 ani de
la naştere; 20 nov. - Atena simionescu,
graficiană, 60 ani de la naştere; 20 nov. -
Grigore Codrescu, critic literar, eseist, pu-
blicist, profesor, 80 ani de la naştere.

Iancu Grama - 85
Solitar, izolat de comunitatea
literară băcăuană, care-l ignoră, poetul
s-a născut la 8 noiembrie 1933, în satul
Vizureni, comuna Criveşti (azi, Tu-
tova), judeţul Vaslui, ca fiu al Eugeniei
(n. Neculai), casnică, şi al notarului
Constantin Grama. Îşi începe studiile
cu învăţătoarea Romiţa Pădure, la
Şcoala Primară din satul natal (1940-
1945), continuându-le în clasele gim-
naziale şi secundare ale Şcolii Nor-
male din Bârlad (1945-1953), tran-
sformată după reforma învăţământului
din 1948 în Şcoală Pedagogică. Aici a
avut parte de câţiva dascăli care au
ştiut să-l atragă spre studiu, amintin-
du-şi cu plăcere şi azi de profesorul de
matematică Ion Simionescu, profe-
soara de pedagogie Ciucă Veronica şi
profesorul de ştiinţele naturii Vasile
Velicu. Întâlnirea cu acesta din urmă
avea să fie decisivă pentru alegerea vi-
itoarei cariere, după absolvirea şcolii
bârlădene optând pentru admiterea la
Facultatea de Geologie-Geografie a
Universităţii „Al. I. Cuza“ din Iaşi, al
cărei student a fost între anii 1953 şi
1957. Şansa i-a surâs şi de această
dată, având bucuria să audieze cursu-
rile unor profesori deosebiţi, între care
îi amintim pe decanul facultăţii, Pierre
Jeanrenaud (geologie), Mircea Savul
(mineralogie), Nicolae Macarovici
(paleontologie), Constantin Martiniuc
(geomorfologie) şi Ion Gugiuman,
care, din Huşi fiind, le vorbea des şi
despre Ionel Teodoreanu, menţinân-
du-i trează pasiunea pentru literatură,
îndrăgită încă din ciclul gimnazial,
când a şi început să scrie poezie.
Repartizat ca profesor de geografie la
Şcoala Băcani, judeţul Vaslui, a activat
aici doar în anul şcolar 1957-1958,
după care a fost transferat la Liceul
„Alexandru Vlahuţă“ din comuna
Podu Turcului, judeţul Bacău (1958-
1961). Pentru alţi nouă ani a revenit pe
meleagurile vasluiene, activând în
aceeaşi profesie la Şcoala Generală
din Fălciu (1961-1970), pentru a face
apoi încă o rocadă, de data aceasta
definitivă, la Şcoala Generală Lespezi,
comuna Gârleni, judeţul Bacău (1970-
1998), de unde se va pensiona cu doi
ani înainte de a-şi înceta definitiv ac-
tivitatea. În această perioadă a promo-
vat toate treptele didactice, a participat
la principalele manifestări iniţiate de
Filiala Bacău a Societăţii de Geo-
grafie, al cărei membru a fost, dar a re-
Cadran cultural
fuzat cu obstinaţie propunerile de a fi
numit director la mai multe şcoli ru-
rale. Postura de navetist l-a readus la
poezie, pe care o neglijase în perioada
studiilor, astfel că în timpul liber a
frecventat cenaclurile revistelor Ate-
neu (George Bacovia) şi Luceafărul
(Dacia Feniks), Cenaclul Artelor al
Casei de Cultură „Vasile Alecsandri“
din Bacău, cenaclurile „Avangarda
XX“, „Octavian Voicu“ ş.a. Primele
versuri îi sunt publicate în ziarul Vre-
mea nouă din Vaslui, însă relaţia cu
revistele literare a început oarecum
anevoios, prin intermediul poştei lite-
rare. Cel care i-a remarcat prima dată
versurile a fost Ioanid Romanescu, în
1974, acesta publicându-i un poem în
Convorbiri literare, cu pseudonimul
Mihai Poenaru, folosit apoi şi de re-
vista tomis, dar adevăratul debut îl
consideră pe cel din revista Ateneu
(1976). Girat de poetul Mihai Ursachi,
revista Cronica avea să-l debuteze
iarăşi, în 1981, de data aceasta cu nu-
mele real, pe care îl va folosi în toate
celelalte apariţii. În 1985, poetul Ion
Gheorghe îl prezintă cu un grupaj citi-
torilor revistei Luceafărul, în acelaşi
an obţinând şi Premiul Uniunii Scri-
itorilor la Concursul literar „Zaharia
Stancu“ de la Salcia, judeţul Teleor-
man. O confirmare întărită în timp de
juriile altor concursuri de creaţie, care
i-au acordat Premiul I şi Premiul re-
vistei România literară la Concursul
„Lucian Blaga“ de la Sebeş, judeţul
Alba (1986), Premiul revistei steaua
la Concursul „Porni Luceafărul“ de la
Botoşani (1986), Premiul pentru li-
teratură al cotidianului Deşteptarea
(1994) ş.a. În 1979 a avut şi o primă
tentativă de a debuta editorial, însă
manuscrisul Livada cu timp vechi,
încredinţat poetului Horia Gane pentru
a-l duce Editurii Cartea Românească,
a fost plagiat aproape ad-literam de
acesta şi publicat, sub semnătură pro-
prie, sub titlul Melior. Şocul acestui
gest inexplicabil, în condiţiile în care
cei doi poeţi se considerau prieteni,
l-a îndemnat să nu se mai adreseze
niciunei edituri, preferând să-şi vadă
poemele publicate doar în paginile re-
vistelor literare. I-au apărut, astfel,
poezii separate sau grupaje atât în
publicaţiile deja menţionate, cât şi în
orizont, Viaţa românească, iar după
1990, în Antiteze, Apostrof, baadul
literar, bucovina literară, Cafe-
neaua literară, Cartea, Cadran cul-
tural, Cronica, Dacia literară, Me-
ridianul Cultural Românesc, oglin-
da literară, Plumb, 13 Plus, Revista
V, sinteze, trotuş expres, Viaţa bă-
căuană, Vitraliu. Apariţia unor noi
edituri, inclusiv în urbea lui Bacovia,
l-au îndemnat să-şi adune creaţiile şi
în volum, debutul editorial producân-
du-se în 1993, când Editura Plumb
i-a publicat cartea de poeme solstiţiu,
distinsă cu Premiul pentru debut edi-
torial al Asociaţiei Scriitorilor din Iaşi.
La aceeaşi casă editorială băcăuană a
văzut apoi lumina tiparului volumul
de versuri Meridele (1994), urmat
peste cinci ani de nu mai puţin de trei
volume – tăcerea cu sufletul gol,
Acul Cleopatrei şi Molizii din faţa
casei –, toate incluse de Editura Corgal
Press (Bacău, 1999) în colecţia „Poeţi
români contemporani“. Suita acestora
a fost întregită, totodată, de volumele
de versuri noctália (Editura Cronica,
Iaşi, 2001), starea de aşteptare (Edi-
tura Plumb, 2002) și Lespedea din
Devon (Editura Studion, Bacău,
2007). Începând din anul 2010, a
încredințat manuscrisele doar Editurii
Corgal Press, care i-a publicat nu mai
puțin de douăsprezece noi cărți de
poezie: Distanţele care-şi înnoadă
privirea, bastonul euclidei, distins
cu Premiul „Mihai Ursachi“ al Filialei
Iași a Uniunii Scriitorilor (ambele,
2010), Fraudele din Paradis, Îm-
preunarea înserărilor (ambele,
2011), Divagații despre cele un-
sprezece așteptări, sfârșitul tăcerii,
Umbre peste flăcări, Răscrucea din
bivuac, Femeia argotică din Du-
rostor și enumerări (toate, 2012),
Pavăza care nu se vede (2015) și
Prezumții (2018). Cu poeme a fost
inclus, de asemenea, în antologiile
Poezia pădurii (Editura Orion, Bu-
cureşti, 1998), Icoana mamei (Edi-
tura Amurg sentimental, Bucureşti,
1999), Retrospective 2 (Editura Fun-
dației Culturale Cancicov, Bacău,
2008), bacăul cultural - 600. Antolo-
gia Plumb, 2008 (Editura Ateneul
Scriitorilor, Bacău, 2008) și Antologie
Decembrie 2018
de poezie oglinda literară 2000-
2007 (Editura Do-MinoR, București,
2008), dar oricând se mai pot contura
şi alte volume, întrucât sertarele poe-
tului sunt doldora de manuscrise. Să-
nătate să fie și zile de la Dumnezeu!
G. C. sIMIon 15
 Cadran cultural
Chișinău, 1918 - Alba Iulia, 1990 Manuscris
La Alba Iulia e sărbătoare mare! Pământ, tu palmă de roman, de dac,
Ce sfântă zi a nației române! Pământ moldav, sudoare bărbătească
La Chișinău, mai mică sărbătoare, Ni-i fără tine visul mai sărac
Doar Basarabia răpită mai rămâne... Și nu ne iartă ginta latinească.
Frumos meleag, cu fruntea în sudoare, Orfani într-o urgie de nespus,
În zori de secol tu prima ai vorbit! Ademeniți de-o „stafie“ trecătoare,
La Chișinău noi am deschis o cale, Speranța noastră n-a apus:
O cale ce la Alba s-a-mplinit! Sunt flori latine! Și buchetu-i mare!
Te cânt, iubită mumă – Românie!
Romane zări! Latine-flori – popoare,
Mă-nchin în sângele de neam vărsat! Petala noastră astăzi de-o muri,
Sub soare nu mai este armonie De-a lui Traian sentință arzătoare
Când muma la copii a renunțat! Iertate-n veci voi nu veți fi!
Trimite-ne un semn, tu, chiar acuma, Adevărul ascuns la Chișinău
Pe fața ta nu vrem citi aramă!
Tu să nu uiți – alintă numai muma! S-au întâlnit lângă Ștefan cel Mare
Și sfâșie-n bucăți vitrega mamă! Doi moldoveni – din Chișinău și Iași.
2. Ploua cu-o ploaie ciobănească
Ne sfâșie sălbatec, nu se-amuză! Domnul din Iași vorbea-n română,
Noi de la Daci avem tristețea gravă... Din Chișinău – în moldovenească.
Moldova-i deci o Sarmisegetuză
Și Ne-Unirea – cupa cu otravă!
Și uite, Doamne, ce naiv popor,
În diferite limbi vorbesc o oră-două,
De veacuri Basarabia suspină – Vorbesc și nu cer translator,
Mugur furat pe globul pământesc!
Vorbesc și parcă nici nu-i plouă.
Ce soartă grea, tu, floarea cea română
În granițe străine! Nu-i drept! Și nu-i De nori era ascunsă orice stea,
firesc! Ploua cu-o ploaie mocănească,
În loc de stele în ochi le licărea
De ce n-aduni copiii tăi acasă?
O lacrimă română, tot ea
Nu-i brațul treaz, nu-i fruntea
moldovenească.
sclipitoare?
Tu niciodată nu vei fi frumoasă
E clar, îi un popor, o limbă,
Decât creștină, România Mare!
Cât n-ar minți acei vrăjmași,
Vorbesc româna-n Chișinău,
strigătul petalelor moldave
Vorbesc Româna-n Iași.
Privesc civilizația în zare
Și mă uimesc, mă înfior Dar o tristețe mare ne apasă,
Din trupul Romei cum răsare E adevărul ce sângeră și-i crunt,
Buchet de nații, de latine flori... Un râu de lacrimi ne desparte,
E-al nostru, al Moldovei Prut.
Decembrie 2018
Fulgi de cuvinte
Te spetești cu un sac de cuvinte
strujite de pe cotorul lor
pasărea care îţi zboară în faţă
se va aşeza într-o zi pe manetă
şi stativele vor porni să-ţi bată pânza
în care să-ţi împătureşti
gândurile mărunte de pus căpătâi
în piaţa de joi duci câteva cuvinte
scăpătate
să-şi vândă blazonul printre covoare
persane
şi bucăţi de vitraliu din case în ruină.
Licitaţie
Meşter vărsatului de cuvânt din foale
ruginite
creionul pune conturul după copacii
rupţi
la ultima furtună în oraş
cu palmele pieziş ai ţinut calea
secundele bulucite-n spărtura zidului
au început să-ţi smulgă din cărămizi
cuvinte cioplite anume
pentru domiciliul obligatoriu al
singurătăţii
de la o vreme consoanele înfometate
se adjudecau mai bine separate de
vocale
la licitaţii sub coviltire husite
apărarea regelui - sine de ştiinţa
năucă
a celui care coboară din tren
şi merge pe lângă scară ducând trena
îngerului
plătit pentru ore suplimentare
cu cele mai ascunse amintiri.
Umbra
Am mai proptit într-un cuvânt o stare
aproape de-ameţeală de sfârşit de vid
dintre grăunţele ferite de-ncolţit
am luat vreo două şi le-am pus în zid
în locul unde tace cărămida
ţipătul greu de lut mult frământat

A fost ce-a fost... Buchetul s-a păstrat. vezi fiecare cărămidă poartă urma
Și doar din cea română floare Valentin bARDă, atâtor tălpi de umbră şi păcat.
Vreo câteva petale au furat Chișinău,
Republica Moldova Lucian ADULMeAnU -
Mâini lacome, viclene și murdare!
IZADRA
16

Femeia cenușie
În fiecare seară,
la oră târzie
prin parcul Eminescu
neobservată trece-o femeie cenușie.
Cu capu-n jos și haina pământie
duce în mână ceva,
prea mare și prea greu,
pășește aplecată
de parcă ar căra, tristețile de-o viață cu ea.
Să nu-i dai de pomană și nu o ajuta!
Femeia locuiește de mult în lumea sa.
S-ascunde prin biserici
e-o umbră mergătoare.
Nu-i arsă de soare /
nici udată de ploaie /
nu are masă /
casă / familie / nici nume /
căci a uitat-o moartea /
de mult / aici în lume.
Eu o cunosc de-o viață!
Cred că și ea mă știe.
Femeia se hrănește
cu vers de poezie.
Iubesc vara
îmi trece prin gând
să călătoresc
fără bilet,
fără tichet,
fără bagaje,
și fără rău de mișcare Desene de Ana sofia
călare pe timp, Galben (5 ani)
disprețuită ca un cerșetor.
ca un melc mi-aș duce casa în spate.
aș trece prin zile ușor,
pe câte un nor moale aș dormi.
în zori pisică de catifea torcătore,
o arătare de ceață,
o umbră cu părul despletit.
ploaia, soarele, codrul și munții
ar striga după mine, ți-e bine?
ecoul doar el ar răspunde biiine, biiine.
azi așa, mânie tot așa,
până ce vara ca o înghețată cu ciocolată
prea iute se va termina.
ecaterina
Intru pe vârfuri în capelă.
e frig. nimeni încă nu știe că pentru ea
anul acesta în oraș
au înflorit mai devreme
salcâmii.
acum tace. e o umbră de umbră.
ieri am auzit un scâncet ca
de vioară aruncată pe foc:
sufletul a jucat
„de-a v-ați-ascunselea“ cu îngerii,
apoi a plecat spre poarta Raiului.
Cadran cultural
Manuscris ca dintr-o gogoașă
albă de mătase
crisalida unui suflet și-a luat zborul.
părul ei argintat s-a
întins moale la picioarele patului.
ca pe un ecran timpul i-a pieptănat
ultimele amintiri,
visuri expirate
din sălile goale de cinema.
Într-o lume obtuză
pe unde merg uit câte ceva,
zilele trecute mi-am uitat
inima pe o bancă într-un parc
dintr-o țară îndepărtată,
vizitată pentru prima oară în această vară.
semăna cu o pasăre zgribulită
a iarbă cosită și a sulfină mirosea.
dacă a găsit-o cineva
să mi-o trimită prin curier rapid.
ușile de la casă le las adeseori
larg deschise să intre diminețile de vară
cu flori, albine și miros de iarbă grasă
proaspăt cosită acoperită de roua
de la ultima ploaie.
palmele le-am împreunat,
fruntea-mi a sărutat pământul.
închinăciune.
într-o lume obtuză merg
contra apei cu o carte de rugăciune
și alta de poezie-n bagaj.
nu sunt, sunt!
Nu mă dau cu ruj pe buze,
nu-mi vopsesc părul,
nu mi-am mărit sânii,
nu/ nici buzele.
nu mi-am pus extensii de păr
nu/ nici măcar
cercei în urechi.
nu am picioare lungi,
nu/ nici gene false.
nu beau, nu fumez,
nu-mi fac selfi.
nu/ nici declarații de dragoste,
nu primesc premii literare importante,
nu/ nici poetă nu sunt!
Sunt un surâs și-o mânie,
cânt de vioară sunt,
poem învățat pe de rost și încă mai sunt,
ciocârlie, vultur, porumbel alb și pur,
lacrimă dar și veselie,
strigăt de durere sunt și murmur.
Sunt rugăciune adâncă,
Decembrie 2018
ispită dar și păcat, nisip, piatră din stâncă,
fântână cu apă curată, izvor în pustie de arșiță secat.
Sunt cântec molcom, poezie.
Sunt om trecător pe Pământ, mă-nalț prin Cuvânt.
SUNT!
Dorina stoICA
17

sirena și dezertorul
Trenul opri în gara din Boto-
şani cu un scărţâit prelung de frâne. Nu
aveam bagaje. Coborâi pe peronul pe
care se aflau doar 5 sau 6 persoane,
plus vreo 10 care coborâră din tren.
Vântul bătea cu putere şi, cu toate că
aveam mantaua pe mine şi centura
pusă, frigul pătrunse şi mă făcu să mă
zgribulesc. Zorii spre interiorul gării şi
apoi ieşii în faţă. Găsii un taxi, mă
urcai în el şi-i spusei şoferului să mă
lase la Poliţia Judeţeană. În câteva
minute ajunserăm, plătii şi intrai în
clădire. Mă prezentai la ofiţerul de ser-
viciu (care, de fapt, era un plutonier),
mă prezentai şi-i explicai problema
pentru care mă aflam în faţa lui. Acesta
ascultă, apoi mă rugă să aştept câteva
minute, oferindu-se să mă servească
cu o cafea. Acceptai bucuros şi apăsai
tasta de aşteptare. După nici 5 minute,
plutonierul se ivi şi-mi spuse să urc la
etajul 2, la camera 25. Mulţumii pen-
tru cafea şi o luai din loc. Ajunsei în
faţa camerei şi bătui la uşă. Spre mi-
rarea mea, în loc să aud un glas dogit
de tutun, auzii vocea cea mai suavă cu
putinţă:
- Intră!
Nu aşteptai să mi se spună a
doua oară, cu toate că rămăsesem sur-
prins şi intrai. Clipii din ochi de mai
multe ori, ca să mă asigur că nu visam,
când văzui că, de după birou, se ridică
Miss Univers din Botoşani! O blondă
naturală, cu alură de păpuşă Barbie
veni spre mine şi îmi întinse mâna. Mă
gândii două secunde, ce trebuia să
fac... să-i sărut mâna sau să i-o scutur.
Mă uitai spre mâna ei şi văzui că era
îndreptată spre mine ca pentru o strân-
gere de mănă. Aşa că îi strânsei mâna,
cam puternic cred, pentru că observai
o uşoară grimasă în colţul gurii.
- Tovarăşe căpitan, sunt loco-
tenentul major Gherasim Ioan, de la
UM 00001 din B. M-am prezentat în
urma cererii noastre de a mă ajuta în
privinţa unui soldat dezertor - îmi
dădui drumul, dintr-o singură suflare.
Decembrie 2018
- Iar eu sunt căpitanul Angela
Istrate. Cunosc problema tovarăşe lo-
cotenent major. Am primit notificarea
de la unitatea dumneavoastră şi o să
facem tot ce este cu putinţă să vă
ajutăm - cântă melodios vocea de
18
Cadran cultural
după birou. Dar, cred că sunteţi obosit
după lungul drum şi aveţi nevoie de
puțină odihnă. De altfel, nici nu aveţi
cum să ajungeţi la Havârna, pentru
simplul fapt că nu există decât un sin-
gur autobuz pe zi, care deja a plecat de
o oră. Aşa că până mâine dimineaţă nu
aveţi ce face. Eu am fost desemnată să
mă ocup de dumneavoastră, aşa că vă
sfătuiesc să mergeţi să vă odihniţi.
Avem un dormitor pentru oaspeţi la
etajul trei - mă lămuri tovarăşa Barbie.
- Tovarăse căpitan, cum să vă
spun... nu sunt obosit. Am dormit
foarte bine pe tren și aș dori să profit
de timpul rămas pentru a vizita oraşul.
Nu am fost niciodată în Botoşani și
mi-ar face plăcere să fac câţiva paşi
prin oraş. Numai că mi-e teamă să nu
mă rătăcesc - aruncai eu momeala.
- Dacă aveţi răbdare să
aşteptaţi cam o oră, vă pot însoţi, în
drumul meu spre casă. Am fost de ser-
viciu şi peste o oră sunt liberă - zise
Barbie.
„Aha, Barbie a muşcat mo-
meala” - îmi frecai eu mâinile
satisfăcut, bineînţeles, metaforic.
- Am înţeles tovarăşe căpitan,
o să aştept - zisei, atent să nu observe
starea mea de spirit.
- Bine. Îţi recomand să mă
aştepţi în cafeneaua de vis-a-vis. Este
un local drăguţ şi curat. Ne vom întâlni
acolo - cântă Barbie, în timp ce puse-
sem mâna pe clanţă.
- Am înţeles, tovarăşe căpitan
- mai zisei eu, în timp ce ieşeam. Când
mă văzui pe culoar, abia mă stăpânii
să nu sar în sus, apoi brusc, mă gândii:
„Ioane, ai luat-o razna! Ce crezi că
obţii? O să te însoţească 10 minute,
până ajunge acasă şi apoi îţi dă papu-
cii! Eh, fie ce-o fi! Om trăi şi-om
vedea!”
Oricum, epopeea mea prin
Botoşani se anunţa promiţătoare, aşa
că intrai vesel în cafenea şi comandai
un coniac, mare, bineînles, în aştep-
tarea Sirenei de la Poliţie.
Aşteptarea se prelungi destul
de mult, aşa că eram deja la al treilea
coniac când Sirena îşi făcu apariţia în
uşa cafenelei. În prima clipă nu realizai
ce vedeam, dar, în câteva clipe vederea
îmi reveni la normal şi văzui intrând
pe uşă o femeie elegantă, cu alură de
sportivă, cu părul blond căzându-i
până aproape de brâu. Mă frecai de câ-
teva ori la ochi pentru a-mi alunga
ceaţa ce se pusese pe ei şi, uitându-mă
mai atent, o văzui într-adevăr pe Si-
rena de la Poliţie îndreptându-se - mai
bine zis plutind - către masa mea.
N-apucai să spun nimic pen-
tru că Sirena mi-o luă înainte, inun-
dându-mi urechile cu cel mai melo-
dios glas din lume:
- Cred că te-ai plictisit aştep-
tând!
- Nu, nicidecum - bâiguii eu
cu glasul altcuiva... nicidecum... nici
nu ştiu când a trecut timpul - articulai
eu, încercând să-mi revin din mers. În
acelaşi timp mă sculai în picioare şi îi
trăsei un scaun. Sirena refuză cu cel
mai dulce zâmbet pe care-1 văzusem
în ultimii zece ani şi zise:
- Tovarăşe locotenent major,
te invit la o plimbare prin târgul
Botoşani, dacă mai doreşti acest lucru.
Cum să refuzi o asemenea
propunere? Nici dacă ar fi fost uraga-
nul Katrina şi nu puteam să refuz aşa
ceva. Aşa că mă ridicai de la masă,
conducând-o în cel mai elegant mod
cu putinţă pe „Doamna Căpitan” spre
ieşire. Când ieşirăm în stradă, aerul
rece năvăli peste mine şi mă înfiorai,
cu toată hăinăraia de pe mine. Cred că
Sirena observă acest lucru, pentru că
o auzii:
- Uite, eu îţi propun să nu ne
mai formalizăm... Aş dori să ne mai
prezentăm o dată: eu sunt Angela, tu?
- Ăăă... păi... bolborosii eu
pierdut, eu sunt Ionică Gherasim... lo-
cotenent major. Io...
- Ei hai, nu fi aşa emotiv. Am
înţeles, te cheamă Ionică. Bine, Ionică,
uite ce îţi propun. Pentru că este frig şi
lapoviţă, nu prea merge să ne plim-
băm. O să trec direct la subiect. Te
invit la mine acasă. Ce spui?
„Mănânci calule ovăz”? -
răspunsei în gândul meu, grăbindu-mă
să-mi transpun gândul în vorbe, ca să
fiu sigur că nu visez:
- Da, desigur, mi-ar face mare
plăcere! - mă auzii vorbind.
Ioan GHeRGHInA

O rază de lumină pătrunse
prin ferestruică, mângâind chipul
palid al flăcăului pierdut în fru-
museţea unui vis.
Un cocoş trâmbiţa cu gla-
sul ascuţit ivirea zoritor și Toader
se trezi din lumea visului, aruncă
totul de pe el, se spălă cu apă rece
dintr-un ciubăr aflat la rădăcina
unui păr şi se furişă uşor în chile-
rul unde dormea maică-sa. Înşfă-
că de pe policioară o bucată de
mămăligă neagră, cleioasă şi o
bucată de brânză, apoi o rupse la
fugă spre grajdurile conului Spi-
ridon. Pătrunse uşor în grajdul
unde erau caii preferaţi ai stăpâ-
nului, mângâie crupa lucioasă a
murgului cu steluţă în frunte și
guleraş alb la picioarele zvelte şi
începu să-l ţesale. Calul îl privea
cu ochi mari, recunoscători pen-
tru grija ce-i purta şi-şi frecă
drăgăstos botul catifelat de mâna
lui, nechezând uşor, mulţumit.
Flăcăul trecu la ceilalţi
cai, apoi zăbovi lung lângă „Şoi-
man“, un cal de doi ani, negru ca
noaptea fără lună, pe care în cu-
rând trebuia să-l înveţe cu şaua.
Mângâie gâtul lucios al animalu-
lui iar gândurile îi zburară la iu-
bita lui. Ce-o fi făcând acum
Ioana? Probabil încă doarme, că,
după cele întâmplate astă noapte,
Cadran cultural
Încleștarea
mai mult ca sigur n-a putut în-
chide prea repede ochii. Îi era dor,
milă de ea şi-i era ciudă că aseară
nu s-a putut stăpâni. După ce s-au
desprins din încleştare fata începu
să plângă încetişor, lacrimile alu-
necau una câte una pe obrazul
frumos şi totuşi o ciudată bucurie
îi umplea sufletul, devenise fe-
meie.
Se temea, însă, ce va zice
lumea, dacă va afla cineva, vestea
se va răspândi iute în tot satul şi
va fi ruşinea lui, o vor bârfi mai
ceva ca pe Maria lui Turcu. Toa-
der o cuprinsese drăgăstos de
umeri, îi ridicase bărbia şi o pri-
vise lung în ochi.
- Lasă, Ioană, nu-i nimic,
mai avem puţin de aşteptat şi o să
te duc la părintele Bobocel să ne
unească pe viaţă.
- Da, suspină fata, dar
cum am să intru în biserică dacă
am păcătuit?
Flăcăul o săltă în braţe, o
sărută pătimaş şi hohoti de râs.
- Nu fi prostuţă, Ioană, că
popa nu te caută, şi-apoi ce are
popa Bobocel cu fetişania ta? Şi
nu uita că treburile astea şi lui
Dumnezeu îi plac, că doar sub
privirile lui am păcătuit, aşa că o
să ne ierte.
- Ce, mă, visezi? Ia pune
şaua pe calul conaşului, că pleacă
de dimineață să inspecteze moșia,
urlă, intrând în grajd, „Balaurul“,
un individ solid, chel ca o lună
plină, o brută de vreo 40 de ani,
adusă de conu Spiridon de prin
târgul Bacăului.
Fusese ocnaş, dar moşie-
rul avea mare încredere în el,
acesta ascultându-i orbeşte ordi-
nele. După nume ştia că-l chema
Petrache, dar toţi îi spuneau „Ba-
laurul“. Forţa sa fizică impunea
respect şi nelipsita-i cravaşă
muşca de multe ori din pielea
argaţilor vinovaţi ori nevinovaţi.
Flăcăul înşeuă armăsarul
stăpânului şi privea pe furiş la
mai marele peste argaţi. Îl ura pe
„Balaur“ şi era gata-gata să-i
înfigă într-o zi, cu puţin după
Paşti, furca cu trei coarne, când îl
zărise pe acesta ciupind-o pe
Ioana de sâni. Se stăpâni la timp,
precis ar fi fost trimis între ba-
ionete la ocne şi-ar fi pierdut-o pe
Ioana definitiv.
Prinse căpăstrul armăsa-
rului, dădu să iasă afară din grajd,
dar mâna puternică şi păroasă a
„Balaurului“ i se propti în piept.
- Vezi, băiete, că diseară
conaşu are „mosafiri“. Caut-o pe
Ioana şi zi-i să fie pe aproape şi
să facă şi o baie în Tazlău că, de,
conaşul e cam dorit de când cu-
coana s-a dus în lumea drepţilor,
i-o fi dor şi lui de ţâţă de muiere
tânără şi mai câştigă şi ea un ban
grămadă!
Toader rămase câteva cli-
pe ţintuit locului, nu-i venea să
creadă ceea ce auzise, buzele-i
tremurau uşor şi se făcu alb la
faţă.
- Ce-i mă, ce te holbezi
aşa la mine, ori mucoasa aia ţi-o
fi iubită?
Faţa flăcăului se schimo-
nosi de ură. „Balaurul“ rânjea
duhnind a băutură.
- Ticălosule, gemu flăcăul
şi se repezi cu capul în burta „Ba-
laurului“, care se prăvăli pe spate.
Armăsarul se ridică speriat în
Decembrie 2018
doua picioare şi se repezi afară.
- Grijania şi stelele mă-ti
de mucos, mugi „Balaurul“, vânăt
de furie şi începu să lovească.
Valeriu AnGHeL 19

Ziua sfântă a Unirii
Desfășurat sub acest ge-
neric, pe 1 Decembrie, specta-
colul consacrat de Ansamblul
Artistic „Busuiocul“ Centenarului
Marii Uniri a reunit, în pofida
gerului și a condițiilor vitrege din
sala Teatrului de Vară „Radu Be-
ligan“, artiști prestigioși din țară
și din Republica Moldova, pre-
cum și peste 1500 de spectatori ce
au ținut să omagieze împreună
Ziua României și Marea Adunare
Națională de la Alba Iulia.
Corolar al unui an ex-
trem de fructuos, cu zeci de re-
prezentații oferite pe scenele bă-
căuane, în București, la Craio-
va, Strășeni, Vadul lui Vodă și
Perugia, spectacolul gândit și re-
gizat de maestrul coregraf Petre
Vlase i-a făcut pe cei prezenți să
vibreze până la lacrimi și să cân-
te la unison cu soliștii atât Im-
nul, cât și alte melodii ce au mar-
cat istoria românilor.
Și, într-adevăr, acestea
au intrat în inimile celor ce au
renunțat două ore la programele
televiziunilor doar pentru a-i as-
culta pe instrumentiștii și soliștii
vocali ai valorosului ansamblu
băcăuan, dirijați de Mihai Gher-
ghelaș (Mihaela Farcaș, Geor-
giana Tănase, Georgiana Pădu-
raru, Anca Dancă, Ana Lungu,
Florin Blaj), pe naista vocalistă
Loredana Streche, grupurile fol-
clorice „Flori de câmp“ și „Ște-
fan Vodă“ din Basarabia, inedi-
tul trio vocal alcătuit din preoții
Ionuț Avram, Ioan Ciobanu și
Ciprian Ignat și, nu în ultimul
rând, pe actorii Dana Olariu și
Viorel Baltag. Sclipitori au fost,
ca de fiecare dată, dansatorii an-
Decembrie 2018
samblului, cu superbele jocuri
de pe Valea Oituzului, Sârba ofi-
țerilor, suitele de dansuri munte-
nești și ardelenești, aplaudate la
scenă deschisă. O reprezentație
de excepție, într-o zi de excepție!
20
Cadran cultural
simpozionul național de estetică
Nicio toamnă fără sim-
pozionul național de estetică
pare a fi sloganul Centrului de
Cultură „George Apostu“, care în
acest an a organizat ediția a
XXIII-a a singularei reuniuni.
Dedicate Centenarului Marii
Uniri, cele trei zile înscrise în
program au avut ca generic sin-
tagma timp și ficțiune iar ca
obiectiv declarat consolidarea
„legăturilor culturale, artistice, is-
torice și literare dintre cele mai
importante regiuni ale României,
prin ample manifestări ce vor
contribui la conștientizarea efor-
turilor, sacrificiilor și talentului
pus la temelia construcției națio-
nale, cu participarea unor cunos-
cuți și apreciați academicieni,
universitari, scriitori, actori și
artiști plastici, din țară și din Re-
publica Moldova.“
Deschis cu vernisarea ex-
poziției artistului plastic Tudor
Zbârnea –„Dispersie Temporală“
(prezentată de Maria Bilașevschi
și Petru Bejan), evenimentul ina-
ugural a fost însoțit de lansarea
albumului de artă aferent aces-
teia, numărului 49 al revistei „Vi-
traliu“ și a volumelor „Perfectul
(des)compus“ de Ion Hadârcă (re-
comandat de poetul Dan Petrușcă
și criticul Adrian Jicu), „Prin sub-
teranele dostoievskiene” de Ion
Fercu (prezentat de Leo Butnaru
și universitarul Petru Bejan) și
„Jurnalul unui trăsnit” de Mircea
M. Ionescu (propus de Geo Po-
pa).
Spectacolul cărții a conti-
nuat a doua zi, 18 octombrie, mai
întâi la Universitatea „George Ba-
covia“, unde au fost lansate volu-
mele „Le Beau“ de Petru Bejan
& Daniel Schulthess și „Fabula
existenţială” de Ștefan Afloroaei,
apoi la Teatrul Bacovia, unde pu-
blicul a aflat de existența cărții
„Rainer Maria Rilke. Epifanii
dintr-o biografie interioară“ de
Gheorghe Iorga, prezentată de
criticii Marius Manta și Constan-
tin Călin. El nu a lipsit nici în ul-
tima zi, 19 octombrie, când, la
Universitatea „Vasile Alecsan-
dri“, academicianul Eugen Si-
mion și-a lansat „Genurile bio-
graficului“ și „Ficțiunea jurnalu-
lui intim“, prezentate de universi-
tarii Ioan Cristescu și Nicoleta
Popa Blanariu.
Alături de cei deja amin-
tiți, printre protagoniștii actualei
ediții s-au mai numărat academi-
cianul Alexandru Boboc, univer-
sitarii George Bondor și Cătălin
Turliuc, poetul Daniel Corbu, ac-
torii Dorel Vișan și Daniela Vrân-
ceanu, regizorul Alexa Visarion,
violonistul Alexandru Tomescu și
grupul vocal de pop-opera „Ad
Libitum Voices“ (Cluj-Napoca).
Marele Premiu „George
Apostu“ pentru anul 2018 a reve-
nit actorului și poetului Dorel
Vișan, care a oferit celor prezenți
spectacolul „Vai, epoca mea!“.
C. HAnGAnU

Condamnările la moarte
Deși semnificative în ta-
bloul general al dramelor și trage-
diilor din războiului care a dus la
Unire, condamnările la moarte
n-au reținut atenția cercetătorilor.
N-am auzit pe nimeni să le evoce
în acest an al centenarului. N-au
fost puține. Mai ales după re-
tragerea în Moldova, tribunalele
militare – atașate diviziilor și cor-
purilor de armată – au pronunțat
sute de asemenea pedepse. Ziarul
România, „organ al apărării nați-
onale“, a publicat în mai multe
rînduri liste cu ele, din care re-
zultă și faptele pentru care s-au
aplicat. Două exemple: „Soldatul
Polak Avram, din reg[imentul] 13
infanterie, de loc din Iași, a fost
condamnat la moarte de către
Curtea Marțială de pe lîngă di-
vizia VIII și executat prin îm-
pușcare, fiindcă s-a mutilat sin-
gur. / Soldatul Albescu Iordache,
din reg[imentul] 25 infanterie, de
loc din Murgești (Vaslui) a fost
condamnat la moarte și împușcat,
fiindcă a refuzat să meargă contra
inamicului. [...] Soldatul Mate-
escu C[onstantin], din reg[imen-
tul] 30 infanterie, de loc din
București, Popa Nan 63, a fost
condamnat la moarte și împușcat,
fiindcă a fost prins asupra faptu-
lui de dezertare la inamic. / Sol-
dații Spătaru Petre și Mateiaș
Ioja, din reg[imentul] 53 infan-
terie, amîndoi de loc din Scorțeni
(Bacău), au fost condamnați la
moarte și împușcați pentru de-
zertare în fața inamicului“ (v.
„Condamnări militare“, în Româ-
nia, 1, nr. 48, 21 martie 1917, p.
2). Și: „Curtea Marțială a armatei
a II-a, în ședința de la 16 mai
1917, a pronunțat următoarea
sentință: Indivizii Samoil Leti-
Cadran cultural
novici, Samoil Goldenberg, Isi-
dor Aschenazi, Avram Difșiț,
Păsculescu Constantin, Anton
Gheorghe, Tănase Halas, Ion
Dragomirescu, Bucur Gheorghe,
Ilie Teodorescu, Wechsler Mo-
ritz, Costică Bunescu, Petrea Ion,
Constantin Dinu, Gheorghe Mi-
hăilescu, Niculae Stoica (Epure),
Tudose I. Dumitru, Ion Preda,
Arion Negoiță, Isac Weis, Valeriu
Ionescu, Tomescu Gh. Constan-
tin, Samoil Haim, Calistrat Pav-
lov, Nechita Efrimov, Manea
Enăchescu, Fluture Ștefan, Mos-
cu Rafail Demay, Iosif Koler zis
Zigzaguri
Sabotay Marcus, Manole Ion zis
Constantin Ibric și Ion Ionescu, și
Leon Zola zis Adolf Goldstein,
pentru faptul de spionaj au fost
condamnați la moarte (subl.
red.). Execuția a avut loc în ziua
de 26 mai 1917, în com[una]
Letea Nouă, cătunul Chisata“ (v.
„Informațiuni“, în România, 1, nr.
115, 30 mai 1917, p. 2). Așadar:
automutilare, refuzul de a lupta,
dezertare, spionaj. Publicarea lis-
telor genera rumoare publică,
emoție, teroare. Avertismente du-
re, atît pentru militari, cît și pen-
tru civili, ele aveau nu numai un
rol informativ, ci și unul peda-
gogic, acela de a limita actele de
genul celor condamnate. În con-
diții de război, ideea de severitate
maximă trebuia difuzată cît mai
larg. În armată se întîmplaseră
cîteva cazuri răsunătoare de tră-
dare, care ar fi putut deveni con-
tagioase: cel al colonelului Ale-
xandru Sturdza, fiul fostului
prim-ministru liberal Dimitrie
Sturdza, comandant al Diviziei a
VIII-a Infanterie, care îl luase cu
el pe locotenentul în rezervă Con-
stantin Wachman, și al colonelu-
lui Crăiniceanu. Înfierată într-un
apel către ostași, fapta primului a
fost calificată de generalul Ere-
mia Grigorescu drept „scîrboa-
să“, „o crimă săvîrșită de un
descreierat... de un nebun“ (cf.
Victor Mitocaru, Viața lui Criste
Cristoveanu, Ediția a II-a, revă-
zută și adăugită, Ed. Ararat, 2018,
nota 15, p. 261). Ce făcuse? Tre-
cuse la nemți, apoi (înțelegere
perfectată la plecare) se întîlnise
cu Crăiniceanu pentru a-i înmîna
manifeste prin care soldații erau
sfătuiți să-i urmeze gestul, „pen-
tru ca împreună cu prizonierii ro-
mîni de la inamic să organizeze o
armată cu care să alunge pe ruși
din țară“ (v. „Însemnări de răz-
boi“, în op. cit., p. 97). Alexandru
Sturdza a fost condamnat, în con-
tumacie, la moarte, plus 10000 lei
despăgubiri. Odată cu el, tot în
contumacie, a fost condamnat la
moarte și Constantin Wachman.
Colonelul Crăiniceanu a primit,
inițial, 15 ani muncă silnică. Ime-
diat, în parlament, G. Diamandi,
reprezentantul Partidului Muncii,
l-a interpelat pe ministrul de răz-
Decembrie 2018
boi (Vintilă Brătianu), cerîndu-i
să explice „dacă membrii Curții
Marțiale pot să gradeze pedeapsa
►
21

Condamnările la moarte
unui fapt de trădare dovedit [...],
căruia i s-au acordat circumstanțe
atenuante [...], cînd pentru de-
zertare sau un simplu furt se
împușcă un soldat“ (v. „Informa-
țiuni. La Cameră“, în România, 1,
nr. 38, 11 martie 1917, p. 2). I s-a
răspuns, chiar de primul-ministru,
că nu pot fi acordate „circumstan-
țe ușurătoare“ și că armata însăși
a luat măsuri. Sentința a fost ca-
sată, iar cererea de grațiere – res-
pinsă de Rege. Colonelul Crăini-
ceanu a fost împușcat în fața sol-
daților. „L-au dus pe o frunte de
deal, din ținutul Putnei în preajma
hotarului, în preajma satului Pa-
rada... Zi de april... Nesfîrșite lim-
pezimi albastre... În fața regimen-
tului pe care îl comandase...“, a
notat, în jurnalul său de „fantezist
sentimental“, I. I. Stoican, rînduri
care par a fi ale unui martor la
eveniment (v. Crîmpee din ma-
rea noastră epopee..., Ed. Cartea
Românească, [1920] p. 193). A-
vocat (unul din cei ce va deveni
celebru și va salva pe mulți de la
condamnări grele), acesta – bazat
pe scrisorile de adio ale colonelu-
lui, din care se deduce o altă ver-
siune a celor întîmplate – lasă a
se înțelege (de aci nuanța de re-
gret) că sentința a fost augumen-
tată la extrem, nedreaptă în forma
ei finală. Anterior, printr-o inter-
pretare diferită a lucrurilor, gene-
ralului Socec (cunoscut în toate
mediile ca „vînzător de țară“),
curtea îi dăduse numai cinci ani
de închisoare! Cazul acestuia i-a
inspirat lui Stoican rîndurile vitu-
peratoare de mai jos, în care, cu
supremă indignare, imaginează
pedepse dantești, ce s-ar cuveni
Decembrie 2018
oricărui trădător: „Trădătorul,
vînzătorii de patrie ar trebui de vii
jupuiți, și coborîți încetișor, cu
trupul sîngerat, într-un cazan de
leșie clocotită, după ce li s-ar fi
22 presărat de mai-nainte pe carne
Cadran cultural
sare și sticlă pisată: spectacolul să
se petreacă în fața armatei, acolo
pe cîmpul de bătaie. – Ce bar-
barie! Ce sălbăticie, veți exclama.
– Poate. Dar crimă mai sălbatecă
decât trădarea alor tăi, trădarea
unei armate întregi, vînzarea unui
întreg viitor îndelung așteptat,
vînzarea unui trecut în cari, și
strămoșii tăi, trădătorule, au sîn-
gerat sub aceleași lovituri!“ (p.
111). Execuțiile aveau loc de re-
gulă în zori: unele, în fața trupei,
altele în fața civililor. Acestea din
urmă erau anunțate prin afișe lipi-
te pe zidurile orașului. După o
noapte de frămîntări, la una din
ele (cea din 28 august 1917), sub
imboldul unei „curiozități bru-
tale“, a mers s-o vadă și Panaite
Topliceanu, profesorul de latină
al lui Bacovia, cititor al lui Platon
și Marc Aureliu, persoană „cam
sensibilă“, după propria caracteri-
zare, care altminteri – zice – „în-
torcea capul cînd se tăia o pasă-
re“. Făcută cu stăpînire de sine,
descrierea sa dă, în primul rînd, o
idee despre psihologia celor care
participau la un atare spectacol.
„Dimineața am ieșit din casă și,
în mod automat, m-am simțit ple-
cat spre locul execuției [poligonul
de tir]. La barieră mă amestec în
mulțimea care se scurge în ace-
eași direcțiune“. Impulsionat de
ritmul acesteia, merge repede,
chiar aleargă, pentru a observa în-
treg filmul. Condamnații au fost
aduși într-o dubă, cu lanțuri la pi-
cioare. Numele lor: N. Diacones-
cu și I. Galbază. Care era vina
pentru care fuseseră trimiși la
moarte? „Primiseră cîte un cartuș
de dinamită și instrucțiunile nece-
sare pentru ca, pentru suma de
300 de lei, să arunce în aer un tren
cu muniții ce trebuia să ajungă la
Oituz“. Au fost arestați în gara
Bacău. Figurile lor dinaintea sfîr-
șitului sînt schițate memorabil:
„Galbază, 35 de ani, statură mică,
constituție debilă, are în față o
paloare pronunțată, semn al unei
conștiințe deprimate, nu atît de
proporțiile crimei, cît de sinistrul
aparat înconjurător din față. Să-
getat de ochii a mii de spectatori,
în dreapta lui plutonul de execu-
ție, înapoia lui gropile cu stîlpii
fatali, el stă cu privirea în pămînt
și numai din cînd în cînd o ridică
la cer. Pare doborît sub tărăgăna-
rea formalităților premergătoare
momentului hotărîtor... Diaco-
nescu, cam aceeași vîrstă, fost
jandarm, înalt, brunet, cu privirea
cam încruntată, în care s-ar citi
oarecare atitudine de protest, cu
mîna dreaptă își îndreaptă boru-
rile pălăriei, spre a evita lumina
prea vie a soarelui ce răsărise, are
curajul de a înfrunta privirile
spectatorilor...“ După citirea sen-
tinței, care a durat „cam zece
minute“, colonelul care comanda
execuția a ordonat: „Legați-i la
stîlp“. „Victimele se întorc și se
îndreaptă spre gropi. Lanțurile li
se iau. Toaleta lor e simplă: cu
cîte o batistă sunt legați la ochi și
cu frînghii petrecute la înche-
ietura coatelor sunt fixați de
stîlpi“. Din spatele plutonului de
execuție, un locotenent a strigat,
„La ochi“, apoi „Foc!“ După
prima tragere, Galbază „își lasă
capul în piept și greutatea corpu-
lui în susținerea frînghiei, iar Di-
aconescu își mai bălăngănește
încă capul...“. S-a mai tras o dată
„și totul s-a terminat“ (v. P. Topli-
ceanu, „Pagini din dosul frontu-
lui. O execuție“, în Bacăul, seria
II, 9, nr. 157, 23 februarie 1931,
p. 1), nu și comentariile, pe dru-
mul de întoarcere acasă și mai
târziu. Pregnanța scenelor văzute
de participanți nu s-a șters, însă,
probabil, niciodată din memoria
lor.
Constantin CăLIn

Cântec de prieten
Lui Cornel Galben
Şi, când va fi ca nepoţii
să-mi prefire printre degete barba
patriarhală cu care vroiesc să dau
iama prin iasmele vârcolace ale
veacului istuia răstignit la bala-
maua de aur şi catran a două
milenii, atunci am să-i privesc în
ochii lor mari cât toate semnele
de întrebare ale pământului şi, din
noianul de amintiri cuminţi ca
nişte fotografii „mişcate”, am să
aleg una (alb/negru) şi le voi
vorbi cum numai eu mă pricep,
într-un fel de „cântec de prieten”,
despre cel cu nume de împărat
între toţi generalii limbii române,
uitat despre (şi dinspre) sine în-
tr-o împărăţie a cărţilor, fără de
început şi fără de sfârşit, tăinuit la
masa de scris a singurătăţii. Şi
dă-mi putere, -atuncea, Doamne,
să-l invoc, la ceas de seară sau de
prispă la casă bătrână, să vorbesc
despre talentul său de cronicar
modern, să depun mărturie despre
darul indicibil cu care l-ai „asu-
prit” (cu asupra de măsură!), să-l
pârăsc frumos cum, deşi departe,
trăitor în smerenie nepermisă
mie, păcătosului, şi-n solitudine
celestă (printre îngeri şi rugă-
ciuni, zic Zău!) este şi va fi de-a
pururi prezent printre noi, tăinui-
Cadran cultural
torii de vorbe, mai ales prin her-
bul său egal blazon în cultura
noastră naţională! Şi-mi mai
dezleagă, Doamne, tot atunci,
limba cea nepricepută în a odrăsli
voroava, ca să-l pot numi din tot
sufletul Prieteniei ce ne adună
anii cei lumeşti: Cornel Galben!
Adică, fratele meu de cruce şi-n-
tr-ale Cuvântului! Pentru că ma-
gia metaforei cu care-şi cucereşte
Maestrul interlocutorul fascinat îl
transpune în plină atmosferă a
Poeziei de incantaţie, asociindu-l
pe autor cu vrerea şi puterea ma-
nolică a lui Pygmalion, dătătorul
de nouă viaţă. Să luăm aminte la
una dintre cele mai reuşite creaţii
care s-au perindat vreodată prin
pana cea iscusită a menestrelului
de la Bacăul de România:
Iubito, rondoul acesta concis
e un triumf al durerii de tine,
o noapte furată de sâni ce-au ucis
o fugă de Brahms şi trei violine.
Iubito, rondoul acesta târziu
e-o altă iarnă beethoveniană,
o noapte ucisă-n poemul ce-l scriu,
mai fulgerat cu un trup, cu o Ană.
(Rondoul acesta)
Transfigurat de emoţia atâtor
păreri de bine, acum, când putem
cădea în desuetudinea faptului
divers deloc revelatoriu din punct
de vedere al sacrificiului de sine,
musai trebuie amintită măcar o
parte din povara travaliului literar
cu care Heraldul ne-a învălmăşit
conştiinţa cuprinderii pe gene-
roasa paletă a construirii din Cu-
vânt, obsedant dăruită unei pos-
terităţi recunoscătoare: ...Enescu
etern, Personalităţi băcăuane, Ie-
şirea de siguranţă, Poeţii Bacău-
lui la sfârşit de mileniu, Convor-
biri… adiţionale, Lecturi aleato-
rii, Alergând prin subteranele
textului, Ieşirea din lume, Ultima
sută, Primul prag, 1000 de paşi,
Pe faţă şi pe dos, Caietul negru,
Zile de trecere ş.a., - 25 ani de is-
torie şi critică literară, 1132 de
publicaţii cu 31032 pagini, -
munca de-o viaţă a preafericitului
Thoth cel cu braţe de felah la
poale de tainice piramide, -
rătăcit(or) benefic prin pulberea
vremelniciei din arhive, incursi-
uni sapienţiale prin cele biblioteci
ameţitoare, program spartan mâ-
năstiresc, patru ore de somn pe
noapte, ca Leonardo da Vinci…
Cornel nu judecă şi nu răstig-
neşte prin verdict imuabil actul
cultural inconfundabil, ci ne pro-
pune perspective insolite de cu-
prindere şi de interpretare, de
valorizare a mănăstirii din iubire
trecute prin sacrificii supreme, cu
chip de voinţă, refugiu în şubre-
zenia efemerului atent ctitorit pe
golgota omului cu cartea. Mi-a-
duc aminte, când mi-a trecut
pragul chinoviei mele de-o seamă
cu Centenarul Reîntregirii, că am
vorovit vrute şi nevrute şi că
ne-am uimit cu răspunsuri la
întrebări nepuse vreodată. Şi-a-
mândoi am convenit că astăzi nu
ne mai strofocăm pentru gloria
noastră iluzorie pe care am
curtat-o într-o tinereţe presupusă
fără bătrâneţe şi care s-a mai es-
tompat, dăruindu-se himeră celor
despre care scriem sincer şi cu
ştaif… La plecare, în zâmbet
tâmp şi plin de fluturi, când al-
binele mele turnau floare de sal-
Decembrie 2018
câm pe sângele verde al prisăcii,
ne-am juruit să mai rămânem
locului şi primăvara aceasta şi să
nu plecăm la Rai, că, precis, n-o
►
23
 Cadran cultural

Cântec de prieten
n-o să-l găsim pe Domnul zăbo- cel cu talentul la purtător, cti-
vind pe-acasă... Astfel, ne-am po- torindu-şi maturitatea scriitori-
menit că îngânam amândoi, uşu- cească încălărat fără greş, ca un
rel: brav general ce se află, pe calul
Doamne, Doamne, mult zic Doamne. său dalb, cu şaua de aur a tinereţii
Dumnezeu pare că doarme fără de bătrâneţe, amuşinând în
Cu capul pe-o mănăstire buiestru la tipsia cu jăratic a jin-
Şi de nimeni n-are ştire! duitului scaun din capul mesei
…Păşesc atent prin or- literare româneşti… Şi-i zic, a-
goliul bine temperat al speranţei tunci, potrivit puterilor mele mo-
ziditoare şi mult mă minun cu deste, îndemnul pornit din fires-
inima şi cu gândul prin sonuri de cul rostirii:
clavir şi culori de răcoare popo- cerneala s-o întinzi gros
site în tiparniţa inconfundabil şi grav pe cuvinte cine
meşteşugită a lui Cornel, hărăzită trece prin noapte şi scrie
cu versuri, versete şi rânduri sub pe creier poeme cu chip
formă de proză precis valoroasă. La sfârșit de Brumărel,
de copil multiplicat în zeci comăneștenii degustători de slo-
Mă cred, mai nou, prieten, vecin de icoane
şi martor de-o seamă cu ceasul vă tipărită și-au dat din nou în-
acela-i năuntru şi-afară tâlnire la Cafeneaua literară, de
jertfelnic adânc încrustat pe cru- asemenea fructului copt
cea destinică a mult norocitului data aceasta pentru a-i fi alături
bucurând ramul cronicarului Grupului de Litera-
Cetatean de onoare al orașului oricine-ai fi paznic
japonez Mooka-Tochigi, tradus în tură și Artă „Metafore comăneș-
la plâns tene“, Ion Moisă, singurul care
engleză, franceză, germană, rusă din ultimul tren alergând
şi maghiară. Pentru că numai Iu- a fost prezent, alături de poetul
prin iarbă, desculţ Leonid Iacob, inițiatorul grupu-
birea îl construieşte pe Om! Şi prin exacta durere
omul acesta dreptstătător de-a lui, la toate întrunirile cena-
ceva fără sens cliere.
dreapta Creatorului - ales fiind - îţi va răspândi umbra.
şi-a câştigat meritat locul sub Înarmat cu pix și hârtie,
steaua sa de durere, adăstată la până să se umple ora și ciracii să
Ave, Maître! se adune de prin cotloanele Văii
cina cea de taină a spuselor apăsat
şi-arătând numai din zâmbet spre Trotușului, el a și încropit pri-
Dan sAnDU mele fraze ale cronicii, la fel de
„Muzica ce nu vine din suflet, nu este muzică...“ șugubețe, mai ales că urma să-și
încondeieze propria lansare de
Cuvintele lui Henri Tomasi îmi amintesc de Solitude ori The Magic of Adrian Pe- carte: Cronicar la „Metafore
trescu, CD-urile de mare sensibilitate, pe care le-a înregistrat prim oboistul Filarmonicii George comăneștene“ (Iași, Editura
Enescu din București. Cu muzica în suflet, de la Adagio lui Albinoni, la Yesterday a lui John PIM, 2018).
Lennon, Feelings, Memory la Colinde, O, ce veste minunată, Suita din Apuseni sau Hora Stac-
cato, Adrian Petrescu îşi seduce ascultătorii. Adevărat artist în deslu-
În mijloc de noiembrie am ascultat, la Sala Ateneu, în primă audiţie, muzică pentru șirea gândurilor confraților de
suflători şi percuţie, cu lucrări de Copland, Tomasi şi Musorgski, dirijate de Adrian Petrescu, condei, hâtrul pohtitor la gloria
artist cu o impresionantă carieră artistică naţională şi internaţională. Distins cu Ordinul Meritul
Cultural clasa I, Petrescu este dirijor permanent al formaţiei camerale de suflători de alamă Ro- literară s-a trezit în mijlocul unui
manian Brass, pe care a fondat-o în anul 2005, concertând ȋn ţară şi ȋn străinătate alături de potop de laude, în care s-au în-
mari dirijori, fiind solist în importante festivaluri și câştigând laurii unor prestigioase concursuri, trecut Leonid Iacob, Cristina
precum cel de la Praga sau din Marktneukirchen - Germania. Popescu, Ioan Popa, Laura Mur-
Lucrarea scrisă pentru alămuri de Aaron Copland, Fanfară pentru un om obişnuit, a
fost dedicată Orchestrei simfonice din Cincinnati, dirijată de Eugene Goosens, şi terminată în gu, Constantin Colăcel, Vasile
Ungureanu, Nicolae Garai, Mă-
Decembrie 2018

6 noiembrie 1942. Autorul a dăruit manuscrisul Bibliotecii Congresului American, în 21 de-

cembrie 1965. Fanfara liturgică (Annonciation, Evangile, Apocalypse, Procession nocturne), dălina-Andreea Miron, Elena
a fost compusă, în anul 1947, de Henri Tomasi, pentru ansamblu de suflători.
Binecunoscutele Tablouri dintr-o expoziţie au fost compuse, în 1874, de Modest Botezatu, Petre Colăcel și Cor-
Musorgski, pentru pian. Simfonicul dirijat de Petrescu nu a prezentat versiunea orchestrată de nel Galben, întrerupți doar de
Maurice Ravel, ci transcripţia pentru orchestră de suflători – prilej de notabile intervenţii solistice cântecele lui Costel Chirilă.
ale instrumentiştilor Filarmonicii - realizată de Mark H. Hindsley, compozitor, dirijor, aranjor,
director la University of Illinois Bands, până în anul 1970. (ozana KALMUsKI ZAReA) Așa sară literară, mai va!
24

Lecturi
aleatorii
Facilitatea și convenționalis-
mul genului, precum și clișeistica lim-
bajului nu-l împiedică prea mult pe
prozatorul băcăuan Valeriu Anghel să
dea o carte atrăgătoare – Deținutul
13002 (Editura Corgal Press, Bacău,
2018; Ediția a II-a revizuită) –, chiar
seducătoare în unele episoade, prin
dramatismul situațiilor și al unor în-
tâmplări peste care credem greșit că
s-a tras cortina. Calitățile prozei sunt
susținute de realismul detaliilor, răs-
turnările de situații, dar și de autentici-
tatea evocării unor instituții din vre-
murile predecembriste: miliția, tri-
bunalele, orfelinatele, mănăstirile,
primăriile. Pentru cititorii mai tineri,
cei de circa treizeci de ani, sunt pro-
babile descoperiri neașteptate și com-
pletări bune pentru manualele de
istorie încă incomplete.
Domnul V. Anghel, autorul a
patru cărți de proză, încurajat, cândva,
deducem, și de criticul literar profe-
sionist Vlad Sorianu, a pătruns până
acum doar în publicațiile de circulație
locală, deși mânuiește bine procedeele
tehnicilor narative în proza de acțiune
și cunoaște bine sistemul funcționării
instituțiilor românești în deceniile 60
– 70 – 80. Prozatorul, pe care l-am citit
cu plăcere, creează cu dezinvoltură
două-trei planuri narative, adoptă cu
detașare franchețea și autenticitatea
unei proze polițiste, pe fond realist,
micșorează spațiile analizei psiho-
logice și a descrierilor de natură,
mișcându-se cu dinamism, dar și prin
dialoguri vivace în confruntările dintre
personaje, variate și dificil de cunoscut
uneori: polițiști și gardieni, juriști și de-
tectivi, funcționari administrativi și
călugări, copii și bătrâni, pedagogi și
activiști p.c.r. Este, să recunoaștem, o
„mafie“ destul de derutantă, mai ales
că unele personaje sunt din lume
rurală, iar altele din cea urbană. Nu
prea sunt stridențe, decât atunci când
apar sincope (întoarceri în timp sau
reluări de personaje ce păreau pierdute
– părinții judecătoarei Carmen, de e-
xemplu). Mișcările sau deciziile unor
personaje sunt, totuși, cam sumar mo-
tivate, iar de vreo două ori parcă de-
cizia auctorială prea aduce ca un deus
ex machina – factor salvator pentru
eroul său. Alteori surpriza generează
Cadran cultural
Farmecul prozei polițiste
impresia că efectul salvator (la mor-
mântul de la mănăstire) pare „adus cu
mâna“. Dar surpriza relaxează și face
dreptate, din moment ce instituțiile
justiției prea sunt marcate de ideolo-
gie; doar am învățat că justiția are
„caracter de clasă“!
Însă trebuie să deschidem o
fereastră narativă spre intriga epică,
deși răpim, poate, din plăcerea citi-
torului. Drama a doi copii gemeni –
Andrei și Paul – cu destine diferite –
unul ofițer de miliție, iar celălalt infrac-
tor și criminal, vine de la faptul că sunt
rodul unei iubiri din afara moralei
tradiționale; dar mama, Carmen,
ajunsă judecătoare de prestigiu în tri-
bunal, nu are puterea să înfrunte apre-
cierea comunității rurale și a părinților,
însă nici nu vrea să provoace un divorț
în familia unui șef de partid, demnitar
la Externe. Copiii săi au fost crescuți
de alți oameni, generoși, vor avea des-
tine diferite, iar descoperirea mamei se
va face prin Ella, iubita lui Andrei,
parcă fiind o conspirație pentru rodul
iubirii în lume.
Culoare bogată aduc incursi-
unile în universul mănăstiresc, iar fur-
tul unor identități, scenele de o rară
violență parcă din filmele actuale, pre-
cum și dominanta sexualității în unele
capitole sunt în registrul prozei actuale
(vezi și textele din „România literară“
ale unor autori din conducerea Uniunii
Scriitorilor).
Unele semnificații narative
parcă sunt rupte din tabloul vieții con-
temporane românești: corupția și vio-
lența, furtul identității cuiva pentru
salvare, dispariția în spații necunoscute
(schituri, mănăstiri). Am citit cu plă-
cere devoalarea scenelor de viață ale
miliției predecembriste și de partid.
Unele răzbat și în dramatica scrisoare
lăsată de Carmen la sinucidere. Arată
ca un document de factură ibseniană,
fără nicio ieșire la nivelul unei ființe
umane individuale:
Dragii mei,
Să nu mă judecaţi greşit. De
multă vreme nu mai am somn, nu mai
pot dormi. Una dintre cele mai mari
pedepse pe care a dat-o Dumnezeu e
mustrarea de conştiinţă, remuşcarea.
O remuşcare cumplită, care cuprinde
inima, te copleşeşte, îţi alungă somnul.
O remuşcare ale cărei chinuri te fac
să vrei să sfârşeşti cu viaţa! Când îmi
privesc nepoţelul, pe micul Paul, îmi
dau seama cât am pierdut, lăsân-
du-vă, de mici, pe mâini străine, în vo-
ia soartei şi cât aţi suferit printre stră-
ini. Nu-mi pot ierta gestul din tinereţe,
dar acum revin cu obstinaţie privirile
acelor necunoscuţi pe care i-am con-
damnat pe nedrept. Asta mă doare cel
mai mult. Am ascultat şi am executat
orbeşte ordine venite de sus. Am urcat
şi în politică, tot fiindcă eram supusă
şi ascultătoare, sclavă a ordinelor ve-
nite de la partid. Am trecut, cum se
spune, peste cadavre. Mă interesa
doar puterea, să fiu văzută bine acolo,
sus. Am condamnat pentru viol, tâlhă-
rie, crimă... dar mi-am pus semnătura
de condamnare și pe dosare vizibil
măsluite. Să ajungi să condamni un
om, să-l bagi după gratii, ca un ani-
mal, doar fiindcă a făcut o glumă
politică supărătoare pentru cineva
sus-pus... Ei bine, am făcut şi asta!
Politicul a planat adesea
asupra hotărârilor mele. Și nu numai
ale mele. Tot fără să judec prea mult,
mi-am condamnat propriul fiu. Chiar
dacă am încercat să repar (atât cât se
mai putea repara) greşelile din tine-
reţe, am hotărât că trebuie să plec din
lumea asta nedreaptă, să-mi caut li-
niştea... dincolo.
În sertarul noptierei veţi găsi
un testament, în care las totul nepotu-
lui meu drag, pentru că mi-a încălzit
sufletul în ultimii ani de viaţă. Un sin-
gur lucru iau cu mine în mormânt: nu-
mele tatălui vostru. I-am promis sub
jurământ că nimeni nu va afla nimic
şi nimeni nu-l va mai stingheri. Res-
pectați-mi dorinţa!
Adio, dragii mei, şi iertați-mă
pentru tot răul făcut.
Ne vom întâlni, poate, când-
va, într-o altă lume mai bună, sub mila
şi ocrotirea Celui de Sus.
Încă o dată, vă cer iertare,
Carmen (p. 162-163).
Paul fugise în Germania; va
Decembrie 2018
veni în vizită după 1990. De copilul
lui Andrei vorbea Carmen. A cui vic-
timă o fi fost judecătoarea cu mustrări
de conștiință?..., inteligentă și cu sen-
timentul târziei moralități?...
Grigore CoDResCU 25

Lecturi
aleatorii o carte cutremurătoare
„Lunecos şi pururea robit este
gândul omului“, ne aduce aminte
Ioan enache, poetul dispărut un
pătrar de veac din orizontul literelor
băcăuane, dar care n-a încetat nicio
clipă să trudească pe altarul cuvântu-
lui, strunit cu cerbicie şi îmbrăcat
încet-încet într-o haină duhovnicească
atinsă de aripa harului.
Deşi n-a putut nicicând să
oprească „tremurarea aripei de lăcustă
a secundei“ şi nici să pună stavilă sem-
nelor de „orbire înfricoşată“ care i-au
bântuit existenţa, el a călătorit imper-
turbabil prin „propria vârstă“, până
când ochiul său s-a „întors înăuntru, /
crunt ca un vultur pornit / să se vâneze
pe sine“. A descoperit atunci că însăşi
naşterea sa a fost „un accident de or-
bire al astrelor“ şi că, fugind de sine
prin „ţara Urania“, mai bine de pa-
truzeci de ani a călcat în „urma
diformă a lui Iudacain“, şchiopătând
ca „orbul pe urmele celui nebun“.
Prizonier atâtea decenii în
„ocnele inimii“, se vede dintr-odată
„trăgaci încordat spre ţinta nicăieri“,
„smintitul care se trăgea înapoi, / în
ratarea propriului sine, / pe cărări
bătătorite de Iudacain“, fiu al „glodu-
lui“ şi al „spinelui“, „spasm al abisului
lunecând / spre un miez ascuns de-n-
tuneric“, „vinovat de toată paragina“,
„semănător de sminteală“, „autor de
războaie / mai presus decât zeii mâ-
niei“, „ucigaş iudacainit în toate prin-
sorile“ şi încă multe altele, pe care şi
le pune în cârcă, luând asupra sa toate
relele şi păcatele lumii.
Zdrobit de „piatra păcatelor“
descoperinte-n infernul din adâncurile
fiinţei, îşi dă seama în al nouălea ceas
că L-a mâniat amarnic pe Dumnezeu,
virând încă din pruncie „cârma spre
mlaştini semănate / cu demoni şi frică,
Decembrie 2018
/ laţuri prin apele ticăloşiei şi smârcuri
/ şi vidrele morţii“, că, aidoma unui
„dregător peste cuvintele false“, a
îmbrăcat „mantia minciunii“, lăsân-
du-şi mintea să se vândă pentru „o
26 plutire vicleană“ şi să agonisească mai
Cadran cultural
ales „ură, / hrană pentru fiara din
piept“.
Constatând că harul l-a pără-
sit, că e „moarte destulă-n străfun-
duri“, că nu mai are unde fugi, că
oricât ar striga pe uliţa strâmtă din
inimă nu va fi auzit (Şi-acum strig
năduşit de-ntuneric / pe uliţa deschi-
să-n abis a inimii mele / şi nici măcar
tăcerea n-aude.), dar mai ales că L-a
răstignit zi de zi pe Iisus Hristos,
trăgându-L prin „ghimpii minciunii
şi-n spinii ocărilor, / în scoaba trufiei, /
în laţul făţărniciei“. Ucigându-L cu
aceeaşi inconştienţă (Te-am omorât,
Cuvinte, în inima mea: / junghierul
negaţiei, / clonţul de foc al hoitarului
/ sau puiul de gând ucigaş cu privirile.
/ Verzi-încruntate, precum stihiile mă-
rii, / hienele spaimei hămesite pe stârv
/ şi nevăstuici cu paşi de-ntuneric / şi
vipera-ndoielii înţepând, / înţepând. //
Şi nu mai ştiam de eşti Tu ori sufletul
meu, / Mortul.), scânceşte neputincios
„din încheieturi, / epavă lovită de val“
şi se întoarce spăşit către Atotmi-
lostivul, implorându-L: Dezbracă-Te,
Doamne, de moarte, / de toată ocara
şi tremurarea din păcatele mele / şi-n-
vie în inima mea ucigaşă / azi şi de-a
pururi!
Sătul să tot bată la „porţi mute
şi surde“, întrebând în stânga şi în
dreapta „Unde-i scăparea pentru cei cu
inima friptă de gheena păcatelor?“,
orbul vătămat de „viespi văzduceşti“
cade „cu inima în genunchi pe / spinii
unui cuvânt tare ca adevărul“ şi, cu o
putere nebănuită, face o spovedanie
sfâşietoare şi cruntă, însă nu în faţa
duhovnicului, ca până de curând, ci în
cea a neamului său iudacain, la fel de
„criminal în serie“ ca şi poetul care îşi
asumă morţile celor „22 de milioane
de coconi / cunoscuţi de bisturii ori
săbii / totuna“.
Că mărturia înmănuncheată
sub coperţile tomului Iudacainul.
Cartea întâi a pocăinţei (Bacău,
Editura Studion, 2018) este pe cât de
surprinzătoare, pe atât de şocantă, o
recunoaşte însuşi poetul, care, într-o
Atenţionare din pagina a patra, ne
declară, tranşant, nu numai că „orice
asemănare între noi şi personajele
acestei cărţi, între viaţa noastră şi
faptele lor, nu este întâmplătoare“, ci
şi că ne „priveşte personal pe fiecare
în parte“. Un motiv în plus să o par-
curgem, aşadar, de la cap la coadă, însă
pentru a nu avea coşmaruri sau stări
generate de propriile procese de
conştiinţă e nimerit să ţinem cont şi de
finalul enunţului: „Prescriem a se feri
de lectura ei minorii, cei slabi de înger,
cei săraci cu duhul, neîmbisericiţii şi
cei mult prea (in)sensibili.“
Aflat singur în „genunea de
veghe“, dar încrezător că îngerul a
„ţintit cu lancea / păianjenul străveziu
cu opt braţe încolăcite / în jurul inimii“
sale şi că Pruncul de lumină va aprinde
„ţărâna de beznă“, deschizând o „fe-
reastră-fascicul, / să salte-n lumină
copilul care n-a / cunoscut niciodată
lumina“, Ioan Enache schimbă brusc
„macazul acestei clipe“ şi, înainte de
a descărca în pagini mărfarul cu
„deşeuri din suflet“, se ia la trântă cu
„arsenalul de închipuiri ale satanei“ şi
cu „şarpele negru“ care i s-a înşurubat
în minte.
O bătălie pe viaţă şi pe moar-
te, cu atât mai dificilă pentru mărturisi-
tor cu cât ea are ca ţintă recâștigarea
harului Duhului Sfânt, izbăvirea de pă-
cate şi, implicit, mântuirea, toate deloc
pe placul abilului „vânător nevăzut“,
care ţinteşte clipă de clipă „văzduhul
minţii / cu săgeţi otrăvite“ şi nu ce-
dează cu una cu două, prinzându-i
„grumajii cu gheara“ (Otreapă, ce
aiurezi tu pe proprietăţile mele?!) şi
aruncându-1 mai de fiecare dată în
„scorbura de la marginea adevărului“,
având grijă să trântească deasupra „un
capac de-ntuneric“, sudat cu „deget de
smoală“.
Fără antidot la începuturi şi
fără „stăvilar pentru nesfârşite(le) in-
vazii“ ale vicleanului Nimeni, cum
►

o carte cutremurătoare
l-a numit într-o recentă carte de eseuri
(Contra vicleanului Nimeni, Editura
Studion, 2015), cel angrenat în apriga
încleştare are de luptat, în plus, şi cu
eul trufaş, ce nu de puţine ori înles-
neşte calea vrăjmaşului: iată caravane
ca trenuri cu aripi descarca-n / şu-
voaie arsenalul de închipuiri ale sa-
tanei, / privelişti înfricoşate jigănii şi
demoni, / contrabandă astrală dospi-
tă-n păcat / şi planoare în cârduri
răstoarnă vrac mierea / de viespi pe
spuza subţire a gândului, / ulucă dia-
fană spre fagurii văzduhului din piept,
/ unde se-ncheagă-n celule comori de
venin, / combustibilul pentru văpaia
mâniei, / sevele vâscoase urcând prin
arborele blestemat / ego-latreia, / ba-
lenele morţii ce umflă zepelinul mân-
driei, / ca o sfidare spre cer, / lutul cu
globulele roşii în amestec de marne /
ce-nzidesc Babilonul tuturor patimilor,
/ nălucile în culori revărsând haos / în
cuvântul din simţuri, / vitriolul ca jarul
pe ochii duhului orb, / mărturiile pân-
gărite-n viespar, ca un nectar / otrăvit
care strică gena în veac, // ospăţ de
forme sluţite spre a-toată-înapoia-
vederea. // O, cum te-ai înfrânt minte
suavă, / arenă de tragere pentru miri-
ade de viespi din tartar!
Semnatar la „notarul trufiei
din turn“, se vede atunci capabil să ţină
planeta Pământ pe „cap şi pe umăr“,
mai „drept şi / mai tânăr“, aşa că,
aprins de „suflarea a o mie de duhuri“,
sfidează dumnezeirea, îngrozind până
şi orizontul, care-şi „trăgea aripile zării
peste urechi, / să nu asurzească“ la
strigătul său (Eu sunt a-toată-puterea,
/ eu sunt a-tot-făurarul, / eu sunt a-tot-
ţinătorul, / eu sunt a-tot-omul. // Şi-a-
poi m-am uitat după El şi nu era / şi
i-am zis absenţei în toate prezentă: //
- A mea este împărăţia, / Pământul Ţi
l-am luat, / iată, vin să-Ţi răpesc şi
cerul cu totul, // Tu nu eşti, // dar eu
sunt / zeul cu rădăcinile în şerpuirea
primului vierme / din supa amniotică
în care se-mbăiază începutul, / desă-
vârşirea mi-e casă de lux aici / între
cer şi pământ!), dar îşi dă apoi seama
Cadran cultural
că a ales „moştenirea viermelui şi
acum şi-n vecie“, cerând încă o dată
ajutor: O, Doamne, liberează mătura
de foc să şteargă / cu arderi de tot
locuinţele astrale din vastele / sate de
aer // şi lasă un strop din untudelemnul
aprins / în palmele Tale / să spele
albeaţa de pe ochiul duhului meu, / ca
să-nceapă a vedea prin abisul dinlă-
untru!
Deşi „focul / mâniei şi al
zarvei“ continuă să facă ravagii iar
mulţimea de „otrăvuri şi veninuri“
curg încă, făcând ca Hristos răstignit
să rămână în „miezul durerii“, ago-
nizând în inima sa cu fiecare „cui ru-
ginit“ înfipt „până la muchie în rane
pe rând / izbit cu pumnul de Iudacain“,
Schingiuitul, după „fiecare prăbuşi-
re-n păcat“, observă că s-a pornit, în
sfârşit, „înfricoşătorul incendiu din su-
flet“ şi-n „punctul unde se întâlnesc
toate nelegiuirile“ sale, la „răspântia
braţelor de sânge ale crucii“, aprinde
„Cuvântul, / un grăunte din care încol-
ţeşte smerit focul iubirii“.
O iubire pe care cel născut
într-un „ocean de-ntuneric“, dar trezit
înainte de iniţiere, se străduie cu toate
forţele s-o cultive şi s-o întreţină,
înţelegând mai bine de ce viaţa sa n-a
fost decât „o fiertură de / melci în oala
unui străin“, de ce „ţărâna inimii“ lui
„se-ncântă în cel mai / desăvârşit în-
tuneric din petalele florii solare“, de ce
moartea se bucură în el „în splen-
doarea propriei morţi“, de ce gândul
l-a frânt ca „pe-un vreasc / sub cisma
vrăjmaşei trufii iudacaine“ şi, nu în ul-
timul rând, de ce „gârbovirea sub
vremi / izvorăşte din umbra celui fe-
recat într-o taină!“
Saltul de la Patimi stângace
(Bucureşti, Editura Quadrat Press,
1993), volumul cu care a debutat nu
doar în poezie, la Iudacain este uriaş,
cum uriaş este şi acest de neimaginat
act de penitenţă şi de smerenie (Şi eu
nu mai sunt nimicul din care Tu ai
creat totul, / ci sunt nimicul din care
nu se mai poate face nimic.), prin care
sensibilul şi înduhovnicitul poet Ioan
Enache ne oferă o impresionantă lecţie
de viaţă întru Hristos, o pildă de care
noi, ceilalţi păcătoşi, „omuleţii iuda-
caini“ şi întreg neamul românesc, de
altfel, ar trebui să ţinem seama, în-
trucât toţi purtăm în forul nostru şi
urme de Cain, ucigaşul, şi de Iudă,
vânzătorul Mântuitorului care s-a
jertfit pentru mântuirea noastră.
Combinaţia aceasta surprin-
zătoare, unică în literatura mondială,
care a dat şi titlul profundei şi excep-
ţionalei prime cărţi a pocăinţei, este
una cât se poate de inspirată, întrucât
iudacainul bântuie nu doar în noi, în
familiile noastre, în societatea româ-
nească, ci în toată lumea, distrugând
tot ce întâlneşte în cale, fie că îmbracă
haina Satanei sau a orgoliosului eu,
dezbrăcat aici de toate tarele.
Călător prin cele patru tim-
puri cardinale din viaţa sa, Ioan Ena-
che probează cu asupra de măsură că
a câştigat bătălia cu sinele şi că este un
poet profund, în linia unor Daniel
Turcea, Radu Gyr şi Vasile Voicules-
cu, un excelent cunoscător al cărţilor
sfinte şi al ortodoxiei româneşti din
care se revendică şi către care face
trimitere, un gânditor atent la convul-
siile creştinismului în genere, ale cărui
stihuri, de un tragism asumat, „junghie
dureros“, cum remarcă şi Părintele
Hrisostom, îndrituindu-ne să aşteptăm
cu şi mai mare interes cea de a doua
carte a pocăinţei, care va duce neîn-
doios mai departe investigaţia în sinele
său şi al nostru, ridicând pe o nouă
treaptă ştacheta, şi aşa foarte sus, pe
care a atins-o.
Deși v-am lăsat dumnea-
voastră plăcerea să descoperiți poeme
de excepție precum Semeția gunoiului
putred, Parabola în trepte a unui mort
viu, Jălania gunoierei din veac, Po-
vara ș.a., sperăm ca aceste sărace tri-
Decembrie 2018
miteri la cartea-poem de faţă, o au-
tentică psaltire contemporană, să vă fi
trezit interesul în suficientă măsură ca
să o căutaţi şi să o citiţi.
Cornel GALben 27

Ciprian Porumbescu - Dragoste sfântă şi
alchimie interioară (III)
Dacă muzica e principala com-
pensaţie a dragostei neîmplinite pentru
Berta, mirajul călătoriei e cea de a doua.
Cine a lecturat, fie şi pasager textele
rămase de la Ciprian Porumbescu va fi
remarcat, fără îndoială, înzestrarea sa
accentuată de memorialist şi epistolar,
dublată de un spirit care nu îngrădeşte
sensibilitatea şi nici rigoarea detaliului.
Călătoria în sine nu ar fi însă decât con-
sumarea unui act banal de parcurgere a
itinerariului oarecare dacă nu s-ar distila
prin filtrul unei personalităţi. Bernardin de
Saint Pierre, prin a sa Călătorie în Olan-
da, Prusia, Polonia şi Rusia din 1802, e
un bun exemplu de repertoriere anostă ce
ar fi putut fi redactată doar pe baza unui
material bibliografic. Patologia călătoriei
pare să fi incubat odată cu trezirea insa-
tisfacţiei de sine, cu o anume conştienti-
zare a neliniştii şi incertitudinii existen-
ţiale, tot mai prezentă în filozofia vremii,
dar, neîndoios, izvorâtă din eterna şi
mereu nepotolita curiozitate umană.
Rousseau formulase antitetic acest sin-
drom: „Inima ne e tot mai neliniştită şi
goală. Ne face să regretăm ceva ce a fost
sau să dorim ceva ce va veni”. [14]
Două sute de ani mai tîrziu,
conaţionalul său, Ferdinand Céline, va
pune drept motto al celebrului său roman
Călătorie la capătul nopţii o strofă din
Cântecul gărzii elveţiene, care începe cu
versul: „Viaţa noastră-i un voiaj”. Litera-
tura călătoriilor şi motivul călătoriei ca
voiaj al vieţii e vast. Peregrinările lui Ulise
pot fi considerate începutul acestei poveşti
fără sfârşit, ce s-ar putea continua peste
milenii cu acelea ale lui Ashaverus, Ji-
dovul rătăcitor, care nu face altceva decât
să meargă până la epopeea căutării
Decembrie 2018
petrecută peste mări şi oceane a lui Moby
Dick, căutare care, asemeni celei a lui
Ashaverus, depăşeşte prin încărcătura ei
simbolică limitele restrânse ale voiajului
geografic. Pe Ashaverus, potrivit inter-
pretării lui Edgar Quinet [15], Isus doreşte
28
Cadran cultural
să-l readucă la casa lui. Dar Ashaverus
refuză: „Nu mă pot aşeza nicăieri. Cer
viaţa, nu repaosul. În locul treptelor casei
mele de pe Calvar, aş vrea să urc fără să
mă opresc până la Tine treptele Univer-
sului. Să urc, să urc mereu, din lume în
lume, din ceruri în ceruri, fără să mai
cobor vreodată pentru a vedea izvorul din
care faci să iasă veacurile şi anii… Vreau
să văd ceea ce niciun ochi nu vede; vreau
să ating ceea ce nicio mână nu atinge;
până să mor, vreau să iubesc ceea ce nu
are niciun nume. Sub bolta lăsată a norilor,
totul mă strânge, totul mă împiedică.
Gândirea îmi moare cu fiecare pas pe care
nu-l fac mai departe. Iar acolo, departe, e
abisul care mă cheamă să-l respir”. Am
redat acest lung citat întrucât el conţine
quintesenţa ispitei milenare către aventura
cunoaşterii, a călătoriei, iar Ciprian e un
spirit pentru care chemarea de sirenă a
căutării altor meleaguri, altor lumi, se
suprapune uneori cu un fel de tensiune
erotică. Călătoria este poate un substitut.
Bolnav, departe de casă şi de eterna iubită,
descurajat de medici în privinţa unui viitor
favorabil, nu-şi pierde optimismul, iar
gândul ce tractează acest optimism este,
desigur, cel al unei noi călătorii: „Vreau să
mă cruţ anul acesta… şi cu banii agonisiţi
să-mi fac un mic capital, să mă retrag în
patria mea şi să-mi închei acolo, încet,
sărmana mea viaţă. Şi unde vreau să mă
duc? La Pojorâta. Nu ştiu ce mă atrage aşa
de mult…“ [16]
Nu concepe însă să părăsească
Italia fără a colinda prin Roma, Napoli sau
Genoa. Dacă n-ar face-o, i-ar „plânge
inima de durere”, cum le destăinuie celor
de acasă. După atente chibzuieli, socoteşte
că de-ar fi să-şi vândă şi pantalonii, tot tre-
buie să respire aerul Florenţei, al Pisei sau
Veneţiei, să calce pe urmele unui Mi-
chelangelo, Cellini sau Rafael, să vadă cu
ochii lui Domul şi Apeninii, panorama de
pe Montorino a Cetăţii eterne, desigur,
Vaticanul, Forumul, Coliseum-ul, Co-
lumna, Panteonul, acest străvechi for
roman, unde „am stat poate chiar pe
acelaşi loc pe care a umblat Cezar şi Ci-
cero”, cum se destăinuie într-o scrisoare
către Lazăr Nastasi. [17]
Genoa îl atrage în mod deosebit
şi se abate ori de câte ori are prilejul, mai
ales că prescripţiile medicului îi reco-
mandă climatul binefăcător al zonei: „Nu
şed nicio clipă fără ocupaţie – la mare, în
barcă, în grădină – vila Goppalo, Pon-
zono, pe dealuri la Genoa, Recco,
Camogli. Mi-am făcut o corăbioară de
carton, pe care o arunc în mare şi privesc
cum se joacă valurile cu ea… Din Rusta,
care e situată sus pe deal, e o vedere
splendidă asupra mării până departe
asupra Genovei, asupra lanţului înzăpezit
al Alpilor şi asupra mării, până departe de
tot… Pe un drum lung şi cam pietros,
ne-am scoborât, în sfârşit, de pe deal la
gară…” [18]
Antichitatea romană, cu testi-
moniile presărate la tot pasul în Cetatea
Eternă îl fascinează evocându-i, totodată,
propria-i paupertate şi precaritate bio-
logică faţă de magnitudinea monu-
mentelor istorice şi a unei pleiade de
nume ce se confundă cu mitul. De pe
Montorino are în faţă perspectiva Romei
întinzându-se pe cele şapte coline şi
exclamă: „Roma produce un efect co-
pleşitor prin măreţia ei maiestuoasă…
Trebuie să fii de bronz ca să nu plângi ca
un mucos tocmai aşa cum am făcut eu.
Această privelişte îmi va rămâne de neui-
tat”. [19]
Vizitează Panteonul, cel mai
vechi edificiu roman, închinat tuturor
zeilor: „o clădire rotundă, colosală, cu o
cupolă înaltă, boltită şi cu o singură
deschizătură în vîrf…mormântul lui Vic-
tor Emanuel şi al lui Rafael. O placă
simplă de marmură în perete arată locul
modest unde odihneşte marele maes-
tru”. [20]
A patra zi de şedere o va petrece
în Cetatea Vaticanului, prilej de a se întâlni
cu opera lui Michelangelo, care-i va
ocaziona noi motive de reflecţie solitară.
Pentru Porumbescu, călătoria nu e doar
perpetua căutare specific umană, ci un
esoteric substituent de al cărui efect bene-
fic e conştient atât în ceea ce priveşte
insatisfacţia de natură sentimentală, cât şi
suferinţa organică asupra căreia natura îşi
exercită influenţa taumaturgică în mod
constant. Din Pegli va expedia o carte
poştală, în februarie 1883, către Iraclie Po-
rumbescu, după ce a vizitat parcul vilei
Palavicini, în care afirmă: „Mi-este tot mai
bine, astă noapte n-am asudat şi n-am tuşit
aşa mult”.
Spaţiul mediteranean al Rivierei
di Levante, cu luxurianţa şi serenitatea sa
mirifică, cu liniştea şi freamătul molcom
►

al valurilor şi zborul pescăruşilor, întreg
acel spectacol deopotrivă grandios şi tăcut
al naturii îşi va pune pecetea pe sufletul
greu încercat de boală al artistului. Reco-
mandarea medicului de a efectua plimbări
reconfortante vine în întâmpinarea stării
lui sufleteşti şi îi stimulează apetenţa pen-
tru „băile de natură”. „Acum soarele de
un roşu aprins se urcă deasupra muntelui
aurit şi aruncă o lumină magică pe întinsul
mării. Valurile, mişcate de adierea slabă a
vântului de dimineaţă, se reflectă în razele
purpurii... E o dimineaţă admirabilă. Mie-
mi merge... destul de bine, exceptând
tusea... Altminteri îmi petrec timpul destul
de agreabil. Distracţia mea cea mai
plăcută este să şed ceasuri întregi pe plajă
şi să privesc întinsul mării”. [21]
E, în aceste cuvinte, nostalgia
extatică a infinitului în care se regăsesc
atât energetismul său temperamental, cât
şi încărcătura metafizică a compozitoru-
lui, ce-i mobilizează lumea interioară.
Şederea în Austria şi Italia,
recitită prin prisma scrisorilor şi mărturi-
ilor proprii, se instituie ca un jurnal afectiv
de călătorie, pe parcursul căruia accentele
sentimentale, patriotice, politice, de natură
istorică şi nu în cele din urmă culturală,
conturează un profil caracteriologic care
se cere încă luminat din interior. Dar, spre
deosebire de alţi călători, pentru care voia-
jul e doar motivul să te întorci acasă, la
Ciprian se adaugă mobilul constrângător
al necesităţii tratamentului. În legătură cu
voiajul ca necesitate e de reţinut relatarea
anecdotică a lui Diderot. Acesta aminteşte
de un bolnav trimis de terapeutul său din
oraş în oraş către un specialist ce nu dă
greş niciodată, dar care itinerează constant
astfel încât pacientul nu izbuteşte nicicând
să-l întâlnească. Concluzia e una singură:
călătoria în sine este tratamentul bine-
făcător, pentru că ea induce în bolnav acea
stare de speranţă şi virtualitate optimistă,
hrănindu-i echilibrul şi îndemnându-l
mereu la mişcare şi acţiune. „Apele cele
mai îndepărtate sunt cele mai binefă-
cătoare, iar cel mai bun dintre medici este
acela după care alergi şi când nu e de
găsit”. [22]
Altminteri, Diderot, care pare să
caracterizeze atât de bine traseul fenome-
nologic al lui Porumbescu, îi este şi con-
temporan. Dacă pentru Goethe călătoria
era o necesitate specifică spiritului teuton,
pentru acela mai puţin analitic, ca
Theophile Gautier, ea e o boală incurabilă,
asemeni cunoaşterii înseşi. La Porum-
bescu, provincialul de la marginea impe-
Cadran cultural
riului, orbit de luminile capitalei şi de
splendorile până la un punct doar livreşti
ale străvechii Europe, peregrinările pe
tărâmurile magice, unde îl exilează
suferinţa fizică, au darul de a-i croniciza
maladia ale cărei simptome le evidenţiase
demult. Nu s-a efectuat un studiu clinic
exhaustiv al modificărilor comportamen-
tului faţă de actul creator al artiştilor,
poeţilor, marilor autori dependenţi de
călătorie, dar nu încape îndoială că pentru
cei mai mulţi, evadarea din mediul comun
declanşează o stare de bine tranzitoriu,
care deşi trecătoare, pare să se dorească
veşnică. Şi îl vom aminti aici, în treacăt,
pe Byron din exilul său grecesc autoim-
pus. În viziunea lui Seneca, călătoria,
expediţia, nu se impun ca excitante ale
imaginaţiei, aşa cum le resimte senzua-
lismul romantic al călătorilor secolului al
XVIII-lea. Goethe căuta în Italia, asemeni
lui Porumbescu, aura mistic legendară a
creuzetului civilizaţiei mediteraneene,
care-şi pusese amprenta asupra spiritului
nordic. Ca şi Goethe, Porumbescu păşeşte
pe pământul Italiei cu o veneraţie mistică.
Ca şi Goethe, el nu caută noul, ineditul,
neprevăzutul – deşi acesta din urmă e in-
clus – ci re-cunoaşterea, re-găsirea, re-în-
tâlnirea cu o lume dispărută, sau mai bine
spus disipată într-un substrat primordial
de a cărui gravitaţie se simt atraşi ire-
zistibil. Marele poet german exclamă
metafizic, aproape fatalist: „Facem prea
multe pregătiri pentru atât de puţină
viaţă”. [23]
Să nu uităm că Porumbescu
aparţine prin formaţie epocii luminilor,
universalistă în spirit şi reformatoare în
idei, caracteristici de la care compozitorul
nu face excepţie. Ca şi la alţi mari artişti
călători din epocă, sentimentul de apar-
tenenţă la spaţiul natal e deosebit de preg-
nant şi afirmat constant ca termen de
referinţă, în comparaţie cu imageria
transfrontalieră. Plenitudinea, nu rareori
copleşitoare, a tezaurului cultural oferit
privirii, e mereu pusă în relaţie cu peisajul
autohton, patria, natalitatea, sentimentul
de apartenenţă la matricea etnică fiind
nelipsit în reconstituirea peisajului. Ase-
meni lui Chateaubriand, care afirma:
„Oricât de călător aş fi, nu sunt totuşi fiul
lui Ulise, deşi prefer, ca Telemah, stâncile
mele paterne celui mai frumos peisaj, căci
patria absentă dă interes la tot ceea ce o
recheamă.” [24]
Bucovineanul nu se dezice
niciodată de fondul ancestral românesc.
În 1882, după un scurt popas la Lugoj,
ajunge câteva ore la Timişoara şi doar una
la Arad, ceea ce nu-l împiedică să facă
observaţii memorialist-pragmatice: „Ti-
mişoara este foarte drăguţă, având case cu
două-trei etaje şi face într-adevăr impresia
unui oraş modern. Aradul mai puţin.
Regiunea pe care am traversat-o, deci de
la Lugoj până la Arad, este binecuvântată
cu toate darurile bogate, ţăranii sunt foarte
avuţi, satele noastre româneşti sunt ca şi
cele săseşti, case mari de zid, biserici
splendide şi drumuri. La dreapta căii fe-
rate, se văd vii întinse, la stânga plantaţii
de tutun.” [25]
Deşi Dor de călătorie e doar o
creaţie de uz pedagogic, ea mărturiseşte
în subliminal, tentaţia mereu proaspătă a
autorului de a-şi îndrepta paşii către alte
zări, fie şi ale propriilor hotare. Fiindcă
nu-ţi poţi aprecia cum se cuvinte propria
ţară până nu ai bătut cu piciorul străinăta-
tea. Propria identitate nu se poate regăsi
decât în oglinda celorlalţi. În 1836 se
tipărea Călătoria în ţară a patriarhului
Macarie de Paul din Alep, după o versi-
une engleză, tradusă din arabă, iar în 1850,
arhimandritul Dionisie publica Geniul
creştinismului. Suvenire de o călătorie în
Italia de Al. Dumas-tatăl, ceea ce des-
chidea gustul pentru călătoriile în peri-
metrul naţional. În Piatra Teiului, Alecu
Russo şfichiuia pe cei care „s-au dus să-şi
plimbe trândăvia ori nefericirea până şi
prin pădurile feciorelnice ale Lumii
Nouă”. [26]
ozana KALMUsKI-ZAReA
[14] Rousseau, J. J, Visările unui hoinar singuratic,
ELU, Bucureşti, 1968
[15] Quinet, Edgar, Ashaverus, în Oeuvres, Paris,
Pugnerre, 1858
[16] Scrisoarea din 30 decembrie 1882 către Ştefan
Porumbescu, Colecţia Muzeului Suceava
[17] Scrisoarea din 8 februarie 1883, Colecţia
Muzeului Suceava
[18] Scrisoarea din 23 ianuarie 1883 către Mări-
oara, Colecţia Muzeului Suceava
[19] Ibidem
[20] Scrisoarea din 4 februarie 1883 către
Mărioara, Colecţia Muzeului Suceava
[21] Scrisoarea din 21 decembrie 1882 cătrre Ira-
clia şi Mărioara, Colecţia Muzeului Suceava
[22] Diderot, D., Voyage a Bourbounne, en Oeu-
vres choisies, Paris, Firmin Didot, 1856
[23] Goethe, J. W., Călătorie în Italia, ELU,
Decembrie 2018
Bucureşti, 1969
[24] Chateaubriand, Itineraire, în Oeuvrees com-
pletes, Paris, Treuttel et Wurtz, 1824
[25] Scrisoarea către Mărioara, citată de Paul Leu
în monografia Ciprian Porumbescu, Ed. Muzicală,
Bucureşti, 1978
[26] Russo, Alecu, Piatra Teiului, în Memorial de
călătorie, Ed. Minerva, Bucureşti, 1979 29
 Cadran cultural
Jocurile cu măști
omul a conştientizat discontinuitatea
timpului, pragurile între ani şi ano-
timpuri, între perioadele de maximă
intensitate ale anumitor îndeletniciri
(agricultură, păstorit etc.), între mo-
mentele mai importante din viaţa sa
(naşterea, căsătoria, moartea), mar-
cându-le prin acte necotidiene, prin
diverse rituri şi ceremoniale. Din
acest punct de vedere, sărbătorile
noastre de peste an trebuie să le so-
cotim pauze ce ritmează desfăşurarea
cotidianului, praguri prin care se trece
de la un răstimp la altul, de la o
perioadă de muncă intensă la alta
de relaxare, începuturi şi sfârşituri.
Sfârşituri care nu înseamnă niciodată
Dintre creaţiile folclorice o încheiere definitivă, ci un nou în-
tradiţionale, obiceiurile suscită tot ceput.
mai stăruitor interesul omului con- În România şi, mai ales, în
temporan, interes argumentat de im- Moldova (ţinutul natal al membrilor
presionanta lor rezistenţă în timp, ca Ansamblului Folcloric „Busuiocul”),
şi de multiplele valori umane şi so- calendarul manifestărilor de peste an
ciale pe care le poartă. Căci dacă la o asigură un loc distinct sărbătoririi
privire superficială obiceiurile ni se Crăciunului şi Anului Nou. Carac-
înfăţişează ca ample manifestări fol- terul esenţial al acestei sărbători este,
clorice, spectaculoase şi pitoreşti, desigur, bucuria şi încrederea cu care
cercetându-le vom descoperi că ele omul întâmpină trecerea de la anul
incifrează înţelesuri adânci asupra vechi la anul nou, începutul unei noi
relaţiilor omului cu lumea înconju- perioade de vegetaţie, ale unei noi
rătoare, cu natura, asupra relaţiilor in-
etape din viaţa lui şi a semenilor săi.
terumane, dar şi asupra soluţiilor ca Cele 12 zile, care îi alcătuiesc ciclul
lucrurile să reintre în normal atunci (25 decembrie - 6 ianuarie), cuprind
când – dintr-un motiv sau altul – rân- o serie de rituri şi ceremoniale cu
duiala lumii a fost stricată. Viaţa dominantă semnificaţie augurală.
socială tradiţională cunoştea o anu- Marcând pragul dintre cei doi ani,
mită rânduială iar obiceiurile exprimă acestea se înfăptuiesc sub semnul tre-
diversele aspecte ale acestei rânduieli,cerii de la ceea ce am trăit, la ceea ce
ca un autentic mecanism creator şi vom trăi, de la ceea ce cunoaştem, la
păstrător de ordine. ceea ce vom cunoaşte, de la ceea ce
Folcloristica a grupat obi- am făcut, la ceea ce am dori să facem.
ceiurile populare tradiţionale în două Nu numai bogatul repertoriu de obi-
mari categorii: ceiuri (colindatul, jocurile cu măşti,
1. obiceiuri calendaristice reprezentaţiile de teatru folcloric), ci
sau „de peste an”, care sunt struc- şi toate comportările oamenilor - de
turate în patru cicluri şi corespund la împodobirea caselor, până la
celor patru anotimpuri (obiceiuri de băuturile şi mâncărurile îmbelşugate,
primăvară, de vară, de toamnă şi de la dansuri şi petreceri - toate se fac din
iarnă); convingerea că Anul Nou este o
2. obiceiuri ale vieţii de sărbătoare de început, Festum inci-
familie (care marchează importante pium. Şi, potrivit concepţiei funda-
Decembrie 2018
momente din viaţa omului – naşterea, mentale a faptului dintâi, cum va fi
nunta, înmormântarea). începutul, aşa va fi întreg anul care
Dintotdeauna şi la toate vine.
popoarele sărbătorile au marcat o tre-
cere, un prag în scurgerea implaca- La nivelul mentalităţii popu-
bilă a cotidianului. Creator de cultură, lare tradiţionale, anul care deja a
30
îmbătrânit (Anul Vechi) va sfârşi, în
cea din urmă noapte a sa, într-o stare
de haos. Este momentul când „ce-
rurile se deschid”, lăsând ca lumea de
aici să comunice cu lumea „de din-
colo”. Urâtul şi frumosul, răul şi
binele se amestecă într-un vârtej tran-
spus simbolic în carnaval. Amintind
despre carnaval, vorbim despre măşti
şi travesti-uri, despre dans şi panto-
mimă. Aceasta este o încercare a oa-
menilor de a deveni, fie doar şi pentru
o singură zi, altceva şi altcineva, de a
se ascunde în spatele unor măşti ca
astfel totul să le fie permis. Masca îi
asigură celui care o poartă o nouă
identitate şi libertate neîngrădită de
acţiune.
În satele din Moldova au fost
semnalate peste 100 de obiceiuri de
iarnă care aparţin categoriei jocurilor
cu măşti, între care cele mai cunos-
cute sunt: „Jocul Caprei”, „Jocul Cer-
bului”, „Jocul Căiuţilor”, „Jocul
Ursului”. Măşti zoomorfe, capra,
cerbul, căiuţii sau ursul reprezintă su-
perpersonajul spectacolului, în jurul
căruia se află alte numeroase perso-
naje secundare. Majoritatea acestora
sunt măşti antropomorfe (moşnegi,
babe, draci, ţigani, ţigănci, negustori,
doctori etc.), care evoluează dinamic
şi zgomotos, improvizând scene haz-
lii spre a înveseli asistenţa. Protejaţi
de obrăzare (măşti care acoperă doar
capul) ori de măşti-costume (care
acoperă întreg corpul), personajele
jocurilor cu măşti au rolul de a
ironiza, de a demasca şi satiriza, de a
sancţiona tot ceea ce a fost imperfect
de-a lungul anului. Căci acest mo-
ment este cel mai propice pentru a
purifica şi prezice. Rostirea şi gestul
sunt modalităţi de a lua în stăpânire
şi de a alunga Răul fie doar şi prin
pomenirea şi figurarea ipostazelor
sale.
Mascaţii sunt personaje care
au anumite infirmităţi, dar ele nu
evidenţiază doar pe cele ale trupului,
ci sugerează anumite infirmităţi
morale: lenea şi desfrâul, lăcomia şi
zgârcenia, făţărnicia, laşitatea şi
lăudăroşenia etc.
Constantin DoneA
►

De menţionat că personajele
cu măşti din obiceiurile de iarnă poartă
denumirea generică de Urâţi, alături
de aceştia existând şi o altă categorie
de interpreţi, Frumoşii (reprezentaţi
de tineri şi tinere îmbrăcaţi în fru-
moase haine de sărbătoare şi mani-
festând un comportament lipsit de
stridenţe). Aceste personaje par a fi
elemente contradictorii. Fără a se ur-
mări anularea unuia din cele două
grupuri, relaţiile dintre ele se realizează
lă-sându-le pe amândouă să vieţuiască
într-o continuă tensiune. Aşadar, ar-
monia spectacolului nu reprezintă
absenţa, ci echilibrul contrastelor.
Măştile obiceiurilor de iarnă
sunt confecţionate din materiale di-
verse: blană, postav, lemn sau aramă.
Adesea sunt împodobite cu materiale
strălucitoare (poleială, mărgele, hârtie
colorată, cioburi de oglindă etc.). Ele
se pregătesc, în secret, cu mai mult
timp înainte de a fi folosite. De con-
fecţionarea măştilor se ocupă uneori
purtătorii lor, de cele mai multe ori însă
această îndeletnicire o au anumiţi oa-
meni din sat. Munca lor este plătită cu
bani ori cu diferite produse alimentare.
Obiceiul trebuie îndeplinit
corect şi această grijă a impus să se
acorde o mare importanţă formei lor.
Respectul faţă de tradiţie şi grija pentru
forma obiceiurilor au făcut ca în satele
cu viaţă tradiţională, anumite persoane
cu aptitudini şi interes să se speciali-
zeze în pregătirea jocurilor cu măşti.
Ca acte de comunicare, jocu-
rile cu măşti au un limbaj complex, în-
sumat din îmbinarea exprimării ver-
bale cu cea muzicală şi coregrafică, cu
cea gestică şi mimică ori cu diverse
reprezentări clasice. Toate aceste sis-
teme de comunicare nu numai că se
întrepătrund, dar se determină şi se
completează reciproc, asumându-şi
concomitent, succesiv sau alternativ,
sarcina susţinerii mesajului exprimat
de respectivele manifestări folclorice.
Muzica şi dansul sunt nelip-
site în spectacolele jocurilor cu măşti.
Ele însufleţesc evoluţia diverselor per-
sonaje, dau un ritm susţinut acţiunii
„scenice”, constituie fondul dinamic
al momentelor de pantomimă. În cele
mai multe cazuri coregrafia specta-
colelor cu măşti este luată din reperto-
riul petrecerilor ţărăneşti care au loc în
zilele de duminică. Ritmurile de bază
ale dansurilor sunt ritmuri binare şi se
Cadran cultural
încadrează de cele mai multe ori în
măsura 2/4. Se întâlnesc multe con-
tratimpuri, iar în unele situaţii accen-
tele din aceste ritmuri se deplasează
prin sincope. În afară de ritmurile
binare se întâlnesc şi ritmuri ternare în
măsurile 3/4 (Jocul de tipul „Muşama-
ua”), 3/8 („Hora de mână”), precum şi
ritmurile binare în subdiviziune terna-
ră în măsura 6/8 (horele bătrâneşti).
Muzica spectacolelor cu
măşti o constituie de regulă melodiile
dansurilor amintite mai sus, melodii
de o construcţie simplă, formate din 2,
3, 4, sau chiar mai multe fraze melo-
dice, fiecare având 4 sau 8 măsuri. In-
strumentele folosite de preferinţă în
aceste ocazii sunt fluierul, cimpoiul,
cobza, vioara, ţambalul mic, trompeta.
În ultima vreme, jocurile cu măşti sunt
însoţite de formaţii cu un număr mare
de instrumentişti, uneori chiar de fan-
fare.
În prezent, scenariile obi-
ceiurilor tradiţionale româneşti sunt,
de bună seamă, sensibil schimbate.
Mai putem vorbi de reminescenţe
arhaice, de unele secvenţe cu caracter
ritual sau de prezenţa, ici-colo, a unor
obiecte şi gesturi magice.
Marea lor rezistenţă în timp,
dăinuirea până în zilele noastre a obi-
ceiurilor tradiţionale (implicit a celor
legate de sărbătorile de iarnă) îşi are
explicaţia în capacitatea de a suporta,
în cadrul evoluţiei lor, a unui proces de
mutaţie funcţională treptată, exprimat
sintetic prin pierderea valenţelor ritu-
ale, accentuarea valenţelor ceremoni-
ale şi, în ultimă instanţă, a celor
artistice. Fenomenul a fost bine sur-
prins de savantul român Mircea Eli-
ade, care sublinia că demagizarea
este unul din aspectele esenţiale ale
evoluţiei obiceiurilor populare.
La începutul lunii noiembrie a
apărut primul număr al publicației Filialei
„Marius Mircu“ a Uniunii Ziariștilor Profe-
sioniști, Context. O revistă consistentă, care
încă de la prima apariție confirmă țintele
dezvăluite de Ștefan Radu, redactorul-șef, în
editorial: „Context“ ne dorim să fie o publi-
caţie a jurnaliştilor băcăuani, o tribună liberă
unde să se exprime toţi colegii noştri. Va fi,
sperăm, un spaţiu de dezbatere pentru pro-
blemele breslei, dar şi pentru cele ale comu-
nităţii în care trăim. Aici îşi vor găsi locul
textele care, din diverse motive, autorii nu au
dorit să le publice în alte părţi. Vom fi atenţi
cu specii vitregite de presa ultimelor ani pre-
cum reportajul sau pamfletul, vom da priori-
tate şi faptului pozitiv (contrar părerii că
„doar trenul care întârzie este o ştire, nu şi
cel care vine la timp!”), mai ales că trăim vre-
muri în care normalitatea a devenit fapt
excepţional. Şi, mai ales, nu vom ignora de-
rapajele economice, politice, morale sau de
altă natură pe care le sesizăm în jurul nostru.
Singurii „stăpâni“ sunt cititorii şi conştiinţele
noastre. De asemenea, „Context“ dorim să
devină spaţiul jurnalistic pentru „antrenarea“
noii generaţii de aspiranţi la această profesie.
Deschidem paginile noastre pentru tinerii din
facultăţile băcăuane care doresc să-şi ascută
peniţa pe subiectele care-i framântă. În su-
marul celor 146 de pagini întâlnim semnă-
turile ziariștilor Cornel Cepariu, Liliana Ado-
chiței, Silvia Pătrășcanu, Mihai Buznea, Elena
Țintaru, Leonard Popa, Ștefan Olteanu, Dan
Sion, Gheorghe Bălțătescu, Gheorghe Baltă,
Ovidiu Pauliuc, Roxana Neagu, Ioan Enache,
Cornel Galben, Eugen Verman, Florin Cră-
Decembrie 2018
ciun, dar și altele, precum cele ale lui Vilică
Munteanu, Mihaela Băbușanu, Ioan Dănilă,
Victor Eugen Mihai, Dorin Dodiță, Ioan
Bîșcă, Adrian Gheorghiu, Vasile Doroș, Ro-
mulus Dan Busnea, Marius Manta ș.a. Îi
dorim viață lungă și condeie agere!
C. HAnGAnU 31
 Merid ia n e rom ân eș t i

Aho, aho!
În sara lui Vasile Sfântul
Mi-a furat căciula vântul
Și-a suflat-o vântul tare,
Până sub fereastra dumitale
Și eu vin să-mi iau căciula,
Dar să-ți fac și urătura.
Mânați, măi!
Bună sara, români mari,
Bun noroc la gospodari!
Ca de mii de ani de zile,
Venim să urăm de bine,
Să aveți și pentru mâine
Și urăm cu bucurie,
Pân’ la anul, cine știe?
Cine știe, ori gândește,
La anul de mai trăiește!...
Roata vieții se-nvârtește,
Unul moare, altul crește
Și lumea se primenește!
Roata, măi!
Aho, aho!
S-a sculat mai an
Bădica Traian
Și-a încălecat
Pe-un cal învățat,
Negru cum îi corbul
Și iute ca focul,
Cu nume de Graur,
Cu șaua de aur,
Cu fir de mătasă,
Împletit în șasă,
Cu potcoave de argint,
Tocmai bune la fugit.
Mânați, măi!
El în scări s-a ridicat,
Peste câmpuri s-a uitat,
Ca s-aleagă loc curat
De arat și semănat.
Îndată s-a dus
Și la plug a pus
Doișpe boi-boureni,
În coadă codălbeni,
În frunte țântăței,
La trup de mii de lei.
Nici că s-a lăsat,
Până n-a arat
Lunile – luncile,
Marțile – fânațele,
Miercurile – culmile,
Joile – văile,
Vinerile – movilele,
Sâmbetele – mocirlele.
Roata, măi!
Plu g u l m are
Cât cu ochii a cuprins,
În lungiș și-n curmeziș,
Brazdă neagră-a răsturnat
Și în brazdă-a semănat
Grâul cel mărunt și roș,
Cum îi creasta de cucoș,
Grâu mărunt și grâu de vară,
Să dea Domnul să răsară!
Bine ruga nu-și sfârșea,
Cerul cu nori se-nvelea,
Ploaia-n ropote cădea,
Pământul de-l răcorea
Și sămânța încolțea.
Mânați, măi!
La luna, la săptămâna,
Își umplu cu aur mâna,
Când se duse, ca să vadă,
Dacă i-a dat Domnul roadă –
Era grâul răsărit,
Era spicul aurit!
Și mult se mai bucura,
Colo-n zare, când privea,
Grâul cum se legăna,
Nalt la pai ca trestia
Și la spic cât vrabia!
Mânați, măi!
Văzând grâu-n pârg,
Se porni la târg,
Să cumpere seceri mari
La secerătorii tari,
Altele mai mărunțele,
Cu mănunchi de floricele,
Pentru fete tinerele
Și neveste ocheșele.
S-au strâns fine și vecine
Și vreo trei babe bătrâne,
Care știu rostul la pâine
Și la secerat,
S-au pornit pe dat’.
Mânați, măi!
Cu stânga apucau,
Cu dreapta secerau,
Prin lanuri înaintau,
De părea că înotau.
Alții-n urmă snopi legau
Și în clăi îi ridicau,
La capu’ pământului,
În bătaia vântului.
Iar când snopii se uscau,
Drept la arie-i cărau,
Grâul ca să-l treiere,
De pleavă să-l vânture.
Mânați, măi!
Apoi ce făceau?
Grâu-n saci strângeau,
Periodic editat sub egida Consiliului Județean bacău
Redactor-șef: Cornel Galben
Vasile Apostol, Ioan Dănilă, Anișoara Macor, Dan sandu
Redacția: Ansamblul Folcloric „busuiocul”, 600266 bacău, str. trotuș 6A
tel./fax: 0234523357, 0740467908, 0740370665
Issn 2601-5781, Issn-L 2601-5781
Harabalele-ncărcau
Și la moară că plecau.
Iară hoața cea de moară,
Când văzu atâtea cară,
Încărcate cu povară,
Puse coada pe spinare
Și plecă la lunca mare;
Lunca-i mare,
Frunză n-are,
Lunca-i mică,
Frunza-i pică,
Sai, băiete, de-o ridică!
Mânați, măi!
Dar morarul, meșter bun,
Trage moara în cătun,
O apucă de călcâi,
De-o pune pe căpătâi,
Îi dă cu ciocanu-n șăle,
De-o așază pe măsele,
Îi dă cu ciocanu-n splină
Și o pune pe făină.
Toarnă-apoi din saci în coș,
Grâul spornic, grâul roș,
Care, măcinat de piatră,
De îndată, în covată,
Curge făină curată.
Mânați, măi!
Traian mult se bucura,
Zeciuiala morii da,
Pe morar îl dăruia
Și acasă se pornea.
Pe când jupâneasa gazdă,
Dochiana cea frumoasă,
Tocmai auzea din casă
Chiotul flăcăilor,
Scârțâitul carelor.
În cămară fuga da
Și din cuie își lua
Sita mare, sita deasă,
Cea cu pânză de mătasă,
Cu veșcă de merișor,
La cernut să aibă spor!
Mânați, măi!
Și cernea, măre, cernea,
Ninsoarea se așternea;
Pe sus tobele băteau,
Negurile jos cădeau!
Apoi coca frământa,
O lăsa de se dospea
Și colac mare-mpletea,
Un colac mare, frumos,
Ca și fața lui Hristos!
Pe lopată mi-l culca
Și-n cuptor îl arunca,
Până ce, tot cu lopata,
Cadran cultural
Director: Petre Vlase
Colectivul de redacție:
e-mail: cadrancultural@gmail.com
Îl scotea rumenit gata.
Și l-a rupt în două,
Să vă dea și vouă;
Și l-a rupt în trei,
La cei mititei;
Și l-a rupt în cinci,
La flăcăi voinici;
Și l-a rupt în nouă,
Să ne dea și nouă!
Mânați, măi!
De urat am mai ura,
Dar ni-i că om însăra
Și nu suntem de ici-colea;
Că suntem de la Mitoc,
Unde-ngheață apa-n scoc
Și găluștele pe foc,
Laptele în doniță
Și borșul pe poliță.
De urat am mai ura,
Că mai știm câte ceva,
Dar ni-i că om însăra,
Pe la curțile dumneavoastră,
Departe de casa noastră
Și avem de trecut
Peste munți întunecoși.
Rămâneți, gospodari, sănătoși!
Mânați, măi!
Îți urăm, gazdă aleasă,
Mult noroc, belșug în casă,
Iar la anul când venim,
Tot la fel să vă găsim!
Câte pene pe cucoși –
Atâția copii frumoși;
Câte păsări zburătoare –
Atâtea vaci mulgătoare;
Câte dranițe pe casă –
Atâția galbeni pe masă;
Câte pietre la fântână –
Tot atâtea oi la stână;
Câte vrăbii pe un rug –
Tot atâția boi la plug;
Câți cărbuni aprinși în vetre –
Atâți pețitori la fete!
Opriți plugul, băietani!
La anul și la mulți ani!
Din colecția
Constantin DoneA
(Cules de la Mihai Lupu-
leasa, satul Bușmei, comuna
Farcașa, județul Neamț,
1970)