Sunteți pe pagina 1din 3

Hangiul Stavrache Georgescu, personajul principal şi „rotund” („care nu poate fi caracterizat succint şi exact”,

E.M. Forster) al nuvelei În vreme de război, de I.L. Caragiale, este prezentat în mod direct încă din expoziţiune
ca fiind un bărbat respectat, cu un statut social bine consolidat şi cu un aer „foarte mulţumit” pentru că
afacerile îi mergeau bine.

Stavrache avea hanul aşezat „în drum”, era „om cu dare de mână”, de aceea fusese şi înfricoşat să nu-l calce
hoţii, aşa că răsuflase uşurat când auzise că aceştia căzuseră în „lanţurile justiţiei”. Hangiul află cu stupoare că
popa Iancu este „capul bandei de tâlhari”, că îşi înscenase jaful „ca să adoarmă bănuielile”, iar acum regreta
amarnic, scuzându-se că „dracu-l împinsese” şi cerând, speriat, ajutor fratelui mai mare.

Ca un bun creştin, Stavrache are cultul familiei, este foarte îngrijorat de pericolul în care se află fratele lui, dar
fiind isteţ şi descurcăreţ din fire profită de faptul că sosesc la han, cu gălăgie mare, „vreo douăzeci de voluntari
tineri”, conduşi de un ofiţer şi trei sergenţi, care se duceau la război. Ei se opriseră la han ca să se odihnească
până dimineaţă, când trebuia „s-apuce trenul militar”. Lui Stavrache îi vine ideea să-l trimită şi pe frate-său,
Iancu, voluntar pe front, îl rade şi îl tunde „muscăleşte”, după care acesta pleacă împreună „cu vesela bandă,
fără să se mai uite înapoi”.

Procedeele de analiză psihologică pe care naratorul le utilizează cu măiestrie sunt variate şi eficiente pentru
ilustrarea stărilor interioare ale protagonistului: monologul interior, dialogul, introspecţia conştiinţei şi a
sufletului, observaţia atentă a naratorului, autoanaliza şi autointrospecţia, obsesia, coşmarul.

Pentru hangiu părea că viaţa curge ca înainte, dar în sufletul său se iveşte, neobservat, germenele lăcomiei, de
care, la început, nu este conştient. Întorcându-se de la parastasul de nouă zile al mamei sale, Stavrache
primeşte o scrisoare de la fratele lui, care fusese expediată înaintea luptelor de la Plevna şi din care află că
Iancu fusese numit sergent şi decorat cu „Virtutea militară”.

Naratorul observă, indirect, cu o ironie acidă starea de spirit a lui Stavrache, care verifică din nou data
expedierii scrisorii pentru a se convinge că era trimisă înaintea bătăliei de la Plevna, în care, se ştia că
muriseră foarte mulţi români: „Hangiul mototoli hârtia după ce mai privi bine data: în adevăr scrisoarea era
expediată cu trei zile mai-nainte de luarea Plevnei”.

De aceea hangiul se întreba în subconştient, prin observaţia atentă a naratorului, dacă Iancu o fi scăpat cu
viaţă: „Curios lucru! Cine ar fi văzut figura lui neică Stavrache, [...] ar fi rămas în mirare pricepând bine că în
sufletul fratelui mai mare nu se petrece nimic analog din bucuria la citirea veştilor despre succesul de bravură
al răspopitului”.

El se interesează discret de pedepsirea tâlharilor şi, aflând că aceştia nu-şi trădaseră căpetenia, Stavrache îşi
exprimă dispreţul pentru judecătorii incompetenţi („Ce mai judecători!...”). Se simte măcinat de îndoială şi se
întreabă, prin monolog interior, dacă fratele lui ar îndrăzni să se mai întoarcă şi să-şi revendice averea, care
era acum administrată de hangiu: „...Dar o să-ndrăznească să se mai întoarcă? [...] ...O veni?... n-o veni?...”.

Criza psihologică a lui Stavrache se declanşează în momentul în care primeşte altă scrisoare, de data asta cu
„slovă străină”, prin care i se anunţă moartea fratelui său, „sublocotenentul Iancu Georgescu, voluntar
înaintat din grad în grad în timp de campanie”, răpus „de trei gloanţe inamice primite în pântece”.

Introspecţia conştiinţei şi a sufletului scoate la suprafaţă stările emoţionale ale protagonistului. Mâhnit peste
măsură de moartea fratelui său, după ce „a plâns mult, mult, zdrobit de trista veste”, Stavrache se încurajează
bărbăteşte pentru că „nu trebuie să se lase copleşit aşa de durere...”, drept care face toate demersurile
necesare ca să moştenească oficial agoniseala fratelui mai mic.

Cu o ironie subtilă, naratorul deapănă cu obiectivitate şirul întâmplărilor şi intervine cu scurte comentarii
privind atitudinea şi comportamentul hangiului. Consultând un avocat în privinţa condiţiilor legale de păstrare
a averii moştenite, Stavrache află că numai popa ar avea dreptul să-i ceară restituirea bunurilor. Vestea îi
aduce moştenitorului zâmbetul pe buze şi siguranţa de sine, reacţie care face „o impresie ciudată” asupra
avocatului şi de aceea hangiul se grăbeşte să adauge cu duioşie în glas: „cine ştie unde s-o fi prăpădit bietul
frate-meu”.
Dialogul purtat cu avocatul se distinge prin răspunsurile scurte şi grăbite ale hangiului, din care reiese, indirect,
lăcomia şi nerăbdarea subconştiente de a intra rapid în posesia averii decedatului: „- Popa are copii? - Nu. - Are
femeie? - Nu. - Mai are alt frate? - Niciunul, decât pe mine”.

Pe Stavrache începe să-l chinuie gândul în legătură cu posibila întoarcere a fratelui mort, idee ce se înfiripează în
mintea lui din cauza cuvintelor uşor persiflante ale avocatului, care îi spune că numai „unul singur pe lume” ar
putea să-i mai ia moştenirea, popa Iancu.

Din acest moment, liniştea protagonistului este tulburată de halucinaţii ce capătă înfăţişarea fratelui său, singurul
„care venea din când în când de pe altă lume, să tulbure somnul fratelui său”. Visele chinuitoare ale lui Stavrache
devin obsesii, se transformă treptat în coşmaruri care îl terorizează, el trăind parcă aievea momentele
tulburătoare ale „vizitei înstrăinatului”, dar de fiecare dată îşi linişteşte sufletul cu o sfeştanie în memoria fratelui
mort.

O primă imagine în coşmarurile hangiului este întruchipată de apariţia fratelui său îmbrăcat în haine de ocnaş,
„stins de oboseală, bolnav, cu faţa hiravă şi cu ochii-n fundul capului ca în clipa morţii”. Introspecţia psihologică a
naratorului se manifestă şi în visele înfricoşătoare.

Stavrache i se adresează cu un glas încărcat de ură, fiind înspăimântat că-şi va pierde averea: „- Ticălosule, [...] ne-
ai făcut neamul de râs! [...] Pleacă! Du-te înapoi de-ţi ispăşeşte păcatele!”. Luptându-se cu moartea, ocnaşul se
agaţă cu disperare „de frate-său cu o mână de gât şi cu alta de braţul stâng [...] cu o putere covârşitoare”, îl
trânteşte la pământ şi, punându-i genunchiul în piept, îi zice, râzând „ca un nebun” şi scrâşnind din dinţi: Gândeai
c-am murit, neică?”.

Atunci când „nebunul a voit să-l sugrume”, hangiul, „smintit şi el de frica morţii”, şi-a adunat puterile, l-a îmbrâncit
pe ocnaş afară din han şi acesta „a pierit în întunericul nopţii”. Înspăimântat, „tremurând din toate încheieturile şi
făcându-şi cruci peste cruci” pentru odihna sufletului răposaţilor, Stavrache s-a dus a doua zi la biserică, „a aprins
lumânări pentru sufletele morţilor”, simţindu-se foarte tulburat şi neputând mânca nimic.

A doua apariţie de coşmar are loc într-o noapte, când, încercând să doarmă, o „ploaie rece de toamnă” legăna cu
„mişcarea sunetelor” gândurile omului, care se roteau în cercuri din ce în ce mai largi şi „tot mai domol”,
elementele naturaliste accentuând starea psihică a protagonistului. Hangiului i se pare că aude „un cântec de
trâmbiţe ...militari, desigur”. Ieşind afară, Stavrache „rămâne ca trăsnit”, recunoscând în căpitanul care conduce
compania pe fratele mort, care scoate uşa din ţâţâni şi, „râzând cu hohot”, strigă amuzat: „Gândeai c-am murit,
neică?”.

Iancu aleargă să-l prindă pe hangiu, care, speriat, se repede la căpitan „şi-l strânge de gât, îl strânge din ce în ce
mai tare”, dar chipul militarului se luminează din ce în ce mai mult, râde zgomotos şi vesel, întrebându-l obsesiv: „-
Gândeai c-am murit, neică?”. Uitându-se ţintă la frate-său, popa Iancu dă comanda de plecare, „trâmbiţele sunară,
soldaţii îşi ridicară armele şi, urmată de obştea satului, compania plecă, având în frunte pe căpitanul al cărui râs
acoperea cântecul trâmbiţelor şi zgomotul mulţimii”.

Fraza obsedantă „- Gândeai c-ant murit, neică?” este, în compoziţia nuvelei, un laitmotiv, element de recurenţă
menit să amplifice zbuciumul lăuntric al protagonistului. În dimineaţa următoare, hangiul se duce „tremurând de
friguri” la popa din sat şi-l roagă să facă negreşit, până-n seară, o sfeştanie casei. Vremea urâtă este în concordanţă
deplină cu sufletul agitat al lui Stavrache, (accente naturaliste), „o sloată nepomenită: ploaie, zăpadă, măzărică şi
vânt vrăjmaş” se abate peste sat şi ţine trei zile şi trei nopţi, iar drumurile sunt pustii, „niciun glas de câine nu se
mai auzea”.

Stavrache îşi schimbase firea, devenise irascibil, suspicios, avea reacţii ciudate în relaţiile cu clienţii. Un exemplu
edificator îl constituie atitudinea pe care o are hangiul faţă de fetiţa ce venise cu două sticle să cumpere „de un
ban gaz” şi „de doi bani ţuică”, rugându-l „să nu mai pui gaz în a de ţuică şi ţuică-n a de gaz, ca alaltăieri” şi să scrie
în caietul de datorii, pentru că n-avea bani.

Dialogul cu fetiţa îl include în lumea negustorilor avari şi nemiloşi. Copilul venise să cumpere „de un ban gaz [...] şi
de doi bani ţuică”, dar îi atrage atenţia că rândul trecut amestecase clondirele (vas de sticlă) şi-i pusese gaz în cel
de ţuică şi invers. Din vorbele fetiţei se desprinde indirect, starea de confuzie şi dezorientarea hangiului. În mod cu
totul ilogic, Stavrache se enervează peste măsură atunci când fata îi spune că nu are bani şi să scrie suma în
condica de datornici, aşa cum făcea în mod obişnuit: „Scrie-v-ar popa să vă scrie, de pârliţi! [...] De mici vă-nvăţaţi la
furat, fire-aţi ai dracului!”.
Vremea cumplită de afară şi gândurile tulburi ale eroului constituie un tablou naturalist sugestiv pentru evoluţia obsesiilor,
iar vedeniile, halucinaţiile chinuitoare, învălmăşeala de închipuiri, marcate de obsedanta întrebare „Gândeai c-am murit,
neică?”, provoacă treceri de la realitate la vis, cele două planuri se confundă, sugerând astfel degradarea psihică progresivă
a lui Stavrache.

Punctul culminant al nuvelei coincide cu momentul de cea mai mare încordare a lui Stavrache, declanşată de întâlnirea
reală dintre cei doi fraţi. Deşi afară viscolul urla, Stavrache aude glasuri de oameni şi bătăi în uşa de la drum a prăvăliei. Doi
oameni înfofoliţi din cauza viforului solicită găzduire pentru noapte, întrucât caii erau „prăpădiţi” iar ei îngheţaţi bocnă.
Argaţii duseseră caii în grajd, trăseseră sania în curtea hanului, iar călătorii intră la căldură.

Când Stavrache vine cu mâncarea, unul dintre cei doi bărbaţi se culcase în pat, cu spatele la el şi începuse să sforăie.
Celălalt drumeţ se aşează singur la masă şi laudă vinul bun al domnului Stavrache. Uimit că-i ştie numele, hangiul află că
prietenul care dormea îl cunoaşte, de aceea el se apleacă peste omul de pe pat, care-i răspunde râzând: „- Cum să nu te
cunosc, neică Stavrache, dacă suntem fraţi buni?”. Ajuns la capătul încordării psihice, hangiul se clatină puternic,
elementele naturaliste amplificând degradarea şi zbuciumul din mintea şi sufletul protagonistului: „tot viforul care urla în
noaptea grozavă” a năpădit dintr-o dată peste el.

Din acest moment, analiza psihologică stăpâneşte şi investighează stările şi trăirile protagonistului. Puternic impresionat
de întâlnirea cu fratele mort, Stavrache încremeneşte şi nu mai poate avea nicio reacţie: „deschise gura mare să spună
ceva, dar gura fără să scoată un sunet nu se mai putu închide; ochii clipiră de câteva ori foarte iute şi apoi rămaseră mari,
privind ţintă [...]; mâinile voiră să se ridice, dar căzură ţepene de-a lungul trupului”.

Replica lui Iancu, „- Mă credeai mort, nu-i aşa?”, aproape la fel cu fraza din vise, constituie lovitura definitivă primită de
mintea buimăcită şi confuză a lui Stavrache, care încurcă realitatea cu imaginile din coşmaruri. Popa îi spune cu veselie că
ultima scrisoare „a fost o glumă” şi venise ca să-i ceară cincisprezece mii de lei, cu care să acopere suma delapidată de el din
fondurile regimentului, că altfel „trebuie să mă-mpuşc”.
Cu o artă desăvârşită, Caragiale analizează reacţiile, atitudinile şi comportamentul hangiului: „Drept orice răspuns,
Stavrache se ridică în picioare foarte liniştit; se duse drept la icoane; făcu câteva cruci şi mătănii; apoi se sui în pat şi se
trânti pe o ureche, strângându-şi genunchii în coate”, începând să horcăie şi să geamă. Dacă la început criza psihologică
abia se înfiripează, se adânceşte, apoi, evolutiv sub imperiul confuziilor şi al obsesiilor, ducând la o manifestare explozivă şi
violentă premergătoare nebuniei şi declanşând demenţa.
Fratele îi pune mâna pe umăr, dar „la acea uşoară atingere, un răcnet! - ca şi cum i-ar fi împlântat în rărunchi un junghi
roşit în foc - şi omul adormit se ridică drept în picioare, cu chipul îngrozitor, cu părul vâlvoi, cu mâinile încleştate, cu gura
plină de spumă roşcată”. Răsturnând masa, lumânarea se stinge şi „odaia rămase luminată numai de candela icoanelor”.
Stavrache se năpusteşte asupra fratelui său, îl trânteşte la pământ şi începe să-l strângă de gât şi să-l muşte. „Atunci începu
o luptă crâncenă”.

Încercând să-i despartă, camaradul lui popa Iancu este şi el doborât la pământ. Profitând de neatenţia fratelui său, popa îşi
scoate cureaua de la brâu şi leagă strâns picioarele hangiului dezlănţuit, apoi îi dă câţiva pumni în ceafă şi în furca
pieptului, până când „Stavrache [...] se prăbuşi ca un taur, scrâşnind şi răgind”. Naturalismul manifestat prin dezlănţuirea
naturii accentuează starea de alienaţie a hangiului, afară, viscolul ajunsese „în culmea nebuniei”, făcând să trosnească
„zidurile hanului bătrân”. În timp ce-i legau mâinile deasupra capului, Stavrache „îi scuipa şi râdea cu hohot”.

Camaradul caută lumânarea şi o aprinde, dar, cum „îi dete lumina în ochi, Stavrache începu să cânte popeşte”, înfăţişarea
lui Stavrache este conturată prin ochii altui personaj, fratele său care, istovit de încăierare, îl priveşte cu amărăciune cum
„cânta nainte, legănându-şi încet capul, pe mersul cântecului, când într-o parte când într-alta”. Hangiul înnebuneşte în
ipostaza preotului, întrucât obsesia şi zbuciumul permanent care-l chinuiseră în ultimii ani aveau drept cauză pe fratele
său, popa Iancu din Podeni. Acesta este încă un element al naturalismului, care dezvoltă în operele literare fenomenul
cauză-efect, aşa cum ilustrează Caragiale în această nuvelă.

Finalul nuvelei prezintă un caz patologic tipic, scriitorul reuşind să întocmească o adevărată fişă clinică a lui Stavrache, în
care notaţiile simptomelor fiziologice sunt unele medicale: „chipul îngrozit”, „părul vâlvoi”, „mâinile încleştate”, „gura plină
de o spumă roşcată”, „scuipa şi râdea cu hohot”, „începu să cânte popeşte”. Eroul principal, Stavrache, este conturat în
evoluţia sa de la lăcomie la iluzie, apoi la halucinaţii, de la frică la spaimă şi groază până la nebunie, toate aceste stări
definind natura psihică labilă, predispoziţia genetică pentru evoluţia spre demenţă.

Caracterul naturalist al nuvelei este dat şi de strânsa relaţie între natura ce se dezlănţuie treptat şi evoluţia patologiei
personajului: „Legănate de mişcarea sunetelor, gândurile omului începură să sfârâie iute în cercuri strâmte”. Imaginea
auditivă devine pregnantă, ploaia măruntă şi rece de toamnă căzând „în clipe ritmate pe fundul unui butoi dogit [...] făcea
un fel de cântare cu nenumărate şi ciudate înţelesuri”. Când, în final, Stavrache se prăbuşeşte, „vântul afară ajuns în
culmea nebuniei făcea să trosnească zidurile hanului bătrân”.

Nuvela În vreme de război este o proză psihologică de factură naturalistă, urmărind stările de conştiinţă şi de
comportament ale eroului principal prin monolog interior, iar destinul dramatic are la bază nu numai lăcomia exagerată a
acestuia, ci şi tare genetice, întrucât „incontestabil există o tară în familia în care un frate înnebuneşte, iar altul se face
tâlhar ca popă şi delapidator ca ofiţer”. (George Călinescu)

S-ar putea să vă placă și