Europa de Sud-Est la începutul secolului al XIX-lea

Dupã un sir de rãzboaie cu puterile vecine, criza Imperiului Otoman s-a acutizat si a cuprins toate sferele
vietii, de aceea rezolvarea problemei orientale devenea tot mai acutã.
Puterile europene urmãreau scopuri expansioniste acþionând sub lozinca „eliberãrii crestinilor”.

Scopul principal al Imperiului Rus era rezolvarea Chestiunii Orientale în favoarea sa, prin stabilirea unei
dominatii depline asupra Balcanilor si strâmtorilor Bosfor si Dardanele, inclusiv asupra Constantinopolului.

Imperiul Habsburgic, urmãrind aceleasi scopuri anexioniste, s-a folosit de conflictele ruso-otomane pentru
a-si extinde influenta. Însã la începutul secolului al XIX-lea acesta era amenintat de armatele franceze si nu
putea interveni direct în problema orientalã.

Dupã proclamarea ca împãrat al Frantei (1804), Napoleon I începe cuceririle în Europa, fiind cointeresat în
ciocnirea dintre Imperiile Rus si cel Otoman pentru a le slãbi puterile si pentru a deturna o parte a armatei
ruse din Europa Centralã spre
sud-estul continentului.

Anglia, desi sustinea Rusia ca aliat împotriva Frantei, nu dorea consolidarea pozitiilor acesteia în bazinul
Mãrii Negre si în Balcani.

Rãzboiul ruso-otoman din 1806-1812

Prima etapã (1806-1807) ºi armistiþiul de la Slobozia

Cu scopul de a limita influenþa rusã în Moldova ºi Muntenia, sultanul i-a rechemat pe domnitorii Alexandru
Moruzi si Constantin Ipsilanti.

Sub pretextul cã a fost încãlcat Hatiseriful din 1802 prin mazilirea domnitorilor, fãrã acordul Rusiei, în
toamna anului 1806 fãrã a declara rãzboi Imperiului Otoman, armatele ruse au trecut Nistrul si au asediat
cetatea Hotin.

În doar câteva sãptãmâni, Principatele au fost ocupate de armatele ruse, care au ajuns la Dunãre si chiar au
trecut pe teritoriul Serbiei.

În Moldova si Muntenia a fost întrodusã conducerea militarã în frunte cu generalul Mihelson, iar teritoriul
a fost utilizat drept bazã strategicã pentru armatã.

Imperiul Otoman a declarat rãzboi Imperiului Rus, dar, fiind slãbit, n-a întreprins acþiuni active. Poarta
trecea printr-o perioadã de lupte interne, grupele de ieniceri rebeli l-au asasinat pe Selim al III-lea, apoi ºi pe
noul sultan, Mustafa al IV-lea.

În acelasi timp Rusia lupta în Europa Centralã de partea coalitiei antifranceze si suporta înfrângeri grele. În
aceasta situatie tarul Rusiei Alexandru I a fost nevoit sã încheie un tratat la Tilzit (1807) cu Napoleon, numit
de pace, pritenie, aliantã ofensivã si defensivã.

Ca rezultat, s-au delimitat sferele de influentã în Europa si Rusia s-a obligat sã adere la blocada continentalã
împotriva Angliei. Suveranii Rusiei si Franþei au cãzut de comun acord sã punã capãt rãzboiului ruso-
otoman si sã încheie un armistitiu. Prin medierea Frantei, armistitiul a fost încheiat la Slobozia (localitate pe
Dunãre) în august 1807. Erau oprite operaþiile militare pentru o perioadã de sase luni si trebuia elaborat un
mecanism pentru a continua tratativele dintre Imperiul Rus si Poartã.
A doua etapã a rãzboiului (1809-1811)
În anul 1808, din cauza înfrângerilor armatei franceze în Spania ºi a pericolului unui rãzboi cu Austria,
Napoleon a propus o nouã întâlnire cu Alexandru I. La convenþia secretã de la Erfurt, s-au discutat si cauzele
esecului tratativelor ruso-otomane.
Iarãsi a avut loc o împãrþire a sferei de influentã: Franta în Spania, iar Rusia în spatiul estic al Europei (de la
Finlanda pânã la Tãrile Române).

În aceste conditii Anglia a semnat un tratat secret cu Poarta, prin care îi fãgãduia sprijin în pãstrarea
integritãþii Imperiului Otoman. De aceea Rusia a cerut expulzarea ambasadorului englez de la
Constantinopol.

Poarta însã a anulat armistiþiul de la Slobozia ºi în martie 1809 a reluat operaþiile militare. Pe parcursul
anilor 1809-1810 armatele ruse au obþinut mai multe succese, cucerind de la otomani cetãþile de pe Dunãre:
Rusciuc, Giurgiu, Turnu.
Victoriile rusilor nu erau nici pe placul lui Napoleon, care începe pregãtirea pentru rãzboi cu Imperiul Rus.
Noul comandant al armatei ruse pe frontul ruso-otoman, generalul Kutuzov, a hotãrât sã dea o bãtãlie
decisivã.
În 1811, la Rusciuc, a fost datã o bãtãlie crâncenã, unde turcii, suferind pierderi grele (aproximativ 36 de mii
de ostasi), au fost nevoiti sã reînceapã tratativele.
În octombrie 1811, la Giurgiu generalul Kutuzov insista ca hotarul dintre Imperiul Rus si cel Otoman sã fie
stabilit pe Dunãre, iar turcii, contând pe ajutorul lui Napoleon, tãrãgãnau tratativele, dorind sã cedeze doar
Hotinul.
Deoarece tratativele au intrat în impas, Kutuzov a reînceput operaþiile militare. Poarta a cedat, dar Rusia,
aflând despre apropiata invazie a lui Napoleon, a fost nevoitã sã propunã stabilirea hotarelor dintre pãrti pe
Siret, iar mai târziu pe Prut.

Tratatul de pace de la Bucureºti (1812). Anexarea Basarabiei

Tratativele de pace au fost reluate la începutul anului 1812 într-o atmosferã diplomaticã complicatã. Anterior
au fost organizate 19 conferinte ruso-otomane, unde se discutau condiþiile pãcii si teritoriile care urmau sã fie
anexate de Rusia.

Pacea a fost semnatã la 16 mai 1812, la Bucuresti, doar cu o lunã înainte de începutul campaniei lui Napoleon
în Rusia, unde au fost confirmate conditiile tratatelor încheiate anterior, referitor la Principate.

Imperiul Otoman a fost nevoit sã cedeze teritoriul istoric al Moldovei dintre Nistru si Prut, cu cetãþile
Hotin, Tighina, Cetatea Albã, Chilia si Ismail, asupra cãruia îsi extindea doar suzeranitatea.

Tarul Alexandru I a ratificat acest tratat, prin care Rusia a obtinut iesire la gurile Dunãrii, doar cu o zi
înainte de atacul armatei franceze în Rusia.

Astfel, Moldova a fost divizatã, soarta ei fiind hotãrâtã de state strãine, pierzând cea mai mare si cea mai
fertilã parte din pãmânturile ei. Teritoriul de peste 45 mii km2, numit ulterior Basarabia, a fost anexat de
Imperiul Rus dupã dreptul celui puternic, încãlcându-se dreptul istoric si cel jusridic. Au fost încãlcate
angajamentele anterioare, prin care Rusia îsi asuma rolul de protector al Moldovei întregite.

Rezultatele Pãcii de la Bucuresti au confirmat faptul cã Moldova si Muntenia au fost obiectul luptelor politice
ale marilor puteri si scenã a teatrului de rãzboi.
Prin rãpirea Basarabiei a fost destrãmatã piaþa economicã a Moldovei si distrusã integritatea ei teritorialã,
Geneza problemei basarabene

Prin anexarea teritoriului Moldovei dintre Nistru si Prut s-a ajuns la un compromis între Imperiul Rus si
Poartã în rezolvarea problemei orientale pe contul Principatelor. Aceste împãrþiri de teritorii au generat
o nouã disputã internaþionalã, numitã problema basarabeanã, care în istoriografie este abordatã diferit.

Istoricii români ºi majoritatea absolutã a celor de peste hotare considerã cã a fost rãpit un teritoriu, cã s-
a produs divizarea unui stat ºi a unui popor. Rusia a anexat un pãmânt strãin
ei din punct de vedere etnic, geografic ºi cultural. Imperiul Otoman a cedat un teritoriu asupra cãruia se
rãsfrângea doar suzeranitatea otomanã.

Nicolae Iorga afirma: „Prin tratatul din 1812 turcii cedau, fãrã sã cunoascã mãcar limitele exacte, un
teritoriu care nu le aparþinea ºi care fãcea parte dintr-o þarã a cãrei integritate
teritorialã se angajaserã s-o respecte”.

Istoriografia rusã ºi sovieticã a tratat problema basarabeanã prin prisma intereselor geopolitice ale
Rusiei în regiune. Istoricii ruºi ºi sovietici au justificat cuceririle Rusiei þariste ºi poziþia ei anexionistã,
susþinând cã „acest teritoriu a fost lociuit din vechime de cãtre slavi”, iar populaþia „moldoveneascã” s-a
stabilit aici mai târziu. Istoricii ruºi ºi sovetici au scris despre anul 1812 ca despre “un act progresist, al
alipirii Basarabiei la Rusia”, aducând ca argument dezvoltarea ei economicã pe linie ascendentã pe
parcursul secolului al XIX-lea, dar uitând de deznaþionalizarea ºi rusificarea acestui þinut, înãbuºirea
miºcãrii naþionale, izolarea populaþiei din regiune de cultura româneascã– procese care au avut
consecinþe nefaste în istoria românilor.

4. Scrie un eseu istoric, de cel puþin o paginã, pe tema „Geneza problemei basarabene ºi
consecinþele ei pentru români”.