FUNCŢII COMPLEXE DE O VARIABILĂ

COMPLEXĂ

May 12, 2021

3. Puncte ordinare. Puncte singulare. Funcţii

elementare

3.1. Punctul de la infinit.

Relaţia z = 1/w pune ı̂n corespondenţă punctele planului variabilei w
cu punctele planului variabilei z. Exceptând punctele z = 0 şi w = 0, ı̂ntre
punctele celor două plane, există o corespondenţă biunivocă şi bicontinuă.
Punctului w = 0 ı̂i corespunde un singur punct prin aplicaţia z = 1/w.
El se notează z = ∞ şi este numit punctul de la infinit al planului variabilei
z. Prin intermediul acestui punct, transformarea z = 1/w devine biunivocă
şi bicontinuă ı̂n tot C ∪ {∞}. Mulţimea se numeşte planul complex extins.
Observaţia 1. O vecinătate |w| < r a punctului w = 0 se transformă
prin aplicaţia z = 1/w ı̂n |z| > 1/r, adică ı̂n exteriorul unui cerc de centru
0 si rază R = 1/r.
Definiţia 1. O mulţime de forma {z ∈ C, |z| > R} se numeşte vecinătate
a punctului de la infinit.

3.2. Puncte ordinare. Puncte singulare.

Definiţia 2. Fie E o mulţime deschisă ı̂n C şi f : E → C o funcţie

dată. Un punct z0 ∈ C se numeşte punct ordinar pentru f, dacă există un
disc deschis centrat ı̂n z0 , ∆(z0 , r) = {z ∈ C , |z − z0 | < r} pe care f este
olomorfă.

1
 Definiţia 3. Un punct z0 ∈ C se numeşte punct singular pentru f dacă
f nu are ı̂n z0 un punct ordinar.
Observaţia 2. Punctul z = ∞ este punct ordinar (respectiv singular)
pentru f (z), dacă w = 0 este punct ordinar (respectiv singular de aceeaşi
natură) pentru funcţia ϕ(w) = f (1/w).
Definiţia 4. Un punct singular z0 al funcţiei f se numeşte punct singular
izolat pentru f , dacă există un disc centrat ı̂n z0 care nu mai conţine alte
puncte singulare ale lui f, afară de z0 .
Vom introduce acum o primă clasă de puncte singulare, anume clasa
polilor.
Definiţia 5. Un punct singular z0 ∈ C al funcţiei f : E → C (E deschis)
se numeşte pol al lui f , dacă (∃)n ∈ N \{0} şi o funcţie φ : E ∪ {z0 } → C,
φ (z0 ) 6= 0, φ ∈ O (V ) , unde V este o vecinătate a lui z0 , astfel ı̂ncât

φ(z)
f (z) = , (∀)z ∈ V. (1)
(z − z0 )n

Numărul n se numeşte ordinul polului z0 .

Observaţia 3. Dacă n = 1, atunci z0 se numeşte pol simplu sau pol de
ordin 1. Dacă n = 2, atunci z0 se numeşte pol dublu sau pol de ordin 2, iar
dacă n = 3, atunci z0 este pol triplu sau de ordin 3.
Se poate demonstra uşor următorul rezultat.
Teorema 1. Polii unei funcţii f : D → C (D domeniu) sunt puncte
singulare izolate.

2
 Exerciţiul 1. Fie funcţia
z 2 (z − 2)
f (z) = .
(z + 1)(z 2 + 4)2
Polii lui f sunt: z1 = −1 (simplu), z2 = 2j (dublu) şi z3 = −2j (dublu).
Toate celelalte numere complexe (diferite de −1, 2i, −2i) situate la distanţă
finită sunt puncte ordinare pentru f.
Teorema 2. Fie f : D\ {z0 } → C olomorfă, z0 ∈ D. Punctul z = z0
este pol al lui f dacă şi numai dacă lim f (z) = ∞.
z→z0

Teorema 3. Funcţia f : D\ {z0 } → C olomorfă are ı̂n z = z0 un pol de

ordin n dacă şi numai dacă (∃) lim (z − z0 )n f (z) ∈ C∗ (limita există, este
z→z0
nenulă şi finită).
Definim acum (cu ajutorul limitei) alte două clase de puncte singulare,
anume puncte singulare esenţiale şi puncte singulare removabile.
Definiţia 6. Punctul singular izolat z = z0 se numeşte punct singular
esenţial pentru funcţia f : D\ {z0 } → C, dacă nu (∃) lim f (z).
z→z0
Definiţia 7. Punctul singular izolat z = z0 al lui f se numeşte punct
singular removabil sau eliminabil sau aparent dacă există şi este finită limita
lim f (z) .
z→z0

Teorema 4 (Teorema lui Riemann). Funcţia f : D\ {z0 } → C olo-

morfă are ı̂n z = z0 un punct singular removabil dacă şi numai dacă (∃)
lim (z − z0 ) f (z) = 0.
z→z0

Exerciţiul 2. Să se afle punctele singulare şi natura lor pentru funcţiile
sin z
f (z) = e1/(z−z0 ) , g (z) = .
z
Soluţie. Arătăm că z0 este punct singular esenţial pentru f, anume că
limita lui f ı̂n z0 nu există. Pentru asta, luăm două şiruri cu limita z0 :
1 1
zn = z0 + → z0 , zn0 = z0 − → z0 ,
2nπ 2nπ
ı̂n care f să aibă limite diferite:
f (zn ) = e1/(zn −z0 ) = e2nπ → ∞,
0 1
f (zn0 ) = e1/(zn −z0 ) = e−2nπ = 2nπ → 0.
e

3
Deci f nu are limită ı̂n z0 , de unde z0 este punct singular esenţial.
Pentru g avem:
sin z
lim = 1,
z→0 z

deci z = 0 este punct singular removabil pentru g.

Definiţia 8. Fie f : D → C o funcţie olomorfă pe domeniul D. Un
punct ordinar z0 ∈ D se numeşte zero al funcţiei f dacă există n ∈ N\{0} şi
o funcţie ψ ∈ O (D) , cu ψ(z0 ) 6= 0 astfel ı̂ncât

f (z) = (z − z0 )n ψ(z), (∀)z ∈ D. (2)

Numărul n se numeşte ordinul de multiplicitate al zeroului z0 .

Definiţia 9. Un zero z0 al funcţiei f se numeşte zero izolat dacă există
un disc centrat ı̂n z0 , ∆(z0 , r) ⊂ D ı̂n care f să nu mai aibă alt zero ı̂n afară
de z0 .
Teorema 5. Zerourile unei funcţii olomorfe pe un domeniu D sunt
puncte izolate.

3.2. Funcţii elementare

a) Funcţia polinom
Definiţia 1. Se numeşte funcţie polinom, o funcţie de forma

f : C → C, f (z) = an z n + an−1 z n−1 + ... + a1 z + a0 ,

cu ai ∈ C, pentru i = 0, n şi an 6= 0. Numărul n se numeşte gradul polino-

mului.
Teorema 1. Funcţia polinom este olomorfă ı̂n orice domeniu mărginit
şi nu are puncte singulare.
b) Funcţia raţională
Definiţia 2. Se numeşte funcţie raţională ı̂n planul complex, o funcţie
de forma
am z m + am−1 z m−1 + ... + a0
f : C \ D → C, f (z) = , am , bp 6= 0,
bp z p + bp−1 z p−1 + ... + b0

unde D = {z ∈ C, bp z p + bp−1 z p−1 + ... + b0 = 0}.

4
 Notăm P, Q numărătorul , respectiv numitorul lui R. Presupunem că
P, Q sunt relativ prime.
Teorema 2. O funcţie raţională este olomorfă ı̂n orice domeniu mărginit
care nu conţine rădăcini ale numitorului. Rădăcinile numitorului sunt poli de
ordin egal cu ordinul de multiplicitate al rădăcinii respective a numitorului.
z5 + 1
Exerciţiul 1. Determinaţi punctele singulare ale funcţiei f (z) = ,
z(z 2 + 1)n
n ∈ N∗ .
Punctul z = 0 este pol simplu pentru f, iar z = j, z = −j sunt poli de
ordin n.
c) Funcţia radical
Definiţia 3. Se numeşte funcţie radical de ordin n din z −a (unde a ∈ C,
n ∈ N, n ≥ 2), o funcţie care face să corespundă numărului complex z, un
alt număr complex w, dat prin
z − a = wn ⇔ z = a + wn (= g(w)). (1)
√ √
Se scrie w = n z − a = f (z). Prin definiţie n 0 = 0.
Definiţia 4. Numim funcţie multivocă definită pe mulţimea nevidă A ⊆
C, orice aplicaţie f : A → P(C), unde P(C) reprezintă mulţimea tuturor
submulţimilor lui C, deci o aplicaţie care asociază oricărui z ∈ A, o mulţime
de valori f (z) ∈ P(C) (şi nu neapărat o singură valoare).
Exemplu. Aplicaţia Arg :C∗ → P(C) definită ı̂n primul paragraf este o
funcţie multivocă.
Următoarea teoremă stabileşte că funcţia radical este de asemenea mul-
tivocă.
Teorema 3. Funcţia radical de ordin n este o funcţie multivocă cu n
ramuri şi are numai singularităţile z = a şi z = ∞, numite puncte critice
algebrice (neizolate). Domeniul de olomorfie al unei ramuri se obţine scoţând
din planul (z), punctele unei semidrepte ce uneşte a cu ∞ (numită tăietură).
Ramurile lui f sunt date de
√ ϕ + 2kπ ϕ + 2kπ
fk (z) = n
r(cos + j sin ), k = 0, n − 1, (2)
n n
unde z − a = r(cos ϕ + j sin ϕ).

5
 √
Exerciţiul 2. Să se calculeze 5
−2 − 2j.
Soluţie. Vom scrie z = −2 − 2j sub formă trigonometrică.
z = −2 − 2j ⇒ x = −2, y = −2 ⇒ M (−2, −2) ∈ (III) ⇒ ϕ ∈ (π, 3π
2
).
p √ √ √ √
r = x2 + y 2 = 2 2 ⇒ z = 2 2(− 22 − 22 j).
( √
cos ϕ = −√22
Dar, z = r(cos ϕ + j sin ϕ) ⇒
sin ϕ = − 22 .
Întrucât ϕ ∈ (π, 3π
2
) ⇒ ϕ = π + ϕ0 , cu ϕ0 ∈ (0, π2 ).
ϕ0 =?
( √ √
sin ϕ0 = | − √22 | = √22
⇒ ϕ0 = π4 ∈ (0, π2 ).
cos ϕ0 = | − 22 | = 22
√
Deci, ϕ = π + π4 = 5π 4
⇒ z = 2(cos 5π
4
+ j sin 5π
4
).
Astfel
√  5π 5π
q
5
4
+ 2kπ + 2kπ 
zk = 2 2 cos + j · sin 4 , k = 0, ..., 4 ⇔
5 5

√ h
10
 5π 2kπ   5π 2kπ i
zk = 8 cos + + j · sin + , k = 0, ..., 4.
20 5 20 5

d) Funcţia exponenţială ı̂n planul complex (z)

Definiţia 5. Se numeşte funcţie exponenţială ez , funcţia care asociază
oricărui număr complex z = x + jy, un alt număr complex w, de modul ex
şi argument y, adică:

f (z) = ez = ex (cos y + j sin y) . (3)

Observaţia 1. Din definiţie avem ez1 ez2 = ez1 +z2 , e−z = 1/ez , ez1 /ez2 =
ez1 −z2 , (ez )m = emz , m ∈ Z, z ∈ C.
Din ez = ex+jy = ex ejy şi (3) , găsim

ejy = cos y + j sin y.

6
Deci, orice număr complex z = r(cos ϕ + j sin ϕ) se mai poate scrie sub
formă exponenţială ı̂n forma
z = rejϕ .

Teorema 4. a) Funcţia exponenţială este monogenă ı̂n orice punct

z situat la distanţă finită şi f 0 (z) = ez .
b) Funcţia f (z) = ez este periodică de perioadă 2πj.
Demonstraţie. b) Dacă z = x + jy şi ω = ω1 + jω2 , atunci condiţia de
periodicitate pentru f,
f (z + ω) = f (z)
se scrie

ex+ω1 [cos (y + ω2 ) + j sin (y + ω2 )] = ex (cos y + j sin y) ,

de unde avem x + ω1 = x şi y + ω2 = y + 2kπ. Deci perioadele funcţiei

f sunt ω = 2kπj, de unde decucem că perioada principală este 2πj.
e) Funcţia logaritmică ı̂n planul complex
Definiţia 6. Se numeşte funcţie logaritmică ı̂n planul complex funcţia
care asociază unui număr complex z 6= 0, un alt număr complex w astfel
ı̂ncât ew = z. Vom nota f (z) = w = Log (z) .
Teorema 5. Funcţia logaritmică este multivocă cu o infinitate de ramuri
date de
fk (z) = wk = ln r + j (ϕ + 2kπ) , k ∈ Z, (4)
unde r = |z| , iar ϕ = arg0 (z) . Altfel spus z = r(cos ϕ + j sin ϕ).
Singularităţile acestei funcţii sunt z = 0 şi z = ∞, numite puncte crit-
ice logaritmice (neizolate). Domeniul de olomorfie al unei ramuri se obţine
eliminând din planul complex punctele unei semidrepte T (numită tăietură)
care uneşte cele două puncte singulare.
Exerciţiul 3. Să se calculeze Log (1 + j), apoi să se determine acea
ramură a funcţiei f (z) = Log z care satisface fk (−3) = ln 3 + 7πj.
Soluţie. Pentru√ z =√ 1 + j ⇒ x = 1, y = 1 ⇒ M (1, 1) ∈ (I). Avem
√ √
r = 2 ⇒ z = 2( 22 + 22 j) ⇒ ϕ = π4 .
Astfel, conform formulei (4), obţinem

7
 √ π 
Log (1 + j) = ln 2+j + 2kπ , k ∈ Z.
4

Pentru a determina o anumită ramură a logaritmului dat, vom afla acel

k ∈ Z pentru care Log (−3) = ln 3 + 7πj.
Întrucât −3 = 3(cos π + j sin π) ⇒ Log (−3) = ln 3 + j(π + 2kπ).
Deci, ln 3 + j(π + 2kπ) = ln 3 + 7πj ⇒ k = 3.
Pentru z = 1 + j, ramura căutată este
√
[Log (1 + j)]k=3 = ln 2 + j(25π/4).

f ) Funcţia putere complexă a unui număr complex

Definiţia 7. Numim funcţie putere complexă z α a numărului complex z
nenul, funcţia care asociază lui z ∈ C∗ un alt număr w ∈ C , dat prin
not.
w = f (z) = z α = eα Log z .

Exerciţiul 4. Să se calculeze j j .

Soluţie. Deoarece |j| = 1 şi arg0 j = π/2, deducem că
π  π 
Log (j) = ln 1 + j + 2kπ ⇔ Log (j) = j + 2kπ , k ∈ Z.
2 2

Rezultă că j j = ej Log j = e−(π/2)−2kπ , k ∈ Z.

g) Funcţii trigonometrice şi funcţii hiperbolice
Definiţia 8. Funcţiile trigonometrice ı̂n C se definesc prin relaţiile:

ejz − e−jz ejz + e−jz sin z cos z

sin z = , cos z = , tg z = , ctg z = .
2j 2 cos z sin z

Definiţia 9. Funcţiile hiperbolice se definesc prin relaţiile:

ez − e−z ez + e−z sh z ch z
sh z = , ch z = , th z = , cth z = .
2 2 ch z sh z
8
 Teorema 6. Funcţiile sin z, cos z, sh z, ch z sunt olomorfe ı̂n orice dome-
niu mărginit şi (sin z)0 = cos z, (cos z)0 = − sin z, (sh z)0 = ch z, (ch z)0 =
sh z.
Funcţiile tg z, ctg z, th z, cth z sunt olomorfe ı̂n orice domeniu mărginit,
cu excepţia punctelor ı̂n care se anulează numitorii, puncte care sunt poli
simpli.
Exerciţiul 5. cos (2 + j) = cos 2 cos j − sin 2 sin j = cos 2ch1 − j sin 2sh1,
pentru că cos jz =chz şi sin jz = jshz. Se poate calcula şi folosind Definiţia
8.