Cursul 4

SCHEME SI SCENARII COGNITIVE

A. Schemele cognitive

Reprezentarile, asa cum ne amintim, sunt condensari de informatie care pastreaza

extrinsec (cele verbale) sau intrinsec (cele imagistice) proprietatile obiectului reprezentat.
Asadar, putem vorbi de reprezentari imagistice sau verbale (simbolice), ambele
modalitati fiind declarative, adica presupun un acces direct al constiintei si o reactualizare
clasica. Pe de alta parte, vorbim si despre reprezentari procedurale, cu un caracter non-
declarativ la care constiinta nu are acces direct. Reprezentarile verbale sau simbolice se
mai numesc si semantice.
Anderson (1985) sublinia importanţa reprezentării de tip semantic a cunoştinţelor
în sistemul nostru cognitiv, aducând următoarele argumente:
a) prin caracterul său abstract, reprezentarea semantică, spre deosebire de cea
imagistică, este mai economicoasă, deoarece ea reţine maximul de informaţie, operând
prin abstracţie, prin abandonarea aspectelor irelevante ale stimulului, oprindu-se asupra
celor cu un grad relativ crescut de stabilitate. Dacă ne gândim la faptul că şi noţiunile ca
elemente structurale fundamentale ale gândirii reprezintă condensări de informaţie
relevantă pentru o categorie dată, atunci se confirmă încă o dată legătura intimă dintre
reprezentare şi gândire;
b) un alt avantaj subliniat care decurge din primul se referă la rapiditatea procesării
informaţiei, reprezentările semantice fiind mai uşor de prelucrat decât cere imagistice,
datorită locaţiei mai reduse în memoria operaţională sau de lucru a subiectului. În acest
sens, Miclea (1994) afirma că:
 " un silogism rămâne un silogism, indiferent de limbajul natural în care
este formulat, de topica premiselor sau a termenilor în cazul unei premise, de
mărimea literelor sau intensitatea fonemenlor în care este exprimat."
c) reprezentările semantice deţin o structură sau o sintaxă extrem de riguroasă, ele
nepermiţând combinaţii "ilogice" care încalcă regulile de combinare semantică
sau logică. Limitând numărul de combinaţii posibile, se reduce în mod automat
oportunitatea interferenţelor, reprezentarea semantică permiţând operarea asupra
posibilului. În acest sens, pentru a confirma această idee, Piaget şi întreaga şcoală
de epistemologie genetică afirma că datorită reprezentărilor semantice, sistemul
cognitiv face saltul din real în posibil.

Tot o modalitate de condensare a informaţiilor este şi o schemă cognitivă. În

trecerea de la figurativ la operaţional, schemele cognitive ca structuri generale de
cunoştinţe activate simultan, corespunzătoare unei situaţii din realitate deţin un rol
esenţial.
Noţiunea de schemă cognitivă sau schemă mentală a fost utilizată atât în câmpul
filozofiei, cât şi în cercetările din aria psihologiei, începând cu Kant, trecând apoi prin
şcoala gestaltistă şi şcoala de epistemologie genetică, până la abordarea inteligenţei
artificiale. Atunci când intrăm în contact cu o anumită realitate, ne reactualizăm schemele
cognitive din memoria de lungă durată, adică un model esenţializat al obiectului sau
evenimentului respectiv. Păstrand trăsăturile generale şi esenţiale ale obiectului sau
evenimentului, activarea unei scheme mentale reprezintă un mecanism psihologic cu rol
adaptativ.
Miclea (1994, p.356) trece în revistă principalele caracteristici ale unei scheme
cognitive sau mentale:
- schemele cognitive denotă situaţii complexe din realitate, acestea neoprindu-
se la evidenţierea unor trăsături ale obiectelor şi fenomenelor, ci ele exprimă
contextul în care aceste aspecte apar; de pildă, activarea schemei cognitive
corespunzătoare situaţiei de examen presupune interrelaţionarea diferitelor
elemente ale situaţiei respective - examinatorul, subiectul examinat, probele,
evaluarea,etc.;
 - cunoştinţele conţinute într-o schemă mentală sunt autonome unele în raport
cu celelalte, schema cognitivă conţinând nu numai elementele în sine, ci
furnizând informaţii şi despre relaţiile dintre aceste elemente. Mai mult chiar,
aceste relaţii sunt unele tipice pentru descrierea situaţiei respective, adică
reflectă notele generale şi esenţiale ale situaţiei respective;
- cunoştinţele conţinute într-o schemă cognitivă, spre deosebire de concepte
care sunt inserate în reţele semantice depozitate şi activate selectiv din
memoria de lucru, se definesc prin ele însele, neraportându-se la alte
cunoştinţe;
- o schemă mentală reprezintă o structură generală şi abstractă, deoarece nu se
aplică la o singură situaţie, ci la un tip de situaţii;
- există o structurare de tip ierarhic a schemelor mentale, pornind de la
cunoştinţe cu grad crescut de generalitate, invariabile până la cunoştinţe cu
grad mare de variabilitate, care sunt specificate pentru fiecare situaţie în parte.
Astfel, decodificarea unei situaţii prin activarea schemelor de tip cognitiv este
echivalentă cu identificarea cunoştinţelor fixe şi apoi a celor variabile,
adecvate situaţiei;
- ca modalităţi de activare a unei scheme mentale, în vederea interpretării unei
situaţii din realitate, apare prezentarea etichetei lingvistice care va amorsa
schema asociată, prezentarea contextului sau caracteristicile situaţiei şi
stimulului perceput la un moment dat.
Revenind la organizarea de tip ierarhic a schemelor mentale, Miller (1993, 1997)
subliniază faptul că organizarea cunoştinţelor în structura schemei cognitive este mai
degrabă una temporo - spaţială decât ierarhic propriu-zisă; organizarea ierarhică (de
pildă, cea a conceptelor în cadrul reţelelor din memoria semantică) înseamnă o
categorizare după diferite criterii ca norme logice. Copilul deţine o organizare ierarhică a
informaţiilor, a conceptelor pe baza unei taxonomii, iar apoi, odată cu dezvoltarea
sistemului de reprezentări şi a limbajului ca manipulare de simboluri, este capabil să
diferenţieze categoriile. Copiii pot diferenţia categoria "mâncare" de categoria semantică
"instrumente pentru baie", dar înainte de această achiziţie, asistând zilnic la derularea
secvenţei "a mânca - a face baie - a se culca" va engrama acest script; din acest motiv,
informaţiile condensate în script sau într-o schemă mentală sunt temporo-spaţiale şi nu
atât ierarhizate ca în cazul unei taxonomii.
Un alt argument care vine în sprijinul ideii organizării temporo-spaţiale a
cunoştinţelor conţinute în schemele cognitive se referă la faptul că orice modificare a
secvenţei derulării unor evenimente va bulversa cognitiv copilul care, prin activarea
scriprului respectiv, reuşea adaptarea la realitate. În mod similar se petrec lucrurile şi în
cazul în care venim în contact cu alte culturi care promovează scheme cognitive diferite
de ale noastre.
Revenind la asistarea copilului la derularea unor secvenţe acţionale cotidiene,
putem afirma că tocmai această implicare personală va face mai facilă reactualizarea
informaţiei din memoria de lungă durată, scriprul fiind activat, în special în cazul copiilor
preşcolari, în jocul simbolic. Chiar dacă în jocul simbolic copilul poate inversa ordinea
unor secvenţe evenimenţiale, el ştie că în realitate lucrurile nu stau aşa, iar dacă realitatea
nu îi confirmă mereu şi mereu acest tip de organizare temporo-spaţială, el se va simţi
confuz. Prin acest aspect se subliniază rolul deosebit de important al schemelor şi
scenariilor cognitive în asigurarea caracterului stabil şi predictibil al evenimentelor
zilnice, pe de o parte, precum şi funcţia acestor scheme în dezvoltarea abilităţilor de
interacţiune socială, într-o cultură dată.
Din punct de vedere al dezvoltării ontogenetice, Nelson (1990) arată că schema şi
scenariul cognitiv se dezvoltă ca şi complexitate între 4 şi 10 ani, permiţând introducerea
de noi elemente în schema.
Cercetările din domeniul psihologiei cognitive şi developmentale demonstrează
rolul fundamental al poveştilor în dezvoltarea anumitor scheme mentale, deoarece o
poveste include, la fel ca scriptul, o secvenţă temporo-spaţială bine definită: evenimentul
- protagoniştii - acţiunile - scopul. Întreaga şcoală de terapie raţional-emoţională care
fructifică rezultatele cercetărilor din domeniul psihologiei cognitive (în special) se
bazează pe rolul povestirilor (care au un conţinut simbolic) în dezvoltarea scriptului sau
în modificarea unui scenariu care se dovedeşte a fi dezadaptativ pentru subiect.
 B. Scenariile cognitive

Scenariul sau scriptul este tot o schema cognitiva, dar, daca schema se refera la o
structura generala de cunoştinţe activate simultan, corespunzătoare unei situaţii din
realitate, scenariul este o structura de date sau cunostinte care descriu secvente
evenimentiale intr-un anumit context. De pilda, scenariul pentru secventa evenimentiala
„a merge la cursuri” contine scheme cognitive pentru „caiet”, „carti”, „ustensile de scris”,
„geanta”, „universitate”, etc. Mergand pe exemplul dat, scenariul cognitiv ar fi:
Scena 1: pregatirea pentru plecarea la scoala (spalare, imbracare, etc)
Scena 2: intrarea la curs
Scena 3: derularea cursului
Scena 4: plecarea de la curs
Orice script are un nucleu tare („noduri”) care contine acele micro-actiuni relativ
constante in raport cu situatiile particulare, dar si anumite aspecte particulare, care
variaza de la o situatie la alta si de la o persoana la alta. Intre secventele evenimentiale
care fac continutul scenariului se stabilesc relatii de ordonare temporala, in sensul ca
anumite actiuni urmeaza strict dupa altele.
Scenariile care ne ghideaza existenta sunt rezultatul unei invatari sociale, prin
preluarea si modelarea comportamentului. Daca ele sunt efectul unei invatari sociale,
atunci inseamna ca unele scenarii variaza de la o cultura la alta pentru aceeasi situatie de
natura sociala. Aparitia unei anumite situatii sociale genereaza sau activeaza
cvasiautomat un anumit secenariu care, la randul sau, ghideaza comportamentul. Asadar,
activarea scenariului la impactul cu o situatie particulara se realizeaza automat, ceea ce
inseamna o semnificativa economie de resurse cognitive. Cand intram in contact cu o
noua cultura care promoveaza, pentru aceeasi situatie, un script diferit de cel pe care il
detineam pana in acel moment, are loc un moment de confuzie mentala, iar re-formularea
scriptului sau adaptarea scriptului personal la caracteristicile noului scenariu presupune
un efort personal. Practic, a te adapta unei culturi inseamna a utiliza scenariile sale, a le
activa fara efort atentional prea mare.
 Dar ce dovezi stiintifice exista asupra existentei scenariilor si a atributelor lor?
Cercetatorii au pus la punct o serie de tehnici si metode de identificare si analiza a
scenariilor cognitive.
Una dintre aceste metode consta in a solicita unui grup de persoane sa specifice
anumite evenimente pe care le considera semnificative, tipice pentru o anumita situatie.
De pilda, pentru situatia „a merge la discoteca”, sa mentioneze care sunt
secventele/evenimentele tipice. Acele secvente care sunt mentionate de majoritatea dintre
cei investigati reprezinta micro-actiunile scenariului. Restul secventelor mentionate de
subiecti, in ordinea frecventei lor de aparitie, reprezinta diverse substructuri ale
scenariului.
O alta metoda de evidentiere a realitatii psihologice a scenariilor este legata de
surprinderea efectelor acestora asupra reamintirii unor povesti. Orice poveste contine un
scenariu: o descriere initiala a situatiei si a personajelor, intriga, derularea,
deznodamantul. Grupului experimental i se prezinta o astfel de poveste, dar din care
lipsesc anumite secvente actionale care in mod frecvent erau tipice pentru situatia
respectiva. Cand li s-a cerut subiectilor sa isi reaminteasca povestea, s-a constatat ca
acestia puneau in poveste „imbogateau” scenariul povestii cu elemente noi, dar cu grad
ridicat de tipicalitate pentru situatia respectiva, fapt care demonstreaza activarea unor
scenarii cognitive pe care subiectii le aveau in MLD. Mai mult, secventele prezente in
povestea initiala, dar atipice pentru scenariul respectiv, erau omise sau rata reproducerii
lor era foarte mica.