Psihologie judiciară 

şi penitenciară
(Suport de curs)

Autor
Conf. univ. dr. Gheorghe Florian

Bucureşti
2012

1
 Sintezele care urmează sunt doar o introducere în problematica
actuală a psihologiei judiciare. Ca urmare, în temele supuse atenţiei, sunt
punctate aspecte pe care le consider esenţiale, cu speranţa că
dumneavostră veţi citi mai mult din bibliografia recomandată, astfel încât,
atunci când veţi întâlni asemenea probleme în practica profesională, să le
abordaţi constructiv.

Am adăugat la sfârşit studii recente privind motivaţia

infracţională şi penitenciarele supraaglomerate, considerând utilă
cunoaşterea modului în care psihologii pătrund în profunzimea lumii
criminalităţii şi a justiţiei contemporane.

Lucrând în prezent în acest domeniu, psihologii lucrează de fapt

pentru generaţiile viitoare...

2
 1 - Cauzele şi costurile criminalităţii
1 – Factori favorizanţi ai criminalităţii în concepţia O.N.U.

2 – Indicatori de patologie socială care pot determina creşterea

criminalităţii

3 – Structura costurilor criminalităţii

1. Factori favorizanţi ai delicvenţei ( Al VIII-lea Congres ONU privind

criminalitatea, 1990, Caracas, Venezuela):

1. saracia, somajul, analfabetismul, absenta locuintelor bune si ieftine, sistem de

invatamant si formare inadaptat.
2. număr crescand de cetateni fara perspectiva de insertie sociala si agravarea
inegalitatilor sociale
3. disocierea legaturilor sociale si familiale agravata printr-o educatie parentala
inadacvata, educatie ce face deseori conditiile de viata dificile
4. conditiile dificile pe care le cunosc oamenii ce migreaza spre oras sau alte tari
5. distrugerea identitatii culturale de origine, rasismul si discriminarea ce pot crea
dezavantaje in plan social al sanatatii si al angajarii in munca
6. degradarea mediului urban mai ales insuficienta echipamentelor colective in
anumite cartiere favorizand delicventa
7. dificultatile create de societatea moderna de a se insera corect in comunitate, in
familie, in mediul de munca si in scoala si a se identifica cu o cultura
8. abuzul de alcool, droguri si a altor substante a caror dezvoltare e favorizata de
factorii mentionati mai sus
9. multiplicarea activitatilor legate de crima organizata mai ales de tradic de
droguri si tainuirea obiectelor furate
10. provocarea mai ales prin mass-media a ideilor si atitudinilor ce sunt surse ale
violentei, inegalitatii si tolerantei.

3
 2. - Indicatorii de patologie socială
care pot influenţa rata criminalităţii
I. Indicatori biologici şi medicali

1. discriminarea natalităţii
2. cresterea alterărilor psihosomatice
3. reducerea discriminarii caracteristicilor sexuale
4. reducerea mediei de vârsta în grupul afectat

II. Indicatori economici

1. cresterea instabilităţii profesionale

2. cresterea absenteismului la locul de munca
3. reducerea productivităţii individuale
4. cresterea şomajului forţat
5. cresterea numărului de greve

III. Indicatori criminologici

1. cresterea delicventei juvenile

2. cresterea numărului de sinucideri
3. cresterea gradului de indiferenta fata de delicte
4. cresterea gradului de perversitate si gravitate a delictelor

IV. Indicatorii politici

1. fragmentare socială si politică
2. consolidarea nationalismelor regionale
3. apariţia liderilor subversivi
4. emigrarea masivă

V. Indicatori culturali

1. interes pentru primitiv, anormal, exotic, probleme sexuale

2. intensificarea intelectualismului si a planificarii obsesionale
3. declinul credintei religioase, pierderea semnificatiei sensului vietii si al destinului
cosmic
4. intensificarea activitatilor de derivatie (jocuri, distractii indecente, jocuri riscante)

4
 3. - Costurile criminalităţii

Există patru tipuri de costuri :

1. costurile represiunii: costurile funcţionării instituţiilor cu atribuţii în domeniul

combaterii criminalităţii – poliţia, jandarmeria, parchetele, tribunalele,
penitenciarele, probaţiunea, specializarea personalului acestor instituţii;
2. costurile protecţiei : firmele de pază, asigurările, serviciile pază din magazine,
sistemele de alarma si protectie, case de bani, blindaje, transportul valorilor,
costul avocatilor
3. costurile prevenirii : gardienii publici, protectia martorilor, protectia victimelor,
protectia copiilor, iluminatul public, specializarea personalului de prevenire din
politie, jandermerie, probatiune;
4. costuri asociate criminalităţii: decesul victimei (pierderi productive viitoare,
prejudiciu moral, cheltuieli de înmormântare), vatamarile corporale, expertizele,
accidentele rutiere, incendiile provocate, furturile din magazine, furturile de
autoturisme, agresiunile cu mâna armată, revoltele şi tulburarile ordinii publice,
emiterea cecurilor fara acoperire, fraude economice si financiare (eludarea
impozitelor, nedeclararea veniturilor), infracţiunile în construcţiile de locuinte,
falsificarea de monedă, fraudele vamale (eludarea taxelor, exportul illicit si
pierderile de substanţă pentru economie), profitul din proxenetismul stradal si
hotelier, profitul din traficul de droguri şi alcool.

Nu pot fi cuantificaţi următorii factori : vieţile distruse, reacţiile de răzbunare,

neîncrederea ce survine în relaţiile sociale, schimbarea obişnuinţelor, izolarea auto-
impusă, frica, pierderile turistice şi culturale.

5
 2 - Delincvenţa juvenilă
S. Glueck (1934): “Cauza delincvenţei minorilor e reprezentată de acele elemente care,
luate separat, nu pot explica delincvenţa juvenilă”.

Axiome ale educaţiei

1. binele se învaţă doar de la cel care te iubeşte

2. copilul ia ca model în viaţă pe părintele fericit
3. copilul ia ca model în viaţă pe părintele care progresează
4. oamenii au un comportament moral doar când au ceva de apărat (familie,
prestigiu, relaţii semnificative, prieteni, avere)

Teoria integrativă privind etiologia delincvenţei juvenile

(Caplan - Le Blanc, 1993)

Delicvenţa juvenilă are la bază 4 factori explicativi:

1 - legăturile sociale
 investitia copilului in activitati sociale (timpul acordat)
 angajamentul fata de institutii (religie, familie, sport)
2 - allocentrismul (orientarea către ceilalti, capacitatea de a te interesa de altii pentru
ei insisi) cu cat educatia in familie este mai pro-sociala, cu atat ea protejeaza mai
mult impotriva delicventei juvenile

3 – constrângerile
 informale (provin din partea persoanelor intime)
 formale (provin din partea institutiilor)
 externe (din anturaj)
 interne (normele morale asimilate şi interiorizate)
4 - expunerile la influenţe si oportunităţi antisociale (prieteni delincvenţi, consum
de alcool, sexualitate precoce, vagabondaj, interiorizarea justificărilor
infracţionale utilizate de grupul de referinţă)

Mecanismele devenirii infractionale

I. coeficient de inteligenţă slab→stimă de sine scăzută→tulburări de conduită

nespecifice→infractiune

6
 II. tulburări de conduită→eşec scolar→subestimare de sine→cautare
compensatorie a identităţii→infractiune

Stadiile dezvoltării activităţii delicvente la minori

1. Stadiul de apariţie (8-10 ani) - infractiuni omogene şi benigne (sunt privite ca o

copilarie dar frecvenţa lor atrage atentia)
2. Stadiul de explorare (10-12 ani) - infractiunile se diversifica si se agraveaza.
3. Explozia (în jurul varstei de 13 ani) - predomina furtul prin efractie.
4. Conflagratia (in jurul vârstei de 15 ani) - furturi si spargeri de automobile, comert cu
droguri, atac asupra unor persoane.
5. Debordarea (17-18 ani) – apar forme subtile si de o violenţă malignă.

Aceste stadii coexistă cu inadaptarea şcolară, revolta familială, consum de droguri si

alcool, promiscuitate sexuala.

Tipologia delicvenţei juvenile

a. Ocazionala: 80% din adolescenti trec prin asa ceva; exprima deficiente in relatiile
cu parintii, dificultati scolare, asocieri cu delicventi. Prevenirea se face prin actiuni
asupra familiei, protectie asupra bunurilor, atragerea in activitati comunitare.

b. De tranzitie: la 10% din adolescenti; apare intr-o perioada in care abunda

dificultatile pentru minorul respectiv. Este o delicventa exploziva şi pe un fond de
dezangajare interpersonală.

c. Delicventa stabilizată: la 1% din adolescenti; este o activitate persistentă care se

poate transforma intr-un mod de viaţă.

7
 3 – Noţiuni de victimologie
Definitie

Victimologia - ramură a criminologiei care studiază personalitatea victimei,

interactiunea dintre agresor şi victimă şi evoluţia socio-dinamică a situaţiei
preinfracţionale.

Noţiuni frecvent utilizate:

- impresionabilitate victimală: victimele infractorilor cu guler alb ( sunt imbracati

frumos, suscita increderea)

- câmp victimal - are trei componente: făptaşul, victima şi catalizatorul actiunii (cel care
declanşează mecanismul mativational)

- infractorul victimă: copilul maltratat ce devine agresor

- victimta latentă: atractia pe care unele personae o exercita asupra infractorului

(personae singure, vârstnice, naive, cu fatalism afişat)

- infractiune fără victimă : incestul consimţit între majori, consum de droguri

- victimă nespecifică: publicul larg, comunitatea

- victima intâmplătoare - din eroarea infractorului

- factor victimogen = anumite pericole profesionale, stil de viaţă dezordonat, conditia

fizica (persoanele slabe din punct de vedere fizic )

Istoric :

Hans von Hentig a scris un articol despre rolul victimei în infractiune într-un ziar
din Koln (14 septembrie 1934). In 1940 el publică lucrarea « Criminalul şi
victima sa » , inspirat de o nuvelă austriacă în care un personaj spunea : « Eu
asasinul şi el victima suntem amândoi vinovaţi dar el mai mult decât mine » .

Prima tipologie a victimelor elaborată de Hans von Hentig :

1) victima izolată

8
 2) victima apropierii socio-topografice – devine victimă din cauza relatiilor care se
stabilesc între cei ce impart un spatiu restrins
3) victimele unei mari nelinişti vitale – se expun în momentele de sinceritate
4) victime agresive, nechibzuite, supuse unor capricii nestăpânite
5) victime lipsite de rezistenţă în faţa unei voinţe mai tari de care dau dovadă
infractorii ( adolescenţii, persoanele foarte în vârstă )

A doua tipologie descrisă de Hans Von Hentig :

1) tinerii – pentru că nu au experienta de viata

2) femeile - din cauza atractiei sexuale sau a averii pe care o poseda
3) vârstnicii  - din cauza slabiciunii fizice si a faptului că sunt bănuiţi că au “bani
albi pentru zile negre”
4) consumatorii de alcool sau de droguri
5) emigrantii – deoarece nu cunosc limba, sunt creduli
6) indivizii aparţinând minoritatilor etnice
7) indivizi normali dar cu inteligenţă redusă
8) indivizi temporar deprimati – devin apatici, supusi, neglijenti
9) indivizii achizitivi, avizi de câştig, indiferant de situatia lor materiala
10) indivizi desfânaţi si destrăbălaţi – pentru că dispretuiesc legile
11) indivizi singuratici şi cu inima zbrobită – din cauza singuratăţii
12) chinuitorii – ex : tatăl alcoolic şi violent ucis de proprii copii
13) indivizi « blocaţi » – persoane încurcate in datorii ce devin victime ale unor
« binevoitori » care le ofera solutii

Stephan Schafer clasifică victimele descriind cine este responsabil si in ce masură s-a
implicat in relatia ce a dus la infractiune :

1) victima care anterior infractiunii nu a avut nici o legatura cu faptasul –

functionarul de bancă
2) victima provocatoare – din cauza arogantei, nu-si tine promisiunea sau e prins cu
iubita infractorului
3) victima ce precipita declanşarea actiunii – ex : o femeie singură noaptea sau
persoana neglijentă care nu inchide usa la masina
4) victima slabă sub aspect biologic – ex : surorile de caritate
5) victimele auto-victimizate – sinucigaşul, cartoforul, consumatorul de droguri,
dezertorul din armată
6) victimele politice – din cauza convingerilor pe care le au

9
Tipologia lui Wolf Middendorf :

1) victima generoasă care sare in ajutorul oricui

2) victima bunelor ocazii – fac cumpărături ocazionale de la necunoscuti
3) victima devoţiunii şi afectiunii – religiosi fanatici ce doneaza bunuri pentru a fi
« mantuiti », femei în vârstă ce vor să se căsătorească
4) victima lacomiei si dorinţei de mari câştiguri ilicite: cumpărătorii de acţiuni,
jucătorii la cazino.

4 – Teoria personalităţii criminale

Originile teoriei: “trecerea la act” şi “starea periculoasă” au impus clarificari
privind pragul delincvential, zona tolerantei la frustrare, dinamica trasaturilor
psihologice care sustin conduita infractionala.

Teoria clasică reţine patru mari trăsături psihologice privind personalitatea

criminală: egocentrismul, agresivitatea, labilitatea şi indiferenţa afectivă. Acestea
constituie “nucleul central al personalităţii criminale”.

Egocentrismul

Este tendinta de a raporta totul la sine : individul se consideră centrul universului,

reactionează la frustrare prin gelozie, invidie, mânios când e ofensat, bănuitor, îşi
maschează autoritarismul sau devine despotic, dominator;

Atitudinea fata de sine: nu vede decat punctul sau de vedere, devalorizeaza legea si
oamenii, demonstreaza ca ipocrizia este universala, isi legitimeaza actul  ceea ce in
ochii lui este o adaptare reusita ;

Atitudinea fata de altii: este critic, acuzator pentru ca nu intelege mediul, cauta
contextul social care-i convine, sentiment de injustitie
suportata (gelos, vindicativ).

10
Labilitatea

Este capacitatea de a nu fi inhibat de amenintarea penala; individul se lasa antrenat

de necesitatea satisfacerii anumitor nevoi, fara sa tina cont de gravele inconveniente
atasate acesteia; schimbă frecvent opiniile şi profesiunea, incapabil sa reziste la
solicitari (cauta satisfactii imediate); instabilitatea afectiva determina o organizare
dinamica saraca a eului si o vointa rau integrata.

Indicatori ai labilităţii: capricii, sugestibilitate; lipsa inhibitiilor (defect de

vointa); lipsa da consistenta, de mobilitate (nu se tine de cuvânt, cameleonic,
influentat de ambianţă si hazard, nu suscită incredere); se consoleaza repede, cauta
noi prieteni, este usor de convins, placerea lucrurilor materiale, sexualitate
dezordonată, incapabil de respect, minte usor; nevoie excesiva de miscare, deficit de
atentie, puerilism etichetat ca superficialitate.

Agresivitatea

Conceptii privind agresivitatea :

a) constitutională: este un instinct universal

b) genetică (psihanaliza) : consecinta a frustrarii (dar pot exista si adaptări
reuşite la frustrare )
c) sociologică : rolul culturii (formele camuflate de agresivitate)

Mecanismele agresivităţii :

I – psihofiziologice: reactiile psihofiziologice de mânie au sediul in hipotalamus, la

care se adauga hormonii tiroidieni si adrenalina 

II – psihosociale: grupul infracţional defineste situaţiile de frustrare si asigura

protectia delincvenţilor.

Indiferenţa afectivă

- indicatori: lipsa de altruism si simpatie, egoism, orb si surd in privinta

comportamentelor odioase.

11
 - este componenta structurală a personalitatii criminale
- expresie a carenţei afective (este vorba de contextele formative care au dus la
eclipsarea capacitatii emotive si a inclinatiilor altruiste)

- pasiunea distructiva motiveaza infracţiunea

- egocentrismul influenţeaza judecata morală iar indiferenta afectiva împiedică
trăirea actului odios ca fiind reprobabil, nedemn, pasibil de pedeapsă.

5 – Factorii crimei
Factorii criminogeni:

1 – după câmpul de acţiune

a - cu acţiune globală
b - cu acţiune la nivelul individului
2 - după locul în geneza infracţiunii
a - predispoziţii - dispoziţii instinctive, intelectuale, afective şi
alterările lor
b - pregătitori alcoolul, TBC, lues, encefalită, boli endocrine
c - declanşatori (ocazionali): factori din ambianţă
3 – după semnificaţia infracţiunii în viaţa autorului: istorici şi genetici
4 – după mecanismele care au generat infracţiunea: dinamici şi imediaţi
(situaţionali şi reacţionali)

Factorii situaţionali
1 - de mediu general economici, şomaj, provocarea, alcoolul
2 – victima
- raportul criminal-victimă
a - în sit. specifice (periculoase): victima atrage criminalul
(paricid, gelozie, ură);
b - în sit. non-specifice: ocazia e căutată (creată) de criminal
(şantaj);
c - în sit. intermediară: ex. criminalul a fost mai întâi şantajat.

- factori care infl. raporturile criminalului cu victima: vârsta, sexul,

starea psihopatologică.
- mecanisme care intervin în raporturile criminal-victimă

12
 a - moral şi juridic: victima colaborează/ nu colaborează/ comite
delictul (în legitimă apărare sau cea care simulează);
b – psiho-social: victima a cărei conduită duce la delict (adulter);
victima în cadrul unui consens (suicid în doi); victima într-o
situaţie vitală exploatat de criminal (disperat, tulburat).

- mec. reacţionale rezultate din relaţia criminal – victimă:

a - relaţia nevrotică: în paricid există o fixaţie asupra mamei şi o
dependenţă de tatăl autoritar şi urât;
b - relaţia psiho-biologică: atracţie reciprocă între 2 soţi alcoolici sau
între prostituată şi susţinător.
c - relaţie geno-biologică: descendenţii unor vagabonzi şi hoţi
sunt atraşi unii de alţii, indif. de nivelul lor de viaţă sau de
avere.

Factori reacţionali (privesc personalit. delincv. în momentul crimei)

A.- factori care susţin motivaţia crimei

- distincţie: - motiv: raţiune intelectuală clară

- mobil: de ordin intim, se confundă cu tendinţa sau pasiunea

a.- conştient: sentimente ce nu pot fi mărturisite

b.- inconştient: nevoi inconştiente

- motivaţia primară a delincvenţei (Mira Y Lopez):

a.- nevoia de conservare a vieţii

- tendinţele posesive(achizitive)

- tendinţele defensive sau distructive det. de teamă sau mânie.

b.- nevoia de conservare a vieţii speciei - delictele sexuale

c.- nevoi sublimate care se interpun între sentiment şi acţiune

furt: escrocherie, plagiat

omor: insultă, calomnie, critică, ironie

13
 viol: seducţie, flirt, atentat verbal la pudoare

neglijenţa, lipsa de cooperare

- există o continuitate între motivele delictuale şi cele sociale, criminologia

putând fi considerată ca o patologie morală

- originile motivaţiei primare a delincvenţei permite distingerea celor exogene

(generate/influienţate de opinia publică, ideologie, concepţia despre onoare) de

cele endogene (exces pasional, egoism)

B.- Factori care susţin mecanismele crimei

1. Factori ataşaţi sit. specifice (periculoase) şi care generează tensiuni

psihologice care duc la delict: agresivitate det. de frustrare, regresiune

(individ frustrat cu comport. primitiv cand e sub infl. alcoolului), conduite de

evadare (vagabondaj la un copil nedorit în familie), autism (crimă pasională
urmată de suicid), sublimarea (devierea dorinţei spre noi obiecte fără
raporturi aparente cu ea, ex. adolescentul fură pt. a se afirma), identificarea
(tensiunile se eliberează asimilând nevoile şi aspiraţiile altui individ sau grup
(model criminal), raţionalizare (elab. de argumente justificative).

2. Factori ataşaţi situaţiilor non-specifice (amorfe): depind de gradul

maturizarii infracţionale (proiecţia, identificarea, raţionalizarea)

3. Factori ataşaţi situaţiilor mixte (ocazia trebuie căutată dar apare şi un

stimul specific personal sau interpersonal):

a) – inadaptarea (tensiune între individ şi mediu): dacă nu are sprijin,

individul va căuta un mediu specific unde reacţiile sale vor fi admise şi în
armonie cu stilul său de viaţă.
b) rel. interpersonale specifice: crima în doi, asociaţia criminală (şef,
organizare, ierarhie, roluri, auxiliari).
c) epidemia criminală: activitate spontană a unei bande, motivată prin

14
 dorinţă de răzbunare; proiecţia agresiunii ( răzbunare la întâmplare

tinerii atacă un magazin pentru că nu au fost primiţi la cinematograful

de alături), nevoia de a afirma omnipotenţa colectivă ca un mijloc de a

compensa frustrările individuale („ patota”).

d) situaţia de deţinut: se învaţă tehnici criminale, posibilităţi de şantaj,

homosexualitate (prin contagiune, imitaţie, identificare).

6 – Trecerea la act
Clasicii au descris trei modele ale trecerii la act :

1) modelul criminogenezei (Etienne de Greeff)

2) modelul “drift” ( David Matza)
3) modelul antideterminist (A. Cohen)
4) modelul lui David P. Farrington

Modelul criminogenezei – infracţiunea este o reactie la injustiţia suportată. Există

două tipuri de delincvenţi :

a) cei care vin permanent in contact cu justitia iar maturizarea infracţională le-a
influentat formarea personalitatii (recidivistii).
b) cei care au reactii paroxistice accidentale de injustiţie suportată (crimele
pasionale).
Atitudinea criminogenă poate fi o trăsătură permanentă sau pasageră în viaţa
individului care, chiar dacă nu trece la fapte, este caracterizat de un mod de gândire
pro-infractional.

Etapele trecerii la act in crima pasională :

- atribuirea celuilalt a infidelitatii şi desconsiderarea sa profundă

15
 -asentimentul formulat: actul pare justificat şi indispensabil ( faptuitorul are
de ales intre sinucidere şi omor)

- etapa de criza – individul e sclavul propriilor justificari, trece printr-un

proces de dezangajare afectiva si realizeaza actul pentru salvarea propriului
eu.

Trecerea la act în infracţiunea de furt:

1) autorul justifica furtul prin injustitia lumii (este convins ca lumea e

populată de hoţi).
2) autorul e influentat de atitudinea generala a colectivitatii fata de furt si hoti.

Modelul “drift” - crima este produsul unei alegeri libere la capătul unui proces
de «abandon în derivă către delincvenţă ». Este cazul tinerilor care nu devin delincvenţi
de la început: ei oscilează un timp între conduite corecte şi conduite infracţionale. Dacă
influenţele pro-infracţionale vor fi mai puternice, tânărul va deveni delincvent. Acest
lucru apare atunci când el interiorizează modalităţile de justificare ale vieţii
infracţionale tipice pentru grupurile delincvente („tehnicile de neutralizare”): negarea
prejudiciului, atribuirea vinei victimei, exigenţa de loialitate, condamnarea celor care-l
condamnă,

Conţinutul noţiuni de « drift » :

a) subcultura – neaga respondabilitatea, întăreste sentimentul de injustitie.

b) utilizarea de către delincventi a justificarilor legale privind alienarea mentala,
forta majora, alcoolul.
c) principiile traditionale ale delincventilor privind onoarea, loialitatea, virilitatea.

Modelul antideterminist   consideră că delictul se dezvoltă în timp şi etapizat prin

tatonări ce pot fi modificate in functie de autor şi de situaţia precriminală.

Actiunea infracţională nu apare brusc ci are o istorie iar etapele nu sunt strict
ordonate. Componentele situationale au rol de feed-back. Atitudinile delincventului
după trecerea la act sunt revelatoare pentru personalitatea autorului : aceste atitudini
permit diagnosticul perticulozităţii sale.

16
Modelul lui David P. Farrington

Cercetătorul britanic, integrând teoriile dezvoltării şi cele situaţionale, consideră că

actul infracţional este rezultatul final al unui proces cu 4 faze:

I – faza de energizare: individul doreşte bunuri materiale, un statut privilegiat printre

apropiaţi, satisfacerea imediată a unor impulsuri (excitaţia); mai pot acţiona unii
factori pe termen scurt – plictiseala, frustrarea, furia, consumul de alcool;

II – faza de direcţionare: dominată de factori negativi precum familia săracă, iducaţie

inadecvată, inteligenţă scăzută, mediu intelectual nestimulator, eşec şcolar, dificultăţi
în găsirea unui loc de muncă;

III – faza de inhibare: pot apare elemente care să blocheze trecerea la infracţiune –
căldura părintescă, disciplina centrată pe dragoste, supravegherea de către părinţi,
relaţii afectuoase cu cei din jur, dezacordul celor apropiaţi pentru proiectele sale
infracţionale, pierderi majore scontate în cazul comiterii infracţiunii; dacă aceşti
factori nu sunt suficienţi de puternici, apare următoarea fază

IV – faza de decizie şi trecere la act: este condiţionată de calitatea ocaziilor întâlnite,

de percepţia costurilor şi beneficiilor, de absenţa stigmatizării, de probabilitatea
subiectivă atribuită diferitelor rezultate urmărite.

În finalul prezentării sale, profesorul David P. Farrington consideră că

“impulsivitatea, inteligenţa scăzută, proasta educaţie, familia cu comportament
infracţional şi privaţiunile socio-economice, în ciuda interrelaţiilor lor, contribuie
toate, independent, la dezvoltarea delincvenţie”

7 – Tipologia crimelor
Crimele primitive (fără controlul eului)
E. Seelig distinge: a – reacţiile explozive (acumulari afective care duc la reactii
disproportionate;

b – actiuni de scurt-circuit (nemotivate): subiectul e incapabil

să adopte o conduită corectă (feed-back pozitiv= efectorul

17
 si receptorul se stimuleaza reciproc): la debilii mintal –
piromani, furturi din magazine ;

1 –criminali prin agresivitate: sunt in stare cronică de excitare

(tensiune) si explodeaza la cea mai mica ocazie; frecvent

consuma alcool ;

2 – criminali prin reactii primitive: se răzbună sub imperiul furiei

sau urii acumulate (asasinat, incendiere, infanticid)

- Individul cu caracter epileptic: greoi, tenace, lent, lipicios (aderent,

perseverent), cu idei fixe, insistent, repeta acelasi lucru, ranchiunos, nu intelege
nuantele, intelege greu esenta problemei, vorbeste lent, monoton ; are accese de
furie si distructivitate, dezvolta stari paranoice, inclinati spre alcool pentru ca
sunt disforici.

Crima utilitară
- subiectul e intr-o situatie specifica sau periculoasa din care nu poate scapa decat
recurgand la delict (ocazia e deci prezenta) ;
- situatiile pot fi periculoase obiectiv sau subiectiv, fapt det. de structura bio-
psihologica a persoanei ;
- caracterul periculos rezulta din complexul personalitate – situatie.
- infractiunea este unica si indreptata contra unei singure persoane (grup) ;
- delincventul trece printr-o criza
- tipuri principale :
- a – omor – pentru o moştenire sau o nouă căsătorie ;
- avertizări anterioare ;
- faze : consimtire atenuată, asentiment formulat, criza.
- b – furt – casierul, minorul care fură bani, excrocul care fraudează firma la
care lucrează.

Crima pseudo-justitiară
- par dezinteresate, autorul crede ca va instaura justitia in relatiile publice sau
private;

18
 - exista intotdeauna un sentiment de razbunare (altruism, ratiuni ideologice,
procese de compensare) ;
- tipuri : - 1 – omorul pasional : rezulta dintr-un conflict sexual) ; faze :
I – procesul de reducere : amantul ranit revalorizeaza anumite

lucruri (eul, reputatia, banii cheltuiti) ; apar revendicari sub

eticheta de dreptate sau chiar razbunare explicita ;

II – dezangajare (un fel de suicid) : ruptura retragere, dezinteres

pentru viitor si viata sa ; rol important al tertilor si al unei
insulte siplimentare (« picatura…. ») ; poate fi urmata de de
suicid sau de predare la politie ;

- 2 - omorul ideologic : privit ca o datorie ; e rar in perid. calme social.

- 3 - delictul profilactic: autorul stie ca face ceva ilegal dar e convins ca astfel un
rau mai mare si chiar face bine : eutanasia, agresiunea preventive care descarca
potentialul agresiv, santajul inversat (victima santajeaza autorul).
- 4 - delictul simbolic: cel care sufera consecintele nu e legat direct de delincvent (
elevul fura creioanele profesorului care seamana cu tatal pe care il ura, iaristii
publica istorii simbolice pentru a ataca regimul, critici asupra unor persoane
neinsemnatte si nu asupra celor intr-adevar urâte).
- 5 – delictul revendicativ : autorul se erijeaza in aparatorul intr-o afaceri in care
nu e direct implicat (din datorie, din generozitate in timpul razb. civile).
- 6 – delictul liberator/de aventura: se naste din insatisfactia fata de viata
cotidiana, plictiseala, monotonie, angoasa. Sunt comise in banda, noaptea si e
complica cu betie, scandal sau viol.

- 7 – delictul auto-punitiv sau prin sentiment de culpabilitate (Freud : act justitiar

contra sinelui) : masochism, a se pune in valoare prin astfel de conduite (detinut
– « daca nu m-am remarcat in bine, atunci sa ma remarc in rau »)

Crima organizată
- ocazia e cautata ( pregatiri, complici)
- scop achizitiv ;
- forme : - in lumea criminalilor : spargeri, falsuri, exploatarea viciilor, escroci ;
- in afara lumii criminalilor (gulerele albe): fraude fiscale, coruptie.

19
Clasificarea crimelor după numărul de participanţi
- a – crime comise izolat (ideea, pregatirea, executia)
- b – crime comise in asociere (cu complicitate in aval sau in amonte – instigator)
varietati: crime in doi (sot-sotie), bande de adolescenti, bande de adulti
efemere/permanente.
- c – crime ale multimilor (spontane sau conduse de un lider)
trasaturi : rolul sefului, natura fenomenelor care genereaza crimele

8 – Periculozitatea delincvenţilor
Specificitatea motivaţei infracţionale

Intelegerea motivatiei trebuie sa ia in calcul noţiunile de utilitate şi cost al actului

infractional. Din această perspectivă se disting :

a) infracţiunile coerente (90%) - caracterizate de inegalitatea utilităţii şi a costului

(utilitatea e considerara superioară);
b) infracţiunile incoerente, în care costurile sunt mult mai mari decât beneficiile
realizate;
c) infracţiuni aleatorii (10%) - ele au motivatia dincolo de balanţa utilităţii şi
costurilor. Pot fi de două feluri : comportamente întâmplătoare sau decizii bruşte,
fundamentale, de mare risc pentru individ ( ca în crima pasională).

Periculozitatea delincvenţilor

Rafaele Garofalo (1851-1934), profesor de drept penal la Universitatea din

Neapole, este primul care consideră cauza initială a crimei ca fiind o predispozitie
organica a individului. El o numeşte temibilitate, înţelegând prin aceasta
probabilitatea unui individ de a comite un delict sau capacitatea sa de a comite un
act delict de altă gravitate.

20
Elemente constitutive ale periculozităţii

a) capacitatea criminala (perversitatea constanta si activa a persoanei si capacitatea

de rau pe cere o putem astepta din partea sa).
b) adaptarea la mediu.

Combinand capacitatea criminala cu adaptarea la mediu vom avea patru situaţii :

1) capacitate criminală mare, adaptare la mediu mare (ex. escrocul, pedofilul,

criminalul in serie).
2) capacitate criminală mică, adaptare la mediu mare (ex. criminalul pasionalal)
3) capacitate criminală mare, adaptare la mediu mică (ex. tâlharul, recidivistul)
4) capacitate criminală mică, adaptare la mediu mică (ex. micii găinari, cerşetorii)

Evaluarea stării de periculozitate :

a) indicii legali : se referă la natura si nrumărul infractiunilor.

b) indicii bio-psiho-sociali: sunt relevati prin anchete în mediul de formare, teste
proiective, electroencefalograma, etc.

Motode de evaluare:

a) clinice – interviul, anamneza, teste, chestionare

b) statistice – scalele de predictie

Dificultăţi pentru expert în a formula concluzia de periculozitate :

a) bazele psihosociale pe care se bazeaza diagnosticul sunt încă incerte si el va ezita

sa traga o concluzie pe baza unei impresii subiective;
b) ezitari asupra prognosticului de recidivă: declararea starii de periculozitate are
ceva pesimist, static, care exclude evolutia în bine a individului.

Critici ale teoriei privind periculozitatea :

1) “periculozitatea” este un concept normativ si relativ ce depinde de legislatia

fiecarei ţări si de momentul istoric traversat;

21
 2) se poate confunda periculozitatea unui comportament dat cu periculozitatea
individului
3) atunci când definirea periculozitatii este incredinţată psihiatrilor se crează o
asociere intre maladia mintala si periculozitate, desi bolnavii mintali nu comit
mai multe delicte ca alte persoane.

9 – Psihologia recidivei
Introducere
- recidiva este o secvenţă premeditată de strategie adaptativă într-un mediu social
global, ostil unei reuşite prelungite 
- recidiva poate fi interpretată ca un rezultat al instituţiei penitenciare: de la
incapacitatea de a face bine la capacitatea de a face rău
- ca fenomen, variază după epoci şi contexte
- recidiva - indicator al jocului dintre politicile penale şi politicile sociale din
amonte
- simbolul eşecului tratamentului penitenciar (personalul penitenciare considerat
un fel de “maturător al societăţii”); nivelul de recidivă exprimă ceea ce sistemul
nu este capabil să elimine
- delincvenţa poate lua forma unui destin funest care-l absoarbe pe autor, dar unii
pot scăpa acestuia
- ca problemă, deplasează accentul de pe infracţiune pe delincvent
- judecatorul trebuie să se întrebe : pedepseşte un vinovat sau îl determină să nu
mai recidiveze.
- există un proces de “selecţie” a recidiviştilor din rândul unor categorii de
populaţie – şomeri, toxicomani, tineri defavorizaţi, emigranţi, cu antecedente
penale (recidiva devine un produs al procesului penal, un construct social )
- dilemă : bună adaptare pe termen scurt dar inadaptare interpersonală pe termen
lung 
- atitudini diferite faţă de fenomenul recidivei la politicieni, judecători, poliţişti

Cauzele persistenţei în activitatea infracţională

22
 - a – socializare defectuoasă : rebeliune contra autorităţii, incapacitate de a stabili
relaţii satisfăcătoare cu alţii, trăiesc într-o zonă gri (caută ocaziile, se află în
marginalitate) ;
- b – inserţia intr-un mediu puternic împregnat de valorile criminale care asigură
stabilitatea crimei (ghetou etnic, subcultură, gustul pentru câştig facil, lipsa de
scrupule) ;
- c – criminalii organizati asigura protectia, incurajarea, camuflajul si coeziunea
functionala ;
- d – mediul de droguri şi alcool : trăiesc din expediente şi întreţine activităţile
« predatoare » ;
- e – criminalii cu guler alb : profită de legislaţie, atrag alţi complici, organizează
reţele.

Modele explicative privind recidiva

- modelul criminologiei clinice concepe R ca rezultatul unei predispozitii
individuale de natură compulsivă iar renunţarea ca rezultat al unui proces de
maturizare ;
- intensitatea predispozitiei are rolul central şi poate fi evaluata indirect prin analiza
trasaturilor de caracter sau de personalitate ( nevoia de stimulare, carenţe afectiv-
cognitive, impulsivitate) sau direct prin masurarea pulsiunilor deviante sau
perverse (falometria în agresiunile sexuale) ;
- delictul releva « adevărata natură » a autorului, care cîştigă in forţă si precizie cu
fiecare repetitie ;
- acest model se aplică recidivei « anormale » a delincventilor persistenti  si duce la
concluzia că precocitatea traiectoriei delincvente variază direct cu durata sa ;
- tipul ideal de recidivist : « psihopatul » sau « delincventul deficitar » afectiv sau
cognitiv.

Compulsie (lat.compulsio – constrângere)

-apariţia în gândirea subiectului a unei idei care contrazice total convingerile
sale şi care îl îndeamnă la acte fără sens, ridicole, întotdeauna încărcate de
agresivitate contra sa s-au a altuia;
- bolnavul îşi reprezintă mintal foarte viu scena îndeplinirii acţiunii respective,
dar prevede şi consecinţele ei;
- actul e evitat, raţiunea stăpâneşte situaţia dar reţinerea determină nelinişte,
anxietate, o insuportabilă tensiune psihică
- teama de a nu comite actul impulsiv se menţine atât timp cât subiectul se află în situaţia de
a-l putea executa: de aceea el ia frecvent măsuri de apărare şi evitare a circumstanţelor
favorizante.(C.Gorgos – sub red. “Dicţionar enciclopedic de psihiatrie”, vol. I, Ed.
Medicală, Buc., 1987, pag. 597)

23
- modelul criminologiei penale (disuasiv) (stiinta sanctiunilor si a efectelor sale)
considera renuntarea ca o consecinta a efectelor disuasive cumulative iar recidiva
ca un rezultat indus de o reactie de « neincredere » în pedeapsă  ;
- renuntarea este o reacţie conjuncturală determinata de certitudinea, rapiditatea,
severitatea şi legitimitatea sanctiunilor ;
- acest model considera invariante predispozitiile delincvente individuale dar
variabile conditiile in care trecerea la act este sanctionata.
- uneori insa, sanctiunile penale au un « efect pervers » amplificand probabilitatea
delincventei (pedepse similare pot avea efecte opuse);
- in general, sanctiunile informale sunt mai eficace ca cele formale in a intrerupe o
traiectorie criminală ;
- acest model se aplica recidivei « normale » a delincventilor ocazionali ;

Tipuri de recidivişti

- Pinatel (1953): ocazionali, marginali, cronici

- Reverendul Vernet: reeducabili, îndoielnici, irecuperabili
- P.Cannat (1955): pseudo-recidivişti (infracţiunea are un caracter fortuit), recidivişti
ordinari şi recidivişti din obişnuinţă

- Clasificarea modernă: cei cu fapte uşoare care stau puţin în penitenciar, cei care au
nevoie de un regim îmbunătăţit şi cei care fac obiectul unor închisori
stricte; tratamentul carceral are efecte doar asupra primelor două
categorii.

Curba renunţării
- renunţarea e determinată de: - efectele graduale ale maturizării;
- disuasiunea sancţiunilor primite;
- dificultăţile intrinseci de a reusi intr-o activitate cu
minim de satisfacţii;

-Frecvenţa oportunităţilor delincvente

-frecvenţa infracţiunilor este determinată de :
- gradul de antagonism între delincvent şi victimă (confruntare/viclenie);

24
 - intervalul în care victima nu ştie că e păcălită asigură marja de manevră;
- cîştigul procurat prin delict; pot fi şi « cîstiguri negative » : angoasa,
frustrări, umilinţe ;
- numărul si vulnerabilitatea ţintelor atractive;
- gradul dezaprobarii morale si indignarii pe care il suscita delictul ;
- frecvenţa variază invers cu gravitatea crimei;
- recidiva şi abandonul se subordonează unei logici a câştigurilor sperate şi nu celei a
fricii (de pedeapsa).

- ca urmare, persistenţa in delincvenţă depinde de capacitatea individului de a

exploata avantajele din „nişele” locale sau temporare ale oportunităţilor la care are
acces.

Giacomo Canepa a realizat un studiu în 1974, privind nucleul personalităţii la

deţinuţii recidivişti italieni de 18-25 de ani, găsind:
- 4 trăsături - 7,31% din cazuri
- 3 trăsături - 16,24%
- 2 trăsături - 32,7%
- 1 trăsătură - 34,5%
- 0 trăsături - 9,1%

Labilitatea a fost găsită în 65,5% din cazuri

Agresivitatea …………. 58,2%
Egocentrismul…………. 38,2%
Indifirenţa afectivă………16,24%

Soluţii pentru diminuarea recidivei

- tradiţionale (fără rezultate notabile): întărirea represiunii

- eliminare („incapacitatea selectivă”): prin încarcerarea pe termen lung a celor

“irecuperabili”, infractori cronici care comit cele mai multe infracţiuni; eficienţa
e condiţionată de identificarea corectă a riscului de recidivă: delincvenţii
ocazionali – pedepse de intimidare

delincvenţii care pot fi reformaţi – pedepse reeducative

delicvenţii care nu pot fi reformaţi – pedepse nedeterminate
- prevenire: capitol în “politica oraşului”

25
- moderne : - a - depistare şi trat. precoce a delincvenţilor potenţiali în libertate
(înainte de pubertate)
- b - depistarea şi trat. delincvenţilor minori în instituţii specializate
( potenţialii recidivişti)
- c - tratamentul penitenciar duce la scăderea frecvenţei implicării în
activităţi infracţionale (“something works” – câte ceva funcţionează)
dacă :
- funcţionează pe baza unui model teoretic al cauzalităţii infracţionale;
- dacă utilizează abordarea cognitiv-behavioristă (recidiva se reduce cu
8%);
- evaluează riscul de recidivă funcţie de particularităţile persoanei şi
trecutului infracţional şi sunt supuşi unui control şi supravegheri
corespunzătoare.

10 – Problematica psihosocială a violenţei

În anul 2000 pe întreaga planetă s-au înregistrat: 520.000 morţi violente,
815.000 sinicideri, 310.000 persoane decedate în războaie. Din totalul de 1.700.000
de astfel de decese, 1.500.000 s-au înregistrat în ţările sărace, iar restul în ţările bogate.
Omorurile şi sinuciderile pe grupe de vârstă:
Omucideri: 19% bărbaţi, 15 – 29 ani. Omorurile cele mai multe în s-au
18% bărbaţi, 30 – 44 ani. înregistrat în Africa şi America.
14% bărbaţi, 45 – 59 ani.
Sinucideri: 45% - peste 60 de ani Cele mai frecvente sinucideri sunt în
28% - între 45 – 59 ani Pacificul Oriental, Mediterana Orientală
21% - între 30 – 44 ani, Europa şi Asia.
(Sursă – Organizaţia Mondială a Sănătăţii)

Discursul contemporan despre violenţă este catastrofic: se vorbeşte despre

contagiunea răului, pericolul concentrărilor umane, imposibilitatea de a scăpa,
infiltrarea violenţei în toate sferele sociale.

26
Cauzele psihologice şi psihosociale ale comportamentelor violente: eşecul
dialogului, anturajul care admite forţa, conferirea de legitimitate, gelozia (eşecul
alegerii partenerului deseori se transformă în eşecul vieţii).

Efectele violenţei individuale – primele succese seduc dar stigmatizează pe cel care o
foloseşte, determină ură şi repulsie, dezumanizează, violenţa cheamă violenţă ceea ce
duce la o explozie de brutalitate.

CLASIFICĂRI ALE VIOLENŢEI

I. VIOLENŢA PRIVATĂ
Criminală
Noncriminală
Mortală
Corporală Sexuală Suicid Accidente
Omor Asasinat Execuţie Lovituri Răniri Violul
capitală voluntare

II. VIOLENŢA COLECTIVĂ

Violenţa cetăţenilor contra puterii Violenţa puterii contra cetăţenilor

Terorism Greve Revoluţii Terorism de stat Violenţă în domeniul
industriei

III. VIOLENŢA PAROXISTICĂ

Războiul

(Sursă: Jean Claude Chesnais „Istoria violenţei”, Paris, 1981

Efectele violenţei televizate:

1. Copii vor considera comportamentul agresiv ca un lucru obişnuit şi un mijloc
potrivit pentru rezolvarea conflictelor.
2. Procentul celor care consideră violenţa ca o soluţie potrivită, creşte cu vârsta.
3. Numărul celor care intervin între două persoane agresive scade.

27
4. Creşte justificarea folosirii forţei de către autorităţi.
5. Credinţele morale devin mai slabe pentru că mediul social nu prezintă reacţii
prosociale.

Aspecte psihosociale în conflictele interpersonale

Este o formă de socializare pentru că:
a) instituie identitatea partenerilor;
b) conştientizează partenerul neprevilegiat.

 Dreptul de a ne răzvrăti împotriva tiraniei, arbitrarului, toanelor, lipsei de tact, etc.,

face viaţa suportabilă alături de persoane insuportabile.
 Sentimentul de opresiune creşte dacă este suferit în tăcere, pe când protestul deschis
oferă satisfacţie interioară, eliberare, bună dispoziţie.
 “Supape de siguranţă”: bancurile politice, vrăjitoria, duelul (pe vremuri), serialele
TV (pentru că oferă şansa de a plânge). Aceste supape de siguranţă sunt necesare în
structurile sociale rigide pentru indivizii nevrotici şi în situaţia când se acumulează
frustrări în familie, reale sau ireale.
 Absenţa conflictului într-o relaţie nu poate servi ca indicator pentru stabilitatea
acesteia.
 În relaţiile în care participanţii sunt profund implicaţi (cu întreaga lor pesonalitate),
vor apărea atât sentimente de dragoste cât şi de ură, atât de atracţie cât şi de
ostilitate.
 Cu cât relaţia este mai apropiată, cu atât mai crescută este investiţia afectivă şi cu
atât mai mare tendinţa de a suprima şi de a exprima sentimentele ostile.
 În relaţiile secundare (ex..: de afaceri), ostilitatea poate fi exprimată liber, dar în
relaţiile primare există pericolul destrămării relaţiei pentru că sentimentele ostile se
acumulează şi se intensifică.
 Conflictele care interesează baza unei relaţii sunt mai intense decât cele care privesc
problemele periferice.
 Cooperarea produce dependenţă, fapt ce oferă fiecărei părţi un mijloc de coerciţie şi
opoziţie împotriva celeilalte.

11 – Ucigaşii în serie

28
Distincţie necesară:

Ucigaşi în masă – omoară mai multe persoane intr-un singur act sau prin acte repetate la
intervale scurte (prototip : atacul cu bomba)

Ucigaşi în serie – săvârsesc de la trei omoruri consecutive în sus.

Criterii tipologice :

- aparenţă fizică – fara particularităţi distincte.

- integrarea socio-profesionala – bine integrati in profesie si familie, angajati in
activitati de binevolat (ingrijitori la spitale, ingrijitori pentru persoane in vârsta,
membri ai echipelor electorale), rareori sunt şomeri, marginali sau solitari, in
general se camufleaza bine in reteaua sociala.
- sexul – majoritatea sunt barbati singuri, rareori actioneaza in grup.
- situatia familiala si copilaria – copilarie dificila, deseori maltratati de parinti in
exces, au avut parinţi alcoolici sau membri ai unor grupari satanice.
- antecedente psihiatrice – in copilarie au alarmat adultiiprintr-o agresivitate
nemasurata, daca au beneficiat de ingrijire (medicala, psihalogica) la primul act
au intrerupt ingrijirea.
- starea psihica – responsabil si lucid in timpul actelor, nu are remuscari, este rece
si nu este empatic (criminal rus – 52 victime printre care 10 copii declara ca nu
regreta nimic, criminal francez – 63 victime declara ca a savarsit crimele in spirit
sportiv), absenta culpabilitatii si a rezonantei afective nu a permis reorganizarea
personalitatii.
- reificarea victimei – tratarea victimei ca un lucru, nu considera oameni ca
persoane ci ca obiecte ce pot fi supuse actelor lor permisive.

Tipuri de criminali in serie :

1) organizat – buna integrare sociala sau cu o situatie ce impune compasiune,

inspira incredere in faza de apropriere de victima, intelege consecintele actelor
sale, lucid, cu sange rece, capabil sa-si domine victima.
2) neorganizat – incapabil sa-si stapaneasca pulsiunile, inteligenta mediocră, actiuni
incoerente.
3) borderline – actioneaza dezordonat, perversiune morală si sexuală.

29
Tipuri de motivaţii mai frecvente la ucigaşii în serie:

1) căutarea senzatiilor extreme – determinate de fantasme cu caracter pervers, aspira

la mai mult decat e posibil sau permis ; cauta senzatii intense care considere ca-i
sunt rezervate numai lui, cauta un complex da senzatii nu numai juisare sexuala.
2) negarea aplicabilitati legilor în cazul lor – individul este constient ca
transgreseaza legilor dar considera că acestea au doar o aplicare teoretica,
narcisismul patologic îi sustine sentimentul de absoluta suprematie iar suferintele
victimei il amuză.
3) cauta senzatii extreme de dominare, manipulare si control, aspiră să aibă o putere
din ce in ce mai mare, sa aibă drept de viata sau de moarte asupra victimei.
4) revitalizarea – prin vampirism sau antropofagie pentru a-si ameliora sanatatea sau
a se regenera.
5) căutarea celebrităţii mediatice
6) orgoliu patologic: se admiră pentru propriile calitati supraevaluate, se consideră
un  « artist al crimei » ; comunică presei sau autoriăţtilor mesaje magalomanice.
Fazele modului de operare :

1) pregatiri organizate sistematic – are un adevărat arsenal operational (arme,

peruci, documente, etc.)
2) pânda – intr-un loc frecventat, alegerea victimei dupa criterii personale.
3) abordarea – este o adevarata opera de seductie ce inspira simpatie si incredere
( face o invitatie politicoasă, un cadou, cere ajutor pentru a cauta o strada, un
animal, poate fi imbracat în uniforma unui politist, poate simula un handicap).
4) tortura – trateaza victima ca pe un obiect, inventeaza mijloace de tortura
complexe, personalizate, se simt frustrati daca victima moare prea repede, lasa
victimele intr-o stare ce inspira oroare.
5) uciderea – e rituala si deseori filmată
6) prelevarea trofeelor si a părtilor de corp pentru a retrăi senzatiile perverse sau
pentru a face colectie
7) organizarea scenei crimei – de obicei ca o încăpere funerară sau pentru a asigura
anonimatul sau consacrarea mediatica (iau toate actele victimei, spală urmele,
introduc diverse obiecte in orificiile organismului).
8) comportamentul în timpul anchetei – se intereseaza de mersul anchetei pentru a
cauta senzati perverse, participa la reconstituiri pe care le consideră adevărate
ritualuri.

Notă :

30
 1) modul de operare rămâne neschimbat in timp.
2) unii se consideră misionari cu puteri mistice sau intrumente supuse unor forte
superioare, desemnate pentru a lupta contra unui « flagel social » .
3) în societatea spectacolului, mass-media a devenit un mijloc incitativ al treceri la
act prin activarea sentimentelor de omnipotenţă; civilizatia imaginii privilegiază
efemerul, cultul eficacităţii si modifica procesul de constructie al identităţii
personale.

12 – Aspecte psihologice privind grupurile infracţionale

Banda este o grupare de indivizi care au ca scop comiterea de infractiuni. Are un

sef recunoscut (cel mai inteligent, experimentat si abil). La inceput banda are mici
dimensiuni dar cu timpul structura sa creste. Importanţa şefului se modifica pe masura
ce succesele se acumulează. El nu mai ia parte la actiune in mod direct dar controleaza
din umbra toata operatiunea.

Grupurile infracţionale au o ierarhizare interioara si o specializare a rolurilor.

Modul de intrare in banda este foarte dificil. Se rupe contactul intre sefi si indivizi,
sporesc masurile de securitate si sanctiunile pentru membrii grupului care actioneaza pe
cont propriu sau nu respecta procedurile.

Killer-ii au aparut initial pentru a pedepsi membrii infideli ( la început au fost gărzi de
corp ale şefilor).

Bandele se structurează de obicei pe trei niveluri:

- sefi
- membrii activi
- auxiliari (tăinuitori, complici)

31
 După o anumită perioadă, din cauza succeselor, apar tensiuni in interiorul
grupului ce pot fi determinate de trei tipuri de motive:

- insatisfactia in legatura cu modul in care sunt conduse operatiunile

- diferentierea in gradul de distribuire a sarcinilor periculoase
- modul cum se împarte prada

In momentul in care apar tensiuni, încep să se remarce indivizii cei mai cruzi,
lucru care amplifică si mai mult procesul de distrugere a grupului din interior.

Odata instalată violenţa in interiorul grupului, această tensiune se transmite in

lanţ si la grupurile vecine cu care colaborează. Aceste tensiuni sunt nefaste pentru
viitorul grupului infracţional.

13 – Violenţa în sport

13.1 – Semnificaţia sportului în lumea contemporană

În zilele noastre este greu, dacă nu imposibil, să concepi societatea umană
fără competiţiile sportive din ce în ce mai diversificate: oamenii vor să se ia la
întrecere şi să câştige notorietate şi bani, să fie împreună cu alţii, să se identifice cu
modele de sportivi care se îmbracă sau arată într-un anumit fel. Realităţile actuale ne
arată că faţă de secolele trecute, lucrurile s-au schimbat în mare măsură şi nu într-o
direcţie bună: Kant spunea că gimnastica e o datorie a omului faţă de sine, care îi
fortifică şi perfecţionează calităţile corporale iar Coubertin că sportul este o şcoală a
moralităţii care cultivă curajul de a lupta, efortul, solidaritatea şi dezinteresul
(Lipovetsky, 1996, p.127-128).

32
 Câtă diferenţă faţă de ce citim în ziare sau vedem în jurnalele canalelor de
televiziune! Acelaşi autor citat mai sus consideră că sportul de masă este dominat în
prezent de căutarea plăcerii, de căutarea experienţei de sine şi a emoţiei corporale, şi
nu în ultimul rând, de căutarea evaziunii. Avem de-a face cu ceea ce psihologii
numesc ego-bilding narcisic. În acest sens, practicarea sportului preferat a căpătat
valenţe noi pentru omul mileniului trei: sportul disciplinar şi moralist în cazul
artelor marţiale, sportul sfidare ca în automobilism, sportul sănătate precum dansul
aerobic sau gimnastica medicală şi în sfârşit, sportul divertisment ca în voleiul pe
plajă. Peste toate aceste tipuri se suprapune sportul-spectacol în care jucătorul
trebuie să îndeplinească obligatoriu un “contract de eficacitate”: să ne gândim doar
la turneele de baschet american, unde victoria nu e deplină fără satisfacerea gustului
publicului pentru execuţii elegante, pentru combinaţii inedite şi chiar riscante.
Coşurile multe aduc victoria dar diferenţa tehnică şi stilistica personală aduc marile
bucurii şi mândria pe care se construieşte viitorul unui echipe…

Sportul a devenit un adevărat fenomen social, o modalitate de apropiere între

oameni şi între comunităţi, care canalizează agresivitatea spre efort, spre scopuri de
atins şi concurenţă sănătoasă după reguli şi tradiţii venite din vremuri străvechi. Mai
mult, unele popoare dezvoltă o “cultură pozitivă” transformând suporterii în
ambasadori ai toleranţei şi spiritului sportiv; desigur, gradul de cultură al suporterilor
e un cadru de referinţă care le influenţează comportamentul în timpul competiţiilor
sportive. Să nu uităm că sportul exaltă reuşita socială şi meritocraţia, în condiţiile în
care amplifică mecanismele clasice ale spectacolului şi anume incertitudinea şi
identificarea (Malatesta, Jaccoud, 2002).

Toate aceste aspecte se amplifică atunci când e vorba de fotbal. Cei doi
autori citaţi anterior, consideră că acesta a ajuns un fel de limbaj înţeles de toţi, un
esperanto sportiv şi cultural, care exprimă echilibrul dintre sublimarea violenţei prin
competiţie şi socializare ludică. La o analiză atentă observăm că acest sport poate
exprima problemele sociale ale momentului dintr-o anumită ţară, precum afirmarea
europeană sau competiţia tradiţională cu un stat vecin. El poate conferi o
dimensiune dramatică identităţilor individuale, locale şi chiar naţionale, devenind
un câmp infracţional atunci când scapă din limitele dreptului şi al legilor; acest
lucru are loc mai ales în ţările autoritare sau foarte ierarhizate, unde predomină
opresiunea politică şi economică, unde există revendicări sociale sau ale grupurilor
etnice precum şi în zonele cu slabă mobilitate socială. În schimb, acolo unde există

33
 structurile fundamentale pentru a menţine pacea socială şi ordinea publică şi, la
nevoie, desigur, pacea sportivă, fotbalul devine un câmp de securitate şi un
spectacol de calitate. În sfârşit, consideră cei doi autori, o mediatizare adecvată a
personalităţilor din lumea fotbalului - jucători, antrenori, manageri, arbitrii, suporteri
-, poate aduce resurse financiare imense.

13.2 - Aspecte negative în sportul modern

În mai toate sporturile actuale, competiţia şi spectacolul sportiv s-au transformat
în puternice rivalităţi între cluburi şi naţiuni mai ales când e vorba de aşa numitele
sporturi „de prestigiu” – fotbalul, rugbiul, gimnastica, boxul, ciclismul, tenisul de câmp,
automobilismul. Ce e mai grav, e faptul că în aceste întreceri nu mai domneşte justiţia
ci spectacolul vedetelor, fascinaţia performanţei excepţionale şi a voinţei de putere,
punerea în scenă a festivităţilor fiind dramatizate deseori exagerat. Sunt glorificate
produsele fără defect, eroii stadioanelor fiind transformaţi în reprezentanţi ai calităţii
tehnice totale; să ne amintim de filmul “Roky IV” care prezintă cu lux de amănunte
cum pot fi transformaţi sportivii în adevărate “maşini aflate sub perfuzie”
(Lipovetsky, 1996, p.136).

Din păcate avem în România suficiente exemple despre creşterea distanţei

dintre cluburi şi publicul care asistă la competiţii. Spectatorul e văzut doar într-o
perspectivă comercială, ca un consumator pasiv al spectacolului şi al produselor sale
anexe. Efectele nu au întârziat să apară pentru că acest lucru determină o
deresponsabilizare a spectatorilor de instituţia sportivă care e percepută ca o entitate
rece, abstractă şi care manipulează oameni, talente, destine şi bani: „…o floare de
eroism şi talent (reprezentând sportivii) înfloreşte într-o mlaştină de putoare şi
venalitate (reprezentând organizatorii)” spune H.-R. Patapievici iar Cristian Preda
afirmă că “Peste tot, fotbaliştii au fost separaţi de tribune pentru a deveni, din eroi ai
confruntării, produse de larg consum” ( Dilema veche, numărul 35 din septembrie
2004).

Deseori, consideră R. Chappuis şi R. Thomas (1988), răzbat către public o

serie de tensiuni din viaţa intimă a clubului care pot afecta renumele personalităţilor
care îl compun. Astfel, jucătorii pot acuza conducătorii de club că profită de renumele
echipei pentru a reuşi în afaceri, că abandonează sportivii aflaţi în situaţii dificile, că nu-

34
i respectă pe jucători şi nu stau de vorbă cu ei, că generează un sentiment de injustiţie
prin acordarea arbitrară a banilor, şi, în ultimă instanţă, că sunt nesinceri şi lipsiţi de
competenţă. Oare ce poate fi mai rău ? În schimb, jucătorii, fiind total dependenţi de
club, aşteaptă ca managerii să le garanteze siguranţa în viaţa de fiecare zi şi nu doar în
aspectele care ţin de activitatea lor sportivă, să se ocupe de viitorul lor şi să-i trateze cu
consideraţie în orice împrejurare.

13.3 - Populaţia marilor stadioane

Cei care merg pe stadioane alcătuiesc o lume de anonimi reuniţi doar de
evenimentul sportiv care, odată terminat, nu mai exercită nici un fel de atracţie. Unii vin
pentru spectacol, alţii pentru a fi văzuţi, unii vin pentru a-şi lua revanşa în faţa
“duşmanilor” care susţin echipa adversă, alţii vor doar să-şi omoare timpul… Mulţi
dintre spectatori nu cunosc prea bine regulile jocului la care asistă dar sentimentul de a
fi împreună cu alţii le dă o mare satisfacţie.

Că sportul şi mai ales fotbalul e un lucru important pentru suporteri, o

mărturiseşte şi revista “Dilema veche” care le consacră câteva pagini în numărul 128
din iulie 2006. Iată câteva comentarii : “Ţin cu o echipă mai mult din amuzament şi din
spirit de contradicţie cu vecinul… Să fii suporter nu mai e o plăcere, e o meserie de
război”(Radu Naum); “Suporterul pătimaş se condamnă la fidelitate”(Mihai Dima);
“Suporterul e o arătare clădită în jurul unei pasiuni. Respiră idoli, manâncă scoruri şi se
îmbracă în steag…Orbirea, suită mai des decât ne-ar plăcea pe meterezele fanatismului,
e semnul aderenţei sale necondiţionate” (Radu Paraschivescu); “Galeria unei echipe e
dificil de coordonat, pentru că aici vin oameni din diverse categorii sociale şi toată
această masă de oameni trebuie să subscrie unui proiect comun, acela de a încuraja, în
diverse forme, echipa. Elita galeriei sunt oamenii care merg în deplasări şi care se adună
în diverse puncte secrete ale oraşului pentru realizarea coregrafiilor, acel spectacol ce
prefaţează un meci important sau un derby” (Mihnea Ionescu).

Publicul are un rol major în viaţa sportivă a fiecărui club şi este o mare
greşeală când managerii acestuia nu îl iau în seamă. Pentru că publicul consacră
vedetele şi tot el le face pe acestea să se simtă vulnerabile (oare vor fi selecţionate sau
nu ?, contribuţia lor în timpul jocului este remarcată sau nu ? , în caz de insucces, vor fi
consideraţi “ţapi ispăşitori” ?, şi câte alte temeri nu cuprinde o vedetă sau chiar întreaga

35
echipă); pentru că publicul poate bloca libertatea de expresie a jucătorilor, fluierându-i
sau huiduindu-i în timpul competiţiilor; în sfârşit, publicul obişnuit al unei echipe, prin
comportamentul său, poate inhiba total echipa în meciurile de acasă, făcând-o pe
aceasta să prefere meciurile în deplasare (Chappuis, Thomas, ibidem).

La o privire mai atentă observăm că publicul are o anumită structură

standard, indiferent de sportul la care asistă: actorii propriu-zişi ai spectacolului
(jucători, tehnicieni, manageri), cei care îndrumă masa de spectatori (plasatorii),

cei care supraveghează comportamentul spectatorilor şi, în sfârşit, cei care

înregistrează/comentează evenimentul, jurnalişti şi oameni de televiziune. Aşa începe
suporterismul, ca o mişcare activă de implicare a individului şi puternic încărcată
afectiv (Nuytens, 2002). Există câteva modele de suporterism cunoscute de toată
lumea: cel italian bazat pe afişarea sau fluturarea steagurilor, cel brazilian care foloseşte
torţe, petarde şi fumigene şi, în sfârşit, cel britanic specializat în efecte vizuale cu fulare
colorate şi cântece dedicate clubului şi jucătorilor (Adrian Beiu, Dilema veche, nr.
35/2004).

Suporterismul se fundează pe motivaţii psihologice profunde: nevoia de

legături sociale pentru cei singuri, dorinţa de afişare în faţa altora, delimitarea unor
frontiere identitare generatoare de statut social – “a fi suporterul echipei X sau fan al
vedetei Y” iar uneori poate fi o expresie a unei existenţe nesatisfăcătoare - „merg pe
stadion să-mi strig nemulţumirile” (Malatesta, Jaccoud, 2002).

13.4 - Tipuri de suporteri

- după obiect:
1 – ai echipei naţionale: mai în vârstă, cuprinde mai multe femei, în general,
compus din oameni cu bani, vin doar pentru spectacol şi nu au spirit
colectiv
2 – ai cluburilor: sunt stabili, însoţesc echipa în deplasările sale în ţară;
- după comportament:
a – paşnici
b – cu risc de violenţă punctuală
c – huligani specializaţi în violenţă (nucleul dur)
- după gradul de implicare (Nuytens, 2002):
1 – suporterul activ (pasionat):

36
 - este un practicant al spectacolului sportiv, un consumator al
retransmisiilor televizate, un lector avid al presei de profil şi un client al
magazinelor specializate;
- este un tânăr erudit în problemele sportului, are însemne distinctive, se
consideră un adevărat suporter, formează asociaţii recunoscute oficial;
- competiţia sportivă îi procură emoţii şi comprehensiuni specifice (idei,
înţelegere, bunăvoinţă faţă de prietenii cu aceeaşi pasiune);
- pasiunea e o datorie constantă care traversează tot stilul său
comportamental;
- caută ocaziile de a se pune în valoare (urmăreşte un beneficiu chiar de
la început);

2 – spectatorii pasivi: venirea lor pe stadion sau în sala de sport nu e motivată

de pasiuni partizane sau de spectacol ci de interese profesionale şi
simbolice, de oportunităţile de întâlnire cu alţii. Ei vin deseori cu familia,
cu prietenii, cu vecinii.

13. 5 - Cauzele şi semnificaţia violenţei în sport

Violenţele nu apar în orice condiţii şi la orice întrecere sportivă ci
îndeosebi la “sporturile de prestigiu”. Aşa cum vom vedea în paginile care urmează,
violenţa suporterilor este percepută ca o dovadă de militantism sportiv, se
desfăşoară neapărat în locuri publice, implică o retorică şi un ritualul teatralizat şi
generează distincţia propriului sistem de partizanat (pancarde, sloganuri, insigne,
steaguri, echipament). Toate acestea, spune Nuytens, transformă fotbalul în fenomen
social şi îi bulversează componentele obişnuite.

Adevăratele cauze care se află în spatele manifestărilor de violenţă sunt

reprezentate de concurenţa grupurilor stimulată de lideri, de memoria disputelor şi a
rezultatelor acestora, de căutarea răzbunării (prin atribuirea unor intenţii
conflictuale), de mercantilismul unor conducători de cluburi iar uneori, chiar de
forţele de ordine din interiorul stadionului sau din afara lui (Malatesta, Jaccoud,
2002). Un membru al galeriei Dinamo spunea nu demult:”…oamenii au nevoie de
idoli, au nevoie să aparţină unui grup şi, prin natura lucrurilor, fotbalul e un fenomen
acaparator unde situaţia mai şi scapă de sub control. Problema cea mai mare este
însă vidul de comunicare dintre galerie, Liga Profesionistă de Fotbal şi Jandarmerie.
Trebuie să existe o negociere între noi şi cei care ne interzic prin lege anumite
lucruri”(Mihai Ionescu, în Dilema Veche, nr.128, iulie, 2006).

37
 Tipuri de violenţă în sport

A – după combatanţi:- între suporteri

- între suporteri şi jucători
- între suporteri şi forţele de ordine; în această categorie nu
sunt incluse acţiunile beţivilor (Nuytens, 2002).
B – după caracteristicile violenţelor (Conseil de l’Europe, 2002, p.11-12):
1 – violenţe spontane (punctuale): majoritatea spectatorilor pot bascula în acest tip
de violenţă, funcţie de circumstanţe şi de conjugarea unor factori de risc
asociaţi cu reacţii emotive;
2 – violenţe organizate (huliganismul):
- sunt o „competiţie” paralelă cu întrecerea sportivă;
- sunt organizate de nucleul dur al suporterilor unui club care încearcă
sistematic să înfrunte nucleul dur al clubului rival;
- ei se consideră o elită a suporterilor şi fac din apartenenţa lor la grupul de
huligani un mod de viaţă care aduce o plus-valoare identităţii lor sociale;
- caracterul planificat al violenţelor e dovedit de incidentele derulate înainte
de meci şi de coordonarea acţiunilor prin noile tehnologii de comunicare
(GSM, internet);
3 – catastrofele (prăbuşirea tribunelor, morţi): sunt determinate de infrastructura
defectuoasă, de organizare slabă (de exemplu, de prea puţine case de
bilete), de lipsa serviciilor de securitate, de abundenţa biletelor pe piaţa
neagră.

13.6 - Huliganismul
Huliganismul este un fenomen social de mare complexitate, cu o istorie
bine conturată şi intens studiat mai ales în ţările europene. Referitor la situaţia actuală
privind huliganismul, Consiliul Europei notează într-un studiu recent (2002): deşi este
fundat pe tradiţia susţinerii (sprijinului) el reprezintă o derivă extremă a
suporterismului; rolul de suporteri tinde să fie acaparat de tinerii din cartierele sensibile,
fapt care determină o conexiune între huliganism şi violenţele urbane; se constată o
deplasare a violenţei din interiorul stadioanelor spre exterior, în cartiere şi oraşe, fapt
care reactivează mitul “clasei periculoase” (op.cit. p.11).

38
 Geneza huliganismului a fost amplu analizată în scrierile consacrate acestui
domeniu. Termenul provine de la numele unei familii irlandeze foarte violente,
Hoolihan, despre care au scris ziarele în timpul reginei Victoria. Fenomenul social are
însă o istorie mai recentă, şi anume, îşi găseşte punctul de pornire în particularităţile
anilor 1950-1960, pe care le regăsim în multe ţări occidentale: autonomizarea tinerilor,
apariţia subculturilor (punk, beatles), mimetismul între ţările europene, excluziunea
socială, destructurarea clasei muncitoare, anomia înţeleasă ca un proces amplificator al
imposibilităţii de a participa la o acţiune prin mijloace licite şi conduce la rebeliune sau
contestare (Bodin, Hèas, Robene, 2004).

Primele manifestări au apărut în Anglia în anii ’60, atunci când s-a trecut de
la o violenţă ritualizată şi dionisiacă la una premeditată şi organizată. În acea perioadă
huliganul era un tânăr englez sărac, neinserat social, delincvent, “străin” de lumea
fotbalului care venea pe stadion sub influienţa alcoolului doar pentru a comite
dezordini şi pagube, deseori avea o ideologie de extremă dreapta sau chiar aparţinea
unor grupuri neo-naziste. Tinerii suporteri cu vârsta cuprinsă între 15 şi 18 ani au
tendinţa de a se socializa într-un spaţiu distinct de cel al adulţilor, în grupuri conduse de
logica sfidării, a opoziţiei şi a vendetei, încercând să-şi afirme personalitatea şi să
obţină roluri şi statute inclusiv prin violenţă.

Mecanismele psihosociale care generează huliganismul sunt vizibile pentru

orice iubitor de sport: în primul rând, este vorba de distanţarea tot mai accentuată dintre
suporteri şi jucători, la care se adaugă absenţa relaţiilor binevoitoare între conducătorii
de cluburi şi suporteri. Bodin, Hèas şi Robene consideră că se crează astfel un
sentiment de izolare şi impresia celor din urmă că sunt dispreţuiţi de propriul club deşi
ei sunt singurii care-l iubesc cu adevărat. Deseori responsabilii de cluburi urmăresc
obiective contradictorii: să ţină în frâu riscurile generate de huliganism dar şi să
promoveze acest tip de suporteri pentru a exercita presiuni asupra jucătorilor.

Analiza celor trei autori continuă cu argumentarea faptului că au apărut două

lumi care se înfruntă în lumea sportului:

a- posesorii puterii decizionale, financiare şi ai ordinii stabilite;

b- oamenii obişnuiţi, care îşi revendică pasiunea pentru fotbal, sprijină
necondiţionat echipă şi se opun intereselor comerciale.
Acest lucru are consecinţe deosebite: concentrarea conducătorilor de club asupra
beneficiilor din publicitate şi din drepturile de retransmisie duce la dispariţia marcată a

39
căldurii originale şi distanţarea actorilor acestui sport. Ca urmare, apare huliganismul
care poate fi interpretat ca o încercare a iubitorilor de sport de a-l păstra în spaţiul său
social şi având valorile sale originale. În “vidul social” creat astfel apar manifestările
extreme fără repere şi fără limite. Mai ales în fotbal, în absenţa colaborării reale cu
cluburile, suporterii abandonează fundamentul lor original – pasiunea pentru fotbal – şi
devin o componentă violentă a competiţiei, fenomen catalizat de mass-media şi
transformat uneori în “suporterism politic”.

Prezentând toate acestea, mai putem spune despre huligani că preferă o identitate
negativă conferită de apartenenţa lor la un grup care dezvoltă incidente mediatizate, că
extrag o valoare simbolică din actele violente şi din participarea lor la nucleul dur al
suporterilor, că liderii lor sunt aleşi doar din cei prezenţi la absolut toate meciurile
(nucleul superactiv), că sunt mai activi şi produc acte de anvergură atunci când
evenimentul se derulează „pe teritoriul lor”, că ei caută să deplaseze spectacolul de pe
teren spre tribune considerând că acest lucru le aduce reputaţie. Să nu uităm totuşi că
“huliganii englezi sunt huligani şi când nu se duc pe stadion” (Traian Ungureanu,
Dilema veche, nr.35/2004).

13.7 -Formele violenţei pe stadioane

O excelentă prezentare a proceselor derulate cu ocazia violenţelor pe
stadioanele de fotbal, ne oferă Williams Nuytens în studiul său din 2002. El consideră
că ostilităţile sunt progresive, parcurgând mai multe etape:
I - a face să pari violent: - a - jocul de-a opoziţia
- b - provocări şi intimidări
II - trecerea la act: - a - participare la afirmarea identitară
- b - violenţa pentru violenţă
III - violenţa ca resursă în dinamica grupului: - a - violenţa organizată
- b - contestarea
- c - liderii violenţi

I – a - jocul de-a opoziţia

“jocul” se manifestă prin cântece, lozinci şi obligaţia de a participa (dorinţa de
conformitate); relaţiile sunt văzute ca opoziţie între ei şi noi; „ei” pot fi
oricine (chiar şi jurnaliştii); poziţia şi numărul poliţiştilor poate schimba
caracterul opoziţiei.

40
I – b – provocări şi intimidări
constă în trucuri care excită – gesturi, aratarea fundului - fără a intra în
contact fizic; este apanajul celor foarte tineri; asigură un stil distinctiv
propriu; nu are reguli; poate degenera dacă se exagerează;
manifestările pot fi amplificate de alcool şi de memoria conflictele din
trecutul apropiat;

II – a – participare la afirmarea identitară

individul-tip este reprezentat de suporterul temerar care urmăreşte să-şi
asigure respectul pentru brutalităţile pe care le generează; el urmăreşte
să-şi întărească poziţia personală, elementul motor al mobilizării sale
fiind recunoaşterea simbolică; comportamentele variază după statutul
individului în grup, imaginea de sine, reprezentarea pe care o are despre
grupul din care face parte;

II – b – violenţă pentru violenţă

cel care se angajează în astfel de conduite, vrea să arate că e mai mult decât
un suporter obişnuit; urmăreşte întărirea poziţiei sale în grup;
spectacolul sportiv e doar un pretext; suporterii obişnuiţi îl condamnă,
considerându-l un parazit.

III – a – violenţa organizată

este determinată de conflictele trecute (spiritul de revanşă);
constituie un derapaj al activităţilor de intimidare; porneşte de la un
membru al grupului care a acţionat fără asentimentul liderilor;
“dizidentul” poate constitui un grup propriu (“ultra”) care să rivalizeze cu
suporterii adverşi; aceste acţiuni slăbesc structura grupului pentru că
liderii nu dispun de sancţiuni puternice; liderii care nu-i acceptă pe
“ultra” sunt contestaţi;

III – b – contestarea
este mai frecventă la grupurile de suporteri slăbite deja;
semnifică investiţia în caracterul aventuros al experienţei “ultra”; cunosc
istoria grupului în cele mai mici amănunte, se informează asupra
conflictelor, sunt mândri că sunt supravegheaţi pe stadion; apreciază
prozelitismul şi mai puţin acţiunile imprudente (fac uneori expediţii
punitive în „terenul advers”);

III – c – liderii violenţi

41
 au capital simbolic fundat pe conduitele agresive din trecutul recent;
valorizează suporterii care fac proba loialităţii şi, ca urmare, sunt forţaţi
să-i accepte pe cei cu conduite deviante; principalele funcţii ale
liderilor în grupul de suporteri sunt să cultive memoria conflictelor, să
multiplice gratificaţiile pentru angajarea în comportamente agresive, să
stigmatizeze pe cei care resping ideologia „ultra” şi, paradoxal, să
“producă” partizani devianţi care nu mai pot fi controlaţi.

Autorii citaţi concluzionează că deseori, forţele de ordine nu cunosc

publicul care vine la stadion iar distrugerile de bunuri şi brutalităţile apar după venirea
lor. Mai mult, Malatesta şi Jaccoud (op.cit. 2002) cred că violenţa peri-sportivă (în
jurul stadionului, în cartier, în localitate) a crescut şi cluburile trebuie să ţină cont de
acest lucru fiind necesară condamnarea explicită a suporterismului extrem.

13. 8 - Analiza violenţelor şi căutarea soluţiilor

Studiile realizate până acum în alte ţări arată că analiza violenţelor apărute cu
ocazia competiţiilor sportive sunt destul de greu de realizat. Şi asta pentru că e nevoie
de o înţelegere profundă a faptelor petrecute dar, în special, a factorilor care au făcut
posibilă transformarea unei ceremonii publice în agresiuni uneori ireparabile.

Analiza propriu-zisă poate fi de două feluri: cauzală, atunci când se pune

accent pe etiologia violenţei şi se caută doar vinovaţii, sau comprehensivă, atunci când
investigaţia abordează violenţa ca un proces care s-a construit în timp. În acest caz se
caută clarificarea aspectelor particulare ale exploziei de violenţă pe fondul unor
procese sociale mai largi, caracteristice comunităţii care a găzduit competiţia sau
suporterilor oaspeţi: este vorba de semnificaţia ritualurilor publice, de modul cum
viaţa lor socială generează devianţa, de modul de atribuire a responsabilităţii, de
atitudinea faţă de cei diferiţi (etichetaţi), de vechimea suporterilor, de experienţele
partizane trecute, de structura, legitimitatea şi mentalitatea forţelor de ordine, de
contextul politic actual ş.a.

Desigur, măsurile punctuale, oricât de ferme, nu pot atinge rădăcinile acestui

fenomen ale cărui baze sunt puse cu mult timp înainte de apariţia sa. Evident, existau
destule semne care ar fi trebuit să dea de gândit, dar au fost ignorate sau minimalizate.
S-a aşteptat totul de la forţele de ordine, care, frecvent, au amplificat manifestările prin

42
intervenţii în momente şi locuri nepotrivite: ceea ce nu a făcut educaţia nu poate fi
estompat prin teama de represaliile probabile !

Întreaga literatură consacrată acestui domeniu este unanimă în a considera că

existenţa umană trebuie să fie sub semnul auto-controlului, că socializarea copiilor
implică în mod necesar represiunea, că neaplicarea regulilor este un vector al violenţei
iar transgresarea normelor este un construct social format în timp (de exemplu, publicul
observă şi ţine minte evenimentele când poliţia nu a intervenit sau nu a reţinut pe
nimeni iar magistraţii nu au aplicat legea). În plus, “blândeţea” conducătorilor de club
atunci când au loc astfel de fenomene, crează o zonă de “pământ al nimănui” din punct
de vedere al conduitei civilizate şi chiar o complicitate la fenomenele violente : dacă îi
vor lua gura pe dinainte şi vor pretexta utilitatea “liberării controlate a emoţiilor“,
consecinţa cea mai probabilă va fi aceea că o parte a populaţiei va găsi violenţa
agreabilă (Nuytens, 2002).

13. 9 - Programe de prevenire a violenţei în sport

Această problemă e abordată în multe ţări cu deosebită seriozitate şi
concepută ca o activitate pe termen lung a unor structuri permanente de gestionare a
fenomenului. Astfel, în Anglia şi Spania există “Consiliul naţional contra violenţei în
sport”, în Franţa a fost constituită “Comisia naţională mixtă de securitate pe stadioane”
iar în Germania funcţionează “Comitetul naţional pentru sport şi securitate”. Acţiunile
sunt direcţionate spre suporteri şi spre ambianţa cluburilor, acordându-se prioritate
securităţii spectatorilor şi implicării colectivităţilor locale. Se caută menţinerea
echilibrului între exigenţele de securitate (cum să se răspundă factorilor reali de risc)
dar şi necesităţii menţinerii caracterului festiv şi convivial al manifestării sportive. Ca
principiu general, se lăsa la nivel local autonomia necesară pentru măsuri adecvate
contextului (studiu al Consiliului Europei, 2002).

Programele de prevenire pot fi de mare diversitate: măsuri educative şi sociale,

ameliorarea relaţiilor dintre club şi suporteri, promovarea dialogului cu cluburile rivale,
controlul spectatorilor prin camere de supraveghere, intervenţii ale poliţiei, investiţii în
infrastructură, întărirea rolului social al cluburilor, organizarea caselor de bilete,
legislaţie adecvată şi multe altele. Când e vorba de un oraş care va găzdui o manifestare
sportivă, totul trebuie fundat pe o veritabilă politică a ospitalităţii: structuri specializate

43
de primire şi însoţire a suporterilor, asigurarea transportului, a hrănirii şi a cazării
suporterilor oaspeţi, luarea măsurilor ca proiectata competiţie să nu genereze un
sentiment de excluziune în cartierele defavorizate sau la tinerii cu probleme (care nu
sunt primiţi sau nu găsesc bilete ieftine la meci). Înainte de meci (zile, ore), se crează o
ambianţă plăcută în cartierul unde se află terenul de sport, se transmit apeluri la calm şi
sportivitate către populaţie. Antrenarea vedetelor îndrăgite la aceste acţiuni sunt de
dorit.

Deoarece primăriile au rolul cel mai important în măsurile de prevenire pe

plan local, se poate înfiinţa în structura acestora o “Comisie consultativă de prevenire a
violenţei în sport” (Consiliul Europei, op.cit. p.48-50). Aceasta va avea multiple roluri:
orientează politica generală de prevenire, este un loc de concentrare şi comunicare
pentru partenerii implicaţi, iniţiază campanii de sensibilizare a populaţiei, încurajează
activităţile multiculturale, insistă întotdeauna pe dimensiunea festivă a evenimentului
sportiv, este un “observator local al violenţei în sport”, eliberează avize şi formulează
propuneri pentru instituţiile locale, desfăşoară acţiuni cu patronii de baruri privind
consumul moderat de alcool înainte şi după ceremoniile sportive, este un releu între
“teren” şi factorii de decizie, detectează noile tendinţe în sport, evită sentimentul de
excluziune socială pentru categoriile deja fragilizate, propune şi organizează turnee de
iniţiere în sport şi concerte dedicate turneului .

Iată acum descrierea unei alte iniţiative denumite “fan coaching” şi care e
aplicată cu mult succes în Germania, Olanda şi Belgia, ţări cunoscute pentru intensa lor
viaţă sportivă. Acest program este un demers socio-preventiv ofensiv şi flexibil, care
ţine cont de situaţia concretă, de nevoile locale şi de specificul naţional. El este
conceput ca un dispozitiv mobil care acompaniază suporterii, inclusiv în deplasarea lor,
realizând o muncă educativă şi socială permanentă şi atent structurată. Totul începe în
săptămâna care precede competiţia, cu activităţi pedagogice în afara contextului
particular al competiţiei şi a tensiunii pe care aceasta o produce. Publicul ţintă e
constituit de minorii şi tinerii care sunt potenţial delincvenţi. Personalul este format din
profesionişti în domeniul pedagogic şi educativ, impregnaţi de cultura suporterilor şi
acţionând în interiorul grupurilor de fani. Pentru că intră în joc multiple fenomene
psiho-sociale, este esenţială definirea profesională a misiunii celor implicaţi în acest
program.

44
 Pe întreaga durată a competiţiei suporterii sunt acompaniaţi de persoane
recunoscute de club, primărie, poliţie şi acceptaţi de suporteri. Însoţitorii sunt mediatori
între suporteri şi forţele de ordine, personalul stadionului şi cel de securitate al
clubului. Însoţitorii realizează un dialog permanent pentru a preveni incidentele.

Alături de toate acestea, se desfăşoară multe alte activităţi care au ca scop

formarea unei atitudini corecte la tinerii suporteri şi sprijinirea persoanelor în dificultate
din comunitatea în care se află stadionul: organizarea unor campionate de amatori,
organizarea “sportului-aventură” - escalade, canioning, drumeţii, etc. -, pentru că permit
valorizarea personală fără a recurge la violenţă, elimină energia implicată de nevoia de
excitaţie şi favorizează învăţarea normelor şi a respectului. Se depun eforturi pentru
evitarea inactivităţii tinerilor suporteri prin implicarea lor în activităţi sportive clasice
care permit exprimarea nevoii lor de acţiune. În sfârşit, se iau măsuri de susţinere
socială a persoanelor în dificultate pentru a progresa în autonomie, fapt cu rezonanţă
deosebită în rândul cetăţenilor din cartier.

În acest context, relaţiile cu poliţia se realizează pe baza unui plan de prevenire

pe termen lung care implică informarea bilaterală prealabilă meciului, asocierea unui
poliţist la activitatea de “fan coaching”, recunoaşterea reciprocă a muncii, impunerea
faptului că securitatea spectatorilor e esenţială. Este important ca activitatea de “fan
coaching” să nu fie subordonată poliţiei (să nu-i transforme pe însoţitori în informatori
sau “fizionomişti” pentru poliţie).

Atunci când au loc competiţii internaţionale se utilizează cei mai buni

profesionişti pentru acţiuni educative şi sociale ofensive pentru că este necesară evitarea
blocării acţiunilor de prevenire în tradiţionalismul istoric specific locului.

Şi în acest caz, centralizarea informaţiilor despre eveniment este un aspect care şi-a
dovedit deseori utilitatea.

Când evenimentul sportiv este de mare anvergură, ca în cazul

campionatelor internaţionale, se poate utilize aşa-numita “ambasadă a suporterilor”
(op.cit., Consiliul Europei, 2002). Asemenea iniţiative au fost utilizate de olandezi şi
belgieni la Euro ’92, în Suedia şi la Cupa mondială din Italia în 1990; în Germania ele
se numesc “KOS”( celule de coordonare a suporterilor). Această “ambasadă” este, cel
mai frecvent, un autobuz care permite organizatorilor să ofere o gamă largă de
informaţii şi servicii pentru proprii resortisanţi aflaţi în ţara care găzduieşte competiţia.

45
Desigur, la asemenea evenimente, calitatea infrastructurii de primire simbolizează
gradul de implicare a oraşului gazdă, ospitalitatea locuitorilor şi instituţiilor sale.

Obiectivele urmărite de aceste “ambasade” sunt foarte clare:

- sunt interlocutori oficiali care vorbesc limba suporterilor;
- asigură un punct de primire fix;
- asigură informaţii actualizate pentru a evita zvonurile (site, pliante,
afişe);
- au competenţă în cazul dificultăţilor individuale (de exemplu, anunţă
lista obiectelor interzise);
- pot facilita obţinerea biletelor pentru meci, cazarea în locuri
confortabile, transportul la şi de la stadion, excursii în timpul liber,
retransmiterea meciurilor, soluţionează cazurile de furt sau pierdere
a documentelor, înlesnesc acordarea asistenţei medicale la nevoie.
Iniţiativa de creare a acestor “ambasade” aparţine puterile publice din ţara
organizatoare dar şi asociaţiilor de suporteri autohtoni sau din ţara de provenienţă. Pot fi
organizate mai multe puncte de informare sau doar unul singur şi au personal plătit, cu
contract, format special şi care oferă o garanţie a aspectului oficial al activităţii.
Structura personalului este, cel mai frecvent, următoarea: un coordonator general, un
coordonator din partea suporterilor, un reprezentant al ambasadei ţării vizitatoare, un
reprezentant al federaţiei sportive, un reprezentant al oficiului de turism, un
reprezentant al Crucii Roşii, un funcţionar specializat în prevenire de la primărie sau
poliţie, traducători. Programul de funcţionare este între orele 9 – 24.

Localizarea “ambasadei” se face cât mai aproape de stadion (de zona de

risc), dar nu într-o zonă frecventată de grupuri criminogene şi cu circulaţie auto
intensă; finanţarea cade în sarcina guvernului, primăriei sau a asociaţiilor sportive.

Relaţiile clubului cu suporterii şi cu mediul social

Prevenirea violenţei în sport nu poate fi concepută fără ameliorarea

relaţiilor întregului personal al cluburilor cu masa suporterilor săi. Iată câteva
modalităţi utilizate cu succes în alte ţări.

“Carta suporterilor” stabileşte într-o formă scrisă un adevărat partenariat

privind drepturile şi obligaţiile fiecărei părţi. Procesul de realizare a acestui
document parcurge mai multe etape: contactul între părţi → schimbul de idei →

46
evaluarea nevoilor şi aşteptărilor reciproce → formalizarea contactelor →
conceperea cartei care va defini clar drepturile şi obligaţiile celor implicaţi (op.cit.
Consiliul Europei, 2002, p. 43-44).

Orice club matur şi cu o istorie bine conturată, trebuie să valorizeze

asociaţiile oficiale de suporteri, să stimuleze crearea lor şi să le ofere un loc în sfera
gestionării clubului. Pentru această sarcină va fi numit un responsabil pentru
relaţiile cu suporterii şi asociaţiile de fani care organizează o serie de acţiuni
importante pentru imaginea clubului şi a jucătorilor: mese rotunde trimestriale cu rol
consultativ pentru suporteri, oferă informaţii despre programele viitoare şi modul
cum pot fi obţinute biletele, asigură numirea unui responsabil cu securitatea din
partea suporterilor, promovează sportul în comunităţile defavorizate.

Dar rolul clubului în mediul social poate fi realizat mai ales când acesta
valorizează etica în sport, susţine politicile sociale, favorizează educaţia şi integrarea
tinerilor, promovează respectul altor culturi şi luptă contra rasismului. Iată câteva
exemple în acest sens: clubul de fotbal Leeds United a semnat un parteneriat cu
Ministerul învăţământului prin care se angajează să atragă la şcoală copiii cu
dificultăţi (aceşti elevi sunt aduşi la şcoală cu autobuzul clubului iar în scurt timp,
rezultatele lor la învăţătură s-au ameliorat). Clubul francez Lille Metropole
organizează turnee şcolare de fotbal cu participare jucătorilor profesionişti iar în
Cehia cluburile contribuie activ la dezvoltarea unei noi generaţii de suporteri prin
crearea de cluburi de suporteri-juniori (8-12 ani) şi prin programe de petrecere a
timpului liber la club.

După o mare competiţie, e posibil ca locuitorii ţării organizatoare să se

schimbe profund: exerciţiul ospitalităţii, mândria de a fi găzduit mulţi participanţi de
peste hotare, savurarea spectacolului sportiv şi a celorlalte manifestări obişnuite în
asemenea ocazii, expunerea însemnelor naţionale, expunerea celor mai valoroase
aspecte din viaţa poporului respectiv, pot aduce o nouă înţelegere între comunităţile
autohtone şi trec pe un plan secund conflictele interne. Aşa s-a întâmplat cu
Portugalia după „Euro 2004”, când un cetăţean care arbora în continuare steagul ţării
sale, afirma : “Sărbătoarea fotbalului a inventat o nouă Portugalie iar noi trebuie să
marcăm acest lucru”.

47
 Oare, la noi, în România, de ce nu s-ar putea ?!

Bibliografie
- Dominique Bodin, S. Héas, L. Robène: ”Hooliganisme: de la question de
l’anomie sociale et du déterminism”, în “Champ pénal”, vol. I/2004
- Raymond Chappuis, Raymond Thomas: „L’equipe sportive”, PUF, Paris, 1988
- Gilles Lipovetsky: ”Amurgul datoriei”, Editura Babel, Bucureşti, 1996
- Dominique Malatesta, Christophe Jaccoud: “Crime et securite dans le sport”, în
„Revue internationale de criminologie et de police technique et scientifique”, nr.
3/2002-
- Williams Nuytens: “La violence dans les stades de football. Elements d’etiologie a
partir du cas des autonomer du Racing Club de Lens” în “Revue internationale de
criminologie et de police technique et scientifique”, nr. 3/2002
- “La prevention de la violence dans le sport”, broşură editată de Consiliul
Europei, 2002

14 – Noţiuni de psihologie penitenciară

Introducere

1. sfirsitul iluziei ca o societate poate sa aiba conditii bune, sa nu aiba delicventa

si ca urmare sa nu existe inchisori.
2. noul model social trebuie sa i-a in calcul si criminalitatea care decurge din
acest lucru.
3. criminalitatea este o problema globala iar solutiile sunt partiale.
4. planeta traverseaza o perioada contradictorie : marea toleranta fata de
comportamentul uman, neincrederea si critica fata de institutiile de control social.
5. inchisorile actuale si-au pierdut specificitatea
6. securitatea inchisorii e asigurata de un anumit tip de relatii interpersonale intre
personal si detinuti

Coordonatele institutiei penitentiare :

- spatiu inchis
- spatiu dihotomic si ierarhic
- spatiu penal - detinutii sunt adusi impotriva vointei lor, disciplina este
importanta,
- spatiu al experientelor limita (« omul este condamnat la libertate »)

48
 - spatiu al autoritatii – interactiuni sunt asimetrice.
- un camp de forte – tehnici de dominare din partea gardienilor si tehnici de
rezistenta din partea detinutilor, descarcari bruste de tensiuni,
- prima sarcina a unui director de penitenciar - siguranta personalului si a
fiecarui detinut de ceilalti detinuti.

Ce este mai rău în penitenciar ?

1. contagiunea morala,
2. saracia rolurilor sociale,
3. functia hoteliera a penitenciarului – se asigură o multitudine de servicii, care te
priveaza de responsabilitati,
4. creste capacitatea de a risca,
5. conditia infraumana se invata (a fi « nimeni » nu mai deranjeaza)
6. nu exista singuratate morala (deţinuţii ştiu că au rămas afară, în libertate, mulţi
alţi delincvenţi, unii fiind oameni cu funcţii importante)
7. inactivitate prelungita

Prima pedeapsa
1. distinctia necesara
- pedepsele scurte nu sunt o adevarata excludere
- pedepsele lungi sunt asemanatoare cu condamnarea la moarte pentru ca
deţinuţii ies din constiinta lumii iar sederea in penitenciar se transforma
intr-un anumit stil de viata.
Valoarea timpului trait e diferita la un matur, tânar sau copil.
2. impune adaptarea la valori si norme informale, o problema de evolutie sau
involutie a personalitatii
3. şocul depunerii :
- anularea intimitatii (nu exista refugiu)
- somatizari multiple
- supraaglomerarea
-deposedarea de bunuri personale afecteaza capacitatea de supravietuire

Evoluţia psihologiei penitenciare

Capacitatea de progres a unei insitutii este determinata de numărul specialiştilor pe care

ii are. Expertul are o viziune de ansamblu, comparativă, istorică. Specialistul este
centrat mai ales pe o anumita problematica.

49
Evolutia institutionala nu este posibila fără experti si specialisti.

1909 – este angajat primul psiholog in penitenciarul din Chicago in “Clinica pentru
tinerii delicventi din Chicago” (psihiatru pentru a testa inteligenta)
1913 – In New York la “Reformatorul pentru femei” este angajat un psiholog pentru a
identifica detinutele care puteau sa profite de programul de scolarizare si se puteau
intoarce in societate fara riscuri.

Intre cele doua razboaie mondiale, sarcina psihologului in inchisorile americane era de a
depista deficientele de inteligenta si de a da un prognostic pentru eliberare.

1945 – existau in SUA 80 - 100 de psihologi proveniti din armata, raportul fata de
detinuti fiind de 1 psiholog la 2000 de deţinuţi.

Gluck: “mediul penitenciar nu este atractiv pentru psihologi din cauza conditiilor rigide
si inflexibile din aceste institutii care devin obstacole pentru dezvoltarea personala si
profesionala”.

1938 – în Canada o comisie parlamentara face o ancheta in penitenciare si considera ca

obiectivul nr. 1 este reinsertia sociala si abia apoi custodia. Comisia parlamentara
recomanda angajarea de psihologi. Primul psiholog angajat in Canada a fost in 1955. In
1960 aveau 7 psihologi iar in 1970 – 50 de psihologi.

In 1973 se hotaraste ca raportul psiholgi – detinuti sa fie de 1 la 150 si de 1 la 40 in

penitenciarele spital.

Tot in 1973 se analizeaza dificultatile de adaptare a psihologilor la conditiile de

penitenciar:

- atmosfera de tip militar

- psihologii aveau ca superiori persoane fara pregatire profesionala deosebita
- lipsa de autonomie pentru specialist
- dificultati de comunicare cu persoanele de nivel inferior
- dificultati de a ajunge in posturi superioare psihologilor

1934 – in SUA se considera ca psihologii desfasurau cinci activitati principale:

1. administrarea testelor

50
2. evaluarea si clasificarea detinutilor
3. aplicarea masurilor coercitive
4. cercetare
5. evaluare in vederea eliberarii conditionate

1952 – Corsini si Miller identifica 14 activitati ale psihologilor din mediul carceral:

1. masurarea inteligentei
2. evaluarea personalitatii
3. redactarea rapoartelor
4. reuniuni cu personalul
5. consiliere individuala
6. evaluare aptitudinala
7. cercetare
8. sarcini administrative
9. terapie de grup
10.evaluare pedagogica
11.activitati cu personalul
12.formarea personalului
13.formarea detinutilor
14.prezentarea unor expuneri in exteriorul penitenciarelor

1956 – Bodemar: “În inchisoare exista o relatie tripartida care opune detinutii,
administratia si psihologii. Psihologul are rolul de intermediere intre detinuti si
administratie, ajutandu-i pe detinuti sa se adapteze matur si eficace la stresul din
inchisoare”.

1971 – Rahn propune inlocuirea modelului medical cu modelul psihologiei industriale,

considerandu-i pe detinuti persoane normale.

1970 – Norton, analizand activitatea psihologilor o clasifică astfel: 48% din timp le ia
administrarea testelor, evaluarea si redactarea rapoartelor; 30% din timp activitate
corectiva (consiliere;terapie); 13% din timp le ia formarea personalului, conferinte; 8%
anchete si cercetari.

1980 – Asociatia Americana a Psihologilor Corectionali (AAPC) adopta standardele

pentru serviciile de psihologie din inchisorile pentru adulti unde sunt definite cele 5

51
functii specifice rolului de psiholog: formare, consiliere, evaluare, tratament, cercetare
(inclusiv elaborare de teorii)

Anexa 1

MOTIVAŢIA INFRACŢIONALĂ LA PERSOANELE

ADULTE CARE EXECUTĂ PEDEPSE PRIVATIVE DE
LIBERTATE
Dr. Gheorghe Florian

Cunoaşterea modului cum diversele categorii de deţinuţi adulţi îşi motivează

infracţiunile, este deosebit de importantă pentru înţelegerea factorilor premergători şi a
mecanismelor de justificare utilizate de aceştia Avem în vedere acele infracţiuni care
au cea mai mare pondere în totalul celor existente în prezent în penitenciare: omor,
lovituri cauzatoare de moarte,vătămare corporală gravă, viol, furt, tâlhărie, ultraj,
înşelăciune, luare de mită, trafic de influenţă, trafic de stupefiante, proxenetism,
abandon de familie, violare de domiciliu, infracţiuni privind circulaţia pe drumurile
publice.

Realizând această investigaţie mai mulţi ani la rând, vom putea releva
tipologia motivaţiilor la delincvenţii români, corespondenţa acestora cu situaţia lor
socială, mutaţiile apărute în timp, atitudinea lor faţă de pedepsele primite, modul cum
concep reintegrarea lor socială după liberarea din penitenciar . De asemenea, pe această
bază, se vor putea stabili modalităţi eficace de intervenţie pentru prevenirea viitoare a
acestor conduite antisociale.

52
 Acest studiu este realizat pentru prima dată în ţara noastră şi are
deocamdată doar o valoare exploratorie: el a urmărit să determine dimensiunile
problematicii studiate, adecvarea instrumentelor utilizate la obiectivele urmărite,
deschiderea la dialog a persoanelor deţinute, diferenţele calitative dintre diferitele surse
de date, caracteristicile fenomenului de atribuire a cauzalităţii în cazul deţinuţilor
români.

Acest studiu a fost realizat în anul 2005 în colaborare cu specialişti în

probleme umane din 14 unităţi de detenţie subordonate Administraţiei Naţionale a
Penitenciarelor: Aiud, Brăila, Bucureşti-Jilava, Bucureşti-Rahova, Focşani, Gherla,
Iaşi, Mărgineni, Oradea, Poarta Albă, Satu Mare, Timişoara, Târgu Mureş, Tulcea .

METODOLOGIE

În cele 14 unităţi de detenţie au fost aplicate chestionare special

concepute la deţinuţi adulţi care au comis infracţiunile amintite. Au fost consemnate
aspecte calitative privind motivaţia infracţională reieşite din analiza rechizitoriului
precum şi din relatările personalului care lucrează nemijlocit cu deţinuţii cuprinşi în
eşantion. Fiecare tip de chestionar a fost aplicat la deţinuţi recidivişti şi nerecidivişti,
din mediul urban şi rural, având nivel cultural ridicat şi scăzut. Prin „deţinuţi cu nivel
de cultură ridicat” s-a înţeles, în condiţiile acestui studiu, deţinuţii care au absolvit
liceul, o şcoală postliceală sau o facultate.

Toate răspunsurile oferite de deţinuţi la chestionarele administrate au fost

trecute pe o foaie de răspuns iar atunci când relatările lor au fost mai nuanţate decât
variantele propuse de noi, au fost notate în detaliu, astfel încât să putem înţelege
justificările infracţionale pentru fiecare subiect investigat. De aceea, rubricile privind
motivaţia infracţională reieşită din rechizitoriu şi cea apreciată de personalul care
lucrează nemijlocit cu cel în cauză - psiholog, educator, şef de secţie, supraveghetor -,
au avut o importanţă specială.

53
 INVESTIGAŢIA DE TEREN

Au fost investigaţi 947 de deţinuţi a căror repartizare pe infracţiuni a fost

următoarea: 119 – omor, 105 – furt, 98 – tâlhărie, 91 – viol, 87 – înşelăciune, 59 –
vătămare corporală gravă, 56 – infracţiuni la legea circulaţiei, 54 – ultraj, 54 – trafic de
stupefiante, 50 – violare de domiciliu, 49 – lovituri cauzatoare de moarte, 44 – abandon
de familie, 38 – proxenetism, 25 – trafic de influenţă şi 18 – luare de mită. Diferenţele
de reprezentare a deţinuţilor de la o infracţiune la alta sunt datorate faptului ca în unele
unităţi nu au fost găsiţi deţinuţi care să îndeplinească exigenţele prevăzute sau nu au
fost de acord să participe la acest studiu (lotul iniţial prevăzut a fost de 1.680 de
subiecţi).

Chestionarele realizate pentru fiecare infracţiune s-au bazat pe experienţa

celor care au lucrat nemijlocit cu aceasta categorie de persoane. S-a ţinut cont de faptul
că deseori deţinuţii prezintă incomplet situaţia lor juridică, împrejurările şi motivaţia
faptelor comise, modul în care ei îşi reprezintă victima şi contribuţia ei la comiterea
infracţiunii, convingerile lor infracţionale.

CONCLUZII GENERALE

1. Eforturile de prevenire şi control a criminalităţii nu pot ignora motivele pro-

infracţionale specifice unui delincvent sau unei categorii de delincvenţi. Chiar dacă
aspectele generale sunt, în mare, cunoscute de cei care se ocupă de controlul şi
reducerea acestui fenomen social, înţelegerea proceselor mentale ale delincventului şi
contextul său de viaţă, care duc la decizia de a comite o infracţiune, sunt de o
importanţă practică aparte. Doar plecând de la aceste mecanisme generatoare de
criminalitate, se vor putea lua măsurile adecvate pentru a corecta condiţiile de viaţă sau
modalităţile de neutralizare utilizate de delincvenţi pentru a-şi justifica modul de viaţă.

2. Instituţia penitenciară este un loc de perspectivă socială care permite o viziune

profundă asupra unor procese şi dificultăţi aflate la nivelul indivizilor, a familiilor
acestora sau a comunităţilor din care fac parte. Ca urmare, plecând de la cunoaşterea
acestora, se vor putea înţelege şi proiecta modalităţi de intervenţie adecvate care, în
final, vor limita dezvoltarea fenomenului infracţional.

54
 3. Situaţia de deţinut influenţează răspunsurile date de cei cuprinşi în cadrul unei
investigaţii privind motivaţia infracţională. Ei analizează instrumentele utilizate şi
oferă/aleg răspunsurile care, din punctul lor de vedere, le asigură imaginea cea mai
avantajoasă: de victime, de oameni urmăriţi de ghinion, de indivizi de care s-a profitat,
de persoane care doar au ripostat la o provocare, de oameni cu lipsuri materiale majore
care s-au sacrificat pentru familia lor, etc.

În lumea condamnaţilor, noii veniţi găsesc justificări infracţionale gata fabricate,

uşor de înţeles şi interiorizat, care le diminuează culpabilitatea şi le reface echilibrul
sufletesc. În cazul recidiviştilor, elaborarea justificărilor infracţionale este un amplu
proces de creare a structurilor de auto-legitimare a stilului lor de viaţă.

4. În dosarele de penitenciar ale deţinuţilor investigaţi, am găsit un procent

însemnat de rechizitorii care nu conţineau referiri clare la motivaţia infracţională. Acest
fapt devine preocupant la cel puţin 3 nivele:

a - pentru instanţă şi pentru publicul larg este important ca motivaţia actelor

comise de cel judecat să fie prezentată integral pentru a arăta baza pe care s-
a construit sentinţa şi, indirect, să fie generată adeziunea publicului la
aceasta;

b - de asemenea, identificarea adevăratei motivaţii, oricât de laborios ar fi acest

lucru, permite luarea unor măsuri corecte şi eficace atât în cazul unui
delincvent cât şi al unei categorii omogene de infracţiuni; acest lucru va
contribui semnificativ la o practică unitară a tuturor instanţelor de judecată;

c - documentele din dosarul penitenciar, sunt foarte importante pentru cei care se
ocupă de executarea pedepsei şi de programele de recuperare socială a
deţinuţilor: totul începe cu studierea piesei principale a dosarului -
rechizitoriul, în care trebuie să se găsească o imagine de ansamblu a
personalităţii delincventului, a contextului în care s-a dezvoltat şi care a
făcut posibilă infracţiunea.

55
 5. Cunoaşterea motivaţiei infracţionale permite înţelegerea criminalităţii din
punctul de vedere al celor în cauză : modul cum au perceput lumea în care trăiesc,
importanţa dată nevoilor personale şi ale familiilor lor, conştiinţa faptului că există sau
nu mijloace legale de a le atinge, modul cum au evaluat reacţia comunităţii faţă de o
infracţiune sau alta, teama sau nu de etichetare, atribuirea vinei pentru crima comisă sau
pentru devenirea lor infracţională, sentimentul că pedeapsa primită e echivalentă cu
fapta etc. Toate acestea favorizează o cunoaştere de profunzime a lumii delincvenţilor şi
a contextelor de viaţă în care s-au format.

6. Studiul realizat de noi arată că trebuie abandonate unele enunţuri (prejudecăţi)

despre particularităţile delincvenţilor care nu mai au susţinere în realităţile întâlnite pe
teren: avem în vedere faptul că ei provin în procente mari din familii organizate şi nu
din cele dezmembrate; că au avut o copilărie lipsită de griji şi nu dominată de lipsuri şi
rele tratamente; că situaţia lor materială era destul de bună la data comiterii infracţiunii;
că nivelul lor de şcolarizare este deseori ridicat. Un lucru demn de remarcat este faptul
că mulţi din deţinuţii chestionaţi au copii, aceasta situaţie contrazicând ceea ce s-a
considerat o lungă perioadă, şi anume, că familia şi copiii sunt un factor moderator al
criminalităţii.

7. Majoritatea deţinuţilor investigaţi au vârsta cuprinsă între 26 şi 35 de ani, sunt

absolvenţi de liceu, sunt necăsătoriţi, nerecidivişti dar cu antecedente penale; provin din
mediul urban, din familii organizate, sunt sănătoşi fizic, nu sunt dependenţi de alcool şi
nici de droguri; în familie s-au înţeles bine cu mama şi afirmă că au fost rareori bătuţi
în copilărie ; deşi majoritatea sunt „muncitori calificaţi”, la data arestării mulţi din ei nu
aveau o ocupaţie.

8. Ţinând cont de instrumentele utilizate, nu s-au găsit elemente particulare

deosebite privind situaţiile pre-criminale în care au fost angrenaţi deţinuţii investigaţi:
acestea au fost împrejurări banale dar care au căpătat în ochii făptuitorilor semnificaţii
aparte – lipsuri materiale, gelozia, răzbunarea, recuperarea unor sume de bani.

Desigur, experienţa anterioară are un rol important la recidivişti, sub aspectul

specializării infracţionale şi al cunoaşterii vieţii din penitenciar.

56
 9. In baza relaţiilor directe cu deţinuţii şi a perioadei lungi în care le pot cunoaşte
problemele personale şi familiale, personalul din penitenciare surprinde nuanţe de
fineţe privind motivaţia lor infracţională, care deseori, diferă de afirmaţiile deţinuţilor
dar şi de cele consemnate în rechizitoriu. Ca urmare, concluziile funcţionarilor din
unităţile de detenţie invită la investigaţii mai ample înainte de fixarea pedepsei, astfel
încât, sancţiunea să fie adecvată personalităţii delincventului şi contextului social care
au generat sau menţin starea infracţională.

10. In privinţa infracţiunilor cu violenţă – omor, lovitură cauzatoare de moarte,

vătămare corporală gravă, tâlhărie – actul violent are loc, în general, doar între agresor
şi victimă, fără implicarea unei a treia persoane (care precipită lucrurile şi împinge la
agresiune).

În general, în aceste infracţiuni, victimele sunt percepute ca fiind mai slabe din punct de
vedere fizic, dar ameninţătoare şi enervante. Frecvent deţinuţii afirmă că nu s-au gândit
la consecinţele faptei nici în ce-i priveşte , nici la repercusiunile acesteia asupra
victimei.

11. Motivele infracţionale mai frecvent invocate de deţinuţi sunt „lipsurile

materiale”, „căutarea unui trai uşor” şi „provocarea victimei”; în rechizitoriu se
consemnează ca principale motivaţii „câştigul facil” şi „consumul de alcool”;
personalul din penitenciare menţionează „aspiraţii exagerate”, „tulburări de
personalitate”, „devalorizarea muncii”, „apartenenţa la un grup infracţional”.

12. Infracţiunile care au făcut obiectul studiului nostru nu par a avea o legătură cu
condiţiile generale din societate şi nici cu violenţa văzută la televizor ci cu ambianţa
imediată de viaţă a delincventului – relaţiile familiale, educaţia primită, vecinătatea,
comparaţia socială (invidia), posibilitatea de a obţine uşor şi repede bani şi bunuri,
escaladarea unor conflicte banale, etc.

Plaja motivaţiilor infracţionale utilizate de deţinuţi precum şi cele regăsite în

rechizitorii sau în relatările personalului din penitenciare, nu este foarte întinsă, aşa cum
se poate vedea în tabelul următor (nu am trecut şi rubricile de „non-răspuns”, „alt
răspuns” sau „nu recunoaşte fapta”):

57
 Sursa Deţinuţi Rechizitoriu Personal din
penitenciare
Motivaţie

1 Vina victimei (poliţist, pieton) x x

2 Sub influenţa alcoolului x x x
3 S-a apărat de victimă x x
4 Surprins într-o altă infracţiune x x
5 Din gelozie x
6 A fost umilit de victimă x
7 Îndemnat de prieteni x x
8 Probleme financiare sau de x x x
proprietate cu victima
9 Victima a apărat altă persoană x x
1 Răzbunare (sub influenţa x x x
0 alcoolului)
1 A dorit să aplice o „corecţie” x
1
1 Pentru bani (câştigaţi uşor) x x
2
1 Lipsuri materiale x x x
3
1 Pentru a trăi mai uşor, x
4
1 Pentru distracţie, aventură x x x
5

58
1 Educaţie precară, mediul de x
6 provenienţă
1 „Unii au prea mult, alţii au prea x
7 puţin”
1 Pentru a cumpăra droguri x x x
8
1 Pentru a fi respectat, a deveni x x
9 cineva
2 Pentru a recupera o datorie x x
0
2 Tulburări psihice x
1
2 Din invidie x
2
2 Nesocotirea oamenilor şi a legilor x x
3 (permis suspendat)
2 Apartenenţă la un grup infracţional x
4
2 Din neglijenţă x
5
2 Pentru a achita o datorie x
6
2 Solicitat de cumpărătorii de x
7 droguri
2 Pentru a trăi în lux x x
8
2 Pentru a ajuta un prieten x
9

59
3 Victima a cerut mită x
0
3 Legislaţie neclară x
1
3 Exploatarea poziţiei sociale x
2
3 Probleme etice şi deontologice x
3
3 Pentru a obţine un post x
4
3 Aveam puterea de decizie x
5
3 A scăpa de urmărirea penală x
6
3 Contra-serviciu x
7
3 Neatenţia mea (la volan) x x x
8
3 Teribilism la volan x x
9
4 Oboseala, am adormit la volan x x
0
4 Starea drumului, condiţiile x
1 atmosferice, altă persoană
4 Starea tehnică a vehiculului x
2
4 Necunoaşterea regulilor de x
3 circulaţie

60
4 Vina persoanei care mi-a x
4 împrumutat maşina
4 Neînţelegeri cu soţia x x x
5
4 Dezinteres pentru familie x x
6
4 Rea credinţă, orgoliu x x x
7
4 Voiam să-mi trăiesc viaţa, îmi x
8 îngreunau existenţa
4 Atmosfera din casă x
9
5 Neînţelegeri cu socrii x
0
5 Înşelat de soţie, nu recunoaşte x x x
1 copiii
5 Iubea altă femeie x
2
5 Satisfacerea nevoilor sexuale x x x
3
5 Din plăcerea de a viola x
4
5 O iubea x x
5
5 S-a ascuns de urmăritori (în x x
6 evadare)
5 Pentru că i se făcea o nedreptate x x
7

61
 5 Nu suportă autoritatea x x
8 (neîncredere în autorităţi)
5 Nu poate justifica x
9
Total 36 27 34

13. O mare parte din deţinuţi consideră pedepsele primite ca fiind aspre
comparativ cu faptele comise, lucru de care au devenit conştienţi - spun ei - în arestul
poliţiei sau în penitenciar. Pe baza experienţei noastre, avem convingerea că lucrurile
nu stau aşa, ci deţinuţii exprimă o părere larg răspândita în lumea închisorilor: de câte
ori au fost invitaţi să aducă argumente în acest sens, au fost puşi în dificultate. Conduita
deţinuţilor în timpul executării pedepsei, este relativ bună.

14. Având în vedere importanţa identificării ştiinţifice a tipurilor de motivaţie

pro-infracţională în fiecare caz investigat şi judecat, se impune necesitatea prezenţei în
parchete şi la instanţele de judecată, a unor specialişti în acest domeniu - psihologi şi
criminologi. Ei ar putea asigura o cunoaştere de profunzime a personalităţii
delincvenţilor şi a gradului lor de periculozitate, ar putea orienta modul de anchetare
eficace în funcţie de particularităţile lor psihologice, ar elabora prognoze privind
evoluţia viitoare a acestora în mediul de detenţie sau după liberare, ar putea oferi
expertiză în problemele practice cu care se confruntă magistraţii.

Deţinuţii condamnaţi pentru „omor”

Date semnificative
- vârsta: - 35,3% au între 36 si 45 de ani;
- 27% au între 26 si 35 de ani

62
 - 27% au peste 46 de ani
- studii: - liceul - 35,3%
- 5-8 clase - 25,2%
- şcoală profesională - 25,2%
- ocupaţia la data arestării: - 24,3% - muncitori necalificaţi,
- 16,5% - muncitori calificaţi
- 28,5% - fără ocupaţie;
- starea civilă: - necăsătoriţi – 25,2%
- divorţaţi, cu copii – 17,6%
- căsătoriţi, cu copii – 15 %
- concubinaj, cu copii – 15%
- starea de recidivă: - 53% - nerecidivişti
- 51,3% - au antecedente penale
- 30,3% sunt dependenţi de alcool iar 2,5% de droguri;

- starea de sănătate: - sănătoşi - 48%

- cu afecţiuni medicale - 36%
- cu boli psihice - 11%
- 5% declară că au şi boli somatice şi mintale;
- familia de origine este organizată în 82,4% din cazuri;
- 73% au comis fapta singuri iar 60,5% în mediul rural;
- după împrejurări, fapta a fost comisă în spaţiul public (34,5%), în
casa victimei (29,4%) sau în casa agresorului (23,5%);
- victimele erau bărbaţi (63%), cunoscuţi anterior (78%) şi cu
care aveau relaţii bune (52%) deşi nu erau rude (73%);
- repartizarea pe vârste a victimelor arată că 24,4% aveau vârsta între 41 şi 50 de ani,
13,4% între 26 şi 30 de ani iar 12,6% între 51 şi 60 de ani;
- conflictul a fost neintenţionat în 52% din cazuri iar 58% din deţinuţi afirmă că a fost
declanşat de victimă , aceasta fiind percepută ca mai slabă fizic (47%) dar
ameninţătoare (37,8%) şi enervantă (20,2%);
-vinovat principal de infracţiune este considerată victima (37%) iar deţinutul însuşi
doar în procent de 34,5%;
-pedeapsa primită e considerată mai grea decât fapta comisă de 61,3% din condamnaţi;
- autorul a recunoscut infracţiunea doar după identificare (43,7%) sau s-a predat
poliţiei ( 30,3%);
-după comiterea faptei, 70% din deţinuţi au regretat iar faţă de familia victimei resimt
ruşine (39,5%), compasiune (23,5%) sau indiferenţă (24,4%).

63
 Motivaţia condamnaţilor pentru “omor”

Sursă Deţinuţi Rechizitori Personal din

u
% penitenciar %
%
Tipuri de motivaţie

1 Provocat de victimă 34,4 - 1,7

2 Conflict sub influenţa alcoolului 16 34,8 29,5
3 S-a apărat de victimă 8,5 - 0,8
4 A fost surprins într-o altă - 8,4 7,5

infracţiune (furt, viol)

5 Din gelozie 8,3 - -
6 A fost umilit de victimă 4,5 - -
7 Îndemnat de prieteni 5 - 1,6
8 Probleme financiare sau de 2,5 5 1,7

proprietate cu victima
9 Victima a apărat altă persoană - 4,7 1,7
1 Răzbunare sub influenţa 3,4 3,3 4,2
0 alcoolului
1 A dorit să aplice o „corecţie” - - 0,8
1
1 Alt răspuns 7,4 3,3 -
2
1 Nu recunoaşte fapta 1,7 - 0,8
3
1 Nu poate justifica fapta 8,3 - -

64
 4
1 Lipsă rechizitoriu - 2,5 -
5
1 Non-răspuns (nespecificat) - 38 49,7
6

1 Total 100 100 100

7

Există diferenţe semnificative între cele trei surse de date privind motivaţia
infracţională:

- toate categoriile de deţinuţii explică omorul în principal prin

faptul că au fost provocaţi, la care mai adaugă şi alte explicaţii privind faptul
că au fost agresaţi sau umiliţi de victimă, au fost sub influenţa alcoolului, din
cauza geloziei sau la îndemnul prietenilor;
- rechizitoriul pune accentul pe conflictul dintre cei doi, pe
consumul de alcool (în procent mult mai mic decât cel afirmat de deţinuţi),
dar aduce şi elemente trecute sub tăcere de făptaşi: surprinderea în timpul
comiterii altei infracţiuni sau faptul că victima luase apărarea altei persoane;
- personalul din penitenciar insistă asupra conflictului apărut
între agresor şi victimă fără a considera că victima l-a provocat pe asasin.
O menţiune fac pentru procentele mari în care nu sunt menţionate motivele
infracţiunilor comise: 38% în rechizitorii şi 50% la personalul din penitenciare.

65
 Deţinuţii condamnaţi pentru “lovituri cauzatoare de moarte”

Date semnificative

- intervalul de vârstă cel mai bine reprezentat este 26-35 de ani

(38,8%) urmând deţinuţii de peste 46 de ani ( 34,7%) ;
- după studii, condamnaţii se grupează, în ordine, în cei care au
5-8 clase (30 %), şcoală profesională (28,6%) şi liceu (24,5%);
- după starea civilă, cei mai mulţi sunt necăsătoriţi (34,7%),
urmând cei căsătoriţi care au copii – 16,3% şi cei care trăiesc în concubinaj şi au
copii - 14,3%;
- după starea de recidivă, 65,3% sunt nerecidivişti iar 47% au
antecedente penale;
- provin din mediul rural (59%), din familii organizate (79,6%),
în copilărie au fost rareori bătuţi (51%) sau niciodată (34,7%) şi afirmă că s-au
înţeles cel mai bine cu mama (57%);
- 44,8% erau muncitori necalificaţi iar 18,4% lucrau în
agricultură; la data arestării, 14,3% nu aveau nici o ocupaţie ;
- dependenţa de alcool este destul de frecventă (22,4%) iar 43%
declară că au o afecţiune medicală;
- fapta a fost comisă fără a fi ajutat de cineva (87,8%), ziua
(57%) şi mai ales în zilele lucrătoare (71%) ;
- victimele erau persoane mature, mai ales bărbaţi (73,5%), cu
vârsta cuprinsă între 36 şi 50 de ani (42,8%); deţinutul cunoştea victima de mai
mult timp (81,6%) dar erau rude doar în procent de 26,5%;
- deţinuţii investigaţi consideră că victimele au declanşat
conflictul (75,5%) deşi erau, din punct de vedere fizic, mai slabe;
- nu a existat o intenţie vădită de a comite agresiunea (63,3%
declară acest lucru) deşi înainte de aceasta victima li s-a părut ameninţătoare
(30,6%) şi enervantă (30,6%);
- după comiterea faptei, deţinuţii declară că au fost disperaţi
(28,6%), au considerat că au făcut o nedreptate (26,5%) şi regretă deznodământul
(79,6%); faţă de familia victimei resimt ruşine (51%) şi compasiune (32,7%).

66
 Motivaţia condamnaţilor pentru “lovituri cauzatoare de moarte”

Sursă Deţinuţ Rechizitoriu Personal din

i
% penitenciar
% %
Tipuri de motive

1 Provocat de victimă 45 - -
2 Conflict sub influenţa alcoolului 24,5 59,2 32,6
3 Pentru a se apăra de victimă 10,2 - 10,2
4 A fost umilit de victimă 4,1 - -
5 Din răzbunare 2 - -
6 Probleme financiare sau de proprietate cu 2 - 4,2
victima
7 Surprins într-o altă infracţiune 2 2 2
8 Nu poate justifica 2 - -
9 Alt răspuns 8,2 4 2
1 Non-răspuns (nespecificat) - 28,6 49
0
1 Lipsă rechizitoriu - 6,2 -
1

1 Total 100 100 100

2

Analizând procentele din tabelul de mai sus, putem trage anumite concluzii:

67
 - autorii infracţiunilor de lovituri cauzatoare de moarte, afirmă că au fost provocaţi
de victimă (47%), că erau sub influenţa alcoolului (22,%) şi au fost forţaţi să se
apere de aceasta (10,2%);
- deţinuţii foarte tineri (18-21 ani) şi cu nivel de instruire scăzut (1-4 clase),
consideră că ceea ce a condus la deznodământul fatal a fost, în principal,
umilirea lor de către victimă ;
- în rechizitoriile consultate, explicaţia trecerii la act este găsită, în jumătate din
cazuri, în conflictul apărut între cei doi şi în mai mică măsură în consumul de
alcool (doar 10% din cazuri);
- personalul din penitenciar consideră drept cauze principale conflictul, efortul de a
se apăra de agresiunea victimei şi recuperarea unor bani sau bunuri ; în jumătate
din cazuri, personalul nu poate preciza motivaţia infracţională iar o treime din
rechizitorii nu fac referire la acest aspect.

Deţinuţii condamnaţi pentru “vătămare corporală gravă”

Date semnificative
- intervalul de vârstă cel mai bine reprezentat este cel de 26-35 de ani (42,4%) ;
- după studii, aceşti deţinuţi se repartizează în două grupe principale: 42,4% au 5-8
clase iar 23,7% au şcoală profesională;
- după starea civilă, 34% sunt necăsătoriţi, 30,5% sunt căsătoriţi şi au copii iar 20,3%
trăiesc în concubinaj şi au copii;
- două treimi din deţinuţi sunt nerecidivişti şi 51% au antecedente penale;
- provin din mediul rural (56%), din familii organizate (73%), s-au înţeles bine cu
mama (54,2%), şi un sfert din ei au fost deseori bătuţi în copilărie;
- la data arestării 40,7% nu aveau nici o ocupaţie, 34% erau muncitori calificaţi, 6,8%
erau elevi sau studenţi, 5% lucrau în agricultură;
- starea de sănătate era bună pentru 73% din deţinuţii investigaţi deşi 22% recunosc că
sunt dependenţi de alcool;
- majoritatea au comis fapta singuri (61%), ziua şi noaptea în procente egale şi mai ales
în zilele lucrătoare;
- victimele au fost mai ales bărbaţi (78%), aveau vârsta de 31-35 de ani (20,3%), 26-30
de ani (17%) şi 41-50 de ani (15,3%); de asemenea, 83% din victime erau cunoscute
de agresor dinainte de agresiune şi aveau relaţii bune cu aceasta;

68
- din spusele deţinuţiilor, conflictul spontan (45,8%) sau fără intenţie (37,3%) a fost
declanşat de victimă în 59,3% din cazuri, de deţinut (17%) sau de o altă persoană
-15,3%; victima a generat la deţinut enervare (22%), furie (20,3%), teamă (15,6%) sau
nemulţumire (13,6%); după încetarea agresiunii,deţinuţii afirmă că au considerat că au
făcut o nedreptate (20%), că au făcut dreptate (20,3%) sau le-a fost teamă (15,3%);

- condamnaţii consideră că vinovat de eveniment a fost victima (50,8%), deţinutul

(25,4%) sau persoanele din anturaj (13,6%) ;

- cred că pedeapsa primită este mai grea decât fapta (67,8%);

- jumătate din deţinuţi au recunoscut fapta după identificare (doar 18,6% s-au
prezentat la poliţie de bună voie); 20% din cei intervievaţi nu recunosc nici acum fapta
comisă;

- o treime din deţinuţi se declară “indiferenţi” atât faţă de victimă cât şi faţă de familia
acestuia.

Motivaţia condamnaţilor pentru „vătămare corporală gravă”

Surse Deţinuţ Rechizitoriu Personal din

i
% penitenciar
% %
Tipuri de motivaţie

1 Provocat de victimă 45,7 - -

2 Conflict sub influenţa alcoolului 8,5 30,6 35,6
3 Pentru a se apăra de victimă 10,2 - 5,1
4 Surprins în altă infracţiune - - 10,2
5 Îndemnat de prieteni 8,5 - -
6 Răzbunare (sub influenţa alcoolului) 5,1 3,4 -
7 Probleme financiare sau de proprietate 5,1 1,7 -

69
 cu victima
8 Gelozia 5,1 - 3,4
9 A fost umilit de victimă 1,7 - -
10 Lipsă rechizitoriu - 10,2 1,7
11 Nu recunoaşte 1,7 - -
12 Nu poate justifica 8,4 - -
13 Alt răspuns - 1,7 -
14 Non-răspuns (nespecificat) - 52,4 44

15 Tota l 100 100 100

Observăm în tabelul de mai sus discrepanţe majore între ce declară deţinuţii şi

ceea ce au ajuns să cunoască personalul din penitenciarele în care aceştia îşi execută
pedeapsa: deţinuţii motivează fapta prin provocarea de către victimă (45,7%), prin nevoia
de a se apăra (10,2%) sau prin presiunea grupului de prieteni (8,5%) în timp ce personalul
corecţional consideră ca ceea ce explică trecerea la act a fost conflictul şi faptul că
deţinutul a fost surprins în timpul săvârşirii altei infracţiuni, de regulă, furt sau viol
(10,2%).

Menţionăm, de asemenea, procentele mari în care , în rechizitoriu, nu se fac

referiri precise la motivaţia infracţională dar şi cele în care personalul din penitenciare nu
se pronunţă referitor la cazurile investigate de noi.

70
 Deţinuţii condamnaţi pentru „tâlhărie”
Date semnificative

- mai mult de jumătate din deţinuţi (52%) au vârsta cuprinsă între 26 şi 35 de ani,
urmând intervalul 22-25 (20,4%) şi 18-21 de ani (18,4%);
- după studii, predomină cei cu 5-8 clase (38,8%), liceu (27,6%) şi şcoală profesională
(19,4%);
- după starea civilă, cei mai mulţi deţinuţi sunt necăsătoriţi (54%) sau trăiesc în
concubinaj şi au copii (25,5%);
- deţinuţii investigaţi sunt recidivişti în proporţie de 51% iar 59% din ei au
antecedente penale;
- provin din mediul urban (57%), din familii organizate (75,5%) şi de condiţie
modestă (73,5%), au o stare de sănătate bună (70,4%) nu sunt dependenţi de alcool
şi nici de droguri;
- înainte de comiterea faptei, 37,8% din deţinuţii apreciază că aveau o situaţie
materială bună, 31,6% medie şi doar 29,6% precară;
- fapta a fost comisă mai ales în mediul urban (73,5%), în spaţiul public (75,5%), în
zilele lucrătoare (76,5%);
- în 75,5% din cazuri, victimele erau bărbaţi din care 70% necunoscuţi înainte;
- sentimentele deţinuţilor faţă de victimă au fost diverse: că o pot domina (28,6%),
teamă (16,3%), enervare (8,2%), dezamăgire (8,2%), nemulţumire (7,1%), furie
(6%); după comiterea faptei, deţinuţii afirmă că au resimţit teamă (24,5%), că au
comis o greşeală (20,4%), satisfacţie (18,4%) , că au făcut o nedreptate (15,3%),
panică (10,2%);
- după consumarea faptei deţinuţii s-au predat poliţiei (9,2%), au recunoscut după
identificare (50%), au încercat să ascundă fapta (18,4%), iar 20,4% nu recunosc
fapta de care sunt acuzaţi;
- fizic, victima era percepută ca fiind mai slabă (47%), egală ca forţă (26,5%) sau mai
puternică (22,4%);
- fapta a fost spontană în 75,5% din cazuri iar 55% din deţinuţi afirmă că au luat în
considerare posibilitatea de a nu fi descoperiţi; 77,6% din ei nu s-au gândit la
consecinţele faptei asupra victimei;
- pedeapsa primită e apreciată ca fiind prea aspră de 80,6% din condamnaţi.

Motivaţia condamnaţilor pentru “tâlhărie”

71
 Surse Deţinuţ Rechizitori Personal din
i u penitenciar %

% %
Tip de motivaţie

1 Câştig uşor - 26,6 19

2 Lipsuri materiale 20,5 15,2 12,7
3 Sub influenţa alcoolului 19,3 2,9 4,8
4 Influenţa prietenilor 18,4 1,9 6,4
5 Provocat de victimă 13,3 - -
6 Pentru a trăi mai uşor 7,2 - -
7 A avea bani pentru distracţie, - 1,9 7,7
aventură
8 Educaţie precară - - 5,7
9 “Unii au prea mult, alţii prea 2 - -
puţin”
1 Pentru a cumpăra droguri 2 - -
0
1 Pentru a fi respectat de ceilalţi 2 - -
1
1 Din răzbunare 2 1 1
2
1 Pentru a recupera o datorie - 1,9 -
3
1 Tulburări psihice - - 1
4
1 Nu poate justifica 4,1 - -
5

72
1 Nu recunoaşte fapta 8,2 - -
6
1 Lipsă rechizitoriu - 6,7 -
7
1 Nu rezultă (nespecificat) - 40 35
8
1 Alt răspuns 1 - -
9
2 Non-răspuns - 1,9 6,7
0

2 Total 100 100 100

1

- motivele invocate mai frecvent de deţinuţi sunt, în ordine, lipsurile

materiale, consumul de alcool, îndemnul prietenilor, provocarea de către
victimă şi căutarea unui trai mai uşor;

- în rechizitoriu se menţionează mai des faptul că deţinuţi au urmărit un

câştig uşor sau lipsurile materiale;
- personalul din penitenciar are în vedere ca motive principale: câştigul uşor,
lipsurile materiale, căutarea banilor pentru distracţie şi aventură, influenţa
prietenilor, educaţia precară şi, în sfârşit, consumul de alcool.

Deţinuţii condamnaţi pentru infracţiunea de „furt”

Date semnificative

- cei mai mulţi au vârsta cuprinsă între 26 şi 35 de ani (41%), urmând cei de 22-25 de
ani (23,8%);
- după studii, deţinuţii se repartizează mai frecvent în doua grupe: 5-8 clase (31,4%) şi
liceu (30,5%);

73
- jumătate din deţinuţi sunt necăsătoriţi (48,6%), 18% trăiesc în concubinaj şi au copii
iar 13,3% sunt căsătoriţi şi au, de asemenea copii;
- jumătate din deţinuţi sunt recidivişti dar numărul celor cu antecedente penale este de
70,5%;
- provin preponderent din mediul urban (56,2%), din familii organizate (64,8%), sunt
sănătoşi fizic şi psihic (53,3%), nu sunt dependenţi de alcool sau droguri;
- deţinuţii afirmă că au crescut în familii modeste (68,6%), sărace (20%) şi bogate
(10,5%) iar situaţia lor materială era bună (28,6%), medie (36,2%) şi precară în
35,2% din cazuri;
- la data arestării, 44,8% nu aveau nici o ocupaţie, 27,8% erau muncitori calificaţi,
4,7% erau şomeri; infracţiunea a fost comisă împreună cu alţii în 51,4%, in mediul
urban (67,6%), victima fiind un bărbat (59%), o femeie (17%) sau o instituţie 14,3;
- victima (în cazul persoanelor) nu era cunoscută înainte de furt (64,8%) şi nu era
rudă cu deţinutul (95,2%);
- mare parte din deţinuţi se considera vinovaţi de fapta comisă (71,4%) deşi doar
jumătate din ei (52,4%) consideră că au greşit;
- întrebaţi ce au simţit faţă de victimă, ei au declarat: 18% - regret, 15,2% - milă, 9,5%
- ruşine, 41% - nimic; doar 9,5% s-au gândit la consecinţele infracţiunii asupra
victimei ;
- după spusele deţinuţilor, infracţiunea a fost spontană în 51,4% din cazuri şi pregătită
în 30,5% din acestea; considerăm totuşi că procentul infracţiunilor pregătite din timp
este totuşi mai mare, având în vedere că mai mult de jumătate din cei investigaţi
(54,3%) au luat în considerare situaţia că ar putea fi prinşi;
- comparativ cu infracţiunea, pedeapsa e considerată mai grea de 53,3% din deţinuţi şi
doar 40% din aceştia o apreciază ca fiind pe măsura faptei.

Motivaţia condamnaţilor pentru “furt”

Surse Deţinuţi Rechizitoriu Personal din

% % penitenciar%

Tip de motivaţie

1 Lipsuri materiale 26,7 15,2 12,4

2 Câştig uşor - 26,6 19
3 Pentru a trăi mai uşor 15,2 - -

74
4 A avea bani pentru distracţie, aventură 14,3 1,9 7,7
5 Sub influenţa alcoolului (drogului) 10,5 2,9 4,8
6 Influenţat de prieteni - 1,9 6,7
7 Mediu de provenienţă, educaţie - - 5,7
precară
8 Pentru a cumpăra droguri 3,8 - -
9 Pentru a se răzbuna 2,9 1 1
1 Din invidie 2,9 - -
0
1 „Unii au prea mult, alţii prea puţin” 1 - -
1
1 Victima îmi datora bani 2,9 2,9 -
2
1 Tulburări psihice - - 1
3
1 Nu poate justifica 3,8 - -
4
1 Alt răspuns 16 - -
5
1 Lipsa rechizitoriu - 6,7 -
6
1 Nu rezulta (nespecificat) - 39 35
7
1 Non-răspuns - 1,9 6,7
8

75
1 Total 100 100 100
9

Observam diferenţe majore între cele trei surse de date în ce priveşte motivaţia
infracţională:

- deţinuţii pun accent pe lipsurile materiale, pe dorinţa de a duce un trai

mai uşor;
- în rechizitoriu se accentuează faptul că delincvenţii au urmărit în primul
rând un câştig uşor (mai ales la recidivişti – 30% si la cei din mediul rural
– 32,6%) şi abia pe locul secund apar lipsurile materiale la tinerii de 26-
35 de ani (32,6% si la condamnaţii care provin din mediul urban – 27%);
- personalul din penitenciare lărgeşte plaja motivaţională, stabilind
următoarea ierarhie: câştig uşor (la persoanele necăsătorite – 20%),
lipsuri materiale, nevoia de bani pentru distracţie, influenţa grupului de
prieteni, educaţia precară, consumul de alcool.

Deţinuţii condamnaţi pentru „înşelăciune”

Date semnificative

- vârsta : peste 46 de ani - 34,5%,

36-45 de ani - 31%,

26-35 de ani - 25,3% ;

- studii: liceu - 33,3%, facultate - 20,7%, şcoală profesională - 24%;

- starea civilă : căsătoriţi, cu copii - 37,9%, divorţaţi, cu copii - 27,6%, necăsătoriţi -
16%;
- starea de recidivă: recidivişti - 47%; 62% au antecedente penale;
- 56,3% provin din mediul urban, din familii organizate (83,9%), cu un nivel ridicat
de bunăstare în 17,2% din cazuri sau modest (65,5%); deţinuţii consideră că
înainte de a comite infracţiunea, situaţia lor materială era bună (50,6%), medie
(35,6%) şi precară doar în 13,8% din cazuri;
- deţinuţii nu sunt dependenţi de alcool sau droguri, dar 42,5% au probleme
medicale de sănătate sau/şi psihiatrice (4,6%);

76
- ocupaţia deţinuţilor la data arestării: 30,6% erau muncitori calificaţi, 10,3% erau
patroni sau directori de firme, 8% aveau ocupaţii intelectuale, 6,8% erau tehnicieni
şi maiştri, 16% erau şomeri sau fără ocupaţie; fapta a fost comisă cel mai frecvent
singur (65,5%) şi în mediul urban (80,5%);
- victimele au fost: instituţii (34,5%) , bărbaţi (35,6%) şi femei (12,6%);
- deţinuţii afirmă că fapta a fost comisă din neglijenţă (33,3%), că a fost pregătită
din timp (29,9%) şi spontană în 25,3% din cazuri;
- au fost convinşi că nu vor fi descoperiţi (62%) iar 64,4% nu s-au gândit la
consecinţele faptei lor asupra victimei;
- pedeapsa primită e apreciată ca fiind mai grea decât fapta comisă de 77% din
deţinuţi.

Motivaţia condamnaţilor pentru „înşelăciune”

Surse Deţinuţ Rechizitoriu Personal din

i
% penitenciare
%
Tipuri de motive %

1 Bani câştigaţi uşor - 25,5 35,8

2 Pentru a trăi mai uşor 24 - -
3 Lipsuri materiale 17,2 - 1,1
4 A avea bani pentru distracţie, 3,4 - -
aventură
5 Răzbunare 3,4 - 1,1
6 „Unii au prea mult, alţii prea puţin” 3,4 - -
7 Pentru a recupera o datorie 2,3 3,4 -
8 Nesocotirea oamenilor şi a legilor - - 3,4

77
9 Sub influenţa alcoolului - 2,3 -
1 Tulburări psihice - - 2,3
0
1 Îndemnat de prieteni 1 - 2,3
1
1 Apartenenţa la un grup infracţional - 1,1 -
2
1 Din neglijenţă - - 1,1
3
1 Pentru a fi respectat de alţii 1 - -
4
1 Pentru a achita o datorie 1 - -
5
1 Nu recunoaşte fapta 27,4 2,3 9,2
6
1 Nu poate justifica 13,6 - -
7
1 Alt răspuns 2,3 26,3 3,2
8
1 Nu rezulta (nespecificat) - 23 34,8
9
2 Lipsa rechizitoriu - 9,2 -
0
2 Non-răspuns - 6,9 5,7
1

2 Total 100 100 100

2

78
 Există o discrepanţă majoră între motivaţia infracţională expusă de deţinuţi ( căutarea
unui trai mai uşor – mai pregnant la absolvenţii de liceu - şi lipsurile materiale) şi
motivaţia reţinută în rechizitoriu şi în aprecierile personalului din penitenciare - bani
câştigaţi uşor ( 33,3% din cei căsătoriţi şi care au copii, 31,6% la cei din mediul rural,
posibilitatea însuşirii ilegale a unor bani pentru 22,4% din cei proveniţi din mediul
urban). În ce priveşte dorinţa de câştig uşor, personalul din penitenciare o apreciază ca
fiind egal distribuită între deţinuţii proveniţi din oraşe şi cei din mediul rural.

Deţinuţii condamnaţi pentru „trafic de stupefiante”

Date semnificative

- în general, traficanţii de droguri au vârsta mai mare decât consumatorii: 46,3% au

între 26 şi 35 de ani iar 20,4% au peste 36 de ani;
- studiile acestora sunt ridicate : 33,3% - liceu, 5,6% - şcoală postliceală, 3,7% -
facultate ;
- jumatate din deţinuţii investigaţi sunt necăsătoriţi, urmând în ordinea frecvenţei cei
căsătoriţi şi care au copii (24%), şi cei care trăiesc în concubinaj şi au copii (13%) ;
- 61% din deţinuţi sunt nerecidivisti dar 48% au antecedente penale ;
- au o stare bună de sănătate (74%), provin din mediul urban (70,4%), din familii
organizate în care au existat relaţii bune ;
- din toţi deţinuţii investigaţi, 13% erau dependenţi de alcool şi 42,6% de droguri ;
- la data arestării, ocupaţiile predominante ale traficanţilor de droguri erau : 26% -
muncitori calificaţi, 13% - elevi/studenţi, 9% - patroni de
firme ; 5,6% afirmă că trăiau exclusiv din vânzarea drogurilor iar 31,5% nu aveau nici
o ocupaţie ;

- prima dată au consumat droguri la vârsta de 15-18 ani 27,8% din deţinuţi, la 19-21 de
ani 16,7% iar la 22-25 de ani 13% ; în 57,4% din cazuri acest lucru a avut loc în grup ;
- consumul este motivat astfel : curiozitate - 44,4%, la îndemnul prietenilor – 20,4%,
pentru că este la modă – 5,6%, pentru a arată că e puternic – 2% ; referitor la frecvenţa
consumului de droguri, 20% afirmă că era foarte des, 24% că era des iar 11% uneori ;
- persoanele care cumpărau droguri aveau vârsta cuprinsă între 22 şi 25 de ani (22,2%),
între 26-35 de ani (18,5%) şi între 18 şi 21 de ani – 16,7% ; aceste persoane proveneau
din familii foarte bogate (14,8%), bogate (35%) sau modeste (22%) ;

79
- cumpărătorii erau recrutaţi dintre sau prin intermediul prietenilor (50%), la petreceri,
în baruri sau discoteci (5,7%), prin etalarea mărfii (1,9%) ; cel mai frecvent,
cumpărătorii veneau direct la dealer (74%), întâlnirea având loc într-un loc public
(59%), în casa cumpărătorului (13%) sau la locuinţa deţinutului (11%) ;
- în viziunea deţinuţilor motivele pentru care cumpărătorii consumau droguri erau:
dorinţa de distracţie şi aventură – 24%, pentru a se simţi bine – 18,5%, curiozitatea –
18,5%, pentru că nu sunt înţeleşi de ceilalţi – 5,6%, pentru a deveni mai puternici –
3,7%, pentru că sunt îndemnaţi de prieteni – 3,7%;
- drogurile vândute erau aduse din străinătate (65%), fiind preferate cele ieftine de
sinteză ( 33,3% injectabile, 28% care se inhalează şi 20% care se prizează) .

Motivaţia condamnaţilor pentru « trafic de stupefiante » 

Surse Deţinuţ Rechizitori Personal din

i u
penitenciare
% %
Tipuri de motivaţie %

1 Pentru bani - 16,7 45

2 Apartenenţa la un grup - 35 -
infracţional
3 Pentru a cumpăra droguri 20,6 13 24,2
4 Pentru distractie, aventură 14,8 - 4,7
5 Lipsuri materiale 14,8 - -
6 La îndemnul prietenilor 9,2 - -
7 Solicitat de cumpărători 11 - -
8 Pentru a deveni cineva 11 - 1,9
9 Pentru a trăi în lux - - 3,8
1 Pentru a ajuta un prieten 3,7 - -
0

80
 1 Pentru a trăi mai uşor 3,7 - -
1
1 Nu a ştiut că transportă droguri 5,6 - -
2
1 Nu rezultă (nespecificat) - 29,6 18,5
3
1 Lipsă rechizitoriu - 3,7 -
4
1 Nu recunoaşte fapta 5,6 2
5
1 Alt răspuns - - 1,9
6

1 Total 100 100 100

7

Datele privind motivaţia infracţională rezultate din rechizitorii şi cele recoltate

de la personalul din penitenciare, diferă destul de mult de cele furnizate de deţinuţi :
interesul pentru bani, apartenenţa la un grup infracţional constituit şi cumpararea
drogurilor pentru propria utilizare, figurează pe primele locuri . În schimb, deţinuţii
accentuează lipsurile materiale, relaţiile de prietenie, efortul de a deveni « cineva » (mai
ales in cazul detinutilor necasatoriti, recidivisti sau a celor proveniti din mediul urban)
şi achizitionarea drogurilor pentru consum personal.

Deţinuţii condamnaţi pentru « luare de mită »

Date semnificative

- vârsta : 38,9% au peste 46 de ani, 16,7% au între 36 si 45 de ani iar 27,8% au între 26
si 35 de ani ;
- studii : jumătate au studii universitare, 16,7% au urmat şcoli postliceale iar 11% au
terminat liceul ;

81
- starea civilă : căsătoriţi, cu copii – 44,4%, necăsătoriţi – 16,7%, concubinaj, cu copii –
11% ;
- starea de recidivă : 77,8% sunt nerecidivişti iar 22,2% au antecedente penale ;
- două treimi provin din mediul urban, din familii organizate ;
- ocupaţia la data arestării : directori – 22,2%, gestionari – 16,7%, muncitori – 16,7%,
militari – 11%, administratori – 5,6%, funcţionari publici – 5,6%, medici – 5,6% ;
- deţinuţii investigaţi afirmă că înainte de a comite fapta situaţia lor materială era bună
(61%), medie (27,8%) sau precară (11%) ;
- deţinuţii se consideră vinovaţi de infracţiune (33,3%), urmând apoi atribuirea
vinovaţiei altor persoane – victimei (27,8%), anturajului (16,7%) şi instigatorilor
(11%) ;
- deşi jumătate din deţinuţi afirmă că fapta a fost spontană, în aceeaşi proporţie credeau
că nu vor fi descoperiţi ;
- pedeapsa primită e considerată severă de 61% din condamnaţi.

Motivaţia condamnaţilor pentru “luare de mită »

Surse Deţinuţ Rechizitori Personalul din penitenciar

i u %

% %
Tipuri de motivaţie

1 Pentru bani, lux - 72,2 5,6

2 Câstig uşor, foloase - - 61
materiale
3 Pentru a trăi mai uşor 23,4 - -
4 Victima a cerut 17,7 - -
5 Lipsuri materiale 17,7 - -
6 Pentru a ajuta un prieten 12,2 - -
7 Legislaţie neclară 12,2 - -
8 Exploatarea poziţiei sociale - - 11,1

82
 9 Indemnat de prieteni 5,6 - -
1 Probleme deontologice şi - - 5,6
0 etice
1 Nu recunoaşte (înscenare) 11,2 11,1 16,7
1
1 Nu rezultă (nespecificat) - 16,7 -
2

1 Total 100 100 100

3

Chiar dacă există unele nuanţe, la toate cele 3 surse de date, găsim aceeaşi motivaţie :
banii şi exploatarea poziţiei sociale.

Deţinuţii condamnaţi pentru « proxenetism »

Date semnificative

- vârsta : 36,8% au între 36 şi 45 de ani

31,6% au între 26 şi 35 de ani ;
- studii : - 28,9% au între 5 şi 8 clase
- 21% sunt absolvenţi de liceu
- 21% au terminat o şcoală postliceală
- starea civilă: - 28,9% sunt căsătoriţi şi au copii
- 23,7% nu sunt căsătoriţi
- 15,8% trăiesc în concubinaj şi au copii
- 13,2% sunt divorţaţi şi au copii
- jumătate din deţinuţii acestei categorii sunt nerecidivişti dar 68,4% au antecedente
penale;
- provin din familii organizate 86,8%, din mediul urban 71%, iar la data arestării 63,2%
nu aveau un loc de muncă, 13,2% erau muncitori zilieri şi 10,5% lucrau în agricultură;
- 63,2% afirmă că au fost înşelaţi în dragoste

83
 - 40% au organizat activitatea de proxenetism împreună cu alţii, mai ales în mediul
urban 76,3%,
- pentru un proxenet lucrau în jur de 3-5 fete care şi-au oferit singure serviciile (65,8%)
sau au fost cumpărate de alt proxenet;
- clienţii erau, în general, necunoscuţi dar persoane cu venituri mari (39,5%) sau medii
(34,2%), care veneau singure (28,9%), erau abordaţi pe stradă (26,3%) sau erau
recomandaţi de un client mai vechi (26,3%); clienţii erau de vârste diferite dar mai
frecvent cei de 26-35 de ani;
- întâlnirile aveau loc la domiciliul clientului (26,3%), în casa proxenetului (21%) sau
într-o casă special amenajată (21%);
- doar jumătate din deţinuţi se consideră vinovaţi (55,3%);
- 63,5% consideră pedeapsa primită ca mai aspră decât fapta şi argumentează acest
lucru prin comparaţia cu alte fapte sau prin faptul că fetele îşi ofereau singure
serviciile;
- deţinuţii condamnaţi pentru proxenetism mai cred că:
- femeia are dreptul să facă ce doreşte cu corpul ei 86,8%;
- prostituţia e o meserie ca toate celelalte 63,2%;
- rolul femeii e de a satisface plăcerile bărbatului 52,6%.

Motivaţia condamnaţilor pentru “proxenetism »

Sursă Deţinuţi Rechizitori Personal din

u penitenciare %
Tipuri de motive %
%

1 Sursă de bani - 71,1 73,8

2 Lipsuri materiale 44,8 - -
3 Pentru a trăi mai uşor 28,9 - -
4 La îndemnul prietenilor 7,9 2,6 -
5 Apartenenţă la grup infracţional - - 7,9
6 Pentru a fi respectat de ceilalţi (a ieşi în 2,6 5,3 -
evidenţă)
7 Nu recunoaşte 7,9 5,3 2,8
8 Nu poate justifica 7,9 - -

84
9 Non-răspuns - 15,7 15,8

1 Total 100 100 100

0

Deţinuţii condamnaţi pentru “trafic de influenţă »

Date semnificative

- aceşti condamnaţi au o vârstă înaintată : 48% au peste 46 de

ani iar 32% au între 36 şi 45 de ani;
- după studii, 24% sunt absolvenţi de facultate iar 36% au liceul;
- starea civilă : 44% sunt căsătoriţi şi au copii,
24% sunt divorţaţi şi au copii
12% trăiesc în concubinaj şi au copii ;
- 64% sunt nerecidivişti dar 52% au antecedente penale ;
- provin din mediul urban (52%), lucrau în sectorul privat (68%), 44% aveau funcţii de
conducere ;
- fapta a fost realizată într-o instituţie (36%) iar cel « influenţat » era bărbat (72%) ;
- după comiterea faptei, 40% s-au temut iar 16% au simţit că au devenit vulnerabili ;
- pedeapsa este considerat[ mai grea decât fapta în 88% din cazuri.
Motivaţia condamnaţilor pentru “trafic de influenţă »

Surse Deţinuţ Rechizitori Personal din penitenciare

i u %

% %
Tipuri de motivaţie

1 Pentru bani, lux - 52 24

2 Pentru a ajuta un prieten 36 - -
3 Pentru a obţine un post - - 32
4 Lipsuri materiale - 24 -
5 Pentru a fi respectat de alţii 12 - -
6 Aveam puterea de decizie 8 - -
7 Pentru a scăpa de urmărirea 8 - -
penală

85
8 Pentru un trai mai bun - 4 -
9 Din răzbunare - - 4
1 Tulburări psihice - - 4
0
1 Contra-serviciu - - 4
1
1 Nu recunoaşte fapta 36 - 8
2
1 Nu rezultă (nespecificat) - - 16
3
1 Lipsă rechizitoriu - 4 -
4
1 Alt răspuns - 8 -
5
1 Non-răspuns - 8 8
6

1 Total 100 100 100

7

Deţinuţii condamnaţi pentru « infracţiuni la legea circulaţiei »

Date semnificative

- vârsta: 32% au vârsta cuprinsă între 26 şi 35 de ani

30,4% între 36 şi 45 de ani
21,4% au vârsta peste 46 de ani;
- studii: şcoală profesională - 35,7%
liceul - 28,6%
V-VIII clase - 17,9%;

86
- starea civilă : 37,5% sunt căsătoriţi şi au copii
17,9% trăiesc în concubinaj şi au copii
14,3% sunt necăsătoriţi;
- provin din familii organizate (78,6%); 55,4% au domiciliul în mediul rural ; sunt
muncitori 21,4%, fără ocupaţie sau şomeri 19,7%, agricultori 14,3% ;
- doar 10,7% recunosc că sunt dependenţi de alcool  deşi la data ultimei infractiuni
46,4% din cei chestionati recunosc că au fost sub influenţa alcoolului ;
- la data comiterii infractiunii, doar 41% aveau carnet iar 3,6% îl aveau suspendat ;
- experienţa de conducere a vehiculului era de un an pentru 8,9% din deţinuţi, 2-5 ani
pentru 23,2% , 5-10 ani pentru 7% iar 41% aveau o experienţă de peste 10 ani ; restul
nu aveau carnet (19,6%) ;

- 55,4% din subiecţi mai fuseseră sanctionaţi în baza legislaţiei rutiere ;

- accidentul s-a soldat cu răniţi în 10,7% din cazurile investigate, cu morţi în 1,8% şi cu
pagube materiale în 28,6%
- 53,6% din infracţiuni s-au produs în mediul urban şi 39,3% în mediul rural ;
- după infracţiune 44,6% din deţinutţ au aşteptat la locul accidentului iar 14,3% au fugit
de la locul faptei .

Motivaţia condamnaţilor pentru “infracţiuni la legea circulaţiei”

Surse Deţinuţi Rechizitoriu Personal din

penitenciare %
% %

Tipuri de motivaţie

1 “Este vina mea” 64,3 5,4 1,8

(neatenţie)
2 Teribilism la volan - 1,8 28,6
3 Am consumat alcool 5,3 19,6 21,4
4 Permis suspendat - 8,9 7,1
5 Influenţa prietenilor - - 7,1
6 Atitudinea poliţistului 5,3 1,8 -
7 Oboseala, a adormit la 5,3 1,8 -

87
 volan
8 Starea drumului 3,6 - -
9 Starea tehnică a 3,6 - -
vehiculului
10 Necunoaşterea regulilor 1,8 - -
de circulaţie
11 Condiţiile atmosferice 1,8 - -
12 Vina persoanei care i-a 1,8 - -
împrumutat maşina
13 Nu avea permis - 19,6 -
14 Vehiculul era furat - 1,8 -
15 Vina victimei 1,8 - -
16 Alt participant la trafic 1,8 - -
17 Nu poate justifica - 14,3 -
18 Alt răspuns - 1,8 5,4
19 Non-răspuns 3,6 23,2 28,6
(nespecificat)

20 Total 100 100 100

Deţinuţii cu vârsta de 36-45 de ani oferă cel mai mare procent de recunoaştere a
faptului că sunt singurii vinovaţi de fapta comisă 70%, urmănd cei cu vârsta peste 46 de
ani - 66,7% şi cei de 26-35 de ani - 50%. Din punctul de vedere al mediului de
provenienţă, 56% din cei din mediul rural afirmă că sunt singurii vinovaţi ai celor
întâmplate în timp ce persoanele din mediul urban îşi recunosc vina doar în procent de
44%. Faptul că au consumat alcool e recunoscut doar de 15,8% din recidivişti în timp ce
nerecidiviştii recunosc acest lucru în proporţie de 27,8%.

88
 Deţinuţii condamnaţi pentru “abandon de familie »
Date semnificative

- vârsta : 38,9% au vârsta cuprinsă între 36 şi 45 de ani

31,5% au peste 46 de ani

24% au vârsta între 26 şi 35 de ani

- studii : 29,8% au absolvit liceul, 29,6% aveau o şcoală

profesională iar 26% aveau V-VIII clase ;
- ocupaţia : muncitori calificaţi – 32,8%
muncitori necalificaţi – 26%

agricultori – 16,8%

- starea de recidivă : 46,3% sunt recidivişti dar 66,7% au antecedente penale ;

- în procent semnificativ, locuiesc în mediul rural (63%) şi provin din familii
organizate (70,4%) dar în care tatăl consuma alcool (37%) sau chiar amândoi
părinţii (5,6%) ;
- deţinuţii s-au căsătorit din dragoste (44,4%), pentru a fi în rândul lumii (11%),
pentru că soţia a rămas însărcinată (9,3%), pentru a fi mai bine îngrijit (5,6%), la
presiunea altora (5,6%), pentru a se putea cuminţi (2%) ;
- 44,4% din deţinuţi aveau 1 copil, 22,2% aveau 2 copii, 16,7% aveau 3 copii, 5,6%
aveau 4 copii iar 3,7% aveau mai mult de 4 copii;
- înainte de abandon, deţinuţii apreciază că relaţiile cu soţia erau bune în 55,6% din
cazuri şi proaste în 37% din cazuri ; relaţiile cu copiii erau bune (83,3%) ;
- deţinuţii consideră în procent de 31,5% soţia vinovată de situaţia creată, pe ei
înşişi în 26% din cazuri, pe ambii în 13% din cazuri, socrii în 14,8% cazuri, proprii
părinţi în 5,6% din situaţii ;
- deţinuţii declară că înainte de abandon au simţit faţă de soţie dragoste (31,5%),
indiferenţă (29,6%), milă (13%), ură (13%) ;
faţă de copii au simţit dragoste (74%) sau milă (16,7%) ;

- 53,7% din deţinuţi declară că s-au gândit la consecinţele faptei lor asupra soţiei şi
copiilor ;

89
- pedeapsa primită e considerată mai grea decât fapta de către 66,7% din cei
chestionaţi, motivând acest lucru prin faptul că copiii nu sunt ai lor (5,6%), nu e
singurul responsabil de tot ce s-a întâmplat (3,7%), că nu s-a ţinut cont de anumite
circumstanţe atenuante (2%), etc.

Motivaţia condamnaţilor pentru “abandon de familie »

Surse Deţinuţ Rechizitori Personal din penitenciar

i u %
Tipuri de motive
% %

1 Neînţelegeri cu soţia 54,8 3,8 5,6

2 Dezinteres pentru familie - 22,2 1,9
3 Rea credinţă - 22,2 22,6
4 Tulburări psihice - - 14,9
5 Lipsuri materiale 10,3 13 9,3
6 “Nu a fost căsătorit” 5,7 - -
7 “Voiam să-mi trăiesc viaţa” 3,8 - -
8 “Îmi îngreunau existenţa” 3,8 - -
9 Atmosfera din casă 3,8 - -
1 Educaţie precară - - 3,7
0
1 “Căsătorie forţată” - - 3,7
1
1 “Pentru a se răzbuna”, din 1,9 - 1,9
2 orgoliu
1 Neînţelegeri cu socrii 1,9 - -
3
1 Înşelat de soţie 1,9 - -

90
 4
1 Nu recunoaşte copiii - 1,9 1,9
5
1 Iubea altă femeie - 1,9 -
6
1 Nu poate justifica 3,6 - -
7
1 Alt răspuns 8,5 7,4 17,8
8
1 Nu recunoaşte - 1,9 3,7
9
2 Non-răspuns - 14,7 13
0
2 Lipsă rechizitoriu - 11 -
1

2 Total 100 100 100

2

Analiza atentă a datelor mai relevă câteva aspecte interesante: „neinţelegerile cu

soţia” apare mai frecvent la deţinuţii cu vârsta cuprinsă între 36 şi 45 de ani (la 66,7% din
cei de aceeaşi vârstă), la nerecidivişti (55,2%), la cei care au doar un copil şi la deţinuţii
care provin din mediul rural (52,9%). În rechizitoriu, găsim la aceste categorii de deţinuţi
consemnate ca motivaţii mai ales “reaua credinţă” şi “dezinteresul faţă de familie”, la
care, personalul din penitenciare, adaugă “imaturitatea afectivă” în cei priveşte pe
condamnaţii din mediul urban.

Deţinuţi condamnaţi pentru « viol »

Date semnificative

91
- în mod neaşteptat, deţinuţii condamnaţi pentru viol au o vârstă
destul de înaintată: 45% au între 36 şi 45 de ani iar 17,6% au peste 46 de ani ;
- studii: - liceu - 29,7%
- şcoală profesională - 25,3%
- V-VIII clase - 25,3%
- starea civilă: - 39,6% necăsătoriţi
- 20,9% concubinaj, cu copii
- 15,4% căsătoriţi, cu copii
- starea de recidivă: 48,4% recidivişti;
- familia de origine este organizată în 71,4% din cazuri şi doar 3,3% din toţi deţinuţii
investigaţi afirmă că au fost abuzaţi sexual în copilărie;
- 53,8% provin din mediul rural ;
- ocupaţia la data arestării : 27,5% erau pensionari, 24,2% erau patroni de firme, 8,8%
lucrau în domeniul serviciilor, 4,4% erau militari;
- aproximativ jumătate din deţinuţi (45%) recunosc că au fost înşelaţi de o femeie dar
nu oferă explicaţii privind cauzele; apreciem interesant de remarcat faptul că doar
53,8% din deţinuţii care au comis violuri, se consideră buni parteneri de sex;
- la aceşti deţinuţi găsim o serie de idei eronate care explică în mare măsură fapta
comisă: 49,5% consideră că rolul femeii este de a satisface plăcerile bărbatului; 67%
cred că femeile sunt responsabile pentru viol din cauza modului cum se îmbracă şi
cum se poartă; 37,4% cred că nu e nevoie ca un bărbat să fie curtenitor cu femeile;
51,6% apreciază că nu poate fi vorba de un viol în cazul că fostul prieten sau iubit
obligă o femeie să aibă raporturi sexuale cu el (procentul creşte la 67% când este
vorba de soţ);
- în ce priveşte vârsta victimelor, procentele cele mai mari le regăsim la cele de 15-18
ani (23%), la 11-14 ani (17,6%), la 19-21 de ani (13,2%) şi la femeile de peste 41 de
ani (13,2%);
- fapta a fost comisă în spaţiul public (50,5%), în casa victimei (23%), în casa
agresorului (14,3%) sau la un prieten comun (11%);
- victima era cunoscută dinainte în două treimi din situaţii (în 14,3% din cazuri relaţiile
fiind de rudenie).

Motivaţia condamnaţilor pentru “viol”

Surse Deţinuţ Rechizitoriu Personal din

i penitenciare %
Tipuri de motive %
%

92
1 Sub influenţa alcoolului sau 33 31,8 31,8
drogului
2 Satisfacerea nevoilor sexuale 9,8 30,8 24,2
3 Provocat de victimă 18,7 2,2 -
4 Din răzbunare 5,5 5,5 8,8
5 La îndemnul prietenilor 7,7 - -
6 Tulburări psihice - 1,1 7,7
7 Pentru a se distra 5,5 3,3 1,1
8 Din plăcerea de a viola - 5,5 -
9 Educaţie precară - 4,4 3,3
1 O iubea - 4,4 3,3
0
1 Din gelozie - 1,1 -
1
1 Nu consideră fapta o infracţiune - - 4,4
2
1 Nu recunoaşte 19,8 8,8 11
3
1 Nu poate justifica fapta - - 3,3
4
1 Non-răspuns - 1,1 1,1
5

1 Total 100 100 100

6

93
 Deţinuţi condamnaţi pentru « violare de domiciliu »
Date semnificative

- vârsta : 42% au 26-35 de ani iar 30% au 36-45 de ani;

- studii : 40% au V-VIII clase, 20% au absolvit o şcoală profesională iar 18% au
terminat liceul ;

- starea civilă : 28% sunt necăsătoriţi

22% sunt căsătoriţi şi au copii

22% trăiesc în concubinaj şi au copii

- starea de recidivă: 52% sunt recidivişti şi 64% au antecedente penale;

- provin mai ales din mediul rural (58%), familia de origine a fost organizată în 80% din
cazuri;

- 40% sunt muncitori necalificaţi, 16% sunt agricultori, 28% nu au nici o ocupaţie;

- infracţiunea a fost comisă în mediul rural (70%), au acţionat singuri (64%), deţinuţii
apreciază că situaţia lor materială înainte de infracţiune era bună (34%), medie (44%)
şi precară doar în 22% din cazuri;

- victima era dinainte cunoscută pentru 78% din detinuti iar în 22% din cazuri erau chiar
rude;

- după comiterea infracţiunii, 42% din deţinuţi declară că au regretat, iar 34% afirmă că
nu au simţit nimic deosebit;

- 58% din cei chestionaţi nu s-au gândit că vor fi descoperiţi iar 74% nu au luat în calcul
consecinţele faptei lor asupra victimei;

- pedeapsa primită e considerată de 76% din deţinuţi ca mai grea decât fapta comisă .

Motivaţia condamnaţilor pentru “violare de domiciliu”

Surse Deţinuţi Rechizitoriu Personal din

94
 Tipuri de motive % % penitenciare %

1 Sub influenţa alcoolului 26 12 -

2 Pentru a recupera bani 18 8 4
3 Din răzbunare 14 - 6
4 Pentru uşurinţa de a câştiga bani - 12 6
5 Lipsuri materiale 8 - 6
6 Pentru a se distra 6 - -
7 Din invidie 6 - -
8 Educaţie precară - - 6
9 Pentru a obţine anumite bunuri - 6 -
materiale
1 Tulburări psihice - - 6
0
1 Neînţelegeri mostenire - 4 -
1
1 Pentru a se ascunde de urmăritori - 2 2
2 (a evada)
1 Conflict cu victima - 2 -
3
1 Din gelozie 2 2 -
4
1 Pentru a cumpăra droguri 2 - -
5
1 Influenţat de prieteni - - 2
6

95
 1 Nu poate justifica fapta 6 - -
7
1 Alt răspuns 12 - 14
8
1 Nu recunoaşte fapta - - 2
9
2 Nu rezultă (nespecificat) - 20 28
0
2 Lipsă rechizitoriu - 16 -
1
2 Non-răspuns - 16 18
2

2 Total 100 100 100

3

Se impun anumite precizări privind motivaţia infractională: «  alcoolul » apare

mai frecvent ca o scuză la condamnaţii cu vârsta de 26-35 de ani, « răzbunarea » la cei de
36-45 de ani iar « recuperarea unor sume de bani » la cei de 22-25 de ani. În ce priveste
nivelul de şcolarizare, cei cu 5-8 clase insistă pe faptul ca victima le datora bani iar cei cu
şcoală profesională, pe nevoia de răzbunare. La toate acestea, personalul de penitenciare
adaugă impulsivitatea şi carenţele educaţionale.

Deţinuţi condamnaţi pentru « ultraj »

Date semnificative

- vârsta: 44,4% au 26-35 de ani iar 20,4% au între 36 şi 45 de ani;

- studii: - V-VIII clase 37%
- şcoală profesională - 24%

96
 - liceu - 16,7%;
- starea civilă: - 29,6% necăsătoriţi
- 27,8% - căsătoriţi şi au copii
- 20,4% - trăiesc în concubinaj şi au copii;
- starea de recidivă: 59,3% sunt recidivişti;
- familia de origine a fost organizată în 68,5% din cazuri şi avea domiciliul în mediul
urban (57,4%);
- 14,8% erau dependenţi de alcool;
- ocupaţia la data arestării: 16,8% erau muncitori calificaţi, 15% - muncitori necalificaţi,
9,3% lucrau în agricultură, 48% nu aveau nici o ocupaţie;
- fapta a fost spontană (92,6%), comisă singur (77,8%), mai ales în mediul urban
(59,3%) şi localizată la nivelul străzii (57,4%);
- victimele au fost, de regulă, bărbaţi (92,6%), aceştia fiind 74% poliţişti, 9,3%
funcţionari publici, 5,6% jandarmi, 3,7% magistraţi;
- deţinuţii declară că în timpul comiterii faptei au simţit că fac un act de dreptate
(35,2%), s-au temut (20,4%), au fost nervoşi (16,7%), satisfacţie (14,8%);
-după consumarea infracţiunii, 46,3% din deţinuţi declară că au considerat că au făcut o
greşeală, 24% au avut un sentiment de teamă iar 11% au fost satisfăcuţi;
- 46,3% din deţinuţi se cred vinovaţi de fapta comisă, 31,5% dau vina pe victimă iar
7,4% apreciază că prietenii a avut rolul determinant;
- 81,5% din cei investigaţi apreciază pedeapsa primită ca fiind mai grea decât fapta
săvârşită.

Motivaţia condamnaţilor pentru “ultraj”

Surse Deţinuţ Rechizitoriu Personal din

i penitenciare %
Tipuri de motive %
%

97
1 Provocat de victimă 59,3 - -
2 Sub influenţa alcoolului (drogului) 20,4 24 -
3 Pentru că i se făcea o nedreptate - 3,7 18,5
4 Nu suportă autoritatea (neîncredere în - 7,5 16,8
autorităţi, nesupunure la legitimare)
5 Conflict sub influenta alcoolului (în - 16,6 -
bar)
6 Surprins în timp ce fura - 7,4 -
7 La îndemnul prietenilor 5,4 - -
8 Din răzbunare 3,7 - -
9 Educaţie precară - - 3,7
1 Pentru a se impune (pentru prestigiu) 1,9 - 1,9
0
1 Pentru a se ascunde de urmăritori ( a - 1,9 1,9
1 evada)
1 Alt răspuns 9,3 1,9 -
2
1 Non-răspuns - 37 57,2
3

1 Total 100 100 100

4

CONCLUZII FINALE

98
 1. Continuarea acestei investigaţii în anii următori se impune pentru a avea o
imagine amplă asupra modului în care delincvenţii români justifică infracţiunile comise
şi modificările acestora în timp. În acest context vor trebui aduse anumite completări
instrumentelor utilizate pentru a releva aspecte de profunzime, precum:

- momentul şi împrejurările de viaţă când au început să comită infracţiuni

( existenţa pragului delincvenţial, precocitatea traiectoriei delincvente, dacă se
poate vorbi de o „ucenicie infracţională”);

- evaluarea gradului de maturizare infracţională;

- relevarea categoriilor de delincvenţi din punctul de vedere al poziţiei faţă de

crimă, de exemplu, „executant” sau „iniţiator”;

- modul în care, diferitele categorii de delincvenţi, îşi reprezintă

reacţiile comunităţii faţă de criminalitate în general, şi anumite infracţiuni în

special precum şi gradul de încredere/neîncredere în certitudinea pedepsei;

- distingerea, pentru fiecare delincvent, a motivelor exogene („oferite” de grupul

de apartenenţă) şi a celor endogene (trăsăturile sale de personalitate, educaţia
primită, etc.);
- precizarea în detaliu a relaţiilor care se stabilesc între infractor şi victimă
înainte, în timpul şi după consumarea crimei;
- rolul (ponderea) experienţei penitenciare în geneza recidivei: învăţarea unor
tehnici infracţionale, schimbarea concepţiei despre viaţă, intrarea într-un grup
infracţional constituit, amplificarea convingerilor infracţionale, ş.a.
- cauzele reale ale renunţării la delincvenţă în cazul recidiviştilor.
2. Considerăm util înfiinţarea în cadrul Administraţiei Naţionale a
Penitenciarelor a unui serviciu (centru) de evaluare a personalităţii deţinuţilor, în
componenţa căruia să fie psihologi, psihiatri, sociologi, criminologi. Împreună cu
specialişti din alte institutuţii, acest serviciu ar putea realiza, cel puţin pentru deţinuţii
cu fapte de o gravitate deosebită din toată ţara, analize de profunzime şi prognoze
privind evoluţia conduitei lor funcţie de capacitatea criminală identificată. 

3. Pentru o bună cunoaştere a stării infracţionale din România - dinamică în

timp şi spaţiu, structură, evoluţii neaşteptate, cazuri deosebite, urgenţe la nivel de
intervenţie, măsuri de prevenire eficace, etc.-, este nevoie de înfiinţarea unui
„Observator al criminalităţii” unde să fie centralizate toate datele aflate în prezent la

99
diverse instituţii: Ministerul Justiţiei, Parchetul General, poliţie, jandarmerie, spitale de
urgenţă, pompieri, ş.a. În acest fel, pe baza datelor analizate în mod ştiinţific, vor putea
fi formulate în timp util măsuri de intervenţie adecvate realităţilor noastre sociale. Toate
acestea nu vor putea fi însă realizate fără un Institut Naţional de Criminologie în
structura Ministerului Justiţiei.

Anexa 2

Penitenciarele supraaglomerate
Cel mai mediatizat aspect al închisorilor româneşti actuale este
supraaglomerarea, înţeleasă simplist , ca un decalaj între numărul de paturi şi cel de
deţinuţi. Acest fenomen are o istorie care începe în luna mai 1977, cu ocazia
acordării de către Ceauşescu a unui mare decret de graţiere şi amnistie de care au
beneficiat aproximativ 40.000 de persoane încarcerate.
România avea pe atunci 80 de locuri de detenţie iar după aplicarea decretului
au mai rămas doar 16 (cele 6 centre de reeducare a minorilor au fost desfiinţate în
totalitate). Personalul unităţilor desfiinţate a fost trecut în economie iar patrimoniul
acestor închisori transferat la alte instituţii civile sau militare. Vara care a urmat a
fost foarte „fierbinte“ din cauza ratei foarte mari de creştere a criminalităţii: în
şedinţa Comitetului Politic Executiv din 4 noiembrie 1977 Ceauşescu, informat de
evenimentele din ţară, a ordonat ca toţi infractorii prinşi să fie de urgenţă depuşi în
unităţile existente, adică în cele 16! Astfel a început supraaglomerarea unităţilor de
penitenciare, fenomen care continuă şi astăzi.

În 1999 un grup de experţi au realizat pentru Consiliul Europei un studiu asupra

aglomerării închisorilor şi inflaţiei populaţiei carcerale. Concluziile lor au stat la baza
Recomandării (99) 22 a Consiliului de Miniştri către Statele membre ale Consiliului
Europei privind supraaglomerarea închisorilor şi creşterea populaţiei carcerale.

Autorii studiului afirmă de la început:

100
 - „Cauzele principale ale supraaglomerării se află în afara sistemului penitenciar
şi deci nu pot fi rezolvate de acesta“.
- motive care acţionează diferit în ţările europene: creşterea delincvenţei juvenile
şi a celei produse de străini sau imigranţi, înăsprirea pedepselor date de
judecători, creşterea gravităţii infracţiunilor comise, introducerea unor noi
infracţiuni în legislaţia penală, amplificarea numărului de infracţiuni legate de
droguri.
- prin supraaglomerare se înţeleg de obicei două situaţii: existenţa prea multor
deţinuţi în comparaţie cu populaţia ţării respective sau numărul de locuri
disponibile (densitate carcerală), ceea ce înseamnă că fiecare deţinut are un
spaţiu insuficient.
Există diferenţe de la o ţară la alta :

- unele ţări menţin un număr scăzut de deţinuţi prin graţieri şi amnistii,

- altele prin excluderea din închisori a alcoolicilor sau a celor care au refuzat să-şi
satisfacă serviciul militar,
- altele prin facilitarea liberării condiţionate.

Definitie : un penitenciar este supraaglomerat atunci când a fost depăşită

capacitatea de cazare a deţinuţilor, condiţiile de viaţă ale acestora sunt afectate
vizibil de acest lucru iar administrarea întregii activităţi de către manageri se
desfăşoară cu mari dificultăţi.
Sunti afectate aspecte esenţiale pentru funcţionalitatea penitenciarului:
- modul cum se asigură securitatea,
- protecţia deţinuţilor şi a personalului,
- calitatea hrănirii,
- calitatea asistenţei medicale şi
- starea de igienă generală a unităţii,
- derularea programelor culturale, educative şi sportive.

Efectele supraaglomerării :
a) la nivelul deţinuţilor
 ample nemulţumiri faţă de calitatea serviciilor la care au dreptul (hrănire,
asistenţă medicală, recreere, sport etc.);
 cresc actele de indisciplină, agresiunile între deţinuţi şi autoagresiunile;
 cresc solicitările de asistenţă medicală şi nemulţumirile deţinuţilor în cazul în
care nu li se acordă;
 creşte contrabanda între deţinuţi cu toate consecinţele care decurg din aceasta;

101
  creşte sentimentul de monotonie, ceea ce produce plictiseală, care, de la o
anumită intensitate se transformă în nevroză;
 promiscuitatea favorizează contaminarea şi corupţia deţinuţilor şi sterilizează
orice efort de prevenire a recidivei1.

b) la nivelul personalului
- volumul de muncă suprasolicită personalul;
 apar plângeri frecvente privind condiţiile concrete de muncă din închisoare;
 creşte numărul de conflicte între personal şi deţinuţi;
 personalul păstrează cu greu disciplina în rândul deţinuţilor;
 sunt frecvente situaţiile în care personalul munceşte suplimentar;
 mulţi membri ai personalului doresc să se transfere în alte unităţi.
c) la nivel managerial:
 actul de conducere se desfăşoară greu;
 prevenirea frământărilor în masa deţinuţilor – refuzuri în masă de a munci sau de
a mânca, evadări, sinucideri etc. – absorb mare parte din timpul comenzii unităţii;
 condiţiile fizice ale detenţiei se deteriorează vizibil de la o lună la alta;
 sporesc pagubele la toate articolele (veselă, cazarmament, instalaţii), ceea ce
impune anchete, evaluări, stabilirea responsabilităţilor etc.

Factori care diferenţiază în plus sau în minus efectele supraaglomerării :

- depărtarea sau apropierea condiţiilor materiale de standardul prevăzut ;
- numărul condamnaţilor raportat la numărul de paturi;
- durata medie a pedepselor executate de deţinuţi;
- procentul de timp în care deţinuţii îşi petrec timpul în afara celulelor;
- calitatea amenajărilor destinate securităţii închisorii;
- tipul relaţiilor stabilite între personal şi deţinuţi (relaxate sau tensionate);
- compoziţia etnică a masei de deţinuţi;
- vechimea construcţiei penitenciarului
- stricta ierarhizare a personalului (centralizare excesivă);
- abundenţa ordinelor care suprasolicită personalul ;
- inactivitatea deţinuţilor,
- creşterea numărului de obiecte personale la care au dreptul deţinuţii;
- incompetenţa interpersonală a cadrelor sau deţinuţilor.

Psihologic supraaglomerarea este trăită ca un sentiment de îngrămădire :

- pierderea libertăţii de mişcare,
1
P. M Mbanzoulou, La reinsertion sociale des detenus, L’Harmatton, Paris, 2000, pag.202.

102
 - creşterea stimulării prin mirosuri, voci, priviri care incomodează,
- imposibilitatea de a controla spaţiu de viaţă şi de a prevedea evenimentele,
- sentimentul de incomodare reciprocă,
- anularea relaţiilor ierarhice în grupul de deţinuţi
- abundă sentimentele negative (mânie, teamă, depresie),
- diminuează toleranţa în relaţiile interpersonale,
- conduitele celorlalţi sunt etichetate cu severitate.

Concluziile unui studiu privind „Tehnica conducerii închisorilor aglomerate“,

realizat în ianuarie 1989 de George M şi Camelia G – specialişti la Institutul de
Justiţie şi Criminalistică din South Salem – New York, la cererea Instituitului
Corecţional Naţional al Departamentului de Justiţie din Statele Unite.
Aspecte importante pentru înţelegerea dimensiunilor organizaţionale ale
supraaglomerării:
- durata aglomerării,
- numărul şi sexul celor încarceraţi,
- gradul de securitate şi vechimea instituţiei,
- suprafaţa prevăzută prin proiect pentru fiecare deţinut,
- structura de conducere (centralizată sau descentralizată),
- compoziţia etnică a masei de deţinuţi,
- numărul deţinuţilor care ispăşesc pedepse pentru omor,
- timpul de când durează starea de aglomerare2.

În ordine, supraaglomerarea începe cu constatarea că :

- deţinuţii sunt mai numeroşi
- pedepsele multora dintre ei sunt de lungă durată.
- creşte numărului deţinuţilor care se îmbolnăvesc
- reabilitarea deţinuţilor este mult mai grea decât înainte.
- serviciile oferite deţinuţilor sunt afectate cantitativ şi calitativ,
- securitatea deţinuţilor şi personalului se realizează cu greu.
- deţinuţii se simt afectaţi în drepturile pe care le au
- detinutii considera că stau în condiţii care sunt „o pedeapsă crudă şi
inumană“.
- creşte uzura echipamentelor şi construcţiilor,
- inspectarea celulelor ia mai mult timp,
- se renunţă la spaţii destinate activităţilor cultural-educative,
- inactivitatea deţinuţilor atinge cote maxime,
2
Autorii consideră că în aproximativ 4 ani şi jumătate din momentul declanşării sale, supraaglomerarea atinge maximul efectelor
sale, afectând toate structurile umane şi instituţionale.

103
 - numărul ordinelor creşte
- scade abilitatea personalului de a menţine ordinea şi liniştea,
- personalul intră în concediu medical sau doreşte să părăsească sistemul
- cresc furturile şi actele de violenţă între deţinuţi
- devin frecvente tentativele suicidare,
- creşte numărul deţinuţilor care solicită o protecţie specială.

Directorii au ierarhizat astfel dificultăţile generate de supraaglomerare:

1 - întocmirea rapoartelor disciplinare,
2 - munca suplimentară,
3 - drogurile,
4 - îmbolnăviri ale deţinuţilor,
5 - plângerile deţinuţilor,
6 - distrugerea obiectelor din dotare,
7 - răzvrătirile,
8 - asistenţa medicală,
9 -instruirea personalului,
10 - contrabanda cu bani,
11 - atacarea personalului,
12 - concediile medicale ale personalului,
13 - tentativele de evadare.

Soluţiilor posibile pentru a conduce un penitenciar aglomerat

Principii
1. „Tehnica conducerii închisorilor, aglomerate nu este semnificativ deosebită de
cea a conducerii închisorilor în general.
2. Conducerea închisorilor aglomerate sau nu, este fundamental dependentă de
iscusinţa, inteligenţa managerială şi de abilitatea de a conduce a directorilor.
3. Modalităţile de aplicare a principiilor de conducere şi a tehnicilor corecţionale
pot avea şanse diferite de succes în cadrul fiecărei închisori.
4. Conducătorii de închisori diferite pot folosi aceleaşi metode şi programe, dar
modalităţile lor de implementare vor determina în final natura fiecărei soluţii
manageriale alese.“

Pentru succesul managerial al unui director de închisoare sunt esenţiale:

104
 - competenţa profesională
- imparţialitatea,
- grija de a rezolva problemele importante,
- experienţa în domeniul penitenciar şi
- încrederea în reuşită.

Directorii închisorilor aglomerate adoptă şase stiluri (tehnici) de conducere:

Prima modalitate de conducere, cea a „consecinţelor naturale“ poate fi

rezumată printr-o expresie comercială: „primeşti ceea ce ai plătit“. Aceasta înseamnă
că un director deschis, cooperant, sincer, care sprijină personalul şi are o imagine
pozitivă asupra vieţii va determina răspunsuri asemănătoare din partea personalului
şi a deţinuţilor. Pentru ca succesul să fie deplin mai este nevoie ca personalul să fie
astfel format încât să poarte un dialog destins permanent cu deţinuţii iar funcţionarii
superiori să asiste şi să sprijine personalul în muncă, fiind un exemplu pentru
aceştia.

Abordarea de tipul „situaţii neprevăzute“ se bazează pe o comunicare intensă

între personal şi deţinuţi pentru a afla în timp util toate problemele şi frământările
acestora. În condiţii de urgenţă, conducătorul devine autoritar. În orice situaţie el
este figura dominantă şi foloseşte procedura ordinelor scrise.
Maniera de „a face mai bine decât a fost făcut“ are la bază convingerea că
„atât personalul cât şi deţinuţii pot fi stimulaţi şi încurajaţi să reuşească în activitatea
lor, dacă li se arată o anumită direcţie de acţiune şi li se oferă sprijinul necesar (bani
şi recunoaştere publică)“. Conducătorii eficienţi vor ieşi din birouri mergând în
unitate pentru a fi aproape de deţinuţi şi personal, manifestând grijă pentru nevoile
acestora.

O altă manieră de conducere este cea a „abordării sistemelor“, adică a

dezvoltării unui sistem de control al climatului din închisoare şi al unei interacţiuni
regulate şi intense cu reprezentanţii deţinuţilor reuniţi într-un consiliu. Implicarea
deţinuţilor în deciziile care-i privesc au rolul de a preveni dificultăţile înainte de a
deveni insurmontabile: informaţiile sunt prelevate săptămânal sau lunar, evaluate de
un comitet operaţional care va propune măsuri în consecinţă. Toate informaţiile sunt
stocate într-o bancă de date şi ele privesc inclusiv deţinuţii problemă şi întâmplările
neobişnuite. „Consiliul deţinuţilor se întâlneşte periodic în plen şi pe comitete, cu
participarea a acel puţin unui observator din partea administraţiei.“

105
 Abordarea managerială intitulată „necesităţi constructive“ are la bază ideea
conform căreia „trebuie dată deţinuţilor atâta libertate cât este rezonabil prudent şi să
fie încurajată folosirea constructivă şi eficientă a timpului“. Conducerea închisorii va
stimula menţinerea securităţii în instituţie, comunicarea între personal şi deţinuţi, va
rezolva operativ problemele ridicate de aceştia şi va promova programe de muncă şi
educative pentru a ocupa timpul deţinuţilor. La realizarea acestor obiective vor fi
utilizate anumite grupuri de deţinuţi selecţionaţi.

În sfârşit, ultima viziune asupra conducerii închisorilor aglomerate este cea a

„riscului creator“, a cărui filozofie poate fi exprimată astfel: „este preferabilă o
conducere cât de cât deschisă, uneia total restrictive, chiar dacă ea implică anumite
riscuri“. Conducătorul închisorii acordă o maximă importanţă participării deţinuţilor
la programe convins că ei „acordă respect personalului atâta timp cât acesta nu face
ceva care să implice pierderea acestui respect“. Acest stil de conducere mai are la
bază câteva lucruri verificate în timp: în orice puşcărie există 15-20% din deţinuţi
care încearcă să domine intimidându-i pe ceilalţi (aceştia sunt condamnaţi de regulă
pentru omor); de asemenea, mai există 10-15% deţinuţi care sprijină activ
administraţia. În aceste condiţii, restul deţinuţilor vor adera la gruparea pe care o
percep ca având cea mai mare putere şi influenţă. Deci, „esenţial este să se
stabilizeze un climat instituţional care să permită o comportare pozitivă a
deţinuţilor“. O regulă de bază a acestei modalităţi de conducere este interzicerea
utilizării „informatorilor“ din rândul deţinuţilor. De asemenea se iau măsuri severe
contra deţinuţilor care încearcă să-i intimideze pe ceilalţi. Toate ordinele sunt
transmise deţinuţilor de către personalul de supraveghere şi nu de ofiţerii superiori (a
căror intervenţie ar putea fi interpretată ca o lipsă de eficienţă a gardienilor).
Alte soluţii posibile:
- angajarea personalului care prezintă aptitudini şi cunoştinţe în mai multe
domenii;
- redistribuirea personalului în zonele unde este mai mult de lucru;
- a permite anumite activităţi cheie înainte de masa de dimineaţă (de exemplu,
folosirea sălii de gimnastică);
- multiplicarea formelor de comunicare între deţinuţi şi personalul închisorii,
pentru a diminua fenomenul de frustrare al acestora;
- informarea operativă a personalului pentru a nu permite răspândirea
zvonurilor;
- acordarea unei atenţii speciale coeziunii şi moralului personalului de către
echipa managerială;

106
 - discutarea cu deţinuţii a problemelor privind fondurile disponibile pentru
anumite servicii şi programe;
- întâlniri periodice cu deţinuţii nou-veniţi pentru a-i ajuta să se acomodeze la
rigorile vieţii de detenţie; informarea deţinuţilor privind incidentele care au
avut loc şi modul cum au fost soluţionate;
- a împiedica orice interpretări privind statutul privilegiat al unor deţinuţi în
raport cu personalul de conducere;
- crearea unei ambianţe plăcute în camerele deţinuţilor şi în sălile de mese
(flori, acvarii, decoraţiuni interioare);
- accesul voluntarilor din comunitate pentru a desfăşura diverse programe
educative; instalarea mai multor posturi telefonice pentru deţinuţi;
- prelungirea programelor educative şi sportive până seara târziu pentru a
răspunde nevoilor deţinuţilor;
- separarea deţinuţilor în camere pentru fumători şi nefumători;
- gruparea deţinuţilor în camere pe cât posibil după meserii şi studii;
- crearea posibilităţilor de a munci în celulă;
- acolo unde locurile de muncă sunt limitate, este de preferat folosirea
deţinuţilor la muncă după 4 luni din momentul pedepsirii pentru infracţiuni
disciplinare grave;
- programarea deţinuţilor la vizita medicală şi în timpul serii;
- monitorizarea incidentelor din unitate pentru a anticipa desfăşurarea viitoare
a evenimentelor;
- instituirea unui sistem de clasificare care să promoveze mişcarea deţinuţilor
către închisori cu nivel mai scăzut de securitate şi mai puţin aglomerate şi
transferul deţinuţilor care creează probleme.

Autorii acestui studiu oferă o concluzie fecundă pentru închisorile româneşti:

„Închisorile aglomerate conduse de directori care sunt dispuşi să împartă reuşita cu
toată echipa, pot fi conduse cu succes“.

Anexa 3

Paradoxul criminologiei şi psihologia renunţării

Gheorghe Florian

107
 Rezumat

Reconstrucţia personalităţii unui delincvent trebuie să aibă ca punct de pornire concepţia despre sine a
acestuia: ameliorarea structurii personalităţii sale nu este posibilă fără a înţelege povestea după care se
conduce în viaţă. Trăsăturile personalităţii relevate de testele obişnuite, ne dau doar factorii psihologici care
explică începutul şi menţinerea o anumită perioadă a activităţii infracţionale. Dar pentru a înţelegere istoria
delincventului şi a face prognoze privind viitorul său, avem nevoie de explicaţiile sale, de perspectiva şi teoria
sa privind realitatea în care evoluează şi mai puţin de faptele comise, care sunt, cel mai frecvent, strict
situaţionale.

În urmă cu ceva timp, pe la ora prânzului, aşteptam un troleibuz care să mă ducă la Universitate. S-a
apropiat de mine un tânăr care m-a întrebat:

- Mă recunoaşteţi, mai ştiţi cum mă cheamă, dom Florian ?

- Da, dar nu după nume ci după poreclă (şi, desigur, i-am spus).
- Aşa este, eu sunt...
- Când te-ai liberat ? Cum te descurci ? Cu ce te ocupi ?
- M-am liberat acum 3 ani. Am un loc de muncă, m-am căsătorit, am două fetiţe gemene...
- Câţi ani ai acum ?
- Am 32 de ani.
- Mă bucur sincer pentru tine, bravo, ai reuşit să termini cu ...
- Da, am terminat cu viaţa aia de bandit, care a început devreme, pe la 15 ani, când eram temut de un
întreg cartier, când exasperasem pe toată lumea cu bătăile, cu furturile, cu scandalurile, când îi
sfidam pe toţi, când mă dădeam mare în puşcărie. Făceam pe grozavul, mă certam cu gardienii,
provocam la bătaie alţi deţinuţi, furam tot ce puteam, îi terorizam pe cei slabi, mă tăiam des pe tot
corpul dar mai ales pe braţe ca să arăt că nu-mi pasă de nimic, că sunt în stare de orice. Sunt tot o
cicatrice ...
A tăcut îndelung, apoi a continuat:

- Ştiţi, nu mai pot să dorm noaptea ? Soţiei şi părinţilor ei le-am spus cine am fost, ce am făcut şi i-am
asigurat că acele „isprăvi” au rămas în trecut. M-am ţinut de cuvânt. În fiecare zi mă întreb iar şi iar
ce a fost în capul meu atâţia ani, cum am putut face atâta rău unor oameni nevinovaţi, cum de eram
orb la toate sfaturile bune pe care le primeam, de ce nu vedeam că mă îndrept spre prăpastie ?! Acum
trăiesc cu o mare teamă care devine tot mai acută: fetiţele mele cresc şi nu mai e mult până în ziua în
care mă vor întreba: “Tati, de ce toţi oamenii merg vara pe stradă în cămaşi cu mânecă scurtă şi
numai tu porţi întotdeauna cămaşă cu mânecă lungă ? De ce nu porţi tricouri sau maieu ? De ce stai
pe malul mării îmbrăcat şi nu intri în apă cu noi ? ». Din cauza asta nu mă apucă somnul. Cât voi
putea să-mi ascund trecutul de ele? Ce am să le spun ? Ce va fi în sufletul lor când vor afla, deşi,
acum, eu sunt alt om ?

Psihologia personalităţii, ca disciplină teoretică distinctă, a primit un sprijin

neaşteptat din partea psihologiei judiciare şi penitenciare. Acest lucru a fost

108
determinat de abordările serioase ale acesteia din urmă, în efortul de a înţelege
evoluţia carierei infracţionale şi mai ales a cauzelor renunţării la lumea interlopă a
unor persoane cu vechime în „branşă”.

Totul a plecat de la practicienii din acest domeniu - magistraţi, poliţişti,

personal din penitenciare, consilieri de probaţiune -, care au constatat un lucru curios
şi pe care l-au denumit paradoxul criminologiei: trăsăturile personalităţii infractorilor
rămân stabile în timp dar comportamentul lor delincvent este instabil, uneori,
abandonarea carierei infracţionale realizându-se fără influenţe notabile din partea
celor care compun ambianţa lor de viaţă.

Astfel, mulţi delincvenţi şi-au început viaţa infrancţională în copilărie atrăgând

atenţia asupra lor prin câteva trăsături de personalitate care se actualizau în cele mai
diferite contexte: căutarea senzaţiilor tari, agresivitate, egocentrism, impulsivitate,
instabilitate emoţională, empatie slabă. Desigur, ambianţa familială şi specificul zonei
în care au crescut (vecinătăţile) aveau un rol în modelarea personalităţii acestora.
Studiile arată că 85% din infractorii minori nu devin infractori adulţi, ei renunţând pe
parcurs, înainte de a ajunge la majorat (Shadd Maruna, 2000, p. 289-290).  Cei care “s-
au retras din activitate” au fost evaluaţi psihologic: s-a constata că deşi trăsăturile care
păreau a funda antecedentele lor penale rămâneau constante, ei renunţaseră la
continuarea actelor antisociale pe baza unor judecăţi severe la adresa colegilor de
delincvenţă, pe baza pierderilor suferite în timp (teama obsedantă de a fi prinşi de
poliţie, ruinarea sănătăţii, pierderea familiei, numărul mare de duşmani, etc.). În
esenţă, ceea ce se schimbase era viziunea lor despre viaţă şi sensul ei.

Autorul citat mai sus consideră că acest paradox poate fi clarificat prin
considerarea personalităţii ca un proces construit pe 3 nivele: trăsături dispoziţionale,
motivaţia şi concepţia despre sine (relevată prin istoria personală autopercepută).
Schimbarea individului are loc nu la nivelul trăsăturilor ci la cel al concepţiei despre
sine şi despre viaţă. Experienţa individuală, deseori amară, a delincvenţilor şi factorul
vârstă generează, imediat după adolescenţă, „argumente” pentru schimbări majore în
viaţa lor de zi cu zi: continuă studiile, se împacă definitiv cu părinţii, cu rudele, cu
vecinii, abandonează vechii prieteni, se căsătoresc, au copii, intra în rândul lumii
(Maruna, ibidem, p. 289-291). Puşi să-şi povestească istoria, cine sunt ei cu adevărat şi

109
ce aşteaptă de la viaţă, deţinuţii expun lucruri foarte diferite de trăsăturile
personalităţii relevate de instrumentele utilizate în mod obişnuit: pun accentul pe
contextele situaţionale, pe viziunea asupra persoanelor semnificative într-o perioadă
sau alta, pe strategiile personale de a rezolva situaţiile, pe imaginea de sine structurată
temporal. Doar analizând naraţiunea lor sinceră, putem înţelege de ce un individ
comite o infracţiune sau de ce renunţă la stilul de viaţă delincvent.

Ajungem astfel la concluzuia că trăsăturile ne dau doar factorii psihologici care

explică începutul şi menţinerea o anumită perioadă a activităţii infracţionale. Dar
pentru a înţelegere istoria personală a delincventului şi a face prognoze privind viitorul
său, avem nevoie de relatările şi explicaţiile sale, de perspectiva şi teoria sa privind
realitatea în care evoluează şi mai puţin de faptele comise şi care sunt, cel mai
frecvent, strict situaţionale.

Ceea ce determină un tânăr să persiste în comportamentul delincvent sunt

câteva elemente intens valorizate mai ales de cei care provin din familii sărace şi care
au crescut în cartiere în care abundau modelele infracţionale: distracţia permanentă
(semn al gloriei infracţionale), “prezenteismul” şi absenţa pedepselor. Să ne oprim
puţin asupra lor.

Delincvenţii persistenţi acordă o importanţa exagerată distracţiei în viaţa lor

deoarece, ambianţa corespunzătoare acesteia - barul, cafeneaua, clubul, restaurantul,
casinoul, discoteca -, le dă impresia de libertate, de independenţă şi plăceri intense: ei
consideră că serviciul cinstit este doar pentru sclavi, se cred deasupra muritorilor de
rând, dispreţuiesc convenţiile, pierd sume mari râzând. Unii au început foarte
devreme: vorbind despre gustul riscului şi al aventurii, un minor, aflat încă în Centrul
de reeducare, spunea recent: „de mic mi-au plăcut lucrurile ciudate şi senzaţiile tari.
La 10 ani am fugit de acasă, la 12 am luat prima doză de heroină, am organizat o
bandă de copii pentru a fura. Nu mă mai interesa nimic. Nu mai suportam morala
făcută de părinţi. Am zis că destinul mi-e scris pe frunte, o viaţă am, măcar să o trăiesc
din plin. Ştiam că până la ani poliţia nu-mi putea face nimic”. Dar aceste distracţii sunt
criminogene: materializează fantezii ruinătoare, nesocotesc tabu-urile, bărbaţii pierd
orice reţinere în faţa femeior, se exacerbează rivalatea sexuală, elimină orice inhibiţii,

110
supraexcitaţia îi face răzbunători, exploatează plăcerile altora, consumă droguri iar
alcoolul devine un carburant al plăcerilor şi lubrifiant al relaţiilor interpersonale.
Asumându-şi atâtea riscuri, ei trebuie să angajeze personal de protecţie care costă
scump. Consecinţele nu întârzie: sunt părăsiţi de soţii şi de prieteni, se expun
dispreţului, se îndatorează, sunt înconjuraţi de oameni care le vor moartea, sunt
nevoiţi să comită alte infracţiuni pentru a-şi acoperi datoriile şi a-şi menţine stilul de
viaţă (Cusson, 2005, p. 43-60).

Dacă o perioadă mai lungă nu sunt prinşi şi pedepsiţi, dacă cei apropiaţi –
părinţi, rude, prieteni -, nu iau atitudine ba chiar profită de bunurile procurate prin
infracţiune, vor considera că ceea ce fac nu e grav şi pot continua. Rămânând
nepedepsiţi, adolescenţii şi tinerii delincvenţi testează astfel limitele toleranţei sociale
şi vor acţiona în consecinţă. În sfârşit, delincvenţii persistenţi trăiesc numai în prezent
pentru că nu au fost învăţaţi să se gândească la viitor, să reflecteze la alte etape ale
vieţii. Vor deveni disperaţi în faţa unor frustrări banale şi vor risca şi mai mult (Cusson,
ibidem).

Înţelegem astfel că identitatea persoanei, relevată prin povestea vieţii, este o

continuă reconstrucţie de sine în lumina noilor experienţe, informaţii şi contexte, care
integrează individul pe axele timpului şi-i conferă coerenţă şi previzibilitate. În
articolul său, S. Maruna îl citează pe Anthony Giddens, care spunea că în societatea
modernă “identitatea persoanei nu poate fi găsită în comportament sau în reacţia
altora ci în capacitatea de a menţine viabilă o anumită naraţiune” (op. cit. pag.302).
Iată un exemplu despre faptul că delincventul devine naraţiunea autobiografică pe
care o “povesteşte” despre viaţa lui, oferit de un condamnat pe viaţă, în vârstă de 40
de ani:

“Atât de multe lucruri mi-am interzis în cursul vieţii, vorbesc de cele bune,
sentimente de iubire, fidelitate conjugală, apropiere de grupuri regulate etc., încât
acum chiar dacă le-aş dori mi s-ar părea un dezastru, ar însemna să mă condamn
singur la moarte. Trăind de mic pe stradă trecând în timp prin toate clasele sociale şi
intrând în contact cu unii şi alţii crezând că undeva îmi voi găsi locul, am constatat
peste tot numai falsitate, lăcomie, bârfă, batjocură, dezmăţ şi orgii, acest lucru m-a
făcut să cred şi cred în continuare că ceea ce am făcut până în prezent nu am făcut

111
rău. Ştiu că m-am format singur, bineînţeles că au contribuit şi alţii la aducerea mea în
stadiu în care am ajuns dar nu ştiu sigur dacă mă mai pot întoarce din drum, deoarece
cred că atât de mult s-a inoculat răul în mine, pe care mi-l doream să-l am cu ardoare
cu ani mulţi înainte când eram mereu lovit, încât acum nu mai pot scăpa de el, cel
puţin nu singur. Nu ştiu dacă fac bine spunând toate aceste lucruri, pot fi mult în
dezavantajul meu... Întotdeauna se caută modalităţi de constrângere pentru a preveni
noi întâmplări neplăcute, dar cred că acest lucru duce la altele şi mai grave şi mai
periculoase, nu se lucrează deloc unde trebuie şi cu ce trebuie, s-a demonstrat că
lumea se obişnuieşte cu tot ce-i dai dar temperat, raţional şi că la cea mai mică
greşeală, dispare tot, eu cred că rezultatele acestor măsuri se vor vedea în curând că
nu dau roadele aşteptate, aceste modalităţi sunt bune într-adevăr la cei slabi dar este
suficient să fie câţiva inşi mai puternici şi totul va exploda şi dezastrul va fi mult mai
mare, de ce să nu se evite asemenea lucruri atâta timp cât sunt şi posibilităţi şi putere
de muncă”(F.Gheorghe, 2006, p.153-154).

Argumente la cele spuse mai sus găsim şi în lucrarea din 2005 a lui Maurice
Cusson “Delincvenţa, o viaţă aleasă”: celebrul criminolog prezintă o analiză

cantitativă şi calitativă plecând de la rezultatele studiilor pe delincvenţii minori

realizate de Glueck în anii 40-50: cei investigaţi aveau acum 70 de ani şi deşi
informaţiile despre ei ca minori erau foarte ample, prognozele erau deseori eronate.
Mai mult, termenii de psihopatie şi periculozitate utilizaţi de Glueck creaseră destul de
multă confuzie. Concluziile lui Cusson arată clar că evoluţia la vârsta adultă o
eclipsează pe cea prognozată în copilărie: pentru adulţi contează datele contemporane
ale deciziilor şi nu trecutul îndepărtat. Un criminolog poate spune despre un
delincvent adult doar că aparţine unui grup cu caracteristici de recidivă de un anumit
procent dar nu va putea spune ce va face el peste 2 ani (Cusson, p.191). Modificarea
obiectivelor de viaţă, scăderea vitalităţii fizice şi a pasiunilor de la o perioadă la alta
oferă cheia înţelegerii personalităţii adulţilor: motivele şi strategiile persoanei adulte
sunt formate din constructe (activităţi, proiecte, scenarii de viaţă), sunt corelate cu
atitudinile şi normele de grup, şi, ca urmare, sunt contextuale (Maruna, p.297-302).

112
 Reconstrucţia personalităţii unui delincvent, fie minor, fie adult, trebuie să aibă
ca punct de pornire concepţia despre sine a acestuia: ameliorarea structurii
personalităţii sale nu este posibilă fără a înţelege povestea după care se conduce în
viaţă. Şi aceasta deoarece, “… biografia unui infractor, fie ocazional, fie de profesie, fie
din obişnuinţă, trebuie privită şi interpretată ca o naraţiune sau ca un text cu una sau
mai multe teme banale sau ieşite din comun care formează obiectul unei hermeneutici
comprehensive a alterităţii deviante, respectiv ca o asociere a explicaţiei cauzale şi
teleologice cu mecanismele comprehensiunii” (Basiliade, 2006, p. 796).

Bibliografie
George Basiliade, Criminologie comprehensivă, Editura Expert, Bucureşti, 2006
Maurice Cusson, La délinquance, une vie choisie, Editions Hurtubise, Montréal, 2005
Florian Gheorghe, Fenomenologie penitenciară, Editura Oscar Print, Buc., 2006
Shadd Maruna, Criminology, Desistance and the Psychology of the Stranger, in “The
Social Psychology of Crime”, Edited by David Canter and Laurence Alison, England, by
MPG Books Ltd, Bodmin, Cornwall, 2000, 287-311

Anexa 4
Drama poliţistului
şi nevoia subculturii profesionale
Conf. univ. dr. Gheorghe Florian

Universitatea Hyperion

113
 “Poliţia e instituită pentru menţinerea ordinii publice, a
libertăţii, a prosperităţii şi a siguranţei individuale”
( Codul din Brumar, anul IV)

“Nu se cunoaşte o societate cât de puţin organizată unde să nu

existe o putere care să asigure membrilor săi securitatea
interioară, reprimând şi prevenind crimele contra persoanei şi
proprietăţii şi, pe de altă parte, să asigure supunerea faţă de
reprezentanţii statului şi să aplice prescripţiile emise de şefi”
(Grand Encyclopedie,
Cetăţenii au deseori aşteptări exagerate de la personalul
unităţilor de poliţie: vor ca aceştia să fie peste tot la orice oră din zi şi din noapte, să
răspundă imediat la apelurile telefonice, să fie amabili şi bine dispuşi mereu, să ofere
informaţii exacte la o mare diversitate de probleme, să fie puternici şi discreţi. Că
lucrurile nu stau întotdeauna aşa, e lesne de înţeles chiar de cetăţeanul obişnuit. La o
privire mai atentă, explicaţiile pentru fluctuaţiile majore înregistrate de la o perioadă la
alta în funcţionarea poliţiei, are rădăcini mult mai adânci, şi anume, în tipul de
societate în care există aceasta.

Într-un articol din anii ‘70, Denis Szabo clarifică mecanismele acestei
intercondiţionări, plecând de la tipul de societate globală existent. El consideră că din
punctul de vedere al integrării, societăţile pot fi de trei feluri: integrate, parţial
integrate şi non-integrate. În primele, cele integrate, există pace socială şi ideologică,
puterea e legitimă în ochii cetăţenilor, instituţiile transmit acelaşi sistem de valori,
oamenii depind unii de alţii iar excluderea din comunitate e o pedeapsă foarte severă,
violenţa nu se justifică iar când apare e vorba de nebuni, perverşi sau bolnavi,
conflictele între oameni sunt puternice pentru că fiecare are ceva important de pierdut
(ei se “bat” pentru a-şi apăra poziţia în cadrul sistemului), legea se aplică simplu şi
sever. Marele criminolog canadian, continuă analiza sa abordând caracteristicile
societăţilor parţial integrate ( majoritate ţărilor democrate): acestea au o dezvoltare
tehnologică avansată, sentimentul de legitimitate a puterii este amplu împărtăşit,
legile nu sunt criticate ci modul lor de aplicare, există numeroase subculturi care sunt
un teren fertil pentru conflicte, excluderea socială nu e văzută ca o catastrofă, există
incertitudini privind alegerea valorilor şi normelor, deţinătorii puterii provin din

114
această societate divizată şi au valori diverse şi uneori contradictorii, conflictele sociale
sunt frecvente, eroziunea certitudinilor morale şi slăbirea sentimentului de obligaţie
generează toleranţă faţă de devianţă iar utilitatea socială devine criteriul principal de
apreciere a persoanelor. În aceste condiţii, delincvenţa are o gravitate redusă,
violenţa e frecvent justificată iar instituţiile de socializare dezvoltă un fel de “obişnuire
socială” care se manifestă prin refuzul de a judeca moral devianţa sau minoritarii.

Al treilea tip de societate, spune profesorul Szabo, sunt cele non-integrate,

care au multiple subculturi cu moravuri foarte variate, absenţa principiilor şi valorilor
unificatoare duc la destrămarea sistemului socio-cultural, opiniile şi atitudinile
cetăţenilor sunt polarizate, conflictele permanente se substituie reglementărilor
negociate, legile devin un instrument de opresiune, sancţiunile nu au ecou în
conştiinţa indivizilor sau grupurilor, există o confuzie totală între delincvenţă,
devianţă, contestare şi insurecţie iar toleranţa devine sinonimă cu ipocrizia şi
laşitatea.

În aceste condiţii, poliţia devine reactivă adică îşi schimbă modalităţile de

lucru odată cu criteriile de moralitate ale publicului. Poliţia devine un arbitru în
serviciu publicului ori poate face jocul unei justiţii care ascultă de comanda politică.

În aceste condiţii, modelele de poliţie pot fi de 4 feluri (Del Bayle, 2004):

1 - autoritar: atunci când motivaţiile politice sunt puternice (să asigure

siguranţa şi menţinerea instituţiilor) iar preocupările societale
sunt slabe (avem de-a face cu ceea ce se numeşte un stat
poliţienesc);

2 - comunitar: poliţia are puternice preocupări societale (susţine şi protejează

populaţia);

3 - arbitral: acolo unde cererile societale şi politice sunt puternice şi există

un clivaj între cetăţeni şi elita conducătoare;

4 - minimal: în societăţile cu coeziune ridicată şi mecanisme de control

societal eficace.

115
 Drama poliţistului şi nevoia subculturii profesionale

Stagnarea economică amplifică conflictele sociale iar aspiraţiile

grupurilor sociale se transformă în revendicări care nu pot fi onorate decât prin
transferuri de fonduri în avantajul unora; se dezvoltă astfel un sentiment de injustiţie
care va alimenta o dată în plus conflictele existente. În acest context, instituţia poliţiei
este dominată de confuzie: schimbările frecvente de putere aduc modificări în
definirea obiectivelor forţelor de ordine, ceea ce creează reale dificultăţi pentru
agenţii care lucrează în contact nemijlocit cu publicul, şi desigur, cu delincvenţii.
Atunci, spune Denis Szabo, sunt mari şanse ca poliţiştii să genereze o subcultură
profesională fundată pe strategii de apărare, adevărate mijloace de a menţine
frontiere etanşe între poliţie şi societatea înconjurătoare. El consideră că următoarele
5 elemente sunt definitorii pentru ceea ce se poate denumi subcultură poliţienească:

a) disimularea: a păstra tăcerea în faţa unui străin, a fi loiali colegilor, a face

front comun contra lumii exterioare, a considera toate informaţiile
secrete;
b) solidaritatea: generată de contactul cu pericolele, de nevoia de „a apăra”
un coleg aflat într-o “situaţie dificilă” şi de încercarea de a evita anchetele
interne;
c) suspiciunea generalizată: este o “tehnică de lucru” întărită permanent care
ţine de mentalitatea poliţistului ( deformare profesională);
d) viclenia: a minţi intenţionat pentru a controla cât mai multe situaţii şi
indivizi;
e) conservatorismul, manifestat prin suspiciune şi cinism, prin considerarea
conspiraţiei ca sursa primordială a răului.

Poliţiştii “au nevoie” de această subcultură pentru că trebuie să servească pe

toată lumea, trebuie să facă faţă unor presiuni contradictorii, sunt în contact cu
oamenii de la extreme (şi cetăţeni respectabili şi delincvenţi de ultimă speţă), cunosc
toate afacerile murdare comise chiar de persoane cunoscute ca cinstite… Aceasta
este drama poliţistului care se află în acelaşi timp în roluri contradictorii (“între toţi şi
pentru toţi”).

Organizarea poliţiei - centralizată sau locală ?

116
 Sistemul centralizat, are în principal 3 misiuni distincte: menţinerea
ordinii publice, prevenirea criminalităţii şi anchetele judiciare (mai ales în zonele
urbane). Această formă de organizare presupune coeziune socială, organizarea
ierarhică a responsabilităţilor şi consideră securitatea un drept al cetăţenilor asigurat
de stat. În sistemul descentralizat secţiile de poliţie au o largă autonomie, ele asigură
securitatea cotidiană cea mai potrivită contextului local iar autorităţile locale exercită
un control indirect (Chalom şi alţii, 2001).

Devin deja evidente consecinţele modului de organizare a poliţiei în

societăţile fragmentate: o poliţie centralizată, consideră profesorul Szabo, va avea
dificultăţi de a găsi mijloace pentru controlul criminalităţii pe plan local, acest lucru
stimulând tendinţa de a-şi produce o cultură particulară; în schimb, o poliţie
organizată pe baze locale, contribuind vizibil la integrarea socială, nu va resimţi
nevoia unei culturi proprii, chiar dacă va avea greutăţi în combaterea criminalităţii ca
fenomen.

Deoarece în asemenea societăţi conflictele sociale sunt frecvente şi

vizibile, poliţia va reacţiona diferenţiat: dacă un conflict este dezaprobat de
majoritatea populaţiei, poliţia se va alia cu aceasta; dacă părţile în conflict sunt de
forţă egală, poliţia se va împărţi în facţiuni; cea mai rea situaţie este atunci când
societatea transmite un dublu mesaj: spune da sau nu dar lasă grupurile să-şi regleze
singure conflictele între ele (e neputincioasă să soluţioneze problema); în această
situaţie poliţiştii pot deveni corupţi. “Dezintegrarea normativă nu poate fi depăşită
prin profesionalism” spune D. Szabo, şi continuă: poliţia va închide ochii sau va părăsi
terenul în situaţiile nedefinite clar sau atunci când e obligată să intervină în situaţii
morale; cel mai frecvent se va alia cu centrele de putere.

În consecinţă, în societăţile integrate şi omogene poliţiştii sunt percepuţi ca

orice alţi specialişti, adevăraţi “profesionişti cu autoritate”; în societăţile parţial
integrate poliţistul va fi înclinat să intervină într-o manieră concretă şi individualizată;
în sfârşit, în societăţile non-integrate, rolul poliţiei va fi de a uni şi a pune ordine,
inclusiv de a ameliora condiţiile sociale (şi aceasta, chiar atunci când unii poliţişti
închid ochii pentru a nu deveni responsabili).

Bibliografie

117
Denis Szabo: “La police et le public: images et realité” în Revue internationale de
criminologie et de police technique, nr. 2/1979
Jean-Louis Loubet del Bayle : “ Une approche de la notion de « police »  în Revue
internationale de criminologie et de police technique, nr. 2/2004
Maurice Chalom, Lucie Leonard, Franz Vanderschueren, Claude Vezina: „Securité
urbaine et bonne gouvernance: le role de la police” , Centre des Nations
Unies pour les Etablissement Humaine (CNUEH-HABITAT) şi Centre
International pour la Prevention de la Criminalité (CIPC), 2001

…………………………………………………………

Bibliografie

- Emilio Mira y Lopez: “Manual de psihologie juridică”, Editura Oscar Print,

Bucureşti, 2007

- Gheorghe Florian: “Prevenirea criminalităţii. Teorie şi practică”, Editura Oscar

Print, Bucureşti, 2005, cap. 2, 3, 4, 6, 7 şi 11
- Gheorghe Florian: “Fenomenologie penitenciară”, Editura Oscar Print, Bucureşti,
2006, cap. 1, 3, 4, 5 şi 6
- Gheorghe Florian: “Psihologie penitenciară”, Editura Oscar Print, Bucureşti,
2006, cap. 5, 6, 7 şi 9
- Nicolae Mitrofan, Voicu Zdrenghea, Tudorel Butoi: “Psihologie judiciară”,
Editura Şansa, Bucureşti, 1992
- Ioan Buş: “Psihologie şi infracţionalitate”, Editura ASCR, Cluj-Napoca, vol.
1/2005, vol. 2/2006

118
- G. Scripcaru, V.Astărăstoaie, P.Boişteanu, V.Chiriţă, C. Scripcaru: “Psihiatrie
medico-legală”, Editura Polirom, Iaşi, 2002
- George Antoniu: “Vinovăţia penală”, Editura Academiei Române, Bucureşti,
2002
- Octavian Buda: “Iresponsabilitatea”, Editura Ştiinţelor Medicale, Bucureşti, 2006
- Sorin M. Rădulescu: “Devianţă, criminalitate şi patologie socială”, Editura
Lumina Lex, Bucureşti, 1999
- Tiberiu C. Medeanu: „Crima şi criminalul”, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2006
- Valerian Cioclei: “Mobilul în conduita criminală”, Editura All Beck, Bucureşti,
1999

119